Mihai I al României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Mihai al României)
Salt la: Navigare, căutare
Mihai I al României
Majestatea Sa (calificativ)
Mihai al României în 2007.
Mihai al României în 2007.
Kingdom of Romania - Big CoA.svg Rege al României
Domnie 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930
Predecesor Ferdinand I
Succesor Carol al II-lea
Rege al României (a doua oară)
Domnie 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947
Încoronare 6 septembrie 1940 (la 18 ani)
Predecesor Carol al II-lea
Succesor Margareta, Principesă a României
Căsătorit(ă) cu Regina Ana a României (10 iunie 1948)
Urmași
Margareta
Elena
Irina
Sofia
Maria
Casa regală Casa Regală a României
Imn regal Trăiască Regele
Tată Carol al II-lea al României
Mamă Regina Elena
Naștere 25 octombrie 1921 (1921-10-25) (93 de ani)
Sinaia, Romania
Semnătură Mihai I al României's signature
Mihai I al României
Sigla academia romana.gif Membru de Onoare (2008) al Academiei Române

Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia)[1][2] este ultimul rege al României și unul dintre puținii șefi de stat în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).[3]

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă decât câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă,[4] dar nu a fost pregătit pentru domnie.

În septembrie 1939 a debutat al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,[5] tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.

Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea sovietică a tărăgănat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de santaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională.

În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare,[6] în aceeași zi fiind proclamată republica populară.

În ianuarie a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României.

Biografia[modificare | modificare sursă]

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Regele Mihai, copil

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al prințesei Elena. Din partea tatălui este nepot al Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria, iar din partea mamei nepot al Regelui Constantin al Greciei. Astfel, Mihai al României este descendentul celor mai importante familii regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii, împărați habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei șamd.

Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și paternă. Este văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Căsătoria propriu-zisă a părinților săi a fost scurtă și nefericită, datorită nepotrivirii celor două personalități. În 1925, principele Carol a profitat de o îndatorire protocolară, reprezentarea dinastiei la înmormântarea reginei consoarte Alexandra a Marii Britanii, pentru a nu se mai întoarce în România. S-a întâlnit cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu în străinătate și a renunțat la tron, cei doi stabilindu-se în cele din urmă în Franța. Regele Ferdinand era decis să nu tolereze din nou această nouă dovadă de nesupunere a fiului său, care dezertase și în timpul Primului Război Mondial. Deși unii politicieni, precum Constantin Argetoianu, au pledat pe lângă rege să se răzgândească, acesta a convocat un Consiliu de Coroană în cadrul căruia Carol a fost exclus de la succesiunea tronului și din familia regală, primind numele de Carol Caraiman. Prinț moștenitor a devenit fiul lui Carol, Principele Mihai.

Deja în 1925 starea de sănătate a Regelui Ferdinand era fragilă, și acesta a murit în iulie 1927, de cancer intestinal. În consecință, Mihai i-a succedat la tron bunicului său. La scurt timp a murit însă și Ionel Brătianu, conducătorul Partidului Național Liberal, și, dintre frații săi, cel mai versat politician. Astfel, prima venirea la putere a lui Mihai a stat sub semnul slăbirii autorității celui mai important partid politic de până atunci.

Prima domnie (1927-1930)[modificare | modificare sursă]

Deoarece Mihai avea doar 6 ani și nu putea guverna, o regență a fost formată din principele Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație). Este notabilă absența Reginei Maria din regență, una din figurile de autoritate de până atunci. Jurământul a fost depus în fața parlamentului de noul rege și de regență pe data de 20 iulie 1927.[7]

Față de regență, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În timp ce Partidul Național Liberal a susținând-o, grăbind depunerea jurământului militar către noul rege pentru a evita formarea unui curent carlist în armată, în Partidul Național Țărănesc s-a discutat chiar aducerea în țară a lui Carol.[7] Regența nu a avut autoritatea de a arbitra viața politică.

Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară. Guvernul lui Iuliu Maniu i-a cerut garanția că va întrerupe relația cu Elena Lupescu și va relua căsătoria cu Elena de Grecia. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege, iar pe Mihai drept urmaș la tron, cu titlul inventat ad-hoc de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. După scurtă vreme a sosit în țară Elena Lupescu.

Mama lui Mihai a fost exilată la Florența, impunându-se de către Carol al II-lea un regim draconic de vizitare, care permitea întâlnirea mamei cu fiul doar pentru o vacanță de câteva săptămâni, o dată pe an.

A doua domnie (1940-1947)[modificare | modificare sursă]

În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu, care i-a impus sa abdice in favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (abrogată la acea dată) și fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat[8] cu Coroana de Oțel‎ și uns rege de patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940.[necesită citare] Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[9], numit „Conducător”.

Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.

Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste[modificare | modificare sursă]

În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944.[10][11] Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei.[12] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată[13]. Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”[13], ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României[necesită citare]. În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”[14], o „predare”[13][15] „necondiționată”[16] în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decorației[17]. Liderul comunist albanez Enver Hodja[18] considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva.

Unii susțin[13][19] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd[20] în absența de-a lungul anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia și la anumite comemorări din Cehia și Slovacia[21].

Domnia sub regimul comunist[modificare | modificare sursă]

La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcționat ca simplu șef de stat fără autoritate.

Între august 1945 și ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes - prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” - să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice și americane[22], regele Mihai a renunțat în cele din urmă la opoziția sa față de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziției, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituția îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiție. Alte surse, precum memoriile mătușii regelui, principesa Ileana de Habsburg[23], citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naționale[24][25] și presupus amant al Ilenei[26], Emil Bodnăraș, afirmă că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentințele de condamnare la moarte a deținuților politici condamnați pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susținut decizia: „Păi, dacă regele decide să nu semneze sentința la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituțional, precum o sentință la moarte, emisă de tribunale politice neconstituționale: „Știți prea bine (...) că regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituțional. Dacă o va face, vi-l va pune în brațe și guvernul dumneavoastră va purta vina în fața întregii națiuni. Cu siguranță că nu vă doriți acest handicap adițional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziției anticomuniste și președinte al PNȚ, partidul câștigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comuniști, a mărturisit procurorilor comuniști că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea țărăniștilor, în ciuda multor servicii aduse de aceștia monarhiei.[27]

Abdicarea[modificare | modificare sursă]

Actul de abdicare a regelui Mihai I
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Abdicarea regelui Mihai I
Carol I
Regina soție
   Regina Elisabeta
Copii
   Principesa Maria
Ferdinand
Regina soție
   Regina Maria
Copii
   Prințul Carol
   Prințul Nicolae
   Principesa Elisabeta
   Principesa Maria
   Principesa Ileana
   Prințul Mircea
Carol al II-lea
Soție
   Principesa Elena
Copii
   Prințul Mihai
Mihai I
Soție
   Principesa Ana
Copii
   Principesa Margareta
   Principesa Elena
   Principesa Irina
   Principesa Sofia
   Principesa Maria
Nepoții
   Principele Nicolae

În noiembrie 1947 Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Post[28]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări[29], regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă.

După întoarcerea sa în România Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare[30]. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”.[31] La 3 ianuarie 1948, Regele Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână[32], de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.[33]

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol[34][35][36] și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică.[37] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[38], Regele Mihai rememorează evenimentele: A fost șantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie. Potrivit revistei Time,[1] guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Național[39][40], din care unul citează arhivele Securității române[39], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală[40]. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[41]. Referitor la episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie”.[42]

Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja[43], care rememorează conversațiile avute cu liderii comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[44] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine și aur[43]. Hodja nu menționează în cartea sa vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar afirmă că liderii comuniști români l-ar fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal și trupele acestuia, loiale lui Mihai.

Potrivit unei relatări din revista Time[45], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunțarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte[46][47][48][49][50][51] conform cărora autoritățile comuniste române, obediente față de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din țară”[52]. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein[48]. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național în 2004 ca donație[46][53][54] făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[55] a declarat că acuzațiile aduse regelui Mihai de a fi scos din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” și că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acțiuni ale regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale. Potrivit unor istorici[56], există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter[51], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din țară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți editorialiști neagă acest cadou comunist făcut regelui și consideră aceste acuzații drept propagandă comunistă antimonarhistă.

Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elvețieni[57]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate[58] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut[59][60][61] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948[62], Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume[63]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra[62].

În ianuarie 1948[1], Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern[2][64], folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuși, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind smulsă cu forța și ilegală. Revista americană "Time" susține că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii recuperarea unor proprietăți din România[45], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin[65]. De atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România".

Unii monarhiști români[66], pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu și constituțional, deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin, Mihai reprezintă singur și pe deplin statul român și că, în consecință, el poate dispune după cum dorește de proprietățile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparțin și de al căror „furt” a fost acuzat.

Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din țară, relatările despre viața sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câștige existenta prin propria-i munca si nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.[67][68]

Viața după abdicare[modificare | modificare sursă]

În iunie 1948 s-a căsătorit cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută și sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în același an. Până la sfârșitul anului 1948, cei doi au locuit la Vila Sparta lângă Florența, locuința reginei-mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953.

Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie[69], unde va locui timp de șase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga existența, Regele si Regina au înființat o fermă de pui și au construit un mic atelier de tâmplărie.[70][71]

Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din țară, primind săptămânal rapoarte, analize și noutăți de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte strânse cu familia regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu principesa Marina, ducesă de Kent.

Regele, Regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă sedere de trei luni la Vila Sparta. Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva. Familia s-a instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva kilometri de orașul Geneva.Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici se află, pentru moment, casa familiei. Principesa Sofia s-a născut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964.

În anul 1958 Mihai a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai târziu, în 1959, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate numită Metravel. Compania a funcționat bine până in 1964, producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de ocazie.[72][73] Dar, după cinci ani, presiunea concurenței devenise prea mare, așa că Regele si cei doi asociați au decis sa vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street.

A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democrațiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter.

La 25 decembrie 1990, Mihai I, însoțit de mai mulți membri ai familiei regale, sosește pe aeroportul Otopeni și intră în țară cu un pașaport diplomatic danez, obținând o viză pentru 24 ore pentru a merge la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde voia sa se reculeagă la mormintele antecesorilor săi regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Însă, în drum spre Curtea de Argeș, Regele și însoțitorii săi sunt opriți de un baraj al Poliției, conduși din nou la aeroport și obligați să părăsească țara.[74] În 1992, la trei ani după revoluția Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la prăznuirea Sf.Paști. Regele a fost întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București, peste un milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul președintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. Un episod al acestei interziceri s-a derulat în data de 7 octombrie 1994, când după aterizare pe aeroport a fost repoftit să urce în avion pe motiv, în fond un abuz, că nu se acordă viză "în acest moment" și pe urmă că nu se acordă viză "în frontieră". [75]. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetățenia română și i-a permis să își reviziteze propria țară.

Regele Mihai si Regina Ana locuiesc, din 2004, la Aubonne, in Elveția.[76] De marile sarbatori crestine si in functie de angajamentele lor publice, Regele si Regina aleg sa fie alaturi de cei dragi fie la fie la castelul său de la Săvârșin din județul Arad fie la palatul Elisabeta din București, pus la dispoziția lor prin decizie parlamentară.

Copiii regelui Mihai [77]:

Atât Elena cât și Irina au fii și fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fiică.

Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieți), în absența schimbării constituției, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune. (Vezi și Ordinea de succesiune la tronul României.)

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată[78], Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României[8], un act considerat de unii[cine?] "nedemocratic"[79], cu însemnatate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului[80][81], în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moștenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României. Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea legii salice de succesiune.

La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar si a temerii, conform unora, privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române[82][83], Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în "al (a) României" și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.[3]

Poziții politice[modificare | modificare sursă]

Mihai nu a încurajat dezvoltarea mișcării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra țării postcomuniste. El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc doar ca urmare a dorinței poporului român. „Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi” a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, „românii au suferit destul să li se impună și au dreptul de a fi consultați în ceea ce le privește viitorul.” Monarhiștii români se spune că ar fi oferit[84][85] tronul României ASR prințului Charles de Wales, dar că acesta ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al deziluziei monarhiștilor români atât față de moștenitoarea regelui, principesa Margareta, cât și față de soțul ei, din moment ce Mihai nu a renunțat la speranța, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: Se încearcă totuși să facem ca oamenii să înțeleagă ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face[86]. Potrivit unui sondaj de opinie din 2007 realizat la comanda Casei Regale, doar 14% dintre români ar fi de acord cu reinstaurarea monarhiei.[87] Un sondaj de opinie din 2008 estimează proporția românilor în favoarea monarhiei la 16%.[88] Surprinzător, un alt sondaj on-line din 2011 estimează ca 4/5 din utilizatorii de internet ar fi de-acord cu o eventuală revenire la forma monarhică de guvernământ.[89]

Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României postcomuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând lobby pentru admiterea României în NATO și Uniunea Europeană, fiind primit de șefi de stat și oficiali guvernamentali.

În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importanță, Mihai a înmânat premiul Omul anului 2003 prim-ministrului de atunci Adrian Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhiști au privit[90] gestul lui Mihai drept o încălcare a tradiției neutralității politice a monarhiei, cât și ca un compromis cu foștii săi dușmani ex-comuniști din motive financiare, în timp ce majoritatea comentatorilor politici au considerat gestul ca o noua abdicare.

Personalitate și interese personale[modificare | modificare sursă]

Mihai a avut dintotdeauna o reputație de taciturn. I-a spus odată bunicii sale: Am învățat să nu spun ce simt și să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult.[necesită citare]

La vârsta de 16 ani, Regele Mihai, pe atunci principe moștenitor, a accidentat cu mașina o persoană conform Registrelor Cenzurii, un accident, se pare, cenzurat în presa vremii.[91]

Regele Mihai este pasionat de automobile[92], în special de jeepuri militare[93][94]. Mihai e pasionat și de avioane[95], lucrând ca pilot de curse comerciale[96] în exil. Mihai este interesat și de genealogia regală și aristocratică, oferindu-și în 1998 patronajul onorific[97], împreună cu regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de la Gotha.

La 10 mai 2007, regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distincție acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la înțelegerea și cooperarea internațională.[98] Laureații anteriori ai premiului sunt Vaclav Havel, fost președinte al Cehoslovaciei (1990-1992) și Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy și regizorul Miloš Forman. Din 8 aprilie 2008, regele Mihai e membru de onoare al Academiei Române[99][100].

Titluri, onoruri și funcții[modificare | modificare sursă]

Prin naștere, Mihai deținea titlurile de principe de Hohenzollern-Sigmaringen și principe al României. La 4 ianuarie 1926 a devenit principe moștenitor, în urma renunțării tatălui său la succesiunea tronului. Între 1927 și 1930 a fost regele României. După așa-zisa restaurație a lui Carol, a devenit principe moștenitor din nou, iar la propunerea lui Mihail Manoilescu i-a fost atribuit titlul inventat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia (ortografiat voevod), propunere care a atras în parlament protestele lui N. Iorga. Din 6 septembrie 1940 până în 30 decembrie 1947 Mihai a fost din nou regele României. După abdicarea forțată, Mihai a continuat să se intituleze rege. Într-un interviu de la începutul anilor '90, Mihai argumenta că poate fi numit fostul suveran, însă nu fostul rege. După 2000, Mihai a întrerupt legăturile cu casa de Hohenzollern-Sigmaringen și a interzis membrilor familiei sale să mai poarte titlul de Hohenzollern-Sigmaringen.

Din 1941, regele Mihai este mareșal al României.[101] La 10 mai 1941, de ziua națională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălțat la gradul de mareșal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului.[102]

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c en "Comprimare", Time, 12 ianuarie, 1948
  2. ^ a b en "Jaloane", Time, 21 iunie, 1948
  3. ^ a b Document regal, situl Familiei Regale accesat pe 11 mai 2011
  4. ^ A fost creată o clasă specială, în care avea ocazia să interacționeze cu elevi din toate păturile societății române.
  5. ^ Actul semnat de el nu menționează niciodată cuvântul abdicare, Carol lăsând astfel o portiță pentru o viitoare întoarcere.
  6. ^ Vlad Georgescu, Istoria românilor, pp. 252-253.
  7. ^ a b Armand Călinescu (1990), Însemnări politice, Editura Humanitas, București, pagina 70.
  8. ^ a b Normele fundamentale ale familiei regale a României, situl oficial al familiei regale a României la 8 ianuarie 2008
  9. ^ Decret regal privind învestirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri, 5 septembrie 1940
  10. ^ en „Mareșalul Ion Antonescu”, situl WorldWar2.ro, articolul Romanian Armed Forces in the Second World War, accesat la 4 septembrie 2007
  11. ^ „23 august - radiografia unei lovituri de Palat”, paragraful „Predați comuniștilor”, Dosare ultrasecrete, Ziua, 19 august, 2006
  12. ^ „Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle - Din proclamația către țară a Regelui Mihai I în noaptea de 23 august 1944”, Curierul Național, 7 august 2004
  13. ^ a b c d en Studiu de țară: România Cap. 23, Biblioteca Congresului S.U.A.
  14. ^ en Hitler recurge la „marionete” în România, Washington Post, 25 august 1944
  15. ^ en Bulgaria - Rezistența bulgară la alianța Axei, Enciclopedia Britannica
  16. ^ en Regele proclamă predarea națiunii și dorința de a ajuta Aliații, The New York Times, 24 august 1944
  17. ^ Armata Română în Al Doilea Război Mondial. Romanian Army in World War II. București: Editura Meridiane, 1995, p. 196
  18. ^ en Enver Hodja.Titoiștii. Editura Naim Frasheri, Tirana, 1982, pagina 518
  19. ^ Pamfil Șeicaru despre 23 August: Mai multă rușine, mai puține victime, Ziua, 16 august, 2004
  20. ^ O zi de august cu steagurile în bernă, Lumea Magazin, august 2004
  21. ^ en Al Doilea Război Mondial -- 60 de ani după: fostul monarh român rememorează decizia de a schimba alianțele, Radio Europa Liberă, 6 mai 2005
  22. ^ „Ceea ce s-a făcut cu România între 1945 și 1947 se face și din 1989 încoace”, Ziua, 24 august 2000
  23. ^ en Trăiesc din nou, de Ileana, principesa României, cap. 21
  24. ^ Cabinetul Negru de la Externe, ultimul bastion al "imperialismului", site-ul Repere Românești, la data de 29 iulie 2007
  25. ^ en Dezvoltarea forțelor armate române după Al Doilea Război Mondial, site-ul Bibliotecii Congresului SUA, la data de 9 decembrie 2006
  26. ^ Istoria ca telenovela - Bârfele unui Raport Secret (III), 18 iunie 2006, Ion Cristoiu, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
  27. ^ "Procesul Maniu", 28 noiembrie 2006, Lavinia Betea, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
  28. ^ en "Churchill l-a sfătuit pe Mihai să revină", Washington Post, 31 decembrie 1947
  29. ^ en Speech al Majestății Sale Mihai I, Regele României adresat Institutului Regal de Servicii Unite pentru Studii de Apărare, Londra, 26 martie 1997
  30. ^ en My Enemy My Friend: Kadish for a Wehrmacht Officer, de Tammy L McClure, iUniverse Inc., 2005, pag. 76. O altă relatare din cartea opozantului anti-comunist român Paul Goma "Jurnal pe sărite", pag. 57.
  31. ^ Comunism - "Regele a plecat, trăiască republica!", 13 decembrie 2006, Florin Mihai, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
  32. ^ en Două prințese exilate de regimul românesc, New York Times, 12 ianuarie 1948
  33. ^ en Mătușile lui Mihai ar putea fi și ele exilate, New York Times, 7 ianuarie, 1948
  34. ^ Republica s-a instaurat cu pistolul, Ziua, interviu nedatat
  35. ^ Cronologie, sit semioficial dedicat MS Regelui Mihai I, disponibil la data de 22 ianuarie 2008
  36. ^ Principesa Margareta, desemnată succesoare dinastică, Antena 3, 30 decembrie 2007
  37. ^ en Un rege și lovitura sa de stat, The Daily Telegraph, 12 iunie 2005
  38. ^ en Regele fără tron al României supraviețuiește inamicilor și greutăților, New York Times, 27 ianuarie 2007
  39. ^ a b Întoarcerea de la Londra și abdicarea, 17 noiembrie 2005, Mihai Pelin, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
  40. ^ a b Comunism - Abdicarea Regelui Mihai I, 12 decembrie 2006, Florin Mihai, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
  41. ^ en Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, Jerrold L. Schecter, Leona P. Schecter, Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness—A Soviet Spymaster. Editura Little, Brown and Company, Boston, 1994, pagina 232. ISBN 0-316-77352-2: "Stalin instructed Molotov to obstruct the implementation of the Marshall Plan in Eastern Europe. This was carried out in various ways. Vyshinsky personally conducted negotiations with King Michael of Romania for his abdication, guaranteeing part of his pension in Mexico."
  42. ^ Dr. Petru Groza a fost ultimul intelectual de școală veche, Agenda Zilei, 1 octombrie 2005
  43. ^ a b en Enver Hodja.Titoiștii. Editura <<Naim Frasheri>>, Tirana, 1982, paginile 519-522, 572
  44. ^ en Nikita Sergeevich Khrushchev, Sergeĭ Khrushchev. Memoirs of Nikita Khrushchev: Statesman, 1953-1964 (Memoriile lui Hrușciov: Om de stat, 1953-1964), editura Pennsylvania State University Press, 2007, pagina 701, ISBN 0-271-02935-8
  45. ^ a b Anna și cu mine, Time, 15 martie, 1948
  46. ^ a b en Diverse, Evenimentul Zilei, 24 martie 2005
  47. ^ en Diverse, Evenimentul Zilei, 14 martie 2005
  48. ^ a b en Artă fierbinte, bani reci ("Hot Art, Cold Cash"), pag. 177, 184, de Michel van Rijn. Editura Little Brown & Co., octombrie 1994. Pentru mai multe informații despre expertul poliției britanice în traficul cu artă Michel van Rijn, vedeți 1 și 2.
  49. ^ "Monarhia, singurul bastion împotriva comuniștilor", 29 decembrie 2007, George Rădulescu, Adevărul, accesat la 12 iulie 2012
  50. ^ Mihai Pelin a încetat din viață, România liberă, 17 decembrie 2007
  51. ^ a b Andrei Pippidi, Regele și țara, revista "22", 8 martie 2006
  52. ^ Speranța Lia Roberts, Evenimentul Zilei, 18 ianuarie 2004
  53. ^ Madonna lui Raibolini la MNAR, Ziua, 20 noiembrie 2004
  54. ^ O DONAȚIE PRESTIGIOASĂ: „Madona cu pruncul” de Francesco Raibolini, numit Il Francia, situl Online Gallery la data de 9 decembrie 2006
  55. ^ Nu exista dovezi ca Regele Mihai ar fi scos tablouri din tara, 19 aprilie 2005, Mircea Marian, Adevărul, accesat la 12 iulie 2012
  56. ^ Mărturii de istorie contemporană. Peleș, ianuarie-aprilie 1948. Inventarierea bunurilor de artă foste regale (III), de Radu Bogdan, doctor în istorie, Magazin istoric, octombrie 1998
  57. ^ en "Regele exilat ar trebui să devină pilot'", BBC, 2 ianuarie, 2005
  58. ^ Regele Mihai în exil - de la crescător de pui la pilot de încercare și broker, agenția Rompres citată de Jurnalul de Botoșani și Dorohoi, 13 aprilie, 2005
  59. ^ "Romania sub Regele Mihai I", situl Familiei Regale, la data de 12 aprilie 2008
  60. ^ Interviul Regelui Mihai acordat ziarului Ziua, nedatat.
  61. ^ "NATO era mai important in sens militar, insa Europa este politic mai mult decat ne dam seama acum" afirma M.S. Regele Mihai, 3 mai 2005, Val Valcu, Adevărul, accesat la 12 iulie 2012
  62. ^ a b en "Oameni", Time, 22 martie, 1948
  63. ^ Magheru, printre cele mai scumpe bulevarde din lume, Bloombiz.ro, 30 octombrie 2006
  64. ^ en Nikita Sergeevich Khrushchev, Sergeĭ Khrushchev. Memoirs of Nikita Khrushchev: Statesman, 1953-1964 (Memoriile lui Hrușciov: Om de stat, 1953-1964), editura Pennsylvania State University Press, 2007, pagina 947, ISBN 0-271-02935-8
  65. ^ en "Reuniune în Davos", Time, 2 februarie 1948
  66. ^ "Regele și patriarhul", România Liberă, 3 octombrie 2007
  67. ^ Viața Majestății sale Regele Mihai I in exil
  68. ^ http://www.antena3.ro/economic/media/desecretizarea-dosarului-de-urmarire-a-regelui-mihai-duminica-in-premiera-232705.html
  69. ^ en "Ex-regele Mihai al României devine grădinar de piață, 1953", British Pathe, disponibil la 18 octombrie, 2009
  70. ^ Regele Mihai povestind despre viata sa in exil
  71. ^ en EX-KING MICHAEL OF RUMANIA BECOMES MARKET GARDENER
  72. ^ Biografia regelui Mihai
  73. ^ Majestatea Sa, Regele Mihai I al României la 87 de ani
  74. ^ Expelling Former King, Romanians Cite 'Stunt', New York Times, 27 decembrie 1990
  75. ^ [ http://www.tvrplus.ro/editie-ora-regelui-112675 ], de la minutul 9
  76. ^ Biografie, situl Familiei Regale, accesat la 18 decembrie 2011
  77. ^ genealogia completă a monarhiei române (în lb. engleză)”. Arhivat din original la 21 iulie 2012. http://archive.is/iDUS. 
  78. ^ Principesa Margareta, moștenitoarea tronului României Evenimentul Zilei, 30 decembrie 2007
  79. ^ O constituție dinastică, România liberă, 9 ianuarie 2008
  80. ^ Regele și Margareta - De „Ziua Republicii”, Mihai și-a desemnat succesoarea, 2 ianuarie 2008, Ilarion Tiu, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
  81. ^ Actorul Duda în rolul vieții: Principe Consort al României, Cotidianul, 3 ianuarie 2008
  82. ^ Mihai I a trântit ușa Casei de Hohenzollern, Adevărul, accesat la 11 mai 2011
  83. ^ Filip-Lucian Iorga : “Casa Regala a Romaniei nu are de ce sa ramana legata acum de zona umbroasa a familiei de Hohenzollern”, Hotnews.ro accesat la 14 mai 2011
  84. ^ Tom Gallagher, Acarul păun european, în: România Liberă, 30 iunie 2006
  85. ^ Prințul Charles și-a luat casa între țigani, Libertatea, 24 septembrie 2006
  86. ^ Regele la 85 de ani, Ziua, 25 octombrie 2006
  87. ^ "PNL: Monarhia salvează Băsescu-mania", Cotidianul, 31 august 2008
  88. ^ "Monarhia, dorită de doar 16% din populație", Cotidianul 21 septembrie 2008
  89. ^ "Sondaj deschis Realitatea TV", Realitatea TV 21 aprilie 2011
  90. ^ Regele și saltimbancul, Evenimentul Zilei, 17 decembrie 2003
  91. ^ Secretele accidentelor de mașină produse de Regele Mihai și Nicu Ceaușescu, Evenimentul Zilei, 25 martie 2013
  92. ^ Andrei Săvulescu, Regele Mihai - automobilist, mecanic, pilot profesionist, ed. Humanitas, București, 1996
  93. ^ en Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieșirea din castelul de la Sinaia, Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie 1946
  94. ^ en Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieșirea din castelul de la Sinaia, Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie 1946
  95. ^ "Regele Mihai aviator", situl http://www.aviatori.ro/ website, accesat pe 27 martie, 2013
  96. ^ en Ex-regele Mihai în Elveția, unde lucrează pentru o companie americană de avioane, Time Life Pictures/Getty Images, 1 ianuarie 1957
  97. ^ Renașterea lui Gotha (în franceză), Le Figaro, 14 mai 1998
  98. ^ Pentru prima oară Regele Mihai transmite un mesaj politic - Casa Regală cere schimbarea Constituției, Gardianul, 11 mai 2007
  99. ^ Comunicat, situl Familiei Regale, 8 aprilie 2008
  100. ^ Patriarhul Daniel și regele Mihai au devenit membri ai Academiei Române, Antena 3, 19 decembrie 2007
  101. ^ Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României, Ed. Meronia, București, 2003, p. 46.
  102. ^ Activitatea politică a regelui Mihai, articol de Ioan Scurtu. Accesat la 25 noiembrie 2010
  103. ^ Iliescu si Constantinescu au primit Emblema de Onoare a Armatei. http://www.ziare.com/ion-iliescu/presedinte/iliescu-si-constantinescu-au-primit-emblema-de-onoare-a-armatei-1197560. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Mihai I al României

Articole biografice

Interviuri

Mihai I al României
Naștere: 25 octombrie 1921
Titluri regale
Predecesor:
Ferdinand
Rege al României
20 iulie 19278 iunie 1930
Succesor:
Carol II
Predecesor:
Carol II
Rege al României
6 septembrie 194030 decembrie 1947
Vacant