Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică este o fațetă a evenimentelor numite Strămutarea germanilor după al Doilea Război Mondial, strămutare care a constat în acțiuni de deportare în masă în Uniunea Sovietică a unei părți din populația civilă de origine germană, acțiuni care au avut loc nu numai în România, ci în toate țările foste aliate cu Germania și care au ajuns sub influența sovietică în urma Tratatului de la Ialta din 1945.

Aceste deportări pot fi considerate printre altele și drept o răzbunare împotriva celora care au declanșat dezastruosul război. Ele au încălcat însă dreptul internațional. În timp ce prin Procesele de la Nürnberg organizate de Aliați în 1945-1946, capii puterii naziste au fost condamnați la închisoare sau chiar la moarte, unul din principalele capete de acuzare fiind deportarea populației civile, pentru deportările în Uniunea Sovietică, în condiții inumane, pe care istoricul american Alfred de Zayas le compară cu munca forțată impusă de hitleriști, nimeni nu a fost încă tras la răspundere până acum (2012).

Poziția oficială a guvernului Rădescu[modificare | modificare sursă]

Ultimul guvern necomunist din România, avându-l în frunte pe prim-ministrul Nicolae Rădescu, declara că fusese "complet surprins" de somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul sovietic de deportare avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă. La 13 ianuarie 1945, când ridicarea germanilor începuse în București, Brașov și Timișoara, guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreședintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalului Vinogradov. În notă se arăta că Tratatul de armistițiu (încheiat la 12 septembrie 1944) nu prevedea deportări și că industria românească avea de suferit în urma deportării unei forțe de muncă atât de numeroase, în special a unui procent ridicat din forța de muncă calificată, din sânul populației germane. În încheierea notei, Rădescu sublinia aspecte umanitare: soarta femeilor și a copiilor rămași acasă. Deoarece reacția SUA la deportările ordonate a fost firavă, iar cea a Angliei reținută, autoritățile României ocupate de armata sovietică nu au avut niciun mijloc de a se opune dispoziției sovietice de deportare.

Poziția Marii Britanii[modificare | modificare sursă]

În timp ce regele Mihai și generalul Rădescu au protestat public, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, a considerat că este "dreptul sovieticilor" să aducă forță de muncă de origine germană din Europa de est.[1] Este celebră remarca sa „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?“ (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?) [2]

Caracterizare[modificare | modificare sursă]

Deportarea a fost caracterizată drept "una din primele manifestări ale războiului rece", ca rezultat al imposibilității controlului reciproc între Occident și Răsărit, încă înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Statistici[modificare | modificare sursă]

Șvabii sătmăreni[modificare | modificare sursă]

Deportarea a circa 5000 de șvabi sătmăreni, din N-V României a început încă din 2 și 3 ianuarie 1945.[3] Din cei 5000 trimiși la muncă forțată, în perioada 1948/49, au decedat aproape 1000 de șvabi sătmăreni[4]

Sașii transilvăneni[modificare | modificare sursă]

Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani și persoane de 55 de ani. 9 din 10 deportați au ajuns în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino și Voroșilovgrad), restul în zona munților Ural.

Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor.

Primii deportați inapți de muncă au fost repatriați în Transilvania la finele lui 1945. Între 1946-1947, circa 5.100 de sași au fost aduși, cu transporturi speciale pentru bolnavi, la Frankfurt an der Oder, oraș aflat atunci în zona de ocupație sovietică din Germania.

Circa 12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbați morți la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania.

Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Din 1948 situația a început să se îmbunătățească, numărul de bolnavi și de morți scăzând considerabil.

Tot în 1948 au început să fie eliberați din lagăre și persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în octombrie 1949 lagărele să fie desființate. Ultima treime de deportați s-au întors în Transilvania. Dintre cei deportați în zona de ocupație sovietică a Germaniei, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalți au trecut, în majoritate, în Germania Occidentală, puțini rămânând în Republica Democrată Germană.

Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS.

Șvabii bănățeni[modificare | modificare sursă]

Circa 33.000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945.[5] În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara.

Primele transporturi din Timișoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%).[6]

Actualizare în 1995[modificare | modificare sursă]

În ziarul Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, din 13 ianuarie 1995, s-a publicat un articol care dezvăluia faptul că guvernul României nu fusese, de fapt, "complet surprins" de ordinul de deportare, deoarece încă înainte de a primi acest ordin, guvernul a dispus întocmirea de liste cu bărbați și femei apți de muncă forțată, și că și CFR-ul începuse să pregătească, cu săptămâni înainte, vagoane pentru vite în vederea acestei acțiuni. În baza unor surse descoperite de curând s-a constatat că deportarea etnicilor germani fusese pregătită minuțios: încă din 19 decembrie 1944, biroul primului ministru a transmis ordine telefonice inspectoratelor de poliție pentru a înregistra populația germană aptă de muncă.

Toate Grupurile de Armate ale Armatei Roșii au avut ordin să adune în lagăre un anumit număr de persoane de etnie germană, apte de muncă, și să le deporteze în Uniunea Sovietică. În România, această misiune a fost îndeplinită cu ajutorul autorităților române, sprijinite de unități ale Armatei Roșii și de agenți ai GRU (Glavnoie Razvedivatelnoie Upravlenie – serviciul de informații al armatei sovietice).

Cosmetizarea deportărilor forțate[modificare | modificare sursă]

Istoricul Günter Klein a putut consulta trei dosare personale ale lui Iosif Vissarionovici Stalin, clasificate ca "strict secret", în care acesta cerea explicit deportarea persoanelor "de naționalitate germană" („liz niemețkoi naționalnost’“).

Ulterior, Stalin a încercat să obțină o legitimare a deportărilor, drept pentru care, la Conferința de la Ialta, din 4-11 februarie 1945, pe lângă alte plăți cerute ca reparații de război, el a cerut Germaniei "despăgubiri de război prin prestații" (în engleză "Reparations in kind"), adică forma cosmetizată a ceea ce era de fapt deportarea în masă a germanilor în Uniunea Sovietică în scopul prestării de muncă forțată neplătită, în esență cu absolut nimic diferit față de ceea ce practicaseră naziștii între 1933 și 1945 cu milioane de oameni de naționalități dintre cele mai diferite. Roosevelt și Winston Churchill și-au dat acordul pentru ceea ce a fost considerat, numai câteva luni mai târziu, "genocid, crime de război și crime împotriva umanității" [7].

Muncă forțată pentru germanii care nu au fost deportați în URSS[modificare | modificare sursă]

Prin adresa Nr. A/192 din 19.II.1945, Comisia Aliată de Control din România a cerut Președenției Consiliului de Miniștri, ca toți germanii civili și militari cari s'au ascuns și sustras dela mobilizarea pentru lucru în URSS, să fie mobilizați prin organizarea unor batalioane de lucru în interiorul țării. O situație cu persoanele ce urmau să fie înrolate în aceste detașamente preciza că cei 10.528 etnici germani care au fost exceptați în ianuarie 1945 de către Inspectoratul General al Jandarmeriei deveneau acum ‘mobilizabili’ pentru muncă. După anul 1948 nu mai există date privind organizarea unor astfel de detașamente. [8]

În anii 1950 au urmat deportările în Bărăgan.

Regrete și scuze târzii[modificare | modificare sursă]

La 1 mai 1997 ministrul de externe al României, Adrian Severin, a exprimat în fața ministrului de externe al Germaniei, Klaus Kinkel, scuzele statului român pentru nedreptățile la care a fost supusă populația de origine germană din România, prin deportările în Uniunea Sovietică, deportarea șvabilor în Bărăgan și pentru comercializarea emigrației practicată prin cererea de despăgubiri pentru instruirea profesională și școlară a românilor germani care doreau să emigreze, în anii 1970 și 1980. [9]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Siebenbuerger.de, Siebenbürgische Zeitung, Thomas Nägler: Der lange Aufbruch aus Siebenbürgen, 15. Juni 2004
  2. ^ . ISBN 978-0-7658-0487-7 
  3. ^ Z-G-V.de, Zentrum gegen Vertreibungen, Erika Steinbach: Rede zur Verleihung des Franz-Werfel-Menschenrechtspreises am 31. Oktober 2009
  4. ^ isnet-ev.de, Wolfgang Benz: Das Liedgut der Schwaben in Sathmar/Rumänien
  5. ^ Heinrich Freihoffer: Das Banat und die Banater Schwaben. Band 2: Der Leidensweg der Banater Schwaben im zwanzigsten Jahrhundert. Landsmannschaft der Banater Schwaben aus Rumänien in Deutschland, München 1983, S.680.
  6. ^ Franz-Etienne.de: Geschichtlicher Rückblick der Banater Schwaben
  7. ^ Deportation vor 60 Jahren war völkerrechtliches Kriegsverbrechen (Deportarea de acum 60 de ani a încălcat dreptul internațional și a fost crimă de război)
  8. ^ Detașamente de muncă obligatorie pentru germani, în județul Hunedoara, 1945-1948
  9. ^ Zur Zwangsarbeit in die Sowjetunion, weil sie Deutsche waren

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică 1945: culegere de documente de arhivă, Hannelore Baier, Editura Forumul Democrat al Germanilor din România, 1994

Legături externe[modificare | modificare sursă]