Istoria vlahilor de la sud de Dunăre
Vlahii, în sensul strict actual, sunt populațiile romanice care se găsesc în Grecia, Bulgaria, Albania și Macedonia, vorbind limbi (Aromâna, megleno-româna) înrudite îndeaproape cu limba română vorbită de vlahii (românii) de la nord de Dunăre.
În sensul larg și anterior secolului XX, denominativul Vlahi („Olah” în maghiară, „Volohy” în rusă, „Wołochy” în poloneză, „Walachen” în nemțește, „Vlachs” în engleză, „Valaques” în franceză, „Βλαχοι” (Vlahi) în grecește) a desemnat toți vorbitorii limbilor romanice orientale, la nord sau la sud de Dunăre.
În acest articol se discută doar istoria populațiilor romanice de la sud de Dunăre (cu excepția Dobrogei). Pentru populațiile romanice de la nord și din Dobrogea, vezi Istoria României.
Cuprins |
[modificare] Origini
Vlahii au fost și sunt populațiile romanizate de origine dacică, tracică, ilirică sau greacă din Peninsula Balcanică. Locul de origine e greu de determinat, deoarece, fiind în mare parte negustori și ciobani, erau mereu în căutare de noi locuri pentru comerț sau pentru pășuni mai fertile, practicând transhumanța, astfel că minorități se găsesc în aproape orice colț al peninsulei balcanice. În baza mai multor indicii de ordin lingvistic, originea este presupusă a fi fost în teritoriul de romanizare situat la nord de liniile propuse de savanții Petar Skok și Konstantin Jireček. Vezi Originea românilor pentru mai mult despre aceast subiect.
Colonizarea cu populații romanice și romanizarea populațiilor locale au început imediat după ce teritoriile balcanice au fost transformate în provincii romane după cucerirea romană. Inițial, populația romanică era concentrată în orașe, numite colonii, dar, după împărțirea imperiului și valuri de popoare migratoare, este posibil să fi existat o migrație spre dealuri și munți, mult mai ușor de apărat.
Denumirea „vlah” (sau „valah”) a fost folosită de slavi, fiind preluată de la germanici care o foloseau (sub vorma Walah) pentru a desemna celții și romanicii, inițial însemnând „străin”. Cuvântul Walah stă și la originea cuvintelor Valonia și Wales), dar mai apoi a fost folosit doar pentru a desemna popoarele romanice („Olasz” în maghiară și „Włochy” în poloneză înseamnă Italia).
[modificare] Imperiul Bizantin
La scurt timp după împărțirea Imperiului Roman, în Imperiul Bizantin, limba oficială a devenit greaca, iar în imperiu există puține înregistrări scrise despre alte limbi, dar pentru limba proto-română și limba albaneză sunt dovezi că acestea existau.
Se pot găsi urme ale proto-românilor în numele de origine latină ale unor toponime din secolul V, printre care Skeptekasas („Șapte case”), Burgulatu (Cetate lată), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munții gemeni”)[1].
Prima menționare în scris a unor cuvinte din latina vulgară autohtonă în Peninsula Balcanică apare, potrivit unei cronici bizantine, în 586, în timpul unei campanii militare împotriva avarilor, în estul Balcanilor. Atunci, când încărcătura de pe un măgar căzu, cineva a strigat în limba sa maternă: Torna, torna, fratre![2][3][4].
În lucrarea sa Strategikon din 602, împăratul Maurikios (Mauriciu) îi numește „romani” pe unii indivizi refugiați în Imperiul Bizantin din teritorii nord-dunărene și care aveau funcția de călăuze în cadrul armatei bizantine.[5] Unii oșteni romanici din oastea bizantină foloseau cuvinte din limba lor maternă, de exemplu „clisura”, „sculca” etc.[6]
Însemnarea de la Mănăstirea Kastamonitu din sec. al VIII-lea atestă blachorechinos-i din jurul Salonicului. Constantin al VII-lea Porfirogenetul, împărat din sec. al X-lea, face distincția între romei, populația greacă, și romani, adică populația vorbitoare a unor dialecte neoromanice din Imperiul Bizantin. Vasile Bulgaroctonul îi menționează pe vlahi într-un „hrisov”[7] din 980 în contextul Vlăhiilor din Peninsula Balcanică. Despre aceasta relatează cronicarul bizantin Kekaumenos (sec. XI).[8]
Ioan Skylitzes, a cărui scriere, datând din sec. XI, este inserată în cronograful lui Giorgios Kedrenos (latinizat Georgius Cedrenus), tot din sec. XI, relatează că David, unul dintre frații lui Samuil, împărat la acea vreme, a fost ucis între Castoria și Prespa, în locul numit Kaloi drues („Stejarii frumoși”) de către vlahii hoditai („chervănari”, „cărăuși”)[9].
Într-un alt pasaj, Kedrenos[10] menționează o formațiune politică străromânească cu centrul la Constanteia (poate Constanța) având mai multe localități întărite, în subordinea cetății Durostorum (Dârstor sau Silistra), formațiune supranumită de Nicolae Iorga „Vlașca din Drâstor”.
Nume romanice se întâlnesc în Balcani printre hanii primului stat (proto)bulgar[11] de la Dunăre: Sabinus (sau Sabenos) (765-767) și Paganus (la putere în 767-768).[12] Paganus a fost probabil o latinizare a numelui Bayan sau Boyan.[13]
În 1066, are loc în Tesalia o mare răscoală a vlahilor condusă de Berivoi, Niculiță și Slavotă, în urma căreia vlahii obțin privilegii economice și militare.
La victoria împăratului Alexios I Comnenul împotriva cumanilor, la Lebunion în Tracia, în 29 aprilie 1091 un rol deosebit l-au jucat oștenii vlahi din care era formată armata sa, oșteni recrutați din părțile Vardarului și Strumei, din Macedonia. Același împărat Alexios I apelează la ajutorul lui Pudilă, un fruntaș vlah, pentru a opri năvălirea cumană din 1094. Toate acestea pregătesc răscoala de proporții a vlahilor din 1186-1187, conduși de Petru și Asan[14], în urma căreia a luat ființă statul româno-bulgar.
[modificare] Imperiul vlahilor și bulgarilor
În 1185, trei frați vlahi: Petru, Asan și Caloian, au condus o revoltă în Bulgaria împotriva Imperiului Bizantin, conducătorul noului stat fiind Țarul Petru al II-lea. Anul următor, bizantinii vor fi forțați să recunoască independența noului „Țarat al bulgarilor, vlahilor și grecilor” cu capitala la Târnovo, care avea controlul asupra regiunii de la nord de Munții Balcani.
Cinci ani mai târziu, în 1190, Petru va renunța la tron în favoarea fratelui său Asan, un conducător politic mult mai bun, care reușește prin forță militară să apere independența statului său. Acesta însă este ucis în 1195 de niște boieri care conspirau împotriva sa, iar Petru redevine țar, dar pentru scurt timp, pentru că rivalii săi îl vor ucide și pe el doar un an mai târziu.
Caloian, fratele mai mic al lui Petru și Asan, devine țar, se înțelege la pace cu grecii (1201) și face niște incursiuni militare împotriva sârbilor și ungurilor, apoi ocupă întreagă Macedonia, dar este ucis în bătălia pentru Salonic.
Ulterior în istoria acestui stat, compozanta vlahică dispare treptat în favoarea compozantei bulgare, cu excepția ținuturilor dobrogene, unde va exista un despotat independent româno-bulgaro-grec în anii 1325-1388, care apare în portulanele (hărțile) epocii sub denumiri ca „Terra graecorum, blacorum et bulgarorum”, „Velacia minor” sau „Bulgaria tertia”.
Istoriografia bulgară actuală neagă vehement existența însăși a compozantei vlahice a acestui regat pe care îl denumește „Al doilea Imperiu Bulgar”, iar rarii autori care o admit, o menționează ca fiind incertă și total marginală; orice altă poziție este socotită ca fiind o manifestare a imperialismului cultural românesc, acest punct de vedere fiind confortat de poziția majorității istoricilor români, pentru care vlahii sunt doar o ramură a românimii nord-dunărene[15].”
[modificare] Megali Vlahia
Prima atestare a unei organizări militare românești în Thesalia este dată de răscoala militară a românilor din acestă zonă de la 1066. Nemulțumiți de politica fiscală excesivă practicată de imperiu față de păstori, vlahii organizează o acțiune militară condusă de Niculiță și Berivoi, ambii din Larissa, și Slavotă al lui Carmalac. În urma revoltei se abolesc vechile biruri, iar privilegiile păstorilor români sunt restabilite. Răscoala demonstrează existența unei stratificări sociale superioare a vlahilor, precum și prezența lor în orașe. Se știe că încă din acestă perioadă, comercianți vlahi înstăriți, ce intermediau negoțul cu brânză și alte produse păstorești ale vlahilor, locuiau în orașe, în acest caz Larissa, având funcții importante în organizarea lor. Această categorie este esențială în dezvoltarea militară și apoi statală a Thesaliei valahe. Începând cu 1250, regiunea grecească Thesalia era considerată un stat independentent sub denumirea (dată de cronicarii greci) „Megale Vlahia” („Valahia Mare”), condusă de clasa militară și negustorească vlahă, ce se baza pe forța păstorilor români de aici, care alcătuiau, după unele estimări, o treime din populația regiunii.
Legată de existența Valahiei Mari este și ctitorirea complexului mănăstiresc de la Meteora. Deși Valahia Mare făcea parte în acestă perioadă din Imperiul Sârb, și multe mănăstiri au fost ctitorite de dregători sârbi, elementul românesc ce a contribuit nu este neglijabil. La moartea lui Athanasie în 1383, întemeietorul mănăstirii Megalo Meteora, ca stareț al acestui așezământ urmează regele vlah de viță imperială Ioan Duca Paleologul, cu numele monahal Ioasaf. Urmașul său, Alexie Anghel, semna într-un document cu cerneală verde „Cesar al Valahiei”. Astfel, în analele mănăstirilor, construite pe teritoriul acestei formațiuni politice românești apar nume de dregători vlahi precum Petriță, Dragu, Calotă, Bunilă. Ioan Cantacuzino, alt rege al Vlahiei Mari, a fost ctitorul Mănăstirii Sf. Ștefan.
Valahia Mare a avut un rol strategic important în Imperiul Sârb al lui Ștefan Dușan, însă odată cu expansiunea Imperiului Otoman în regiune, această formațiune este încorporată în anul 1394. În Imperiul Otoman, organizarea militară a vlahilor din Thesalia este menținută, trupele vlahe fiind folosite în repetate acțiuni militare turcești.
[modificare] Imperiul Otoman
(...)
[modificare] Moscopole
Odată cu dezvoltarea comerțului în Balcani, mai ales oprirea invaziilor barbare odată cu stăpânirea otomană, vlahii au căpătat un rol important în economia locală. Anumite estimări pentru secolul XIX dau numărul lor la 4,5 milioane.
Centrul cultural și economic al vlahilor era orașul Moscopole, astăzi pe teritoriul Albaniei, care avea în 1760 o populație de 60.000 de locuitori, 14 bresle de meșteșugari, o tipografie, o bibliotecă și o universitate. Însă această bunăstare a fost oprită de numeroase atacuri (1760-1790) ale armatei otomane, condusă de Mehmet Pașa și Ali Pașa, care au jefuit și ars orașul, vlahii fiind fie uciși, fie obligați să se refugieze, astfel că mulți vlahi au fugit în Țările Române, Transilvania, Austria și Ungaria.
[modificare] Timpurile moderne
(...)
[modificare] Vezi și
[modificare] Referințe
- ^ Procopius, în 550
- ^ Theophylactus Simocatta, Historiae, II, 15 (ediția Carl de Boor, Leipzig, 1887)
- ^ Theophanes Confessor, 6079 (587), p. 258, 1-22 (ediția Carl de Boor)
- ^ Nicolae Iorga, Les plus anciens états slavo-roumains sur la rive gauche de Danube (VIIe siècle). În: Revue des Études Slaves, 1925 (tome V, fasc. 3-4, p. 173)
- ^ Maurikios, Strategikon, 30, 25 respectiv XI, 4, 31
- ^ P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii românești, Editura științifică, București, 1969
- ^ Χρισοβουλος sau hrisobúl: „bulă de aur”, în latină bulla aurea
- ^ George Murnu, Prima apariție a românilor în istorie. În: George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre. Ediția Nicolae-Șerban Tanașoca, București, 1984
- ^ Tom J. Winnifrith, The Vlachs of Greece
- ^ Giorgios Kedrenos, Compendium, vol. III, p. 141
- ^ Primul „țarat” bulgar
- ^ Theophanes Confessor, 436 și 447
- ^ Bahši Iman, Džagfar Tarihi, vol. III, Orenburg 1997
- ^ vezi Dinastia Asăneștilor
- ^ Vezi controversele în discuția articolului „Țaratul Vlaho-Bulgar
