Nazism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Nazismul sau național-socialismul (german) a fost ideologia și politica totalitară naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul "nazism" provine de la prescurtarea numelui național-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemțește Nazi, pronunțat /ˈna.t͡si/, v. AFI). În 1921 Hitler a devenit liderul Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, scurt NSDAP), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al Reich-ului german, cunoscut drept Al treilea Reich.

În momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise prin lege, dar mai există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea simbolurilor naziste, inclusiv a svasticii, nu este permisă în Germania decât în cazuri excepționale.

Hitler și cartea sa "Mein Kampf"[modificare | modificare sursă]

Hitler

Ideologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În timp ce se afla în închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea), care a devenit „biblia” național-socialismului german. Alături de programul în 25 de puncte din 1920, lucrarea a reprezentat cadrul de bază al nazismului. Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție rasistă. El considera că omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor și că viața nu reprezintă nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” se extinde la lupta între rase, și întocmai cum animalele se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei puternici înlătură sângele (caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni” („Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La baza piramidei rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru aceștia din urmă având sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept „un cancer ce roade trupul Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează următorul citat din „Mein Kampf”:

„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență – caracteristica exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.

După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Încă din timpul anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta se opunea tradițiilor istorice germane bazate pe militarism și absolutism și, mai mult, încuraja răspândirea unui rău și mai mare: comunismul.

Bundesarchiv Bild 146-1969-054-53A, Nürnberg, Reichsparteitag.jpg

Cel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv, care se răspândise ca urmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani. În opinia multor germani ca și a lui Hitler, Armistițiul din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla restabilire a frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei membrii ai poporului german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți, comunitățile germane ce trăiau de-a lungul coastei baltice – toți urmau să fie cuprinși în limitele teritoriale ale noii Germanii. Totuși, țelurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să rivalizeze cu Imperiul Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decât printr-o extindere teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse „Lebensraum” („spațiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele de materii prime necesare industriei germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în același timp atingerea unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El susținea în „Mein Kampf”:

„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ... Oamenii de același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze într-o politică colonială până în clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și va mai putea permite să ofere acestora condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va transforma în sabie și lacrimile războiului vor deveni pâinea zilnică a generațiilor următoare...
Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată să decadă dacă nu-și extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când națiunea în cauză nu este o comunitate mică, negroidă, ci însăși Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al politicii noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care să prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”

Ideologia economică[modificare | modificare sursă]

Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine și cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.

Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:

  • eliminarea șomajului
  • eliminarea inflației devastatoare
  • extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți standardul (nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos.

Toate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la Weimar și întărirea partidului. În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes. Între 1933 și 1936, PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza economică în care se afla după primul război și a redus drastic șomajul în mai puțin de patru ani. Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar consumul particular cu 3,6 %. O mare parte din această producție a fost îndreptată însă către mașina de război. De aceea, odată cu începerea războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar nu atât de acută ca în timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu războiul.

Ideologia internațională[modificare | modificare sursă]

Afiș austriac din 1919 în care sunt învinuiți evreii pentru înfrângerea trupelor germane din primul război mondial.

Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din anii 1930 a fost creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei conspirații era considerat a fi un grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus distrugerea acestei etnii în timpul holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influența lor nu se limita la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat unificarea germană din anii '70 ai secolului al XIX-lea, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând cu secolul al XVI-lea. De altfel multe companii transnaționale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers.

Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în raport cu statul națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga și chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă a spectrului politic.

Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După cum spune și numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaționale în Reich cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.

De asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă superficială - atât partidul fascist german cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se dorește uneori un control al statului pentru eliminarea conflictelor potențiale din relațiile dintre patronat și muncitori.

Politica statului german nazist[modificare | modificare sursă]

Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură rasială și opresiune, folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:

  • Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână” (Herrenvolk)
  • Rasismul și antisemitismul
  • Anticomunismul
  • Anticlericalismul
  • Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor „parazitare” pentru a purifica „rasa stăpână”)

„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia fascistă, în care conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a națiunii.

Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar (= prim-ministru) între 30 ianuarie 1933 și până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins Germania în Al Doilea Război Mondial și a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni precum și pentru holocaust. În timpul lui Hitler naționalismul și rasismul au fost combinate într-o ideologie și politică militaristă de stat exaltată și extremă, care servea propriilor sale țeluri.

Nazismul și fascismul[modificare | modificare sursă]

Nazismul este adesea confundat cu fascismul. Nazismul a preluat unele elemente din fascism: dictatura, iredentismul teritorial și bazele teoriei economice. Benito Mussolini, fondatorul fascismului, nu era antisemit până la realizarea unei alianțe cu Hitler, cel de la care provine rasismul prezent în nazism. Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist” pentru a desemna pe cei care se opuneau comunismului.

Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe elemente comune. Nazismul poate fi considerat ca subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu toți fasciștii sunt naziști). O caracteristică a economiei din cele două sisteme naționaliste este controlul exercitat de stat asupra finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și agriculturii. Totuși, în ambele sisteme au continuat să existe sectorul privat (inclusiv concerne), cât și economia de piață în general.

Nazismul și religia[modificare | modificare sursă]

Relația dintre nazism și creștinism poate fi descrisă ca fiind complexă și controversată. Hitler folosea simbolistica creștină în scopurile sale, dar rămâne sub semnul întrebării măsura în care Hitler se mai considera creștin.[necesită citare] Unii autori creștini îl considerau ateu, ocultist sau chiar satanist, deși Hitler a fost botezat creștin catolic și nu a fost exclus (excomunicat) niciodată din Biserică, și nici n-a declarat vreodată că renunță la religia creștină în care s-a născut.[1] Din eseul politic al lui Hitler, Mein Kampf ("Lupta mea") reiese că Hitler se considera creștin (cel puțin la începutul anilor '20) și că la interpretarea unora dintre realitățile politice contemporane vădea unele influențe din creștinism: Hitler citează în sprijinul antisemitismului lui Evanghelia, și anume episodul în care Hristos îi alungă pe negustori din templu; declară că, opunându-se evreilor, este convins că acționează în acord cu voința Atotputernicului; îi critică pe compoatrioții care încheie pact electoral cu "evreii cei atei"; și se roagă ca Dumnezeu să binecuvânteze lupta pe care o pregătește pentru "libertate". Și după anii '20 (când a fost scrisă și publicată Mein Kampf) Hitler se manifestă tot ca un catolic convins, așa cum arată de exemplu discursul lui în parlament cu ocazia adoptării legii de împuternicire (legea care acorda puteri depline cancelarului și guvernului său).[2] Hitler a recurs la motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism și în discursurile sale politice. De exemplu, într-un alt discurs rostit la 27 octombrie 1928, Hitler declara: "Mișcarea noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru."[3][4].

Naziștii considerau că religiile care recunoșteau „adevărurile” lor erau „religii adevărate”, iar cele care predicau iubirea și „toleranța în contradicție cu faptele” erau „religii false”.[necesită citare]

O parte însemnată din clerul romano-catolic s-a opus nazismului din cauza incompatibilității lui cu morala creștină dar și din cauză că ascensiunea mișcării naziste a lui Hitler eroda popularitatea partidului catolic (Zentrum la nivel federal și BVP în Bavaria), fapt care se repercuta, firește, asupra rezultatelor electorale ale partidelor catolice.[5]. Catolicii germani au fost în general vehicule ale antisemitismului german cu mult timp înainte de apariția nazismului sau a lui Hitler,[6] iar printre protestanți antisemitismul nu era nici el mai mic decât printre catolici.[7]. Cartea lui Hitler (Mein Kampf) a fost editată de un preot, teolog și călugăr ieronimit catolic (Bernhard Stempfle[8]), care de altfel era deja la acel moment editorul unui jurnal bavarez antisemit foarte popular în toată Germania (anume Miesbacher Anzeiger). Acesta a făcut (alături de alți naziști) corectura scrierii politice a lui Hitler, a publicat cartea acestuia la casa lui de publicații, dar a și avut o contribuție importantă în chiar scrierea celei de-a doua jumătăți a Mein Kampf-ului. [9] La fel ca opozanții politici, numeroși preoți au fost internați în lagăre de concentrare (la început în cel din Dachau), încă din 1933. Dar ierarhia superioară a bisericii, inclusiv Papa Pius al XII-lea, a adoptat o atitudine de relativă pasivitate față de ideologia nazistă. Continuă și în prezent controversa privind prezumtiva complicitate a Papei Pius al XII-lea.[necesită citare] Antisemitismul, chiar și în forma sa economică modernă, a fost incitat în Germania de lideri de opinie creștini: așa cum presa catolică și conservatoare a sugerat populației berlineze lovite de faliment și șomaj în criza economică din 1873 că vina pentru acea criză ar fi avut-o evreii, tot așa au găsit naziștii aceeași explicație facilă pentru eșecul german în primul război mondial și pentru marile crize economice din perioada interbelică.[10]

Nazismul și Scientismul[modificare | modificare sursă]

Ca toate ideologiile vremii (liberalismul, socialismul), și fascismul german în variantă nazistă era fascinat de scientism (convingerea că "tot faptul vieții umane trebuie să fie orientat și să ia lecții din descoperirile științelor" (secțiunea "Spencer's Scientism", în articolul "Education" în Britannica online dec. 2012). Popularizarea teoriei evoluției produsă pe terenul social încă marcat de un weltanschauung elitist-aristocrat va duce în conștiința generațiilor trăitoare la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX la "o echivalență" mecanică și hazardată (pentru că bazată pe observații inerent incomplete, în plus din niște științe de abia născute) "a naturii și culturii, umanitatea devenind astfel și ea o simplă specie a viului, supusă la legea celui mai puternic, un șeptel de regenerat, îmbunătățit, selecționat și evaluat în termenii seci ai cantității și calității, exact așa cum procedează crescătorul cu animalele lui domestice."[11] Aceast tendință de zoologizare cu origine în scientism a produs practici precum eugenismul (care a fost practicat în formele lui aberante chiar și în statele liberale (S.U.A., Franța, România) sau socialiste (Cehoslovacia)), igiena rasială, programele de sterilizare, izolare, neglijare sau chiar eliminare a bolnavilor (psihic sau fizic), a săracilor, a asocialilor (hoți, marginali, cerșetori, "arbeitsscheue", etc.).

Alte aspecte[modificare | modificare sursă]

După război mulți naziști de rang înalt au fost judecați și condamnați în Procesul de la Nürnberg, iar unii dintre ei chiar executați imediat pentru crime de război și crime împotriva umanității.

Simbolul nazismului era svastica în sens dextrogir. Svastica este însă de milenii simbol al norocului și al prosperității. Multe popoare au (sau au avut) svastica drept simbol, atât în antichitate (de ex. la indieni, greci, romani, celți, evrei, daci), cât și în prezent (în unele culte religioase din Extremul Orient). A fost utilizată în diverse țări până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial (de ex. în SUA, URSS, Finlanda). Hitler se pare că l-a preluat pe filiera hindusă. Începând cu el, conotația principală a svasticii a devenit nazismul.

Spre sfârșitul secolului al XX-lea în mai multe țări din lume au apărut mișcări neonaziste, ca de exemplu în Statele Unite, Germania și alte țări europene. În țări din Europa Occidentală s-a observat recent o creștere a importanței electorale a partidelor naționaliste (Austria, Franța, Germania). În Germania, unele partide cu tendințe neonaziste (mai ales NPD, „Partidul Național-Democrat”) au câștigat în alegeri cîteva locuri în parlamentele unor landuri. Partidele clar neonaziste sunt însă interzise prin lege.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ "Bruckner s-ar putea să nu vrea să știe asta, însă mulți autori au atras atenția asupra influenței religioase asupra antisemitismului lui Adolf Hitler, care a fost botezat catolic și n-a părăsit niciodată biserica." - Alan Posener, http://www.signandsight.com/features/2120.html
  2. ^ "Prin decizia de a pune în practică misiunea de curățire morală și politică a vieții publice, guvernul creează și asigură condițiile necesare pentru o viață religioasă interioară cu adevărat profundă. Avantajele individuale ce pot decurge din compromisurile cu organizațiile ateiste nu se pot compara sub nici o formă cu consecințele evidente în distrugerea valorilor noastre etice și morale comune. […] Lupta contra ideologiei materialiste și pentru ridicarea unei adevărate comunități a poporului, slujește tot atât de mult interesul națiunii germane pe cât și pe acela al credinței noastre creștine. … Guvernul național, văzând în creștinism temelia de nezdruncinat a moralei și eticii poporului nostru, acordă o importanță vitală cultivării și menținerii celor mai amicale relații cu Sfântul Scaun." - http://en.wikipedia.org/wiki/Enabling_Act_of_1933
  3. ^ "Suntem germani de diferite credințe, dar suntem un singur popor. Care credință prevalează asupra celeilalte nu contează, cu adevărat important e doar dacă creștinismul rezistă sau se prăbușește. … Printre noi nu vom tolera pe nimeni care atacă ideile creștinismului. … În realitate, mișcarea noastră este creștină. Ardem de nerăbdare să-i vedem pe germanii catolici și pe germanii protestanți regăsindu-se unii pe ceilalți în acest moment dificil prin care trece poporul nostru." - Discurs pronunțat în orașul Passau la data de 27 octombrie 1928, Bundesarchiv Berlin-Zehlendorf; from Richard Steigmann-Gall (2003). Holy Reich: Nazi conceptions of Christianity, 1919-1945. Cambridge: Cambridge University Press. p. 60-61.
  4. ^ [1]
  5. ^ "Absența unor mărturii statistice solide n-a împiedicat totuși circulația unor ample generalizări care, în conformitate cu percepția unei incompatibilități între nazism și catolicism, sugerau în mod tipic fie că rândurile primilor aderenți la partidul nazist (NSDAP) erau îngroșate cu apostați blazați și opozanți ai creștinismului, fie că grosul mișcării naziste timpurii provenea în primul rând din minoritatea protestantă muncheneză. Realitatea apărea totuși altfel observatorilor contemporani evenimentelor: în octombrie 1923, Heinrich Held, anume leader-ul parlamentar al Partidului Popular Bavarez (BVP), care susținea că reprezintă interesele politice ale Bisericii Catolice în Bavaria, a trimis o scrisoare urgentă Arhiepiscopului Munchenului Faulhaber, ca reacție la numărul masiv de catolici bavarezi care îngroșau rândurile Partidului Nazist (NSDAP) în decursul întregului an 1923. În timp ce Held susținea că structura de conducere a partidului nazist era formată "aproape exclusiv din protestanți" (o afirmație care era adevărată doar în ce privește mișcarea populistă în general dar în mod sigur nu și Partidul Nazist însuși), acesta se vedea totuși forțat să admită în mod implicit că membrii ordinari ai grupării politice naziste erau în majoritate catolici, el spunând despre aceasta că este o imensă rătăcire de la cărarea catolicismului și de la aceea indicată de biserică. […] Partea esențială a mâniei lui Held era dirijată contra rolului jucat de leaderii de opinie catolici, în mod special preoții, și mai exact anume contra propagandei pe care aceștia o făceau în sprijinul partidului nazist și contra BVP-ului cel catolic. […] Held își încheia scrisoarea printr-o pledoarie (finalmente deșartă) pentru ca Faulhaber însuși să condamne de la înălțimea funcției lui mișcarea nazistă, și să dezavueze tendința, avertizând în mod explicit populația catolică, avertisment care deloc întâmplător ar fi adus profit partidului lui Held însuși în materie de lupta electorală acerbă cu partidul nazist." - How "Catholic" Was the Early Nazi Movement? Religion, Race, and Culture in Munich, 1919-1924, Author(s): Derek Hastings, Source: Central European History, Vol. 36, No. 3 (2003), pp. 383-433, Published by: Cambridge University Presson behalf of Conference Group for Central European History of the American Historical Association.
  6. ^ Pe la începutul secolului XX, antisemiții au pierdut influența din pricina eficientei coaliții a creștin-socialilor berlinezi cu partidul conservator, fiind frânați în teritoriile majoritar catolice de disponibilitatea Partidului de Centru (catolic) de a folosi o retorică antisemită similară. - The Coming Of The Third Reich, Richard J. Evans, Penguin Books 2003, p.64
  7. ^ "Unul dintre motivele dispariției lor (primilor militanți antisemiți germani - n.t.) este adoptarea ideilor antisemite de către partidele mari și respectabile - Partidul Conservator și Partidul de Centru (catolic, n.t. ) - al căror electorat era format și din acei membrii ai părții mai sărace a clasei mijlocii, a cărui situație economică era periclitată și care reprezentaseră electoratul atras inițial de antisemiți. Conservatorii au elaborat asupra politicilor antisemite enunțate în programul lor de la Tivoli în 1893 și au continuat să ceară reducerea a ceea ce ei considerau a fi "influența subversivă a evreilor în viața publică". Prejudecățile lor antisemite erau pe placul unei bune părți a protestanților din mediul rural al nordului țării, ca și pe placul meșteșugarilor, proprietarilor de magazine, a micilor întreprinzători, reprezentați toți de către aripa creștin-socială a partidului. Pentru mai numerosul, dar totuși la nivelul întregii țări mai-puțin-influentul "Partid de Centru" (catolic), evreii - sau mai exact imaginea deformată și polemică a lor - simbolizau liberalismul, socialismul și modernitatea, adică toate lucrurile pe care biserica le respingea. O astfel de percepție era atrăgătoare pentru un număr important de țărani și meșteșugari din partid, și era răspândită în masa țărănimii catolice de către grupuri de protest autonome, această țărănime neavând de fapt niște idei diferite de acelea ale lui Otto Boeckel; ele erau de altfel împărtășite din aceleași motive de o bună parte din ierarhia bisericii. În Vatican antisemitismul religios și rasial se contopeau în anumite diatribe antisemite publicate de către scriitorii bisericești ale câtorva dintre cele mai conservatoare jurnale și reviste ultramontaniste." - The Coming Of The Third Reich, Richard J. Evans, Penguin Books 2003, p.69
  8. ^ http://de.wikipedia.org/wiki/Bernhard_Stempfle
  9. ^ "După o prelucrare temeinică, la care Părintele Bernhard Stempfle (asasinat în 30 iunie 1934), editorul jurnalului antisemit Gazeta Miesbacheză, a avut o contribuție substanțială, manuscrisul întregii lucrări a fost din nou trimis la rotatitvă (reprodus)." - citat din articolul academic "Die deutschen Ausgaben von Hitlers Mein Kampf", Autori: Hermann Hammer, Sursă: Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte, 4. Jahrg., 2. H. (Apr., 1956), pp. 161-178, Published by: Oldenbourg Wissenschaftsverlag GmbH (and its subsidary Akademie Verlag GmbH)
  10. ^ În mare, povestea evreilor germani la finele secolului al XIX-lea era o "poveste de succes", iar evreii erau asociați în mod special cu cele mai moderne și progresiste tendințe din societate, cultură și economie. Dar exact aceste evoluții modernizatoare i-au făcut pe evrei să devină ținta unor agitatori fără scrupule precum Hermann Ahlwardt: pentru ratați și pentru nemulțumiții ranchiunoși, pentru cei care se simțeau marginalizați de motocompresorul industrializării și care visau încă la o societate mai simplă, mai ordonată și mai ierarhică, care să implice mai puține riscuri, așa cum își imaginau ei că a existat într-un trecut nu-prea-îndepărtat, evreii simbolizau modernitatea culturală, financiară și socială. Nicăieri nu era asta mai adevărat decât la Berlin, orașul de adopție al lui Ahlwardt. În 1873 economia orașului a fost puternic zguduită de întreruperea bruscă a freneticului ritm de cheltuieli și investiții care au însoțit euforia întemeierii Reich-ului (unificării Germaniei). O depresie economică globală, provocată de falimentul unor investiții feroviare în Statele Unite ale Americii, a adus cu sine o lungă serie de falimente bancare și industriale în Germania. În special micile întreprinderi și ateliere au fost cel mai rău afectate. Neînțelegerea forțelor colosale care le distrugeau existența, i-a făcut pe cei mai dur afectați de criză să îmbrățișeze cu ușurință ideile răspândite de jurnaliștii catolici și protestanți, care susțineau că bancherii evrei sunt vinovații. Și cum criza trena, jurnaliștilor li s-a alăturat rapid și predicatorul de curte Adolf Stocker. Individ de extracție joasă, acesta era angajat într-o cruciadă menită să-i recâștige pe muncitorii favorabili social-democrației. Stocker a înființat un partid social-creștin care a participat la alegerile din 1880 cu un program explicit antisemit. - Apariția Celui De-al Treilea Reich, Richard J. Evans, p. 62-63.
  11. ^ Philosophie Magazine Hors-Série: "Les Philosophes Face Au Nazisme" (février-mars 2012), p. 8 ("Une Histoire Allemande", Entretien Avec Georges Bensoussan)