Pierderile teritoriale ale României sunt trecerile unor teritorii de sub suveranitatea statului român sub o suveranitate străină, în decursul istoriei.
În verde, teritoriile cedate de România Rusiei în 1878În roșu: teritoriul cedat de România Austro-Ungariei, în verde, cel cedat Bulgariei, în galben, cel cedat Puterilor Centrale în mai 1918Teritoriile pierdute de România în 1940În roșu și roz, teritoriile cedate de România Uniunii Sovietice, apoi Ucrainei, după 1948
Zona respectivă văzută de deasupra digului Sud al brațului SulinaAnimație cu evoluția teritoriilor românești în decursul timpului
Motivele pierderilor sunt multiple:
prin cedare și tratat, în situația de pace cu statul beneficiar, dar sub amenințarea trecerii la starea de război;
prin cedare și tratat, în situația de pace cu statul beneficiar, dar sub presiunea politică, economică sau militară a unei mari puteri, susținând statul beneficiar;
În decursul anului 1940, prin ultimatumul din , emis ca o consecință a pactului Hitler-Stalin, România este silită să cedeze mai multe teritorii Uniunii Sovietice: Bucovina de Nord, Ținutul Herța(teritoriu care nu fusese menționat în ultimatum și nici în Pactul Ribbentrop-Molotov) și Basarabia. Prin Dictatul de la Viena Ungariei: Transilvania de Nord, iar prin Tratatul de la Craiova Bulgariei: Dobrogea de Sud (la sud de linia Ostrov-Vama Veche); Transilvania de Nord a fost eliberată de sub ocupația maghiară in toamna anului 1944 de catre armatele româno-sovietice si redobândită legal prin Tratatul de la Paris din 1947. În toamna anului 1940, ca urmare a neînțelegerilor asupra traseului noii frontiere sovieto-române pe Brațul Chilia și a nerecunoașterii de câtre URSS a vechii frontiere ruso-române din perioada 1878–1918, trupele sovietice au debarcat și au ocupat în luna octombrie insulele Salangic, Dalerul Mare, Dalerul Mic și Maican., URSS punând astfel România în fața faptului împlinit si dobândind controlul deplin asupra navigației pe Brațul Chilia prin mutarea de facto a frontierei de stat la sud de aceste insule ocupate, respectiv de pe Brațul Stambulul Vechi pe Brațul Musura.[1]
În 1948, contrar prevederilor Tratatului de Pace de la Paris din 1947 care a lăsat aceste teritorii românești în componența statului român, printr-un protocol bilateral româno-sovietic, Republica Populară Romînă a cedat Uniunii Sovietice, insulele Coasta-Dracului (Tătarul Mic), Dalerul mare, Dalerul Mic, Maican, Limba și Șerpilor, primele patru situate pe Brațul Chilia, a cincea la vărsarea acestuia în mare, iar a șasea situată în larg la aproximativ 45 de km de Sulina.[2] În urma disoluției URSS, aceste teritorii au revenit Ucrainei. O dispută între Ucraina și România asupra platoului continental au făcut ca România să recupereze, la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, o suprafață semnificativă din platoul continental din Marea Neagră.[3]
^Pe Harta Principatelor Unite ale României de Pr. George Filipescu-Dubău și Anton Parteni-Antonin, Iași 1865, apar denumirile de Tatomir pentru acest braț secundar, și de Tatomirești pentru localitatea cunoscută astăzi sub numele de Tatanir. Atât Tătaru, cât și Tatanir sunt greșeli de transcriere a cartografilor militari de le sfârșitul secolului al XIX-lea. Brațul Chilia apare în cronicile bizantine și genoveze din Evul Mediu sub numele de Lykostoma („gura lupilor” în grecește) sau Licostomo, care desemnează și un port-cetate așezat în preajma actualei localități Periprava.
1În întregime în Asia, dar din punct de vedere istoric este considerat european ·2Parțial sau în întregime în Asia, în funcție de definirea graniței ·3Stat transcontinental
.svg)
