Daci liberi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[[wiki]]

Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării.

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.

Calitatea informaţiilor sau a exprimării din acest articol sau secţiune trebuie îmbunătăţită. Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor.

Dacii "liberi" este o noţiune convenţională, care îi desemnează pe dacii din secolele II-IV p. Chr., geţi în Muntenia, carpi în Moldova, costoboci în Carpaţii Nordici şi daci "mari" în nord-vest (Satu Mare, Crişana, Zarand), care nu au intrat în componenţa Provinciei romane Dacia, dar care s-au aflat în diferite sisteme de dependenţă faţă de Imperiul Roman, poate sub forma regatelor clientelare. Aceştia au întreţinut relaţii dinamice cu Imperiul Roman, cu Dacia romană şi cu celelate populaţii "barbare", vecine şi contemporane (sarmaţi, goţi,vandali etc.), asimilând foarte multe elemente de cultură romană provincială.

Cucerirea şi anexarea Daciei lui Decebal (sau poate mai precis: a zonei centrale a fostului regat geto-dacic) nu însemna supunerea tuturor triburilor traco-getice de la nordul Dunării şi din arcul carpatic; o mare parte dintre acestea (poate mai multe decât cele înglobate între hotarele provinciei) au continuat să trăiască în libertate dincolo de Limesul nordic, răsăritean ori vestic ale provinciei romane: geto-daci si tracii liberi septentrionali (Costoboci, Carpi, Biefi, Arsietai etc.). Dacii liberi sînt numiti si „mărginasi", vecini cu provincia, cunoscuti pentru actiunile lor razboinice in cursul sec. II-III, pina in sec. IV, mai ales in legatura cu istoria Daciei romane si a Moesiei Inferior. In sec. II-III sint mentionate citeva incursiuni ale triburilor geto-dace în Dacia şi Moesia; în anul 117, în legătura cu turburările şi situaţia gravă a provinciei Dacia după moartea împăratului Ulpius Traianus, se menţionează un adevărat „război dacic" provocat după dispariţia cuceritorului Daciei de către dacii liberi, fără îndoială cu participarea altor triburi (sarmaţi etc.) şi a autohtonilor din interiorul provinciei romane. Alt război cu ei şi desigur cu autohtonii a avut loc la 143 sub Antoninus Pius.

Costobocii au năvălit în Moesia, Tracia şi Grecia pe la anul 170, - mişcări de care nici Dacia n-a rămas neinfluenţată. Mai importantă pentru provincia carpato-danubiană pare să fi fost marea incursiune a dacilor liberi sub domnia împăratului Commodus (180-192), care s-au extins si in interiorul Daciei unde „s-au agitat provincialii" " in Dacia imperium eius recunsantibus provincialibus", HistAug., Commod. 13,5; sub aceşti „provinciali" ar fi greu a nu recunoaşte în primul rînd tocmai populaţia autohtonă şi apoi (dacă va fi fost cazul) şi o bună parte dintre „colonişti" veniţi din alte zone ale imperiului. Cu acest prilej, guvernatorul provinciei (legatus augusti) C. Vettius Sabinianus a încercat să pacifice un mare grup de daci liberi veniţi dinspre nord in ajutorul altor triburi barbare ce atacau Dacia şi le-a promis pămînt în provincia Dacia; erau 12000 (Cass. Dio, LXXII 3, 3) foarte probabil că guvernatorul Sabinianus i-a colonizat în provincie, sporind numărul braţelor de muncă de aici. Alte lupte cu dacii liberi se menţionează în anul 218 (Cass. Dio, LXXVIII,27; 5) şi mai tîrziu, iar în cursul sec. III devin mai frecvente incursiunile lor în teritoriile romane, alăturîndu-li-se triburi germanice. Costobocii, carpii şi alte seminţii trace septentrionale şi-au continuat incursiunile în provinciile romane în cursul sec. II-III, iar carpo-dacii sînt menţionaţi în alianţă cu hunii ( Zosimus, IV 34). - Nu se cunoaşte soarta „dacilor liberi" după sec. IV este foarte probabil că o mare parte dintre ei au pătruns în „fosta provincie" Dacia după evacuarea acesteia de către romani şi s-au amestecat cu dacii contribuind la fortificarea puternicului nucleu "getic din stânga Dunării de Jos.

Rezultă aşadar că poporul geto-dacic şi în general tracii din stinga Dunării nu au dispărut (în interiorul provinciei Dacia, ca şi înafară) odată cu desfiinţarea statului dac (sau uniunii de triburi, avînd centrul în podişul Transilvaniei) şi cu sau odata cu disparitia lui Decebal în 106, iar marea putere şi vitalitate etnică a acestor populaţii s-a făcut vizibilă încă în curs de trei secole (II-IV), cit ne permit să cunoaştem izvoarele istorice. Afară de puţine elemente refugiate spre nord şi est din Dacia ardeleană la 106, daco-geţii şi tracii liberi erau triburile autohtone din nordul şi estul spaţiului lor etnic (Maramureş, Bucovina, Moldova de Nord, Basarabia, Galiţia, Slovacia etc.), iar nu - cum ar fi dispuşi a presupune unii - chiar daco-geţii refugiaţi şi emigraţi din provincia romană ori „expulzaţi" de trupele romane. Spre sfîrşitul perioadei antice, dacii liberi şi ceilalţi traci în nord-est se pare că au fost absorbiţi de triburile sarmatice, germanice, iar în evul mediu de slavi; dar - cum s-a spus - o parte dintre ei (de prin Crişana, Maramureş, Moldova) au fost ramas fideli Daciei carpatice, amestecaţi cu geto-daco-romanii lăsaţi în urmă de armata şi oficialitatea romană în 271/2, - fapt care ar contribui la facilitarea muncii de explicare a „tracismului" mult mai pronunţat al dialectului român septentrional (aşa-numita „daco-română") în lexic, faţă de dialectele sudice, din Peninsula Balcanică, precum şi la înţelegerea fenomenului de „romanizare" (sau „românizare", de expansiune a romanităţii, a elementului românofon) în teritoriile de la nord, vest şi est de hotarele vremelnice ale provinciei Dacia Traiana.

Prin zdrobirea lor militară şi subjugarea politică cu exploatarea economică în sec. II-III, conştiinţa etnic-socială, aproape i-am zice „naţională" a geto--dacilor nu a fost extirpată imediat şi definitiv; ea se menţine în forme latente, reapare peste veacuri: ecouri, chiar îndepărtate ale „dacismului" unor romani fruntaşi sînt cunoscute din sec. III şi IV, exprimate limpede în izvoarele vremii; de ex. „uzurpatorul" Regalianus în Moesia (Pannonia?), la cca. 260 „gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, adfinis" (Hist.Aug., Tyr. trig. 10, 8; RE, I A, 464); M. Acilius Aureolus era de neam getic, iar mama împăratului Galerius, Romula, era o dacă trecută în sudul Dunării la cea 242- 243 (cap. II, nota 24)