Andrei Pleșu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Andrei Pleșu
Andrei Pleșu (1).jpg
Naștere 23 august 1948 (1948-08-23) (66 de ani)
București
Ocupație scriitor, estetician, istoric al artei
Naționalitate român
Căsătorit(ă) cu Catrinel-Maria Petrulian
Copii 2
Activitatea literară
Specie literară eseu

Andrei Gabriel Pleșu (n. 23 august 1948, București) este un scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române. A fost ministrul Culturii (28 decembrie 1989 - 16 octombrie 1991) în Guvernul Petre Roman și ministrul Afacerilor Externe în Guvernul Radu Vasile (29 decembrie 1997 - 22 decembrie 1999). În tinerete, la vârsta de 20 de ani (în 1968), a intrat în Partidul Comunist Român, pentru ca în ultimii ani ai regimului comunist să fie unul dintre intelectualii opozanți, neremarcându-se totuși prin gesturi deschise de disidență.

Absolvent al Liceului „Spiru Haret” și al Facultății de Arte Plastice (la Secția de istoria și teoria artei), ca șef de promoție, a participat la Școala de la Păltiniș, fiind alături de Gabriel Liiceanu unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Constantin Noica. A ajuns persona non grata în urma scandalului „Meditației Transcedentale”, pierzându-și locul de muncă și fiind nevoit să petreacă o perioadă de timp „în exil” la Tescani. Deși i-a fost permis să părăsească țara încă înainte de 1989, întâlnind figuri de primă mână ale exilului, precum cuplul Virgil Ierunca-Monica Lovinescu, a ales să nu rămână în străinătate.

Doctor honoris causa al Universității „Albert Ludwig” din Freiburg (2000) și al Universității „Humboldt” din Berlin (2001), Commandeur des Ordre des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d'honneur și autor de succes, a fost și puternic contestat în ultimii ani, fiind asimilat alături de Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici unui grup de interese care ar acapara viața intelectuală și culturală a României. Andrei Pleșu a fost de asemenea aspru criticat ca susținător al președintelui Traian Băsescu, deși își depusese încă din 2005 demisia din funcția de consilier prezidențial.

A fondat revista culturală Dilema (mai târziu redenumită Dilema Veche) în care publică un editorial săptămânal. Pleșu a realizat împreună cu Gabriel Liiceanu câteva emisiuni de televiziune, printre care 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu (2011).

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut la București, ca fiu al chirurgului Radu Pleșu și al soției acestuia, Zoe Rădulescu. În 1955 a început școala primară la Sinaia însă după numai un an a urmat școala la Pârscov, județul Buzău (1956-1957) și a încheiat-o la București (1959).[1]

A absolvit Liceul "Spiru Haret" din București în 1966, apoi a urmat cursurile Facultății de Arte Plastice, secția istoria și teoria artei. În 1980 a obținut titlul de doctor în istoria artei cu teza "Sentimentul naturii în cultura europeană". Între 1975-1977 a fost bursier Humboldt la Universitatea din Bonn și în perioada 1983-1984 bursier la Universitatea din Heidelberg.[1][2]

În timp ce era student, a devenit membru al Partidului Comunist Român. A fost exclus din PCR în mai 1982 ca urmare a implicării sale în așa-numita „afacere a Meditației Transcendentale”, „afacere” barocă instrumentalizată de puterea comunistă pentru a compromite mai mulți membri ai intelectualității vremii, incomozi pentru puterea comunistă; pe lângă Pleșu, între cei vizați de acțiunea regimului comunist, se numărau și sculptorul Ovidiu Maitec și scriitorul Marin Sorescu.[3] A fost „exilat” la Tescani și i s-a luat dreptul de semnătură.

Andrei Pleșu i-a trimis două memorii lui Nicolae Ceaușescu, în care îi cerea acestuia reangajarea la Institutul de Istorie a Artei, și a nu fi pus la zid pentru participarea la o conferință pe tema „meditației trancendentale”.[4] Ceea ce nu știa era că operațiunea fusese orchestrată de Securitate în scopul eliminării unor persoane incomode, și astfel apelurile sale erau inutile.

Cercetător la Institutul de Istoria Artei, participă alături de Gabriel Liiceanu la seminariile private ținute de Constantin Noica la Păltiniș. Încadrabile în prealabil preocupărilor conexe istoriei și teoriei artei, volumele, studiile și cronicile sale din presa timpului își lărgesc treptat tematica înspre domeniul moralei și al antropologiei culturale, recomandându-l imediat, prin percutanța ideilor și luxurianța stilului, drept unul dintre cei mai captivanți eseiști ai vremii.[judecată de valoare]

Către sfârșitul anilor '80, poetul și disidentul anticomunist Mircea Dinescu era arestat la domiciliu, din cauza unui interviu acordat unui jurnalist străin. Pe toată perioada arestului la domiciliu, când casa era păzită de Securitate și Dinescu o putea părăsi doar în compania securiștilor, una din puținele persoane care l-au vizitat în mod repetat, înfruntând stigmatul asocierii cu un opozant al regimului, a fost Andrei Pleșu.

După prăbușirea regimului comunist, a înființat institutul de studii avansate „New Europe College”, revista culturală Dilema (azi, Dilema veche) și a acceptat în diverse perioade o serie de funcții publice.

A fost începând cu 28 decembrie 1989 primul ministru al culturii după căderea regimului comunist. Două dintre realizările majore din timpul mandatului său sunt conform intelectualului Dan C. Mihăilescu transformarea fostei Edituri politice în Editura Humanitas - prin numirea în funcția de director a prietenului și comilitonului său păltinișean Gabriel Liiceanu - și transformarea Muzeului de Istorie a PCR în Muzeul Țăranului Român, la conducerea căuia a fost numit intelectualul Horia Bernea.[5]

În timpul guvernării PSD din 2000-2004, Pleșu a fost membru al Colegiului CNSAS, organismul responsabil cu studierea arhivelor fostei poliții de stat și cu stabilirea culpabilității individuale care colaboraseră cu aceasta. În ședința din 5 octombrie 2004, în care se vota dacă politicianul Corneliu Vadim Tudor făcuse sau nu poliție politică, minoritatea reprezentată de Andrei Pleșu, Mircea Dinescu, Horia Roman Patapievici si Claudiu Secașiu a fost învinsă de către Gheorghe Onișoru (PNL), Constantin Buchet (PRM), Viorel Nicolescu (PNTCD) si Ladislau Csendes (UDMR), datorită dreptului lui Onișoru, ca președinte al Colegiului, de a exprima două voturi. [6] Astfel, deși existau la dosar mărturii că Tudor înaintase chiar și lui Ceaușescu liste cu persoane care urmau să fie disciplinate, acesta a fost curățit de orice vină. Pe data de 7 octombrie 2004, în cadrul unei conferințe de presă extraordinare, Andrei Pleșu a demisionat din Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.[6]

Ca scriitor, înregistrează un important succes de stimă și de public[judecată de valoare] cu volumele Minima moralia (1988), Jurnalul de la Tescani (1993) și Despre îngeri (2003). Contrastul formal între o problematică gravă (cu deosebire morală, teologică și existențială) și abordarea ei relaxată, adesea ludică și de o frapantă veracitate, constituie elementul determinant al stilului său de autor. Ilustrativ în acest sens e propriul său portret:

„Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul... Asta e, vreau-nu-vreau, "rețeta" mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (...) Cine - atribuindu-mi perfecțiuni geometrice - e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie[7]

Viața personală[modificare | modificare sursă]

În 1972 s-a căsătorit cu Catrinel Maria Petrulian, fiica profesorului și membru al Academiei, Nicolae Petrulian (1902-1983);[1] are doi fii Matei și Mihai.

Angajarea publică[modificare | modificare sursă]

Opera[modificare | modificare sursă]

Scrieri publicate în țară[modificare | modificare sursă]

  • Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974
  • Pitoresc și melancolie, Editura Univers, 1980; reeditări ulterioare (Humanitas) 2003, 2009
  • Francesco Guardi, Meridiane, 1981
  • Ochiul și lucrurile, Meridiane, 1986
  • Minima moralia (elemente pentru o etică a intervalului), Cartea românească, 1988, reeditări ulterioare (Humanitas) 2002, 2005, 2013 [9]
  • Dialoguri de seară, Harisma, 1991
  • Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993, 1996, 2003, 2005, 2011
  • Limba păsărilor, Humanitas, 1994, 1997, 2009
  • Chipuri și măști ale tranziției, Humanitas, 1996
  • Tescani napló, Koinónia, 2000 (Jurnalul de la Tescani, trad. de Andor Horváth)
  • Transformări, inerții, dezordini. 22 de luni după 22 decembrie 1989 (coautori Petre Roman și Elena Ștefoi), Polirom, 2002
  • Despre îngeri, Humanitas, 2003 [10][11][12], 2005, 2012
  • Obscenitatea publică, Editura Humanitas, 2004
  • Comèdii la porțile Orientului, Editura Humanitas, 2005, 2006, 2008, 2011, 2012
  • Despre bucurie în Est și în Vest și alte eseuri, Humanitas, 2006, 2007
  • Angyalok, Koinónia, 2006 (Despre îngeri, trad. de Melinda Székely)
  • Sensuri metafizice ale crucii (în colaborare), Editura Humanitas, 2007
  • Note, stări, zile (1968 - 2009), Editura Humanitas, 2010, 2012
  • Despre frumusețea uitată a vieții (reunește eseuri din "Dilema veche" și "Adevărul"), Editura Humanitas, 2011
  • Față către față. Întâlniri și portrete, Editura Humanitas, 2011
  • Parabolele lui Iisus, Editura Humanitas, 2012
  • Din vorbă-n vorbă, Editura Humanitas, 2013 [13]

Lucrări publicate în străinătate[modificare | modificare sursă]

  • Corot, Murray's Sales and Service, 1973
  • Reflexion und Leidenschaft, Wien: Deuticke, 1992
  • Madarak nyelve, Pécs: Jelenkor, 2000 (Minima moralia și Limba păsărilor trad. de Horváth Andor)
  • Eliten - Ost und West, Berlin, de Gruyter, 2000
  • Wer in der Sonne steht, wirft Schatten, Ostfildern vor Stuttgart, ed. Tertium, 2000
  • Die Toleranz und das Intolerable, Basel, Schwabe, 2004
  • Actualité des anges, ed. Buchet-Chastel, 2005

Audio books[modificare | modificare sursă]

  • Despre îngeri, Humanitas, 2003, 2005
  • Comedii la porțile Orientului, Humanitas, 2005, 2011
  • Un alt fel de Caragiale, Humanitas, 2006, 2007, 2009; autor: I L Caragiale, lectură: Andrei Pleșu
  • El major și ea minoră, Humanitas, 2008; autor: George Topirceanu, lectură: Andrei Pleșu
  • Minima moralia, Humanitas, 2009
  • O noapte ploua-n cinstea mea... O noapte ploua-n cinstea ei..., Humanitas, 2010; autor: Ion Minulescu, lectură: Andrei Pleșu
  • Plugarul și moartea, Humanitas, 2011; autor: Johannes von Tepl, lectură: Andrei Pleșu
  • 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu, Humanitas, 2011
  • Despre frumusețea uitată a vieții, Humanitas, 2012

Lucrări colective[modificare | modificare sursă]

  • Sensuri metafizice ale crucii, Anca Manolescu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, 2007
  • Despre Noica | Noica inedit, Andrei Pleșu, Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Dragomir, Andrei Cornea, Ed. Humanitas, 2009
  • O idee care ne sucește mințile, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2014 [14]

Conflicte[modificare | modificare sursă]

Andrei Pleșu a atacat in editorialele sale de-a lungul timpului o serie de persoane publice ca Petre Roman[15] [16] și Mihai Gâdea.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Neamtu,“The Seasons of Life and the Practice of Wisdom” pp. 20-21 In Neamțu, Mihail and Tătaru-Cazaban, Bogdan (eds.) (2009) Memory, Humanity, Meaning: Essays in Honor of Andrei Plesu’s Sixtieth Anniversary Zeta Books, Bucharest, pp. 20-47 ISBN 978-973-199-727-8
  2. ^ https://docs.google.com/viewer?a=v&q=cache:rpvIgBjTGE8J:www.upm.ro/cercetare/CentreCercetare/DictionarCritica/Plesu.pdf+plesu+parscov&hl=ro&gl=ro&pid=bl&srcid=ADGEESjZMrGulE-0w9Kn5NflRD6PI34L_gRRmk9j8zMohJwVxixTFptHH6pOotIRAa41FIDY-nFGxB_fBNA4Q8ADKvisnOibD8P3p0Mf5JlScqdMCUFZyd-FKGVCCY2PjSHoy-Dy3QzV&sig=AHIEtbT0hfAg_NUUCzF4kNNDevLk-z5EoA
  3. ^ Dobre, Florica; Neagoe-Pleșa, Elis; Pleșa, Liviu (2006). Securitatea, Structuri/cadre, obiective si metode, 1967-1989. Documente inedite din arhivele secrete ale comunismului. București: Editura Enciclopedică. p. 561. http://www.cnsas.ro/documente/publicatii/Securitatea%20vol%202.pdf. Accesat la 22 martie 2013 
  4. ^ Pleșu, periat și apoi linșat de regizorul Ilieșiu, 27 februarie 2012, Marius Vulpe, Evenimentul zilei, accesat la 3 iulie 2012
  5. ^ Dan C. Mihăilescu, Douăzeci de ani cu Humanitas, http://www.romlit.ro/douazeci_de_ani_cu_humanitas, accesat la 24 iulie 2013 
  6. ^ a b Palade, Rodica (13 octombrie 2004), „Andrei Pleșu și Mircea Dinescu demisionează din CNSAS”, Revista 22, http://www.revista22.ro/andrei-plesu-si-mircea-dinescu-demisioneaza-din-cnsas-1207.html, accesat la 24 iulie 2013 
  7. ^ Pleșu, Andrei (2004), Obscenitatea publică, București: Editura Humanitas, p. 11 
  8. ^ Demisie - Andrei Plesu l-a parasit pe Basescu, 3 mai 2005, Monica Iordache, Oana Stancu, Jurnalul Național, accesat la 27 iulie 2012
  9. ^ Minima moralia - Andrei Plesu - Recenzie, 26 martie 2012, Stelian Gombos, CrestinOrtodox.ro, accesat la 28 august 2013
  10. ^ Sprijin vital, 18 decembrie 2006, Mihai Stirbu, Roxana Roseti, Jurnalul Național, accesat la 28 august 2013
  11. ^ Despre Ingeri - Andrei Plesu, 30 iulie 2012, Stelian Gombos, CrestinOrtodox.ro, accesat la 28 august 2013
  12. ^ LiterNet, http://editura.liternet.ro/carte.php?carte=140 e-book, 2005
  13. ^ VIDEO „Din vorbă-n vorbă“ cu Andrei Pleșu, o carte scrisă în 23 de ani, 23 noiembrie 2013, Corina Zorzor, Adevărul, accesat la 6 ianuarie 2014
  14. ^ Despre memoria comunismului și  „noua cortină de fier”, 11 noiembrie 2014, Monica Andronescu, Adevărul, accesat la 15 noiembrie 2014
  15. ^ Andrei Pleșu și Petre Roman, în război total. Între acuzații de plagiat și cazuri tipice de „semidoctism țanțoș“, 26 iulie 2012, Alina Brebenel, Adevărul
  16. ^ Un personaj: Petre Roman, 19.25 iulie 2012, Andrei Pleșu, Dilema Veche

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Andrei Pleșu
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Andrei Pleșu.

Texte ale autorului disponibile on-line

Interviuri


Predecesor:
Adrian Severin
Ministrul Afacerilor Externe
29 decembrie 199722 decembrie 1999

Succesor:
Petre Roman