Istoria Regatului Unit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Secolul al XIX-lea: Epoca Victorianǎ[modificare | modificare sursă]

Politica internā[modificare | modificare sursă]

Pitt The Younger
Masacrul de la Peterloo
George IV

Pentru a menține un preț ridicat la grâul britanic, Parlamentul Britanic a aprobat în 1815 un tarif împotriva importurilor, cunoscut ca Legea Cerealelor (Corn Laws), însă prețul ridicat al pâinii a provocat rebeliuni. Ca reacție, regele George al IV-lea a restrâns drepturile civile, ca cele de liberă asociere și libertatea presei. La 16 august 1819, o revoltă pașnică a 60.000 - 80.000 muncitori, fost suprimată brutal în Masacrul de la Peterloo, când cavaleria britanică a deschis focul asupra mulțimii adunate pe străzile din Manchester la cererea autorităților. Au rezultat 15 morți și 400 - 700 răniți. Conservatorii au realizat că pentru a menține stabilitatea erau necesare reforme. Prima dintre legile fabricilor au fost aprobate din 1802 ce prevedea sancțiuni pentru muncă nocturnă a copiilor și limitarea zilei de muncă la 12 ore pentru ucenici. Angajarea în fabrici a copiilor cu vârste sub 9 ani a fost interzisă în 1819. În 1824, muncitorilor li se recunoștea dreptul la grevă și la formarea asociațiilor. Însă cum statul nu deținea control deplin, legile erau ușor de încălcat.

Pe plan politic, în prima parte a secolului al XIX-lea, sistemul britanic de guvernare era dominat de liderii parlamentari. Condițiile socio-politice se aflau într-un proces de schimbare, iar regele George al III-lea avea accese de nebunie. Fiind vulnerabil, acesta nu mai putea să reinstaureze controlul monarhiei în politică britanică. Premierul William Pitt cel Tânǎr a diminuat datoria statului si a adus Compania Indiilor Orientale sub controlul guvernului.

Fiul său, regele George al IV-lea al Regatului Unit (1820-1830) a contribuit la subminarea instituției monarhice.[1] Facțiunile din cadrul Parlamentului și-au consolidat poziția. Aristocrația devenise membră a camerei superioare a Parlamentului, Camera Lorzilor. Deținătorii de proprietăți se orientau spre Camera Comunelor. Gentilomii înstăriți din mediul rural și aristocrații dominau ambele camere, precum și cele două partide: Tory și Whig.

Partidul Tory era adeptul frecvent al conformismului religios sub tutela Bisericii Anglicane și se opunea republicanismului revoluționar francez. Partidul Tory și-a impus doctrina timp de mulți ani. Sub premierul Lordul Liverpool (1811-1828), partidul a continuat să domine în guvern până în 1830.

Tradițional, Whig îi reunea pe aristocrați, proprietarii de pământ, având multe aspecte comune cu partidul Tory, dar apăra interesele clasei industriale în ascensiune și cele ale disidenților protestanți.

Ambele partide parlamentare erau alcătuite din membri care doreau reforme moderate. Partidul Whig și afaceriștii adepți ai comerțului liber constituiau principala amenințare la adresa tradițiilor și legilor susținute de către vechea elită. Cum gruparea Tory era tradiționalistă și deținea supremația în Parlamentul britanic, reforma sistemului electoral a devenit principalul obiectiv al facțiunilor nemulțumite. Membrii parlamentului au intrat în corpul legislativ în calitate de reprezentanți ai comitatelor rurale și ai orașelor mici. Fiecare district trimitea în parlament câte două persoane. Procedurile de alegere a acestor reprezentanți au rămas neschimbate timp de 150 de ani. "Târgurile putrede" continuau să fie reprezentate de doi membrii în Parlament, în timp ce câteva centre urbane importante nu erau reprezentate. [[File:Arthur Wellesley, 1st Duke of Wellington by John Jackson.jpg|thumb|left|Premierul Arthur Wellesley, Ducele de Wellington ]

Caricatura satirica de William Heath , reprezentandu-i pe Wellington și Peel cum distrugeau Constituția pentru Emanciparea Catolica.
William IV

Reformele erau necesare și pentru stabilirea unei echități între confesiuni. În raport cu membrii Bisericii Anglicane, catolicii aveau puține drepturi civile. Abia în aprilie 1829, datorită ministrului Arthur Wellesley, duce de Wellington și a altora s-a apropbat Decretul de degrevare romano-catolic (Roman Catholic Relief Act). Cunoscută sub numele de Emanciparea Catolică, această lege a pus capăt discriminării oficiale a catolicilor, cărora li s-a permis să devină membri ai Parlamentului. [2]

Prima sesiune a Casei Comunelor reformate dupa trecerea actului de reforma electorala
Prospectare pentru voturi -corupția politică endemică în campaniile electorale anterioare Actul de reformă.
Premierul Lord Grey a inaugurat proiectul de lege de reformă prin Parlament.

După moartea regelui George al IV-lea, pe tron a urcat William al IV-lea al Regatului Unit , un rege cu idei reformatoare. În 1830, în urma alegerilor parlamentare, 50 din locurile deținute de Tory au revenit partidului Whig și altor grupări similare. În 1831, conservatorii antireformiști din Camera Lorzilor au blocat reforma ce prevedea redistribuirea locurilor din Camera Comunelor și extinderea dreptului de vot. Premierul Lord Gray l-a convins pe rege să anunțe că va asigura creșterea numărului de membri pentru ca legea să fie aprobată în camera superioară. Camera Lorzilor a cedat în cele din urmă.

Intrunirea cartistilor

În iunie 1832, reforma electorală a preluat 150 de locuri de la districtele reprezentate excesiv și le-a repartizat unor zone insuficient reprezentate. Legea a coborât de asemenea limita de avere a electoratului, suficient pentru a acorda drepturi electorale la o cincime din populație. Schimbările au sporit influență clasei mijlocii urbane, aflată în plină dezvoltare, creând astfel un precedent pentru schimbări electorale pe criterii socio-economice. Legea a instituit în Regatul Unit al Marii Britanii cel mai democratic sistem de guvernare din Europa, însă la conducere continuă să se afle o minoritate. Puterea Parlamentului a sporit fiindcă populația urbană crescuse rapid datorită migrației de la sate. Împărțirea locurilor în Parlament nu mai corespundea numărului de alegători, districtele de votare fiind reorganizate în favoarea orașelor. [3].[2] Tot în 1832, Parlamentul a abolit sclavia în Imperiul Britanic prin Slavery Abolition Act 1833, cumpărând cu 20 milioane de lire toți sclavii și eliberându-i.[4]

În 1833 a fost aprobată prima lege eficientă a fabricilor care limita numărul de ore de muncă pe zi pentru femei și copii: copiii sub 13 ani nu erau lăsați să lucreze mai mult de nouă ore pe zi. Un departament de supraveghere controla respectarea legii. Unele dintre îmbunătățirile condițiilor de viață și de muncă s-au datorat lui Anthony Ashley-Cooper, al șaptelea conte de Shaftesbury, care încuraja construirea locuințelor sociale și înființarea școlilor pentru copii săraci. În 1835 este emisă Legea Corporațiilor Municipale (Municipal Corporations Act) care favoriza alegerea consiliilor urbane. Protestul împotriva reformei electorale liberale din 1832 a dus la formarea Partidului Conservatorist și Unionist, căutând să atragă o mare parte din electorat. Cu toate că reforma votului din 1832 a urmărit întărirea clasei mijlocii, numărul de alegători era încă foarte mic, circa 4% din populația Regatului Unit. În 1837, o asociație de muncitori din Londra a prezentat Camerei Comunelor o Carta a Poporului. Cartiștii cereau drept de vot universal pentru bărbați, vot secret și plata deputaților, astfel încât și cei săraci să facă parte din Parlament. Acesta a respins documentul în ciuda petițiilor cu aproape 3 milioane de semnături și a grevei generale. Conducătorii cartiștilor au fost arestați în timpul tulburărilor din Wales în 1839.[5]


Tanara regina Victoria

În 1837, Victoria (1819-1901) devine regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei (1837-1901). Ea a fost ultimul suveran al Casei de Hanovra . În timpul domniei sale, monarhia engleză a preluat caracterul modern ceremonial. Ea și soțul ei, prințul consort Albert de Saxa-Coburg & Gotha , au avut nouă copii, prin ale căror căsătorii au fost cu membrii din multe familii regale din Europa. Puternic influențată de soțul ei, cu care a lucrat în armonie, după moartea sa din 1861 , ea s-a izolat un timp de lungă durata, neglijând multe îndatoriri, ceea ce a dus la scăderea popularității și a motivat orice mișcare republicană. Dar în urmă recunoașterii ei că împărăteasa a Indiei și jubileelor de aur și diamant, ea a crescut prestigiul monarhiei britanice. Avea preferințe puternice pentru anumiți prim-miniștri (în special Melbourne și Disraeli) peste alții ( Peel și Gladstone), dar nu a depășit limitele de decentă constituțională. A exercitat o oarecare influență asupra afacerilor externe, precum și asupra căsătoriilor copiilor ei, având implicații diplomatice și dinastice în Europa.

William Powell Frith-The crossing sweeper
Thomas B. Kennington - The pinch of poverty
Viata muncitorilor in Wetherby, West Yorkshire
Anthony Ashley-Cooper, al saptelea Earl de Shaftesbury

În 1842, Anthony Ashley-Cooper a introdus legea care interzicea angajarea femeilor și copiilor în mine. În 1845, creșterea spectaculoasă a populației irlandeze și degerarea cartofilor au dus la o foamete cumplită, care a durat până în 1849. Premierul de atunci, Lordul John Russell, a refuzat ajutorul de stat pentru ameliorarea crizei. A trimis soldați pentru a contracara tulburările izbucnite. Peste un milion de irlandezi au murit de foame și datorită epidemiilor. 2 milioane de irlandezi au emigrat, mai ales în SUA. Naționaliștii au cerut independența politică a Irlandei, iar societățile secrete, că Fenianii, i-au asasinat pe reprezentanții guvernului britanic.

1846 - Intrunire impotriva legii cerealelor

În 1846, după mari presiuni din partea Școlii de la Manchester-un grup de industriași textili înființat în 1835 și condus de Richard Cobden și John Bright , interesat de comerțul liber și aliat cu muncitorii, legea cerealelor aprobată introdusă în 1815 a fost abrogată. Școală de la Manchester a mai cerut de asemenea educație publică generală și reforma electorală. Partidul Conservator s-a scindat când premierul Sir Robert Peel s-a orientat către comerțul liber.

În 1847, a fost aprobată legea prin care ziua de muncă era reglementată la 10 ore pentru femeile și tinerii care lucrau în fabrici. Legile muncii erau susținute și de Robert Owen, coproprietar la o fabrică de bumbac din New Lanark, Scoția, care nu permitea muncă copiilor și susținea limitarea zilei de lucru la 10 ore și găzduia muncitorii într-un complex de locuințe și a căror copii mergeau la școală și își cumpărau alimente ieftine de la magazinele subventionatede acesta. În ciuda costurilor, fabricile sale prosperau. În 1844 este înființată Mișcarea Cooperatistă în Rochdale, Anglia, care i-a preluat ideile.

După o perioadǎ turbulentă de reforme, a urmat o perioadǎ liniștită. Marea Expoziție din 1851, care prezenta faimosul Palat de Cristal, era un simbol al economiei înfloritoare. Datorită reformelor din anii 1830-1840, Marea Britanie nu a fost afectată de revoluțiile din 1848 din întreagă Europă. Creșterea economică spectaculoasă a fost urmată însă de o criză care a exacerbat problemele sociale.






John Bright
William Gladstone
Cabinetul Gladstone in 1868
Benjamin Disraeli
Caricatura cu Disraeli care il depaseste pe Gladstone in cursa

Din 1860, în Regatul Unit au apărut organizații politice restructurate, conduse de noi lideri eficienți. John Bright și William Gladstone au transformat Partidul Whig în Partidul Liberal, iar Benjamin Disraeli[6][7] i-a reunit pe Tory cu Partidul Conservator. Liberalii și conservatorii au declanșat o campanie de extindere a dreptului de vot, fiecare partid aspirând să capete sprijinul cetățenilor. Partidul Liberal, influențat și inspirat de Gladstone, a început lupta pentru democratizare. [8]


În 1867 are loc reformă electorală, inițiată dintr-un demers partizan, ce prevedea dublarea numărului de cetățeni cu drept de vot. Acordă drept de vot tuturor bărbaților care dețineau o casă. Beneficiau de dreptul de vot și bărbații din mediul urban care închiriau o locuință. Legea era mai puțin restrictivă pentru bărbații de la oraș decât pentru cei din mediul rural, făcând discriminări între săracii din zona rurală și cea urbană și excludea pe deplin femeile. În următorii 17 ani, nici administrația Gladstone, nici Disraeli nu au extins dreptul de vot. Liberalii au obținut promulgarea legii electorale din 1884, care prevedea pentru bărbații de la sate aceleași criterii stabilite în 1867 pentru bărbații din mediul urban. Noua lege acordă drept de vot tuturor bărbaților, exluzand muncitorii fără domiciliu stabil, servitorii și bărbații necăsătoriți care locuiau cu părinții.Femeile, reunite în asociații Suffragette, luptau pentru obținerea dreptului de vot.

În 1868, unioniștii s-au organizat în Congresul Sindicatelor (Trade Union Congress) care aveau din ce în ce mai mulți membri.

În 1870, Gladstone, aflat la putere, a emis un decret prin care a permis accesul tuturor cetățenilor la funcțiile de conducere a statului, selecția fiind făcută pe baza unor examene. Reforma încerca să pună capăt tendinței de a angaja personal pe criteriul relațiilor clientelare decât pe competențe. Similar, guvernul reducea controlul forțelor sociale tradiționale asupra învățământului superior și asupra corpului ofițeresc. [9] Muncitorii beneficiau de pe urmă interesului manifestat de liberali față de categoriile defavorizate.

În 1872 este adoptată o lege prin vot secret care prevedea interzicerea represaliilor împotriva muncitorilor care nu votau în favoarea intereselor patronilor. În 1874, după ce conservatorii au preluat controlul asupra Parlamentului, premierul Disraeli și partidul sau au continuat să promoveze curentul reformist în avantajul maselor. În 1875 au fost promulgate două legi ce instituiau programe de ameliorare a igienei publice și de construirea locuințelor pentru săraci. În 1880, ritmul reformei încetinea, accelerându-se abia la începutul secolului XX.

Mișcarea muncitorească de la sfârșitul secolului al XIX-lea a reflectat convingerea că cele două partide principale nu-i reprezenta interesele. În 1883, un grup de intelectuali simpatizanți clasei muncitoare au pus bazele organizației Fabian Society, care milita pentru democrație deplină și o economie socialistă. Fabienii au lansat ideea formării unui partid al muncitorilor care să sprijine egalitatea socială.

În 1893, minerul scoțian Keir Hardie și fabienii au organizat un grup politic colateral, dezvoltând sindicatele alcătuite din muncitori necalificați pentru a demonstra că liderii muncitorimii doreau să dețină mai multă putere în Anglia.


Domnia reginei Victoria (a carui nume a fost dat perioadei in care a domnit) a fost cea mai îndelungată din istoria britanică. De-a lungul domniei ei, au avut loc progrese în industrie, știință (teoria evoluționistă a lui Charles Darwin), comunicații (telegraful, presă populară), s-au construit cai ferate și de metrou și poduri la Londra, au fost dezvoltate canalizarea și rețelele de distribuție a energiei, au fost realizate multe invenții, iar imperiul s-a extins enorm, crescând populațiile urbane în orașe ca Manchester, Leeds și Birmingham și crescând rată de alfabetizare, lucrări civice și numărul finanțărilor făcute de filantropi industriali.




Politica externǎ de colonizare[modificare | modificare sursă]

Razboiul Anglo-Zulu
Al doilea razboi al burilor
Capturarea Delhi, 1857.
Razboaiele Opiumului
Incidentul "Fashoda"

Lunga domnie a reginei Victoria a fost marcată de pretenții imperialiste și de expansiune continuă a imperiului colonial britanic. În 1858, când Compania Indiilor Orientale a fost desființată, în ajunul răscoalei Sipailor, Coroana Britanică a preluat atribuțiile guvernului Indiei, în fruntea căruia a fost stabilit un vicerege englez, Victoria autoproclamandu-se Împărăteasa Indiei în 1876. Coloniile din Hong Kong (pe care Imperiul Britanic le arendase pentru 99 de ani prin Tratatul de la Nanjing care a încheiat Războiul Opiului din 1842) și Singapore au asigurat expansiunea în China și în Pacific. Imperiul Britanic a intrat apoi în conflict cu Imperiul Rus. În Lupta pentru Africa, Imperiul Britanic a intrat în dispută cu Franța și Germania pentru ultimele regiuni necolonizate din lume.

În 1882, Egiptul este ocupat de britanici pentru a obține accesul la Canalul Suez. În 1890, Imperiul Britanic s-a aflat în pragul unui război cu Franța pentru controlul asupra Sudanului, condus mai târziu de condominiul anglo-egiptean, în Criza de la Fashoda. Ambele puteri s-au aliat în cele din urmă împotriva Imperiului German în 1904, formând Triplă Înțelegere-Antanta, la care s-a alăturat și Rusia în 1907.

Coloniile cu populații mari de emigranți europeni au cerut autonomie. Transformarea Impeirului într-o Federație de Națiuni (Commonwealth) în secolul XX a început cu Raportul Durham din 1839, care prevedea unirea și autonomia guvernamentală a provinciilor canadiene. Coloniile rămâneau astfel sub tutela țării-mama, până când obțineau și independneta politică. Teritoriile colonizate s-au unit în federații mari și au adoptat constituții după modelul britanic. Canada, Australia, Nouă Zeelandă și teritorii din Africa de Sud au fost definite că dominioane-regiuni guvernamentale în interiorul Imperiului Britanic, autonome administrativ la Conferința colonială din 1887.

Odată cu intrarea în Primul Război Mondial, de partea patriei-mamă, statutul coloniilor și al dominianelor s-a schimbat, acestea fiind recunoscute în 1917 ca națiuni autonome ale federației imperiale. La Federația Britanică s-au adăugat și alte teritorii, când unele dintre fostele colonii germane și otomane au devenit protectorate sau teritorii sub mandat britanic.

Secolul al XX-lea[modificare | modificare sursă]

Epoca Edwardianǎ[modificare | modificare sursă]

Edward VII

După moartea reginei Victoria la 22 ianuarie 1901, Edward a devenit rege al Regatului Unit și Împărat al Indiei. A donat casa părinților, Casa Osborne din Isle of Wight statului și a continuat să locuiască la Sandringham. Își permitea să fie mărinimos; finanțele sale erau bine manageriate de Sir Dighton Probyn. A renovat palatele regale, a reintrodus ceremoniile tradiționale și a creat noi decorații, cum ar fi "Ordinul de Merit" pentru recunoașterea contribuțiilor la dezvoltarea artelor și științelor.[20] Ca rege, principalele interese ale lui Eduard au fost: domeniul afacerilor externe și chestiunile militare și navale.

Edward, în principal prin mama sa și prin socrul său, s-a înrudit cu aproape toți monarhii europeni și era numit "unchiul Europei" : Wilhelm al II-lea al Germaniei, Nicolae al II-lea al Rusiei, Ernest Louis, Mare Duce de Hesse și Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha erau nepoți ai lui Eduard; regina Victoria Eugenia a Spaniei, Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei, Prințesa Moștenitoare Maria a României, Prințesa Moștenitoare Sofia a Greciei și Împărăteasa Alexandra Feodorovna a Rusiei erau nepoatele sale; Regele Haakon al VII-lea al Norvegiei era nepotul său prin alianță; regele George I al Greciei și regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei erau cumnații săi; regele Albert I al Belgiei, regele Carol I al Portugaliei și regele Manuel al II-lea al Portugaliei, țarul Ferdinand al Bulgariei, regina Wilhelmina a Olandei și Prințul Ernst August, Duce de Braunschweig-Lüneburg, erau verișorii săi. Relația dificilă cu nepotul său Wilhelm al II-lea al Germaniei a creat tensiuni între Germania și Marea Britanie.


În 1905, o nouă echipă liberală a reluat campania de reformare a Regatului Unit, preluând controlul în Parlament. Îndepărtându-se de tradiția "laissez-faire" a partidului, au lansat un program de bunăstare socială similar cu cel din Germania. În 1906, forțele muncitorești s-au unit, formând Partidul Laburist, o nouă organizație devotată clasei muncitoare cu care aveau să se înfrunte liberalii și conservatorii. Între 1906-1912, liberalii au ratificat legi care prevedeau asigurarea muncitorilor accidentați, pensiile pentru bătrâni, asigurări de sănătate pentru toți cetățenii, ajutoare de șomaj și legea salariului minim pe economie. Cheltuielile necesare pentru programele de bunstare socială au dus însă la izbucnirea crizei bugetare, fiind rezolvată de Camera Comunelor care deținea supremația asupra Camerei Lorzilor. În 1909, ministrul de finanțe, David Lloyd George a introdus Bugetul Poporului, un proiect ce prevedea impozitarea progresivă pe venit și o taxa pe moștenire, astfel încât toți cetățenii mai înstăriți preluau o parte mare din costurile programului de bunăstare socială, ceea ce a dus la izbucnirea unei lupte dintre camere. Camera Comunelor a adoptat propunerea, iar Camera Lorzilor a blocat-o. S-a ajuns într-un mare impas care a durat 18 luni. Camera Comunelor a recurs la măsuri extreme. În 1910 a propus abolirea puterii lorzilor de a bloca legile bugetului, lăsându-le numai puterea de a tergiversa adoptarea acestora. Camera Lorzilor a acceptat măsură în reforma parlamentară din 1911 și a cedat în momentul când premierul liberal Herbert Asquith i-a avertizat că regele va desemna la nevoie un număr suficient de mare de noi aristocrați care să asigure aprobarea legii. Camera Comunelor aleasă prin vot popular și-a încheiat lungă perioada de tranziție către suveranitate. Democratizarea sistemului de guvernare britanici și nici proiectele de bunăstare socială nu i-au convins pe liderii clasei muncitoare că dețineau suficientă putere politică. Lupta politică de-a lungul secolului XX avea se desfășoare între Partidul Conservator și Partidul Laburist pentru supremația Parlamentului Britanic.

Domnia lui Edward a coincis cu începutul unui nou secol și a fost marcată de schimbări semnificative în tehnologie și societate, inclusiv de apariția turbinelor cu abur de propulsie și ascensiunea socialismului . Edward al VII-lea murit în 1910, în mijlocul unei crize constituționale, care a fost soluționată în anul următor prin Parliament Act din 1911 , care a limitat puterea Camerei Lorzilor .


Epoca Windsor[modificare | modificare sursă]

Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

George V
In 1922, Imperiul Britanic a devenit cel mai mare imperiu existent din istoria umanitatii, avand o dimensiune de 33.7 milioane km2

Marea Britanie a pierdut monopolul huilei datorită concurenței americane și germane și apariției altor surse de energie ca petrolul. Utilajele britanice erau depășite tehnologic. Doar un sfert din cărbune era extras mecanic, în raport cu Franța și Germania ce extrăgeau mecanic 89% din cărbunele extras. Deși deținea echipamente durabile și functionabile pe termen lung, Marea Britanie a pierdut competiția în industria textilă și metalurgică, pierzându-și locul dominant ca model economic și industrial de succes pe care îl deținuse în secolul XIX. [10] [11] În 1914 Imperiul Britanic a pierdut primatul economic în urma Germaniei și SUA. [12] După război, vechii clienți ai Marii Britanii, Rusia și China, se aflau în dificultate sau falimentau, ca Germania și Europa centrală. Exporturile au scăzut cu 15% în 1929 față de 1913. [13] [14]

Industriașii englezi erau atașați produselor tradiționale și s-au adaptat târziu la fenomenul de transformare a cererii, concentrându-se pe bunuri de consum ca frigidere, gramofoane și aparate radio. Individualitatea patronatului britanic îi lipsea dinamismul economic. Costurile salariale erau rigide, depășindu-le pe cele germane cu 30%, pe cele franceze cu 40% și pe cele italiene cu 50%. Fiscalitatea împovărătoare descuraja investitorii. Nord-estul, Scoția, Lancashire și sudul Țării Galilor erau afectate de șomaj. În schimb, Midlands și Londra beneficiau de implantări industriale masive și de creșterea ofertei de locuri de muncă.


Partidul Conservator britanic domina clasa politică, având scor electoral de 38-55% în plină criză economică, având personalități ca Bonar Law, Stanley Baldwin, Austin Chamberlain, Samuel Hoare și fostul liberal Winston Churchill.

Clemenceau, Lloyd George , Orlando

Principiile partidului erau axate pe apărarea tradiției, liberă întreprindere, rigoarea financiară și pe ordinea socială. Partidul se dorea a fi reformist și era susținut electoral de înalta aristocrație și burghezie, precum și de clasa mijlocie cu nivel înalt de educație și de puțini muncitori, bucurându-se și de sprijinul prestigios al publicațiilor Times, Daily Express, Daily Telegraph și Daily Mail.

Partidul Laburist intră și el în forță în clasa politică, obținând 30% din sufragii, devenind în 1926 partidul cu cel mai mare număr de aderenți,având personalități politice că Ramsay MacDonald, Sydney Webb, Phillip Snowden și Clement Attlee. Deși era fidel Internaționalei Socialiste, a refuzat primirea Partidului Comunist Britanic, având un program radical, colectivist, egalitar, devenind treptat tot mai liberal și prudent, fiind un partid al justiției sociale, progresist, pacifist și antifascist. Susținători din rândurile muncitorilor calificați și intelectuali erau recrutați din Yorkshire, districtele miniere din Țară Galilor și Londra, având ca publicație Daily Herald.

În timp ce cele două partide se aflau în plină ascensiune, Partidul Liberal se află într-un lung declin datorită conflictelor dintre liderii Lloyd George și Asquith, în ciuda succeselor din trecut că progresele sociale, autonomia Irlandei și obținerea victoriei în primul război mondial. Era permanent pe locul 3, iar din 1928 avea un program mai radical gravat după concepțiile lui Keynes. Avea că principale personalități pe Șir John Simon și Walter Runciman, având ca publicație liberală Manchester Guardian.


Partidul Comunist Britanic a fost creat în 1920, având 10 000 de aderenți și chiar a trimis doi deputați în Parlamentul Britanic. Deși a profitat de pe urmă tensiunilor sociale, nu a putut să mobilizeze un număr suficient de nemulțumiți în "marșul foamei" din 1932, chiar dacă beneficiau de publicații muncitorești ca Daily Worker.

Drapelul Uniunii britanice a fascistilor

Uniunea Britanică a Fasciștilor a luat naștere în 1931, creată de fostul ministru laburist, Oswald Mosley, având 20 000 de susținători proveniți din clasele mijlocii, mai ales din Londra. În 1936 a fost votată Legea Ordinii Publice ce interzicea portul uniformelor. În iulie 1940, Uniunea a fost dizolvată.


Cabinetul britanic era întărit după război, iar echilibrul instituțional și controlul parlamentului asupra executivului erau intacte. Partidul majoritar guverna sub controlul opoziției și sub arbitrajul națiunii. Au fost 8 guverne și 5 premieri în perioada interbelică,electorii fiind chemați să tranșeze dezbaterile parlamentare care provocau agitații.

Parlamentul britanic era singurul depozitar al suveranității naționale. Camera Comunelor își vedea legitimitatea crescând cu introducerea votului universal pentru persoanele de 21 de ani. Salariul unui parlamentar era de trei ori salariului mediu al unui muncitor. Rolul legislativ al Parlamentului se diminua datorită proiectelor intense propuse de executiv, însă guvernele tot rămâneau dependențe de suporterii din parlament. Din 1923, MacDonald a fost numit premier, iar apartenența premierului la Camera Comunelor a devenit o tradiție obligatorie. În 1937 este recunoscut titlul de prim-ministrul și existența Cabinetului prin Legea Coroanei. Monarhia își conservă prestigiul, iar în 1936, criză dinastică este depășită. Instituția monarhică nu era pasivă față de mutațiile din societatea britanică și contribuia direct la evoluția vieții politice prin numirea unor premieri laburiști.

Din 1916, liberalul David Lloyd George a condus un guvern de uniune națională alături de conservatori și laburiști, însă fără a consulta Camerele prin intermediul unui cabinet de război format din cinci membri pe durata războiului. [15]

În decembrie 1918 , conservatorii au obținut 48% din sufragii, liberalii 14%, laburiștii 22%, formându-se un cabinet de coaliție conservator și liberal. [16] Guvernul s-a preocupat de reluarea consumului și a investițiilor, provocând o supraîncălzire a economiei, ajungându-se la creșterea prețurilor. S-au emis bilete de banca în număr masiv pe durata războiului, lira sterlină fiind depreciată cu alte monede, datoria externă agravându-se.

Executivul a apelat la măsuri deflationiste, reducând cheltuielile statului în apărare, sănătate și educație, prețurile astfel s-au stabilizat, valoarea lirei a crescut, însă exporturile au scăzut, producția a scăzut, iar șomajul a crescut. Guvernul a introdus un program de reforme-210 000 de locuințe sociale, a îmbunătățit statutul femeii, în timp ce sindicatele erau mult mai combative, solicitând creșteri salariale, reducerea duratei de muncă și naționalizarea sectoarelor de producție, manifestându-și cererile prin numeroase greve. Guvernul a acordat concesii, durata zilnică a muncii fiind de 8 ore.

În 1920 este emisă Emergency Power Act, conferind executivului puteri excepționale. [17] În aprilie 1921 are loc un protest masiv după ce executivul a încercat să raționalizeze industria minieră și să reformeze sistemul cailor ferate. Minerii și muncitorii au intrat în greva generală, dar greva a eșuat datorită retragerii feroviarilor și lucrătorilor din transporturi. Lloyd George s-a înfruntat cu dificultăți externe în Irlanda, India și Orientul Mijlociu, iar conservatorii și-au retras sprijinul. Lloyd-George a demisionat în octombrie 1922. În alegerile din noiembrie 1922 câștigă partidul conservator cu 38% din voturi, liberalii-29% și laburiștii-30%. [18] [19]

W.L. Mackenzie King si Stanley Baldwin

Este numit prim-ministru Bonar Law, însă acesta se va retrage bolnav [20] și va ceda mandatul lui Stanley Baldwin, care era susținut de marile bănci și patronate. Și-a propus o politică favorabilă înaltei societăți, dar pentru a opri șomajul prin încurajarea producției interne a inițiat măsuri protecționiste. Și în decembrie 1923 au loc alte alegeri generale, în care conservatorii obțin 38%, laburiștii-31% și liberalii-30%, niciun partid neobtinand o majoritate. [21]

Laburiștii ajung la guvernare cu sprijinul liberalilor, fiind format un guvern condus de moderatul Ramsay MacDonald care a propus un program socialist mai moale-a redus impozitele indirecte, a dezvoltat rețeaua căminelor sociale, a democratizat învățământul secundar, a crescut ajutoarele pentru șomeri și bătrâni, iar în politică externă a menținut relații de deschidere cu URSS, pierzând astfel sprijinul liberal și fiind atacat de conservatori. [22] [23] Sunt inițiate alte alegeri în octombrie 1924 la care conservatorii câștigă 47% din voturi, laburiștii-33% și liberalii-18 %. [24] Se formează un guvern conservator condus de Stanley Baldwin, cu Churchill la finanțe. [25]A propus readucerea valorii lirei sterline și în 1925, prin legea Standardului de Aur, prin convertirea în aur, lira revine la valoarea antebelică. Dar problemele economice se agravează, exporturile britanice scăzând, prețurile și costurile de producție fiind reduse, iar în lipsa retehnologizării eficiente, salariile sunt reduse. În 1926 sunt scăzute salariile minerilor și izbucnește greva generală, timp de 8 zile pe 4-12 mai. [26] Guvernul a obținut puteri depline și a presat sindicatele să reia lucrul, dar minerii au rezistat 8 luni până când au acceptat reducerile salariale. Cabinetul Baldwin a obținut în 1927 votarea legii Conflictelor de Muncă interzicând grevele, privându-i pe funcționari de drepturi sindicale și suprimând cotizația obligatorie a membrilor de sindicat către partidul laburist. Sindicatele au slăbit, dar tensiunile sociale au continuat.

Someri

Criza a avut efecte economice că contracția schimburilor, scăderea exporturilor și veniturilor din construcții navale, șomaj în domenii industriale. Laburiștii vin la putere în 1929, dar au agitat mediile de afaceri ce au vândut lire sterline pentru franci, amplificând și retragerea fondurilor americane, urmând apoi că criză să se amplifice datorită falimentului bancar al Europei centrale din 1931. [27]

Ramsay MacDonald

În mai 1929 au loc noi alegeri: conservatorii-38%, liberalii-23% și laburiștii cu 37%, formându-se un guvern condus de laburistul MacDonald, în timp ce conservatorii vor fi solidari în opoziție, având că opțiuni creșterea impozitelor și reducerea cheltuielilor bugetare pentru ieșirea din criză. [28] Liberalii erau divizați între aripa dreapta condusă de Sir John Simon ce susținea deflationismul și aripa stânga condusă de Lloyd-George ce propunea sporirea consumului prin ieftinirea creditelor și mărirea deficitului bugetar. Laburiștii aflați la guvernare au suferit de pe urmă diviziunilor interne, fiind de acord cu impozitarea marilor averi, dar oscilând între măsuri deflationiste și metode dirijiste. În august 1931, guvernul MacDonald a demisionat.

Regele George V a invitat forțele politice pentru formarea unui guvern de uniune națională, fiind formate guverne succesive conduse de MacDonald, Baldwin, Chamberlain, dominate de conservatori ce dețineau 473 de mandate în 1931, 387 în 1935.

Lira a scăzut cu 30%, dar produsele britanice revin în competiție pe piață internațională, iar exporturile sunt reluate, fiind aduse fonduri bugetului. Dobânda este scăzută de la 6% la 2%, piață internă este protejată de tarife vamale, investițiile fiind relansate. În 1931 a fost emis Import Duties Act. [29] În 1932 a fost impus un tarif general pentru protejarea producției și pieței interne. Este declanșată campania "Buy British". În august 1932 se stabilește preferință imperială între țările din Commonwealth și organizarea unei zone sterling pentru protejarea economiei imperiale.

Prin Coal Mines Act din 1930 se produce concentrarea activității miniere. Apar trusturi siderurgice ca British Iron & Steel, în chimie ca Unilever, în textile-Cotton Industrial Reorganization Act, Industria auto-Rootes. Apar industrii noi în electricitate și prelucrarea cauciucului ce sunt creatoare de noi locuri de muncă. Agricultură este reorganizată. Sund acordate subvenții la prețuri garantate că Agricultural Marketing Acts și Wheat Act. Șomajul este eliminat treptat.

George VI

În 1929, 4% din britanici își împărțeau 1/3 din venituri, iar 4/5 familii câștigau mai puțin de 4 lire săptămânal. Veniturile din proprietăți au scăzut de la 35% din venitul național la 22%, iar veniturile din muncă au crescut de la 50% la 60%. 1/3 familii nu dețineau nicio proprietate, în timp ce 1/3 dețineau 4% din bogăția națională și 1/3 dețineau 96% din patrimoniul național. Rolul social al burgheziei mijlocii a crescut. În sectorul terțiar al economiei ocupau 50% din forță de muncă, în timp ce sectorul primar ocupă 7,5%, cel secundar-42%. [30] Au progresat magazinele cu distribuție de masă gen Woolworth. În 1924, Housing Act a introdus un program de locuințe sociale. Fiecare cămin burghez dispunea de confort casnic, automobil, bunuri ce consum și concediu plătit de o săptămâna. În 1918 s-a aplicat legea Fischer care declara obligatorie școlarizarea până la 14 ani. Sărăcia subzistă însă, dar intră în declin treptat datorită reformelor. De pe urmă reformelor economice, alimentația s-a îmbunătățit, locuințele au devenit mai confortabile, accesul la produsele de consum moderne s-a lărgit, că radioul și cinematograful. Locuințele sociale au fost standardizate, fiind dotate cu săli de baie, gaz și electricitate. Furtunoșii anii '20 au avut o viață cotidiană zgomotoasă și furtunoasă, specifică doar mediului urban, fiind concentrată 80% din populație. Petrecerea timpului liber devine esențială, apar stațiuni turistice ca Blackpool, Clacton sau Yarmouth destinate și altor clase decât elitei. Scuterele, automobilele și patinele cu roțile sunt introduse și devin o modă.

Războiul Irlandez de Independență

Accesul femeilor către toate domeniile s-a lărgit, devenind mai emancipate juridic și cultural datorită legii din 1919 ce facilita divorțul și accesul în avocatură. În 1920 sunt numite primele diaconese în Biserica Anglicană, iar universitățile Oxford și Cambridge admit studente, iar prima femeie deputat, Lady Astor este primită ceremonios în parlament. Este lansată moda women-flapper, de tip frivolă și non-conformistă ce purta fustă scurtă și tocuri înalte, fiind tunsă scurt, ascultând jazz, postul de BBC, dansând charleston și black bottom, jucând diverse jocuri. Ia naștere conceptul de femeia modernă. [31]

Exoticul vestimentar predomină și chiar un deputat, John Hodge, apare în costum galben, cu șosete de aceeași culoare și pălărie panama. Cinematograful este dedicat tuturor categoriilor sociale, fiind mut până în 1927, reflectând necesitatea fanteziei și bucuriei, filmele de comedie cu actori ca Charlie Chaplin ,Harold Lloyd și Buster Keaton, filme de aventuri că Tarzan sau desene animate ca Felix the Cat având succes.

Regele George al V-lea a murit in ianuarie 1936 , iar Eduard i-a succedat la tron ca regele Eduard al VIII-lea care a domnit pânǎ la abdicarea sa din decembrie 1936 din motivul sǎu de a se cǎsǎtori cu americanca Wallis Simpson. Albert și-a luat titlu de George al VI-lea, pentru a sublinia continuitatea politicii tatălui său și restaurarea încrederii în monarhie.Riscul crescut al războiului din Europa a dominat începutul domniei lui George al VI-lea. Regele era obligat constituțional să sprijine poziția primului ministru Neville Chamberlain față de Adolf Hitler.

Clemenceau si Hitler la Munchen
Charlie Chaplin

Spre deosebire de zgomotoșii ani '20, anii '30 devin nostalgici, triști, dominați de stilul neovictorian, fustele lungi, coafuri ondulate, culorile discrete, maternitatea fiind repuse în drepturi, iar romantismul și umorul victorian erau favorite, baletul recastigandu-și audiență, iar filmele francezului Rene Clair concurând pe ecranele britanice cu comediile fraților Marx, în timp ce interesul pentru natură se dezvoltă, apărând parcuri și organizându-se croaziere în Maroc, Insulele Canare și Scandinavia. Burghezia urbană mijlocie era imensă numeric, având un rol economic și politic important, umplând fisura dintre elita aristocratică și clasele inferioare. Deși democratică, cosmopolită, dinamică și întreprinzătoare, Marea Britanie era îngrijorată de evoluția relațiilor internaționale, mai ales de ascensiunea nazismului și comunismului în Europa.

În 1916 irlandezii proclamă independența Irlandei, dar sunt înfrânți de armata engleză. Adunarea Constituantă de la Dublin proclamă în 1914 independența Irlandei. [32] În 1921, printr-un acord anglo-irlandez, Irlanda devine dominion (cu excepția Irlandei de Nord, Ulsterul); crearea statului Irlanda. În 1922 începe un adevărat război civil care opune pe cei care refuză împărțirea insulei celor de la guvernare. În 1937 Irlanda se declara independența și suverană sub numele de Éire. Este adoptată o nouă Constituție.[33]

Epoca Postbelicǎ[modificare | modificare sursă]

Elizabeta si Philip

În anii '30, Churchill a avertizat parlamentul de pericolul reprezentat de Germania Nazistă și campania să de reînarmare. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost numit din nou Prim Lord al Admiritati. După demisia lui Neville Chamberlain la dată de 10 mai 1940, Churchill a devenit prim-ministru. Refuzul constant de a acceptă înfrângerea, predarea, sau un compromis pentru pace a ajutat Marea Britanie în prima parte a războiului când Marea Britanie era singura țară activ implicată împotriva lui Hitler. Churchill este cunoscut pentru discursurile și emisiunile radiofonice despre război. A condus Marea Britanie ca prim-ministru până la asigurarea victoriei împotriva Germaniei Naziste.

Al doilea război mondial a provocat pierderi materiale și umane uriașe pentru Marea Britanie. Flota britanică a fost distrusă. Producția industrială și exporturile au scăzut. Marea Britanie depindea tot mai mult de SUA. După război a început procesul de descompunere al imperiului colonial. Marea Britanie nu mai putea să-și impună politică să de "echilibru de forțe" la nivel internațional, iar apariția armelor de distrugere în masă și a rachetelor intercontinentale au redus total poziția strategică a Marii Britanii că stat insular. După ce Partidul Conservator a pierdut alegerile din 1945, guvernul de coaliție din timpul războiului a demisionat la 24 mai, iar la 5 iunie s-au desfășurat alegeri parlamentare, fiind câștigate de Partidul Laburist ce dorea menținerea controlului statului asupra economiei prin naționalizarea principalelor ramuri ale economiei naționale, mijloacele de transport și băncile. Clement Atlee a devenit noul premier.

Laburiștii au naționalizat Banca Angliei, industria extractivă (carboniferă și de gaze naturale), o parte din întreprinderile metalurgice, transportul intern și aviația civilă, statul plătind despăgubiri în valoare de 2,5 miliarde de lire sterline. Pe plan social, laburiștii au adoptat legi de caracter social:

  • au anulat legea din 1927 ce interzicea sindicatelor dreptul la greva
  • au reorganizat sistemul de asigurări sociale prin plata indemnizațiilor pentru salariați, în caz de boală, de șomaj, de pierdere a capacității de muncă
  • au înființat Serviciul Național al Sănătății în 1948, prin care a fost instituit serviciul medical gratuit, sistem care nu a funcționat decât până în 1951, când s-a introdus plata pentru serviciile medicale

În 1948, guvernul a anulat sistemul cartelelor pentru pâine și cartofi, însă pentru alte alimente precum carnea, laptele și zahărul s-au menținut până în 1953. În ciuda intențiilor guvernului privind promovarea unei politic sociale coerente, situația dificilă economică a țării i-a determinat să atenueze măsurile adoptate. Guvernul laburist a pus bazele statului bunăstării sociale: welfare-state. În decembrie 1945, Marea Britanie a primit din partea SUA un împrumut de 4,5 miliarde $, care au pus două condiții: restabilirea schimbului liber al lirei sterline în raport cu dolarul și suspendarea tarifelor preferențiale. Marea Britanie au cheltuit banii imediat fără să respecte angajamentele asumate față de SUA, fapt care a provocat o profundă criză financiară. Guvernul a trebuit să readucă importurile de mărfuri. A fost lansată inițiativa americană Planul Marshall, prin care Marea Britanie a primit mărfuri în valoare de 2,35 de miliarde $. Situația economică nu s-a îmbunătățit, lira devalorizandu-se puternici n raport cu dolarul, sporindu-se dependență față de SUA. Din 1950, ajutorul american a fost refuzat, autoritățile britanice încercând să promoveze exporturile engleze pe fondul lipsei concurenței germane și japoneze. În ciuda unor rezultate economice notabile, economia britanică tot nu s-a dezvoltat uniform (industria chimică, industria auto s-au dezvoltat, industria textilă și cea extractivă nu au atins parametrii dinainte de război). Pentru agricultură, guvernul a adoptat un plan pe patru ani pentru dezvoltarea acesteia și asigurarea unui preț minim de cumpărare a produselor agricole.

Politică promovată de Clement Atlee a provocat nemulțumirea cetățenilor și a laburiștilor și astfel s-au ajuns la organizarea alegerilor parlamentare în februarie 1950. Laburiștii au câștigat din nou alegerile, dar nu au putut redresa situația economică și astfel în octombrie 1951 a fost necesar un nou tur de scrutin, câștigat de conservatori.

O serie de factori i-au avantajat pe conservatori

  • angajamentul că nu vor continuă politică laburistă, că vor asigura pacea și că vor menține bune relații cu URSS
  • intervenționism economic, rezolvarea problemelor sociale, soluționarea problemelor muncitorilor
  • inițierea unei politici antiimigrationiste
  • imaginea curată a partidului, necompromisă

Conservatorii doreau lărgirea sectorului de stat în economie și implicarea statului în conflictele de muncă, controlul calității mărfurilor, politică bugetară, stabilirea unor tarife și impozite, repartizarea subvențiilor și materiei prime, acordarea licențelor. Marea Britanie a decăzut pe plan industrial, dar în schimb, agricultură devenise sectorul cel mai profitabil. Destrămarea imperiului colonial a dus la dezvoltarea unei comunități de state (care îngloba 21 state cu 750 milioane de locuitori spre sfârșitul aniilor 60'), Marea Britanie continuând să le controleze economiile și viață politică, furnizându-le sprijin financiar și tehnic.

În urmă alegerilor din 1964, laburiștii au ajuns din nou la guvernare și au inițiat o serie de programe sociale prin îmbunătățirea sistemului de pensii și a sistemului sanitar și de renationalizare a industriei metalurgice. În decembrie 1964, guvernul, sindicatele și antreprenorii au semnat "Declarația de Intenții", un acord prin care sindicatele se angajau să nu declare greve neautorizate, iar antreprenorii să nu ridice prețurile arbitrar. Pe plan economic, guvernul a propus un plan de dezvoltare pe 4 ani din 1966, primul în istoria Marii Britanii. În august 1966 a fost adoptată Legea prețurilor și salariilor, care reglementa cererile sindicatelor privind creșterea salariilor. Au avut loc modificări în structura socială a populației, iar că urmare a progresului științific, raportul între muncă fizică și cea intelectuală s-a schimbat în favoarea celei intelectuale. Încă de la semnarea Tratatului de la Roma, Marea Britanie s-a ținut în afară organizației europene. Britanicii au creat Asociația Europeană a Liberului Schimb, intenționând să concureze Piață Comună. Interesele industriașilor britanici s-au dovedit mult mai puternice decât statele CEE. Eșecurile ulterioare ale AELS și presiunile bancherilor și industriașilor au determinat guvernul britanic că, din 1961, să inițieze negocieri de aderare la CEE. Problema aderării a fost foarte dezbătută în anii 60'. Laburiștii au condiționat aderarea de apartenența la CEE să nu lezeze interesele Commonwealthului, promovarea unei politici externe independente, garanții privind desfacerea producției agricole engleze independente pe piață statelor CEE; îndeplinirea obiligatiilor asumate față de statele AELS; dezvoltarea economică independența a țării. Conservatorii s-au pronunțat împotriva, considerând aderarea că fiind sfârșitul comunității britanice.

Discuțiile au continuat până în 1971, când Marea Britanie a obținut acordul statelor CEE privind aderarea. În 1972 a fost semnat Tratatul privind aderarea Marii Britanii începând de pe 1 ianuarie 1973. Efectele aderării au fost îmbunătățirea calității producției industriale și intensificarea ritmurilor de creștere a productivității muncii.

Conflictul din Irlanda de Nord, avându-și rădăcinile din secolul al XVI-lea, era izbucnit de numărul mare de protestanți ce dețineau poziții superioare în administrație și de criză economică în industria textilă și de creșterea șomerilor. În 1967 a fost înființată Asociația de lupta pentru drepturile cetățenești în Irlanda de Nord, care avea că obiectiv abolirea discriminării religioase. În 1969, guvernul a dislocat forțe în Irlanda de Nord, fiind promulgată legea pentru împuterniciri extraordinare pentru a-i aresta fără judecată pe participanții la acțiunile Asociației de lupta pentru drepturile cetățenești, iar în martie 1972, Parlamentul local a fost desființat.

Din 1979, primii ani de guvernare conservatoare s-au confundat cu o criză economică, fiind redus volumul producției industriale și crescând șomajul. Margaret Thatcher a întreprins primele măsuri care aveau să stea la baza revoluției întreprinse de Marea Britanie. Susținea a numai capitalismul putea garanta libertatea reală a individului, iar amenințarea comunismului trebuia să fie oprită. Privatizarea și reforma sindicatelor trebuiau să fie armele noului conservatorism.

Principalele argumente ale guvernului în favoarea privatizării au fost: concernele privatizate urmau să-și decidă singure strategia de dezvoltare fără constrângeri financiare din partea Departamentului de Finanțe; clienții urmau să câștige de pe urmă dispariției monopolurilor și apariția concurenței, astfel fiind creată o categorie amplă de proprietari. Pentru stoparea inflației guvernul conservator a preluat controlul asupra emisiei monetare, care trebuia corelată cu situația financiară a statului. Au fost reduse cheltuielile de stat: indemnizațiile pentru șomaj, investițiile pentru învățământ, pentru sănătate, transport și construcții de locuințe.

Resursele financiare ale statului au fost împărțite. Pentru această, regiunile din Marea Britanie au fost împărțite în trei categorii: regiuni cu un nivel ridicat al șomajului (zone de dezvoltare specială ), regiuni prospere (zone intermediare) și regiuni cu un nivel mai scăzut al șomajului (zone de dezvoltare). Întreprinderile din regiunile cu un nivel crescut/scăzut de șomaj primeau un sprijin financiar mai mare în raport cu regiunile prospere.

Guvernul a stimulat financiar ramuri noi ale economiei, elaborând programe pentru dezvoltarea și utilizarea microelectronicii, microprocesoarelor și roboților. Companiile care produceau roboți industriali primeau de la stat sume cu titlu de ajutor, care reprezentau 25% din cheltuielile de cercetare și producție ale unui prototip. Firmele care foloseau roboți beneficiau de aceleași sume.

Scopul revoluției thatcheriste în plan social a fost transformarea națiunii britanice într-o națiune de proprietari. Gauvernul a acționat în două direcții: vânzarea locuințelor din fondul locativ care se află sub jurisidictia municipalităților (statul stabilind prețuri mai mici la locuințe pentru a fi cumpărate) și împărțirea către populație a acțiunilor de la întreprinderile privatizate. Premierul Thatcher declara că liderii de sindicat vor să distrugă societatea liberă, iar sindicatele erau purtătoare de valori colectiviste. Guvernul a luat o serie de măsuri: Legea Prior în 1980 care interzicea manifestații și pichetări ale lucrătorilor dacă aceștia nu erau membrii ai companiei la care lucrau și adoptarea Cărții Verzi în 1982 prin care se interzicea desfășurarea grevei în ramurile de bază ale industriei.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Baker, Kenneth (2005). „George IV: a Sketch”. History Today 55 (10): 30–36. 
  2. ^ a b E. L. Woodward, The Age of Reform, 1815–1870 (1938), pp 325–30
  3. ^ Brock, Michael (2004) "William IV (1765–1837)", Oxford Dictionary of National Biography, (2004) doi:10.1093/ref:odnb/29451
  4. ^ E. L. Woodward, The Age of Reform, 1815–1870 (1938), pp 354–57
  5. ^ Malcolm Chase, Chartism: A New History (2007)
  6. ^ John Vincent, "Was Disraeli a failure?," History Today, (October 1981) 31#10 pp 5–8 online
  7. ^ Richard Aldous, The Lion and the Unicorn: Gladstone vs. Disraeli (2007) excerpt and text search
  8. ^ Jonathan Parry, "Disraeli, Benjamin, earl of Beaconsfield (1804–1881)", Oxford Dictionary of National Biography (2004); online edn, May 2011 accessed 23 February 2012 doi:10.1093/ref:odnb/7689
  9. ^ H.C.G. Matthew, "Gladstone, William Ewart (1809–1898)", Oxford Dictionary of National Biography (2004); online edn, May 2011, http://dx.doi.org/10.1093/ref:odnb/10787
  10. ^ Goldstein, Erik (1994). The Washington Conference, 1921–22: Naval Rivalry, East Asian Stability and the Road to Pearl Harbor
  11. ^ James, Lawrence (2001). The Rise and Fall of the British Empire
  12. ^ Parsons, Timothy H (1999). The British Imperial Century, 1815–1914: A World History Perspective
  13. ^ Adrian Gregory (2008). The Last Great War: British Society and the First World War. Cambridge U.P.. http://books.google.com/books?id=bq-AMQAACAAJ 
  14. ^ Ian F.W. Beckett, The Home Front, 1914–1918: How Britain Survived the Great War (2006) excerpt and text search
  15. ^ David Lloyd George, War Memoirs (1933) v 1 p 602
  16. ^ Wilson, Trevor (1964). "The Coupon and the British General Election of 1918
  17. ^ S. J. Lee (1996) Aspects of British Political History 1914-1995 p. 93 (Routledge)
  18. ^ F. W. S. Craig, British Electoral Facts: 1832-1987
  19. ^ www.election.demon.co.uk/geresults.html
  20. ^ Malcolm, Ian Zachary (1977). Vacant thrones. Ayer Publishing
  21. ^ Paul W. Doerr, British foreign policy 1919-1939 p.75-76
  22. ^ Elton, Godfrey The Life of James Ramsay MacDonald 1939; to 1919
  23. ^ Howell, David MacDonald's Party. Labour Identities and Crisis, 1922–1931, Oxford: OUP 2002;
  24. ^ F. W. S. Craig, British Electoral Facts: 1832-1987
  25. ^ Hyde, H. Montgomery. Baldwin: The Unexpected Prime Minister (1973); 616pp
  26. ^ Bassett, Reginald/ "Telling the truth to the people: the myth of the Baldwin 'confession'," Cambridge Journal, II (1948), pp. 84–95.
  27. ^ Richard Overy (2010). The Twilight Years: The Paradox of Britain Between the Wars. Penguin. p. 96.
  28. ^ Williamson, Philip. "'Safety First': Baldwin, the Conservative Party and the 1929 General Election," Historical Journal (1982)
  29. ^ H. Leak, 'Some Results of the Import Duties Act', Journal of the Royal Statistical Society, Vol. 100, No. 4. (1937), pp. 558-606.
  30. ^ B.R. Mitchell, Abstract of British Historical Statistics (1962) p 68
  31. ^ R.J. Unstead, "A Century of Change: 1837–Today"
  32. ^ Brown, Judith (1998). The Twentieth Century, The Oxford History of the British Empire Volume IV
  33. ^ Magee, John (1974). Northern Ireland: Crisis and Conflict

Vezi și[modificare | modificare sursă]