Istoria vlahilor de la sud de Dunăre

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Vlahii sunt o populaţie romanică care se găsesc în Grecia, Bulgaria, Albania şi Macedonia, vorbind limbi (Macedoromâna, megleno-româna) înrudite îndeaproape cu limba română vorbită de vlahii (românii) de la nord de Dunăre.

În acest articol se discută doar istoria populaţiilor romanice de la sud de Dunăre. Pentru populaţiile romanice de la nord, vezi Istoria României.

Cuprins 1 Origini 2 Imperiul Bizantin 3 Imperiul vlahilor şi bulgarilor 4 Megale Vlahia 5 Imperiul Otoman 6 Moscopole 7 Timpurile moderne 8 Vezi şi 9 Referinţe

[modifică] Origini

Vlahii au fost şi sunt populaţiile romanizate de origine dacică, tracică, ilirică sau greacă din Peninsula Balcanică. Locul de origine e greu de determinat, deoarece, fiind în mare parte negustori şi ciobani, erau mereu în căutare de noi locuri pentru comerţ sau pentru păşuni mai fertile, practicând transhumanţa, astfel că minorităţi se găsesc în aproape orice colţ al peninsulei balcanice. În baza mai multor indicii de ordin lingvistic, originea este presupusă a fi fost în teritoriul de romanizare situat la nord de liniile propuse de savanţii Petar Skok şi Konstantin Jireček. Vezi Originea românilor pentru mai mult despre aceast subiect.

Colonizarea cu populaţii romanice a început imediat după ce teritoriile balcanice au fost transformate în provincii romane după cucerirea romană. Iniţial, populaţia romanică era concentrată în oraşe, numite colonii, dar, după împărţirea imperiului şi valuri de popoare migratoare, este posibil să fi existat o migraţie spre dealuri şi munţi, mult mai uşor de apărat.

Denumirea „vlah” (sau „valah”) a fost folosită de slavi, fiind preluată prin intermedierea germanilor de la celţi, iniţial însemnând „străin” (înrudit cu cuvintele Valonia şi Wales), dar apoi a fost folosită doar pentru a desemna popoarele romanice (în poloneză, „Włochy” înseamnă Italia).

[modifică] Imperiul Bizantin

La scurt timp după împărţirea Imperiului Roman, în Imperiul Bizantin, limba oficială a devenit greaca, iar în imperiu există puţine înregistrări scrise despre alte limbi, dar, limba aromână şi limba albaneză sunt două dovezi că acestea existaseră.

În schimb, se pot găsi urme în numele de origine latină ale unor fortăreţe din secolul V, printre care Skeptekasas („Şapte case”), Burgulatu (Cetate lată), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munţii gemeni”).^[1]

Prima menţionare în scris a unor cuvinte din latina vulgară autohtonă în Peninsula Balcanică apare, potrivit unei cronici bizantine, în 586, în timpul unei campanii militare împotriva avarilor, în estul Balcanilor. Atunci, când încărcătura de pe un măgar căzu, cineva a strigat în limba sa maternă: Torna, torna, fratre!.^[2][3][4]

În lucrarea sa Strategikon din 602, împăratul Maurikios (Mauriciu) îi numeşte „romani” pe unii indivizi refugiaţi în Imperiul Bizantin din teritorii nord-dunărene şi care aveau funcţia de călăuze în cadrul armatei bizantine.^[5] Unii oşteni romanici din oastea bizantină foloseau cuvinte din limba lor maternă, de exemplu „clisura”, „sculca” etc.^[6]

Însemnarea de la Mănăstirea Kastamonitu din sec. al VIII-lea atestă blachorechinos-i din jurul Salonicului. Constantin al VII-lea Porfirogenetul, împărat din sec. al X-lea, face distincţia între romei, populaţia greacă, şi romani, adică populaţia vorbitoare a unor dialecte neoromanice din Imperiul Bizantin. Vasile al II-lea Bulgaroctonul îi menţionează pe vlahi într-un hrisobúl (chrysobul; „bulă de aur”, „decret”)^[7] din 980 în contextul Vlăhiilor din Peninsula Balcanică. Despre aceasta relatează cronicarul bizantin Kekaumenos (sec. XI).^[8]

Ioan Skylitzes, a cărui scriere, datând din sec. XI, este inserată în cronograful lui Giorgios Kedrenos (latinizat Georgius Cedrenus), tot din sec. XI, relatează că David, unul dintre fraţii lui Samuil, împărat la acea vreme, a fost ucis între Castoria şi Prespa, în locul numit Kalai drues („Stejarii frumoşi”) de către vlahii hoditai („chervănari”, „cărăuşi”)^[9].

Într-un alt pasaj, Kedrenos^[10] menţionează o formaţiune politică străromânească cu centrul la Constanteia şi având mai multe localităţi întărite, în apropiere de Durostorum (Dârstor sau Silistra), supranumită de Nicolae Iorga „Vlaşca de Dâstor”.

Nume romanice se întâlnesc în Balcani printre hanii primului stat (proto)bulgar^[11] de la Dunăre: Sabinus (sau Sabenos) (765-767) şi Paganus (la putere în 767-768).^[12] Paganus a fost probabil o latinizare a numelui Bayan sau Boyan.^[13]

În 1066, are loc în Tesalia o mare răscoală a vlahilor condusă de Berivoi, Niculiţă şi Slavotă, în urma căreia vlahii obţin privilegii economice şi militare. La victoria împăratului Alexios I Comnenul împotriva cumanilor de la Lebunion din 29 aprilie 1091 un rol deosebit l-au jucat oştenii vlahi din care era formată armata sa, oşteni recrutaţi din părţile Vardarului şi Strumei, din Macedonia. Acelaşi împărat Alexios I apelează la ajutorul lui Pudilă, un fruntaş vlah, pentru a opri năvălirea cumană din 1094. Toate acestea pregătesc răscoala de proporţii a românilor din 1186-1187, conduşi de Petru şi Asan^[14], în urma căreia a luat fiinţă statul româno-bulgar.

[modifică] Imperiul vlahilor şi bulgarilor

În 1185, trei fraţi vlahi: Petru, Asan şi Caloian, au condus o revoltă în Bulgaria împotriva Imperiului Bizantin, conducătorul noului stat fiind Ţarul Petru al II-lea. Anul următor, bizantinii vor fi forţaţi să recunoască independenţa noului „Ţarat al bulgarilor, vlahilor şi grecilor” cu capitala la Târnovo, care avea controlul asupra regiunii de la nord de Munţii Balcani.

Cinci ani mai târziu, în 1190, Petru va renunţa la tron în favoarea fratelui său Asan, un conducător politic mult mai bun, care reuşeşte prin forţă militară să apere independenţa statului său. Acesta însă este ucis în 1195 de nişte boieri care conspirau împotriva sa, iar Petru redevine ţar, dar pentru scurt timp, pentru că rivalii săi îl vor ucide şi pe el doar un an mai târziu.

Caloian, fratele mai mic al lui Petru şi Asan, devine ţar, se înţelege la pace cu grecii (1201) şi face nişte incursiuni militare împotriva sârbilor şi ungurilor, apoi ocupă întreagă Macedonia, dar este ucis în bătălia pentru Salonic.

[modifică] Megale Vlahia

Prima atestare a unei organizări militare româneşti în Thesalia este dată de răscoala militară a românilor din acestă zonă de la 1066. Nemulţumiţi de politica fiscală excesivă practicată de imperiu faţă de păstori, vlahii organizează o acţiune militară condusă de Niculiţă şi Berivoi, ambii din Larissa, şi Slavotă al lui Carmalac. În urma revoltei se abolesc vechile biruri, iar privilegiile păstorilor români sunt restabilite. Răscoala demonstrează existenţa unei stratificări sociale superioare a vlahilor, precum şi prezenţa lor în oraşe. Se ştie că în acestă perioadă comercianţi vlahi înstăriţi, ce intermediau negoţul cu brânză şi alte produse păstoreşti ale vlahilor, locuiau în oraşe, în acest caz Larissa, având funcţii importante în organizarea lor. Această categorie este esenţială în dezvoltarea militară şi apoi statală a Thesaliei valahe. Începând cu 1250, regiunea grecească Thesalia era considerată un stat independentent sub denumirea (dată de cronicarii greci) „Megale Vlahia” („Valahia Mare”), condusă de clasa militară şi negustorească vlahă, ce se baza pe forţa păstorilor români de aici, care alcătuiau, după unele estimări, o treime din populaţia regiunii.

Legată de existenţa Valahiei Mari este şi ctitorirea complexului mănăstiresc de la Meteora. Deşi Valahia Mare făcea parte în acestă perioadă din Imperiul Sârb, şi multe mănăstiri au fost ctitorite de dregători sârbi, elementul românesc ce a contribuit nu este neglijabil. La moartea lui Athanasie în 1383, întemeietorul mănăstirii Megalo Meteora, ca stareţ al acestui aşezământ urmează regele vlah de viţă imperială Ioan Duca Paleologul, cu numele monahal Ioasaf. Urmaşul său, Alexie Anghel, semna într-un document cu cerneală verde „Cesar al Valahiei”. Astfel, în analele mănăstirilor, construite pe teritoriul acestei formaţiuni politice româneşti apar nume de dregători vlahi precum Petriţă, Dragu, Calotă, Bunilă. Ioan Cantacuzino, alt rege al Vlahiei Mari, a fost ctitorul Mănăstirii Sf. Ştefan.

Valahia Mare a avut un rol strategic important în Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan, însă odată cu expansiunea Imperiului Otoman în regiune, această formaţiune este încorporată în anul 1394. În Imperiul Otoman, organizarea militară a vlahilor din Thesalia este menţinută, trupele vlahe fiind folosite în repetate acţiuni militare turceşti.

[modifică] Imperiul Otoman

(...)

[modifică] Moscopole

Odată cu dezvoltarea comerţului în Balcani, mai ales oprirea invaziilor barbare odată cu stăpânirea otomană, vlahii au căpătat un rol important în economia locală. Anumite estimări pentru secolul XIX dau numărul lor la 4,5 milioane.

Centrul cultural şi economic al vlahilor era oraşul Moscopole, astăzi pe teritoriul Albaniei, care avea în 1760 o populaţie de 60.000 de locuitori, 14 bresle de meşteşugari, o tipografie, o bibliotecă şi o universitate. Însă această bunăstare a fost oprită de numeroase atacuri (1760-1790) ale armatei otomane, condusă de Mehmet Paşa şi Ali Paşa, care au jefuit şi ars oraşul, vlahii fiind fie ucişi, fie obligaţi să se refugieze, astfel că mulţi vlahi au fugit în Ţările Române, Transilvania, Austria şi Ungaria.

[modifică] Timpurile moderne

(...)

[modifică] Vezi şi

Imperiul Vlaho-Bulgar.

[modifică] Referinţe