Istoria Belgiei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Istoria statelor Benelux

v • d • m

Belgia actuală

Ţările de Jos

Luxemburg

Imperiul Carolingian
circa 800-843

Lotharingia
843-977

Principatul episcopal Liège
985–1790

Ţările de Jos
Burgunde

Ducatul de Luxemburg
integrat în 1441

1384/1473–1482

Cele Şaptesprezece Provincii
1482–1556

Ţările de Jos Spaniole

Provinciile Unite
1581–1795

1581–1713

Ţările de Jos Austriece

1713–1790

Statele Unite Belgiene

1790

Principatul episcopal Liège
1790–1795

Ţările de Jos Austriece

1790–1794

Republica Franceză

Republica Batavă
1795–1806

1795–1804

Imperiul Francez

1804–1815

Regatul Olandei
1806–1810

Regatul Unit al Ţărilor de Jos
1815–1830

Marele Ducat de Luxemburg
(în uniune personală cu Ţările de Jos până în 1890)

Regatul Belgiei
din 1830

Regatul Ţărilor de Jos
din 1830

Istoria Belgiei este în mod tradiţional divizată în două mari etape. Pe de o parte acea a teritoriilor care au format înainte de 1830 Regatul Belgiei şi pe de altă partea cea a statului independent belgian existent începând cu această dată.

[modifică] Generalităţi

Istortia Blegiei este puternic legată de cea a celorlalte state Benelux. Teritoriile situate între viitoarele state Franţa şi Germania au fost treptat grupate într-un singur stat de către Ducii de Burgundia între 1384 şi 1443. Aceste teritorii sunt deseori numite Ţările de Jos sau Belgica în latină, după numele vechii provincii romane.

ïn secolul al XVI-lea, în urma Reformei Protestante, provinciile din nord devin independente. Din acest moment se pot distinge regiunile:

Ţările de Jos de Nord : Stat independent protestant (Provinciile Unite); actuala Olandă.
Ţările de Jos de Sud : Stat catolic, guvernat de suveran străini până în 1789 (dinastia Habsburg, întâi ramura spaniolă şi mai târziu cea austriacă). Între 1789 şi 1830 aceste teritorii intră sub dominaţie franceză apoi olandeză, înainte de a deveni independente sub numele de Belgia. În 1839, o parte din Belgia, formează un nou stat independent: Marele Ducat de Luxemburg.

O serie de teritorii, ca de exemplu Principatul Liège aflate pe teritoriul actualei Belgii, au o istorie independentă de cea a Ţărilor de Jos (de Nord sau de Sud), până la integrarea lor în statul francez în 1795.

[modifică] Preistorie şi antichitate

Primele urme ale prezenţei umane pe teritoriul actual al Belgiei au peste 800.000 ani şi au fost găsite la Hallembaye, în provincia Liège). Grota de la Spy păstrează urmele omului de Neanderthal care a populat teritoriile până la apariţia lui Homo Sapiens în jurul anilor 30.000 î.Hr. Primele vestigii ale Neoliticului au fost identificate la Spiennes unde se găsea o mină de silex. Primele vestigii ale Epocii Bronzului datează din 1750 î.Hr.. Începând cu anii 500 î.Hr. regiunea a fost ocupată de triburi celte care desfăşoară comerţ cu regiunea mediterană astfel că în aproximativ 150 î.Hr. primele monede celte îşi fac apariţia.

Primul nume al locuitorilor este Belgi (după care actuala Belgie este numită). Aceştia sunt o populaţie celtică ce locuiesc în nordul Galiei, dar distincţia dintre aceştia şi galii din sud este disputată. Cezar se referă la aceştia în cronicile sale Commentarii de Bello Gallico, numindu-i cei mai puternici dintre gali: "Horum omnium fortissimi sunt Belgæ". Acesta petrece aici cinci ani, perioadă care i-a fost necesară pentru a-i învinge. Teritoriul a fost cucerit şi încorporat Imperiului Roman în acelaşi timp cu restul Galiei, devenind provincia romană Galia Belgica. Provincia era mult mai întinsă decât actuala Belgie, aceasta ocupând şi mare parte din nordul Franţei şi vestul Elveţiei. Principalele sale oraşe erau Nemetacum (Arras), Divodurum (Metz), Bagacum (Bavay), Aduatuca (Tongeren), Durocorturum (Reims). Provincia Germania Inferior ocupa aproximativ restul teritoriilor Ţărilor de Jos, principalel oraşe fiind Traiectum ad Mosam (Maastricht), Ulpia Noviomagus (Nijmegen), Colonia Ulpia Trajana (Xanten) şi Colonia Agrippina (Köln).

Prezenţa romană aduce cu ea patru secole de pace şi prosperitate. Frontierele sunt păzite în faţa triburilor germanice de numeroase legiuni, iar principalele aşezări sunt legate între ele prin drumuri amenajate. Limba latină, iniţial folosită în administraţie, comerţ şi armată, devine treptat limba populară înlocuind dialectele celtice. Începând cu secolul al III-lea creştinismul se impune în regiune, odată cu fondarea unui episcopat la Tongeren.

[modifică] Evul Mediu

Europa de Veste între 919 şi 1125.

După marile invazii din secolul al V-lea, regiunea devine centrul primului regat franc, a cărui capitală este Tournai. În jurul anului 500, Clovis, regele Francilor, este botezat şi mută capitala la Paris. Regiunea este creştinată masiv începând cu anul 630. În timpul lui Carol cel Mare valea râului Meuse este centrul Imperiului Carolingian. În urma Tratatului de la Verdun de la moartea acestuia, regiunea este împărţită între regatele lui Carol cel Pleşuv (comitatul Flandra) şi Lothar de-a lungul râului Escaut.

După incorporarea Lotaringiei în Sfântul Imperiu Romano-German, pe teritoriul actualei Belgii se dezvoltă fiefuri cvasi-independente: Ducatul Brabant, Ducatul Limburg, Ducatul Luxemburg, Comitatul Hainaut, Comitatul Namur şi Principatul Liège. În vest, Comitatul Flandra, cu toate că este un vasal al regelui Franţei nu se află sub autoritatea acestuia.

Începând din secolul al X-lea numeroase oraşe se dezvoltă, în principal în Flandra şi de-a lungul râului Meuse. Industria şi comerţul, printre altele cu Liga Hanseatică, se dezvoltă, regiunea fiind, împreună cu Italia, una dintre centrele economiei europene. Principalele oraşe sunt Bruges, Ghent, Ypres şi Tournai în vest şi Huy, Namur, Dinant şi Liège în est. Centrul actualei belgii rămâne pâna la sfârşitul secolului o regiune predominant rurală, oraşele din Brabant Bruxelles, Louvain şi Malines extinzându-se doar la sfârşitul secolului.

Până în 1300 dezvoltarea economică este alimentată de o conjunctură economică favorabilă. Oraşele se extind, deseori o a doua centură de fortificaţii fiind necesară. Expansiunea este frânată în secolul al XIV-lea datorită numeroaselor crize şi epidemii de ciumă, în majoritatea oraşelor numărul locuitorilor scăzând. Majoritatea oraşelor au regăsit nivelul populaţiei din 1300 abia în secolul al XIX-lea.

[modifică] Ţările de Jos : 1384 - 1795

Harta Ţărilor de Jos Burgunde în 1477, în nuanţe de portocaliu.

[modifică] Ţările de Jos Burgunde

Informaţii suplimentare: Ţările de Jos Burgunde

La sfârşitul războiului de o sută de ani teritoriile actualei Belgii, cu excepţia Principatului Liège, intră sub dominaţia Ducilor de Burgundia. L amoartea lui Carol cel Curajos în 1477, teritoriile burgunde sunt partajate între Regatul Franţei şi Sfântul Imperiu Romano-German, Ţările de Jos intrând astfel în posesia dinastiei de Habsburg. Carol Quintul se naşte în 1500 la Ghent şi este moştenitor în acelaşi timp al Imperiului Habsburgic şi al Spaniei. Acesta se consideră a fi flamand şi burgund şi reuşeşte extinderea Ţărilor de Jos la 17 provincii, din Firzia în nord pâna în Flandra şi Luxemburg în sud. La moartea acestuia, în urma partiţiei domeniilor sale între fratele şi fiul său, Ţările de Jos revin regelui Spaniei, Filip al II-lea, şi vor fi numite de aici înainte Ţările de Jos Spaniole.

În această perioadă, oraşul Anvers devansează oraşul Bruges ca importanţă economică. Aceasta se datorează în parte colmatării râului Zwin, cât şi diverselor interese politice şi economice. Anvers devine astfel una dintre capitalele economice şi financiare din nord-vestul Europei.

[modifică] Ţările de Jos Spaniole

Informaţii suplimentare: Ţările de Jos Spaniole

Sub Filip al II-lea, şapte provincii din nord convertite la calvinism se revoltă şi în 1556 îşi obţin independenţa sub numele de Provinciile Unite. Teritoriile actualei Belgii, precum şi o serie de provincii din sudul actualei Olande, rămân posesii spaniole, aceştia eliminând treptat mişcările protestante din regiune. Aceste conflicte afectează puternic oraşul Anvers care îşi pierde supremaţia economică, majoritatea populaţiei plecând fie spre Provinciile Unite, fie spre Sfântul Imperiu Romano-Germanic. Foarte repede oraşul Amsterdam devine în locul Anvers-ului un centru comercial şi economic important.

În secolul al XVII-lea, războaiele dintre Franţa pe de o parte şi Spania şi Provinciile Unite pe de altă parte, desenează marte parte a frontierei actuale franco-belgiene. Tratatul de la Utrecht din 1713 de la sfârşitul Războiul de Succesiune a Spaniei marchează sfârşitul dinastiei Habsburg în Spania, Ţările de Jos de Sud rămânand însă sub controlul acesteia, însă prin intermediul ramurii austriece. Armata olandeză care controla teritoriile le cedează controlul acestora austriecilor, teritoriile devenind Ţările de Jos Austriece.

[modifică] Ţările de Jos Austriece

Ţările de Jos Austriece în 1786, separate de Principatul Liège.

Informaţii suplimentare: Ţările de Jos Austriece

Ţările de Jos de sud, denumite din ce în ce mai des în franceză Ţările belgiene (Pays belgiques), formează un stat federal format dintr-o serie de provincii semi-autonome, guvernate de către Habsburgi de la Viena. Iniţial aceştia preiau instituţiile centrale spaniole de la Bruxelles iar sub regimul Mariei Tereza statul suferă o serie de reforme de centralizare a puterilor. Regiunea cunoaşte o dezvoltare a industriilor, minieră în Hainaut şi textilă la Ghent iar pe plan intelectual şi cultural perioada este marcată de deschiderea Academiei regale de ştiinţe şi litere la Bruxelles.

Până în 1740, limba spaniolă este în continuare utilizată în Consiliul Suprem al Ţărilor de Jos de la Viena. Acest consiliu devine în 1757 "Biroul Belgian" din cadrul cancelariei austriece, iar în teritoriu, odată cu centralizarea, limba franceză devine din ce în ce mai utilizată, în detrimentul limbilor populare. Actele oficiale sunt totuşi redactate în limba regiunii.

[modifică] Principatul Liège : 985 - 1795

Informaţii suplimentare: Principatul Liège

Principatul Liège, sau Principatul Episcopal Liège, are în mare paret a acestei perioade o existenţă cvasi-independentă. Acesta era un stat din cadrul Cercului Renano-Westfalian de Jos din cadrul Sfântului Imperiu Romano-German. Era condus de către un Prinţ-episcop ce rezida în Liège. Cuprindea mare parte din provinciile actuale belgiene Liège şi Limburg, precum şi o serie de exclave în alte părţi ale Belgiei şi Olandei. Principatul nu a făcut pate din cele 17 provincii ale Ţărilor de Jos burgunde şi nici din Ţările de Jos Spaniole, dar politica acestuia era puternic influenţată de către Ducele de Burgundia sau de către casa de Habsburg.

[modifică] Revoluţiile: 1789 - 1830

[modifică] Revoluţia din Liège

Distrugerea catedralei Saint-Lambert din Liège

Revoluţia din Liège (franceză Révolution liégeoise, valonă Revolucion lidjwesse sauBinamêye revolucion) este perioada dintre 1789 şi 1795, perioadă ce va antrena dispariţia Principatului Liège după 8 secole de existenţă.

Conform unor istorici, Revoluţia din Liège a fost o imitare a Revoluţiei Franceze sau chiar a fost parte din aceasta. Astfel Revoluţia a început simultan cu cea franceză, a continuat după întoarcerea temporară a principelui; a cunoscut o a doua fază odată cu intervenţia trupelor revoluţionare franceze în 1792 şi o a treia fază odată cu revenirea francezilor în 1794. Astfel revoluţia ia sfârşit în 1795 odată cu abolirea principatului şi cu incorporarea teritoriului în Republica Franceză.

Conform altor istorici, revoluţia a avut loc în perioada absenţei principelui-episcop, între plecarea acestuia în noaptea dintre 26 - 27 august 1789 pâna la întoarcerea acestuia pe data de 12 februarie 1791. Astfel Revoluţia a fost o parte a Revoluţiei Barbasone desfăşurată în Ţările de Jos Austriece, revoluţie eşuată. Cu toate acestea, scopul revoluţiei din Liège este unul progresist, menit să genereze schimbări profunde de ordin social şi politic, în timp ce Revoluţia barbasonă este o contestare a reformelor progresive ale lui Iosif al II-lea.

[modifică] Revoluţia barbasonă şi Statele Unite Belgiene

Informaţii suplimentare: Statele Unite Belgiene

În 1789, o serie de reforme politice şi religioase pe care împăratul Iosif al II-lea încercă să le impună provoacă o insurecţie reacţionară. Statele Generale, consiliul provinciilor Ţărilor de Jos, încetează să recunoască autoritatea împăratului. În urma bătăliei de la Turnhout din 24 octombrie 1789 armata imperială se dezintegrează iar în 11 ianuarie 1790 entităţile diferite ale Ţărilor de Jos Austriece, ce îşi declaraseră independenţa, formează confederaţia Statelor Unite Belgiene. Discordia dintre partidele catolice şi partidele liberale jenează formarea unei arate, astfel că trupele austriece nu întâmpină dificultăţi majore în restabilirea autorităţii austriece în luna octombrie a aceluiaşi an.

[modifică] Perioada Franceză

Primul Imperiu Francez (1811).

În 1792, Principatul Liège, la cererea revoluţionarilor refugiaţi la Paris, împreună cu Ţările de Jos de Sud sunt eliberate de către trupele Revoluţiei Franceze în urma Bătăliei de la Jemmapes. Armata franceză este primită ca eliberatoare de către populaţie, care a avut de suferit în urma înnăbuşirilor revoluţiilor barbasone şi din Liege. Un referendum este organizat, referendum ce acceptă unirea teritoriilor cu Franţa. Totuşi acesta este marcat de un absenteism ridicat.

Francezii reorganizează teritoriile sub conducerea lui Louis-Ghislain de Bouteville du Metz care, pentru a permite refacerea finanţelor noii republici franceze, supune teritoriile la un regim fiscal dur. În martie 1793, armata franceză este învisă în bătălia de la Neerwinden: teritoriile fiind reocupate de către austrieci, cu acordul populaţiei^[1]. Această restaurare este de scurtă durată, în urma Bătăliei de la Fleurus din 26 iunie 1794, trupele republicane înlătură definitiv regimul austriac..

Statele belgiene devin astfel parte a Republicii Franceze începând cu data de 1 octombrie 1795. Principatul Liège este abolit definitiv prin incorporarea acestuia în departamentele Ourthe, Meuse-Inférieure şi Sambre-et-Meuse, abolire consfinţită prin concordatul dintre Bonaparte şi Papa Pius al VII-lea în 1801. Întregul teritoriu este organizat sistematic, încet încet statul francez, devenit între timp Imperiu incorporează toate teritoriile Ţărilor de Jos, inclusiv cele ale efemerei Republici Batave.

În timpul perioadei franceze, regiunile miniere din sudul Belgiei cunosc o Revoluţie Industrială datorită nevoilor miniere ale statului francez. Această regiune devine foarte repede una dintre cele mai industrializate regiuni din Europa. O serie de reforme instituţionale progresive sunt de asemenea implementate: administraţia, justiţia, impozitele, iar Codul Napoleonian este impus.

Totuşi Războaiele Napoleoniene aduc suferinţe noi populaţiei, doar din actuala Provincie Liège 6% din populaţie moare pe câmpurile de bătălie^[1]. Conscripţia obligatorie produce numeroase revolte, în special în regiunea flamandă, care este în plus supusă la utilizarea obligatorie a limbii franceze care este singura limbă permisă începând cu anul 1793.

Perioada franceză ia sfârşit în 1815 în urma înfrângerii lui Napoléon la Waterloo, desfăşurată pe un câmp de la sud de Bruxelles, în apropierea comunei omonime.

[modifică] Perioada Olandeză

Regatul Unit al Ţărilor de Jos.

Informaţii suplimentare: Regatul Unit al Ţărilor de Jos

La Congresul de la Viena din 1815, cele trei mari puteri învingătoare din Războaiele Napoleoniene partajează Europa fără a ţine cont de sentimentele naţionaliste crescânde şi fără a consulta populaţiile. Astfel, teritoriile actualelor state Olanda, Belgia şi Luxemburg formează un stat tampon în nordul Franţei, stat numit Regatul Unit al Ţărilor de Jos, o monarhie condusă de Wilhelm I de Orange. Pe data de 18 iulie 1815 regele publică o constituţie ce prevede fuziuea celor două state. ïn nord, Statele Generale, acceptă constituţia în unanimitate. În sud, propunerea este supusă votului a 1603 notabili belgieni. Dinter aceştia 527 votează pentru şi 796 votează împotrivă (dintre care 126 din motive religioase). La numărarea voturilor, cele 280 voturi absente sunt considerate pentru. Acelaşi lucru se petrece şi cu voturile împotrivă pe considerente religioase, astfel că constituţia este acceptată cu 933 voturi pentru şi 670 voturi contra.

Populaţia asistă la refacerea Ţărilor de Jos de dinainte de 1581, sub forma unui stat protestant, dar udul este puternic opus olandezilor^[2]. Primul antagonism este de ordin religios: cei 3,5 milioane de catolici din sud sunt integraţi într-un stat condus de 2 milioane de protestanţi situaţi în nord. Declararea libertăţii religioase este considerată o ameninţare de către clerul catolic care se organizează sub forma unei opoziţii conduse de episcopul de Ghent. Al doilea antagonism este de ordin economic: zonele industriale din sud nu mai au acces la piaţa franceză şi trebuie să facă faţă concurenţei cu Anglia a cărei industrie era mult mai avansată. În plus susţinerea din partea regelui a dezvoltării economice a nordului în defavoarea sudului, care a mers până a a frâna dezvoltarea portului Anvers în defavoarea porturilor din nord^[3], a dus la cristalizarea unei opoziţii liberale.

Tendinţele autoritare ale regimului vis-a-vis de libertăţile presei şi ale clerului catolic, permite cristalizarea în sudul ţării o opoziţie catolico-liberală. Această opoziţie nu se regăseşte în nord, catolicii din nord fiind lipsiţi de influenţă iar liberalii fiind fideli regelui. Acesta nu doreşte să facă concesii locuitorilor din sud, deoarece, aceştia fiind majoritari, puteau să ajungă să conducă statul, fapt neacceptat nici de către rege, nici de către populaţia din nord, care este tot timpul foarte fidelă regelui. Astfel revolta belgienilor este inevitabilă, elementul declanşator fiin al doilea val de revoluţii din Europa, din anul 1830. Burghezia ia putere în august 1830 şi, susţinută de toate păturile sociale, declanşează o mişcare de independenţă faţă de regimul unui suveran absolutism străin^[1].

În această perioadă, chestiunea lingvistică nu era preponderentă. Cu toate că limba oficială era limba neerlandeză, populaţia valonă nu se simţea ameninţată de către un rege francofon şi era susţinută de o puternică burghezie francofonă. În schimb limbile locale (în special limba germană în Luxemburg) nu sunt deloc protejate. Probleme şi acuzaţii serioase legate de impunerea olandezei ca unică limbă nu apar decât în 1829, cu puţin timp înainte de destrămarea statului.

[modifică] Revoluţia din 1830 şi independenţa

Episodul zilelor din septembie 1830 desfăşurate în Piaţa Mare din Bruxelles (1835)

Informaţii suplimentare: Revoluţia Belgiană

Pe data de 25 august 1830, puţin timp după Revoluţia din Iulie din Franţa, în oraşul Bruxelles are loc o răscoală populară. Mişcările sociale se propagă în sudul ţării iar pe data de 27 septembrie trupele guvernamentale evacuează majoritatea provinciilor din sud cu excepţia citadelelor Anvers, Maastricht şi Luxemburg. De pe 25 septembrie un guvern provizoriu este format iar acesta elaborează o Constituţie. Aceata caută un nou rege, dar Ducele de Nemours, fiul lui Ludovic-Filip refuză. O uniune personală sub conducerea regelui Olandei este momentan propusă, dar propunerea este refuzată de către guvern.

[modifică] Belgia între 1830 şi 1914

[modifică] Un stat în formare

Pe data de 4 octombrie 1830, guvernul provizoriu declară independenţa, iar pe data de 3 noiembrie au loc alegeri pentru un Congres naţional, care adoptă constituţia pe data de 7 februarie 1831. Deoarece majoritatea celor 300.000 membrii ai colegiului electoral care a ales Congresul provin din burghezie, precum şi datorită sentimentelor anti-olandeze şi a convingerii că francofonii erau majoritari în noul stat, limba franceză este declarată singura limbă oficială.

Pe data de 4 noiembrie 1830 la Londra se deschide o conferinţă despre viitorul Belgiei. Marile puteri recunosc independenţa Belgiei pe data de 20 ianuarie 1831. Noul stat devine un regat iar tronul este oferit lui Leopold de Saxe-Coburg-Gotha (un unchi al Regina Victoria) care devine Leopold I al Belgiei, primul Rege al Belgienilor pe data de 21 iulie 1831. Noul stat este declarat neutru.

Iniţial noul stat nouţinea şi teritoriul actualului Mare Ducat de Luxemburg şi provincia olandeză Limburg. În 1839 Ţările de Jos recunosc noul stat belgian iar la Londra este semnat un nou tratat ce delimitează frontiera dintre cele două state. Statul Belgian pierde cele două regiuni în favoarea Olandei, dar reuşeşte obţinerea reducerii părţii sale din datoria publică a Regatului Unit al Ţărilor de Jos. Cu toate că tratatul prevedea şi libera circulaţie pe râul Escaut şi astfel accesul la mare al portului Anvers, Olanda nu îşi respectă obligaţiile decât în 1863. Frontierele actuale ale Belgiei au fost fixate în 1919 prin Tratatul de la Versailles care acorda Belgiei Cantoanele din Est.

[modifică] Revoluţia Industrială

În secolul al XIX-lea, datorită rezervelor importante de cărbune şi fier, Belgia cunoaşte o revoluţie Industrială, devenind pentru o perioadă cea de a doua putere industrială mondială în urma Angliei. Esenţialul puterii industriale se găsea în Valonia, unde exista deja o tradiţie a prelucrării fierului. Regiunea devine astfel cel de al doilea producător mondial de oţel şi cărbune.

[modifică] Imperiul Colonial

Statul Independent Congo, posesie personală a lui Leopold al II-lea.

Regele Leopold al II-lea ce îi succedează tatălui său în 1865, primeşte în 1885 cu titlu privat Statul Independent Congo cu scopul de a asigura o colonie pentru Belgia. Acest teritoriu este actualul stat Republica Democratică Congo care devine domeniul personal al regelui. Acesta îl cedează statului belgian doar în 1908 ca urmare a presiunilor internaţionale.

Exploatarea bogăţiilor Congo-ului sunt atribuite unor agenţi ai statului independent sau unor concesionari devveniţi între timp celebrii datorită crudităţii regimului acestora. Indigenii sunt supuşi unui regim de muncă forţată şi de teroare. Numărul victimelor regimului este actualmente dificil de estimat, estimaţiile variează între 6 şi 10 milioane persoane.

În 1908, datorită presiunilor internaţionale, statul belgian primeşte colonia Congo. Deoarece constituţia belgiană interzice cheltuiera de sume în colonii, toate investiţiie se relizează fie din fonduri private fie din fonduri proprii ale coloniei. Cu toate acestea Belgia dezvoltă semnificativ COngo-ul, care devine un important producător agricol şi minier. Din nefericire populaţia loală nu beneficiează de dezvoltarea economiei, salariile sunt derizorii iar investiţiile sociale foarte limitate.

Coexistenţa dintre indigeni şi albi nu este susţinută de o politică oficială de apertheid asemănător celui din Africa de Sud, dar este o existenţă în care cele două comunităţi duc existenţe separate. Numeroase critici se redică contra acestui sistem, dar în Belgia propaganda colonială are un ton foarte paternalist, ce glorifică misiunea de civilizare desfăşurată de statul belgian.

[modifică] Belgia între 1914 şi 1945

[modifică] Primul Război Mondial

Harta centurii de fortificaţie a Liège-ului.

În 1914, Germania, aflată în război contra Franţei invadează Belgia pentru a ocolii armata franceză prin nord. Violarea neutralităţii Belgiei provoacă intrarea în război a Regatului Unit. În ciuda aşteptărilor strategilor germani, rezistenţa armatei belgiene este puternică, pentru o perioadă armata germană fiint chiar nevoită să reculeze. Armatei germane i-au trebuit 15 zile pentru a cucerii forturile de apărare a oraşului Liège. Armata belgiană sb comanda regelui Albert I se retrage dar continuă să lupte iar uneori chiar contra-atacă. Această rezistenţă neprevăzută contracarează puternic planurile germanilor care duce la o serie de atrocităţi din august-setembrie 1914.

În cele din urmă ţara este ocupată în întregime pe durata întregului război, cu excepţia liniei de front de pe râul Yser. Guvernul se refugiează la Sainte-Adresse, la periferia oraşului Le Havre. În această perioadă în Congo, armata colonială reuşeşte să obţină victorii importante, împreună cu aliaţii francezi şi englezi, în luptele din coloniile germane din Camerun şi din Africa Orientală. La sfârşitul războiului Belgia obţine, din partea Ligii Naţiunilor, tutela vechilor colonii germane Rwanda şi Burundi.

[modifică] Perioada Interbelică

Refuzul Germaniei de a plătii reparaţiile de război cuvenite Belgiei a avut un efect semnificativ asupra refacerii economiei distruse de război. Marea criză economică din anii 1930 afectează puternic economia Belgiană considerată una dintre cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Din punct de vedere politic, după o perioadă de alianţă cu Franţa, Belgia redevine stat neutru, odată cu ajungerea la putere a mişcării naziste în Germania.

Perioada interbelică este marcată de renaşterea naţionalismului flamand. Acesta nu este balansat de o memorie naţională belgiană. Pentru flamanzi memoria războiului este una inumană datorită comportamentului ofiţerilor francofoni. Divizarea armatei în regimente valone şi regimente flamande, precum şi o politică de neutralitate au făcut ca Belgia, cu toate că dispunea de o armată de două ori mai mare decât în 1914, să nu poată face faţă unei noi invazii germane.

Din punct de vedere cultural, în perioada interbelică se dezvoltă mişcările expresioniste flamande şi suprarealiste. De asemenea benzile desenate devin foarte populare, numeroşi artişti belgieni devenind desenatori faimoşi de benzi desenate, ceea ce a dus la o cultură aparte a acestora în Belgia.

[modifică] Al Doilea Război Mondial

În 1940, Belgia este din nou ocupată, de această dată de către trupele Germaniei Naziste. După ce a desfăşurat lupte de rezistenţă, uneori considerate ca disperate, după 18 zile, regele Leopold al III-lea decide să capituleze, în ciuda opoziţiei guvernului refugiat la Londra. Decizia regelui este considerată de o parte a opiniei publice drept o trădare, în timp ce alţii au salutat voinţa regelui de a se solidariza cu trupele capturate de către ocupant. Regele rămâne în Belgia ca prizonier de război, în timp ce marea majoritate a armatei belgiene este dusă în captivitate. Faptul că majoritatea prizonierilor flamanzi au fost eliberaţi imediat, în timp ce soldaţii valoni au rămas prizonieri până la sfârşitul războiului a generat tensiuni intracomunitare la sfârşitul războiului.

Acţiunile regelui din perioada războiului au fost contestate puternic. Acesta, cu toate că nu îşi exersa funcţiile oficiale, s-a întâlnit cu cancelarul Adolf Hitler la sfârşitul lui 1940 şi a păstrat legături cu administraţia instalată de ocupantul german. Mişcarea belgiană de extremă dreapta facistă, Rexismul, îşi pierde din suport în partea valonă dar mişcarea flamandă Uniunea Naţională Flamandă câştigă suport. Colaborarea militară este prezentă dub forma a două divizii Waffen SS, una valonă şi una flamandă care combat pe Frontul de Est. Din punct de vedere al sabotajelor efectuate, rezistenţa în partea valonă pare să fie mai puternică, dar aceasta este datorată şi infrastructurii economice mai dezvoltate aici. De asemenea ideologia politică conservatoare şi influenţată de naţionalismul local din Flandra face ca populaţia acesteia să fie mai puţin dornică de luptă contra germanilor decât în partea valonă. Aceasta, colaborată cu eliberarea prizonierilor flamanzi, face ca starea de spirit în timpul războiului să fie complet diferită în cele două părţi ale ţării.

Este de notat faptul că Congo-ul Belgian a susţinut trupele aliate pe parcursul războiului, furnizându-le acestora numeroase materii prime, printre care Uraniul utilizat pentru bombele de la Hiroşima şi Nagasaki.

[modifică] Belgia din 1945

[modifică] Rolul european şi internaţional

Încă de dinaintea sfârşitului războiului, guvernul belgian în exil semnează un acord de cooperare economice cu vecinii Olandezi şi Luxemburghezi, ceea ce a dus la formarea uniunii economice Benelux în 1944.

La sfârşitul războiului, traumatizată de cele două ocupaţii din ultimele războaie, Belgia este unul dintre promotorii cei mai fervenţi ai securităţii colective în cadrul parteneriatului atlantic, ce a dus la formarea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord a cărui membru este din 1949. Din 1966 în urma retragerii Franţei din structurile de comandă comune, sediul OTAN este situat la Bruxelles.

În 1952 Belgia este unul dintre membrii fondatori ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului iar în 1957 în urma semnării Tratatului de la Roma Belgia este unul dintre membrii fondatori ai Comunităţii Economice Europene, precursorul Uniunii Europene. Bruxelles este una dintre cele trei capitale ale acesteia, oraşul găzduind majoritatea instituţiilor principale.

[modifică] Chestiunea Regală

Disputa asupra conduitei regelui Leopold al III-lea în timpul războiului a cauzat o polemică intensă şi a cauzat chiar mişcări sociale de protest. În 1950, este organizat un referendum pe chestiunea revenirii regelui. În Flandra cotul a fost şajoritar în favoarea întoarcerii acestuia, dar în Valonia majoritatea s-a ronunţat împotrivă. Cu toate că la nivel naţional voturile pentru au fost majoritare, decizia regelui de a revenii a provocat numeroase incidente insurecţionale în Valonia ceea ce face ca regele să abdice în favoare fiului său Badouin I în 1951. Cu toate că această acţiune a permis revenirea la o situaţie politică normală, chestiunea regală a însemnat ruptura definitivă a curentului unitarist în politica belgiană.

[modifică] Independenţa Congo-ului

După patru ani de efervescenţă naţionalistă şi în urma revoltei din 4 ianuarie 1959 guvernul Belgian fixează data de 30 iunie 1960 ca datăde acordare a independenţei Congo-ului. Partidele puternic anticoloniale câştigă alegerile legislative şi prezidenţiale organizate, Joseph Kasa-Vubu fiind ales preşedinte iar Patrice Lumumba devine prim ministru. Pe data de 30 iunie 1960, colonia Congo devine independentă după doar 6 luni de pregătire. În criza politică ce a urmat acestei date, criză care a durat timp de 5 ani, Belgia, pentru a-şi păstra interesele economice, a jucat un rol important, dar în acelaşi timp ambiguu, care a dus la asasinarea lui Luşuşba şi la instaurarea regimului autoritar al lui Mobutu Sese Seko. Regimul corupt al acestuia va plonja Congo-ul, rebotezat Zair, într-o mizerie economică şi un război civil.

[modifică] Evoluţia Economică

La sfârşitul războiului, politicile economice Keynesiene au fost deosebit de influente în Belgia. Anularea datoriei publice a permis derularea a numeroase proiecte de dezvoltare a infrastructurii, aceasta fiind perioada în care autostrăzile belgiene au fost construite. Datorită distrugerilor mai importante ale războiului şi a caracterului agrar mai pronunţat Flandra a beneficiat mai mult de pe urma Planului Marshall şi a ajutoarelor predecesorilor Uniunii Europene. Anii 60 şi 70 au marcat o schimbare a situaţiei economice. Flandra devine treptat regiunea cea mai productivă din punct de vedere economic în timp ce Valonia este cuprinsă de o criză economică datorită deindustrializării regiunilor dominate de industria grea. Cauzele acestui declin sunt de asemenea şi un sindicalism puternic şi caracterul intervenţionist puternic al autorităţilor publice.

La începutul anilor 1980 ţara a trecut printr-o perioadă dificilă datorită deteriorării performanţelor ecnomice şi a reformelor economice neglijate. Un program de impulsionare a creşterii economice prin încurajarea exporturilor a dus la creşteri economice importante pe parcursul anilor 80. Cu toate acestea datoria publică s-a ridicat la cote alarmante, atingând 130% din PIB în 1992. O serie de politici economice de reduceri drastice a cheltuielolor au dus la reducerea importantă a acesteia, lucru ce a permis accesul Belgiei la Zona Euro în 2001.

[modifică] Federalism

Cele patru regiuni lingvistice şi comunele cu facilităţi.

Informaţii suplimentare: Subdiviziunile Belgiei

Sub presiunile comune ale mişcările flamande şi valone, Belgia evoluează treptat spre un stat din ce în ce mai federalizat. Centrul puterii politice se deplasează treptat spre Flandra care a constituit totdeauna majoritatea populaţiei. În 1962 o serie de frontiere lingvistice sunt definite, iar partidele naţionale se separă de- alungul acetor frontiere. Din 1963 ţara este divizată în 4 regiuni lingvistice: una olandeză, una franceză, una germană şi regiunea oraşului Bruxelles bilingvă. În 1968 o serie de "războaie lingvistice" ajung la apogeu odată cu împărţirea Universităţii Catolice din Louvain în Katholieke Universiteit Leuven şi Université catholique de Louvain.

O serie de reforşe instituţionale sunt efectuate, acestea transformând statul unitar într-o federaţie. Constituţia este rectificată în 1993 pentru a adăuga noile structuri ale statului federal. Acesta este rganizat sub forma a trei regiuni şi trei comunităţi: Flandra, Valonia şi Regiunea Capitalei Bruxelles respectiv Comunitatea flamandă din Belgia, Comunitatea franceză din Belgia şi Comunitatea germanofonă din Belgia.

[modifică] Legături externe

fr nl Pe portalul federal belgian:

[modifică] Bibliografie

Jacques Breuer, La Belgique romaine, La renaissance du livre.
Collectif, Nouvelle histoire de la Belgique contemporaine de 1830 à nos jours, Complexe Eds, 2007, 3 tomes.
Wils L., Histoire des nations belges, Éditions Labor, 2005.

[modifică] Referinţe

^ ^a ^b ^c fr Lode Wils, Histoire des nations belges, chapitre VI.
^ nl N. Van Sas, Onze natuurlijkste bondgenoot. Nederland, Engeland en Europa, 1813-1831, p. 35-55, Groningen, 1985
^ nl J.L. Van Zanden, A. Van Riel, Nederland, 1780-1914. Staat, instituties en economische ontwikkeling, Amsterdam, 2000.

v • d • m Belgia — Belgieni — Limbile Belgiei
Apărare • Aşezări • Capitala • Climă • Conducători • Cultură • Demografie • Drapel • Economie • Educaţie • Faună • Floră • Geografie • Hidrografie • Istorie • Împărţire administrativă • Oraşe • Politică • Sănătate • Sport • Stema • Turism
Atlas • Cioturi • Formate • Imagini • Portal