Marxism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Acest articol este parte a seriei Comunism  |
|
Şcoli ale comunismului Partide comuniste State comuniste Alte articole |
| editează acest cadru |
Marxismul este o teorie socială bazată pe lucrările lui Karl Marx, un filozof, economist, jurnalist şi revoluţionar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea, care a colaborat în elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels. Marx s-a inspirat din filozofia lui Georg Hegel, din economia politică a lui Adam Smith, din teoria economică Ricardiană şi din socialismul francez din secolul al XIX-lea, pentru a dezvolta o cercetare critică a societăţii care se dorea atât ştiinţifică cât şi revoluţionară. Această critică a atins cea mai sistematică expresie (deşi neterminată) în lucrarea lui de căpătâi Das Kapital, Capitalul: O cercetare critică a economiei politice.
De la moartea lui Marx în 1883, diferite grupuri din toată lumea au apelat la marxism ca bază intelectuală pentru linia politică şi tactica lor, care pot fi în mod spectaculos diferite şi contradictorii. Una dintre primele mari sciziuni a apărut între apărătorii social-democraţiei – (care afirmau că tranziţia la socialism putea apărea într-o societate democratică) – şi comunişti – (care afirmau că tranziţia la socialism poate fi făcută numai prin revoluţie). Social-democraţia a apărut în interiorul Partidului Social Democrat German şi a avut drept rezultat abandonarea rădăcinilor marxiste, în vreme ce comunismul a dus la formarea a numeroase partide comuniste.
Deşi mai sunt încă multe mişcări sociale şi partide politice revoluţionare marxiste în toată lumea, de la prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a statelor ei satelite, mai sunt relativ puţine ţări care au guverne care se descriu drept marxiste. Deşi într-un număr de ţări occidentale sunt la putere partide social-democrate, ele s-au distanţat cu multă vreme în urmă de legăturile lor cu Marx şi cu ideile lui. În prezent numai Laos, Vietnam, Cuba şi Republica Populară Chineză au guverne care se descriu ca fiind marxiste. Coreea de Nord este descrisă în mod inexact drept marxistă, atâta vreme cât atât Kim Il Sung şi Kim Jong Il au respins ideile marxiste convenţionale în favoarea variantei "comunismului coreean" , ciuce. De asemena, despre Libia se afirmă uneori că ar fi comunistă, dar Muammar al-Qaddafi a căutat să conducă ţara către socialismul islamic.
Unii dintre membrii şcolilor de neamestec guvernamental şi "individualism" cred că principiile statelor moderne burgheze sau ale marilor guverne pot fi înţelese ca marxiste. Manifestul Comunist al lui Marx şi Engels include un număr de paşi pe care societatea trebuie să îi facă pentru ca muncitorii să se elibereze de societatea capitalistă. Unele dintre aceste măsuri apar ca fiind introduse în forma Keynesianismului, a statului bunăstării, a noului liberalism şi a altor schimbări ale sistemului din unele ţări capitaliste. Există persoane care cred că unii dintre reformatorii din statele capitaliste sunt, (sau au fost), "marxişti nedeclaraţi", de vreme ce ei sprijină politici care sunt similare cu paşii pe care credeau Marx şi Engels că trebuie să-i parcurgă o societate capitalistă dezvoltată. Alţi indivizi văd, în conformitate cu teoria marxistă a materialismului istoric, reformele capitaliste ca vestitori ai viitorului comunist.
Pentru marxişti, aceste reforme reprezintă răspunsul la presiunea exercitată de partidele şi sindicatele clasei muncitoare, ele însele răspunzând la abuzurile simţite din partea sistemului capitalist. Mai mult, aceste reforme reflectă eforturile de "salvare" sau de "îmbunătăţire" a capitalismului (fără a îl aboli) pentru a face faţă prabuşirii pieţei datorită ineficienţei sistemului.
Cuprins |
[modifică] Rădăcinile hegeliene ale marxismului
Hegel a propus o formă a idealismului în care dezvoltarea ideilor în contrariile lor este tema conducătoare a istoriei umane. Acest proces dialectic presupune uneori acumulări treptate dar alte ori cere salturi discontinui, schimbări violente ale al status quo-ului existent. Figuri istorice precum Napoleon Bonaparte sunt, conform interpretărilor hegeliene, mai degrabă simptome şi unelte ale proceselor dialectice impersonale de bază decât modelatoare ale acestora.
Marx şi membrii grupului Tinerii Hegelieni din care făcea şi el parte, au păstrat cea mai mare parte a modului de gândire al lui Hegel. Dar Marx "l-a adus pe Hegel cu picioarele pe pământ", conform propriei viziuni, schimbând idealismul dialectic în materialism dialectic. Marx a urmat curentul altui Tânăr Hegelian, Ludwig Feuerbach. Ce îi deosebeşte pe cei doi este părerea lui marx că umanismul lui Feuerbach este excesiv de abstract şi de aceea nu mai puţin idealist decât sistemul pe care îl dorea să-l înlocuiască, cu alte cuvinte, noţiunea concretă de Dumnezeu găsită în creştinismul instituţionalizat care legitimiza puterea represivă a statului prusac. În loc de aceasta, Marx dorea să dea prioritate ontologică la ceea ce el numea "procesul vieţii adevărate" a fiinţelor umane adevărate, după cum el şi Friedrich Engels au spus în 1846 în lucrarea "Ideologia germană": În direct contrast cu filozofia germană, care coboară din ceruri către pământ, noi urcăm de la pământ spre ceruri.
[modifică] Moştenirea marxismului
Pe baza marxismului s-au dezvoltat mişcările muncitoreşti, unele cu caracter reformator de tipul social-democraţiei, altele cu caracter revoluţionar sub forma partidelor comuniste, având la bază ideologia marxist-leninistă, elaborată de Lenin. Deşi cu veleităţi ştiinţifice, din momentul în care a fost transpus în realitate sub forma societăţilor socialiste din Uniunea Sovietică şi ţările din răsăritul Europei (aşa zisul "Socialism real"), marxismul s-a dovedit a fi el însuşi o utopie falimentară,[necesită citare] care a avut urmări catastrofale pentru economia statelor respective şi în conştiinţa oamenilor.
Filozoful german Karl Marx propune 3 criterii determinante pentru definirea unei clase sociale: 1. locul în cadrul raporturilor de producţie (rol în producţia, circulaţia şi distribuirea bogăţiilor) 2. participarea la antagonismele sociale (care se manifestă în lupta pentru puterea politică) 3. conştiinţa de clasă
În Manifestul comunist el recunoaşte în primul rând rolul revoluţionar al burgheziei care „ a scufundat fiorii sacri ai extazului religios, entuziasmul cavaleresc al mentalităţii mic-burgheze în apele îngheţate ale calculului egoist”.
[modifică] Despre problema românească
- Despre români în manuscrisul B 63 al lui Karl Marx
Iată, ce scria Karl Marx, părintele comunismului, care plasase poporul român printre „popoarele revoluţionare” şi a fost vădit preocupat şi entuziasmat de specificitatea evenimentelor care au avut loc în sud-estul Europei, în secolul al XIX-lea.
„Ruşii în Moldova şi Ţara Românească.
Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo – Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.
Aşa începe manuscrisul B 63 al lui Karl Marx cu referire la anul 1393. Deci, Marx scrie negru pe alb că cei din Moldo – Valahia (n.n. a se înţelege basarabenii de azi din R. Moldova şi românii de peste Prut, din România) se numesc ei înşişi români.
Din manuscrisul B 63 nu lipseşte nici evenimentul de la 1812. Iată ce însemna Karl Marx despre tratatul de la Bucureşti din 1812: „Rusia a obţinut pentru ea însăşi cedarea a aproape ½ din Moldova, provincia Basarabia. Convenţia de la Akkerman (în 1826) şi tratatul de la Adrianopol n-a conferit Rusiei nici un drept de suveranitate. Art. 5 al tratatului de la Adrianopol: „Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, plasându-se prin capitulaţie sub suzeranitatea Înaltei Porţi, şi Rusia garantând prosperitatea lor, îşi vor păstra toate privilegiile şi imunităţile…” După care, acelaşi Karl Marx nu uită să menţioneze ceva mai jos că aceste provincii „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”…”. După 1837, în manuscrisul lui Marx, intervine o nouă şi interesantă notiţă, care nu trebuie trecută cu vederea: „A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlul de promovare”.
Tot din însemnări date aflăm că, la 1848, Rusia ţinea în Basarabia o armată de 30.000 de oameni, iar la 1 august a aceluiaşi an, când o puternică armată rusă a trecut Prutul, în marşul ei spre Bucureşti, turcii au trimis o armată în frunte cu Suleiman Paşa, iar locuitorii Ţării Româneşti, scrie Marx, n-au adresat Rusiei nici o cerere de protecţie la intrarea trupelor turceşti.
- Despre români în manuscrisul B 91 al lui Karl Marx
„Ţăranul român nutreşte pentru „muscal” (moscovit) numai ură”.
Această frază apare la începutul manuscrisului B 91 al lui Karl Marx. Explicaţia? Iat-o în citatul care vine în continuare: „La 7 mai 1828, 150.000 ruşi se revarsă în Moldo-Valahia. În protestele sale din 1826, împotriva ocupaţiei turceşti, Rusia se înduioşa faţă de nenorocirile ţării; acum ruşii se dedau la groaznice excese. Niciodată – spune Saint Marc Girardin însuşi (în ale sale Souvenirs des voyages) – n-a avut loc o mai înspăimântătoare distrugere de vieţi. Un jaf enorm, hoţii de ale ofiţerilor, barbaria soldatului rus etc. (…) Ocupaţia rusă avea să se prelungească (avea să dureze 10 ani), până ce turcii vor fi plătit 125 mil. despăgubiri de război. (Ţarul Nicolae voia chiar să cumpere Principatele, preţuite la 36 mil.fr)”.
Este impresionant că aceste lucruri sunt afişate chiar de către cel care a scris şi a publicat în 1848, împreună cu Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist şi ale cărui sfaturi au fost păstrate cu sfinţenie de către comuniştii de mai târziu.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
