Sfântul Imperiu Roman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Sfântul Imperiu Roman
Sacrum Romanum Imperium (la)
Heiliges Römisches Reich (de)
Sacro Romano Impero (it)
Svatá říše Římská (cs)

Blank.png

962 – 1806
Drapel Stemă
Steag Stemă
Localizarea Sfântului Imperiu Roman
Capitală Viena 1438 - 1806
Limbă/limbi latină, germană, italiană, cehă, neerlandeză, franceză și multe altele
Religie Catolicism
Formă de guvernare Monarhie
Împărat lista
Legislativ Reichstag
Epoca istorică Evul Mediu, Epoca Modernă
 - Încoronarea lui Otto I 2 februarie 962
 - Konrad II asumă coroana Burgundiei 1034
 - Pacea de la Augsburg 25 septembrie 1555
 - Pacea de la Westfalia 24 octombrie 1648
 - formarea Confederației Rinului 12 iulie 1806
Precedat de
Succedat de
Francia
Imperiul Austriac
Confederația Rinului
Primul Imperiu Francez
Prusia
Provinciile Unite
Confederația Veche a Elveției

Sfântul Imperiu Roman (în latină Sacrum Romanum Imperium, în germană Heiliges Römisches Reich), numit din 1512 alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae, în germ. Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation) a fost un imperiu multi-etnic ce cuprindea teritorii din Europa Centrală. S-a dezvoltat de-a lungul Evului Mediu și s-a menținut până la dizolvarea acestuia din 1806, incluzând Germania actuală, teritorii din Italia, Boemia, Burgundia.

Imperiul a luat naștere în Francia de est, regat apărut de pe urmă diviziunii Imperiului Carolingian. În 962, Otto I a fost încoronat că împărat, proclamându-se că succesor al lui Carol cel Mare. Unii istorici consideră că încoronarea lui Carol cel Mare reprezintă punctul de început al imperiului, pe când alții plasează debutul imperiului la încoronarea lui Otto.

Imperiul Romano-German părea să fie o continuitate a străvechiului Imperiu Roman de Apus, prestigiul împăratului fiind preluat după cel al împăraților romani. Monarhia era electivă. Principii germani electori erau nobili de rang mare ale imperiului, ce îl alegeau pe împărat. Imperiul nu a avut centralizare și unificare că Franța, fiind o monarhie descentralizată, electivă, formată din subunități, principate, ducate, comitate, comune și alte domenii .

În mentalitatea medievală a existat ideea de continuitate între Imperiul Roman și Sfântul Imperiu Roman, prin particula "sfânt" evidențiindu-se faptul că acesta din urmă, a fost unul creștin, spre deosebire de Imperiu Roman (antic), care fusese creat și dezvoltat până la epoca creștinismului consacrat. La fel că Biserica Romano-Catolică, și reprezentanți ai Sfântul Imperiu Roman îl vedeau și prezentau că fiind continuatorul (deplin) al civilizației romane.

Puterea împăratului era limitată, în timp ce prinții, lorzii și regii imperiului erau vasali și îi datorau loialitatea împăratului, dar posedau privilegii pentru a-și menține suveranitatea de facto pe teritoriile lor. Împăratul Francisc al II-lea a dizolvat imperiul în august 1806, după ce a fost înfrânt de Napoleon în Bătălia de la Austerlitz.

Nume[modificare | modificare sursă]

În multe limbi, termenul de "Sfântul Imperiu Roman" a fost cunoscut ca "Sacrum Imperium Romanum în latină, Heiliges Römisches Reich în germană, "Sacro Romano Impero în italiană, Svatá říše římská în cehă, Sveto rimsko cesarstvo în slovenă, Heilige Roomse Rijk în neerlandeză, Saint-Empire romain germanique în franceză. Înainte de 1157, era denumit "Imperiul Roman". Termenul de "sacrum" (sfânt) în conexiunea cu imperiul roman medieval a fost utilizat din 1157 sub Frederic I Barbarossa, termenul reflectând ambițiile împăratului de a domină Italia și papalitatea. Formă "Sfântul Imperiu Roman" a fost atestat din 1254.

În decretul de pe urmă Dietei din Cologne din 1512, numele a fost oficial schimbat în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. (germană: Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation, latină: Imperium Romanum Sacrum Nationis Germanicæ), fiind utilizat pentru prima dată în anul 1474. Noul titlu a fost adoptat parțial din cauza pierderii teritoriilor italiene și burgunde de către Imperiu în secolul al XV-lea, dar sublinia importantă statelor germane imperiale în conducerea imperiului în timpul reformei imperiale. La sfârșitul secolului XVIII, termenul de "Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană" a încetat să mai fie utilizat. Voltaire scria că era o aglomerare de țări ce se autodenumea Sfântul Imperiu Roman, dar nu a fost nici sfânt, nici roman, nici imperiu.

Caracteristicile imperiului[modificare | modificare sursă]

Weltliche Schatzkammer Wien (189)2.JPG

Sfântul Imperiu Roman nu a fost un stat național, ci un imperiu peste mai multe popoare. În ciuda faptului că majoritatea populației sale și a elitei politice erau de etnie germană, conducătorii săi, elita politică, se priveau pe ei înșiși ca cetățeni romani, continuatori ai tradiției statale a Romei antice deși, practic nu mergeau la Roma decât pentru încoronarea lor religioasă. La zenitul său, imperiul cuprindea majoritatea teritoriului în care astăzi se află Germania, Austria, Elveția, Liechtenstein, Belgia, Luxemburg, Țările de Jos, Cehia, Slovenia, la fel ca și partea estică a Franței, o parte din Italia, și părțile occidentale ale Croației și Poloniei. Începuturile sale converg către data încoronǎrii lui Carol cel Mare (denumit si Charlemagne - 742/814) cu ocazia Crăciunului din anul 800, de cǎtre papa Leon al III-lea și a durat pânǎ la abdicarea lui Francisc al II-lea, în anul 1806, în timpul rǎzboaielor napoleonene. Limba oficială a imperiului a fost limba latină, alături de care germana a fost ridicată la statut oficial de-abia în timpul domniei lui Iosif al II-lea, împărat romano-german. Alături de latină și germană (cu toate dialectele sale), în imperiu erau utilizate și limbile franceză, italiană și cele slave.

Dinastia ottonienilor[modificare | modificare sursă]

Otto cel Mare
Meister der Reichenauer Schule 002.jpg

Carolingienii, descendenții regelui francilor Carol cel Mare și ai fiului său Ludovic, au desființat ducatele tribale aflate în estul imperiului, precum cele ale saxonilor, svabilor, alemanilor, turingilor și bavarezilor. Ele au fost transformate în unități administrative ale imperiului.

În fața pericolului reprezentat de maghiari, slavi și normanzi, ducii numiți de rege au primit atribute militare, iar pe măsură ce autoritatea regelui scădea, autonomia lor a crescut. După căderea francilor carolingieni de Răsărit în anul 911, prinții germani l-au ales rege în cadrul unei mari adunări pe ducele Conrad al Franconiei. Succesorul său, Henric I al Saxoniei, cunoscut ca Henric Păsărarul, a fost ales în 919.

Această procedură a pus bazele unei monarhii elective. Imediat după alegerea sa, Henric a semnat un tratat cu regele franc de apus, Carol III cel Simplu, reafirmând independența Sfântului Imperiu Roman. Henric a supus provincia franca de Apus Lorena în anul 925. În bătălia de la Riade, în Turingia, din anul 933, a reușit să îi învingă pe maghiarii care desfășurau incursiuni de jaf în regatul său. Succesorii lui Henric s-au remarcat prin energia lor.

După moartea lui Henric în anul 936, fiul său, Otto I, a fost primul rege german încoronat la Aachen , restabilindu-se legătura cu tradiția carolingiană.  Pentru a contracara acțiunile nobilimii, Otto s-a bazat pe susținerea Bisericii. I-a donat proprietăți și a crescut autoritatea juridică a clerului. Biserică se angaja în schimb să ofere sprijin financiar și militar monarhului. Pentru că preoții erau celibati, funcțiile și proprietatiile nu se puteau transmite ereditar, astfel încât ele redeveneau automat coroanei după moartea celor care le dețineau. Pentru ca politica să funcționeze, investitura, numirea clericilor în funcție trebuia să fie un privilegiu al monarhului, și nu al Papei.

De aici au început dispute acerbe și nesfârșite, care au dat naștere controversei învestiturii în sec. XI-XII.Pentru a controla ducatele rebele, Otto I a cedat Bavaria fratelui său Henric , iar Suabia (vechea Alemania) i-a cedat-o fiului său, Ludolf, ulterior, s-au răzvrătit, precum ducii.

Otto s-a bucurat de mult succes pe plan extern. În 950, a cucerit Boemia, apoi a consolidat teritoriile limitrofe creând noi granițe și episcopii pentru a-i creștina pe slavii polabi. În 951, a traversat Alpii răspunzând la cererea de ajutor a văduvei regelui din Italia, Adelaide de Lombardia. Otto s-a căsătorit cu ea și a preluat regatul. În cadrul campaniilor ulterioare, a respins atacul mahiarilor în anul 955 la Lechfeld lângă Augsburg și i-a învins pe prinții longobarzi și bizantini.

În anul 962, Papa l-a încoronat ca împărat al Sfântului Imperiu Roman. Astfel s-a instaurat tradiția ca monarhul încoronat la Aachen să aibă dreptul  de a deveni împărat al Sfântului Imperiu Roman la Roma, denumit Sfântul Roman de Națiune Germană. Pentru a restabili relațiile cu Bizanțul, Otto II, fiul lui Otto, s-a căsătorit cu Teofana, fiică împăratului bizantin. A domnit 10 ani între 973-983. Pe plan intern, a reușit să îl supună pe vărul său Henric II Certărețul de Bavaria.  Controlul asupra Italiei a fost slăbit în 982, când Otto II a fost învins de arabi. Răscoală slăvilor polabi din 983 a dus la pierderea teritoriilor de dincolo de Elba.

După moartea lui Otto II, Teofana și soacra sa Adelaide au apărat regatul tânărului Otto III de Henric Certărețul. Otto a înființat apoi arhiepiscopiile de Gniezno în Polonia și Gran în Ungaria, prentru a încuraja muncă de misionarism în Estul Europei.  În Italia,  a obținut în 996 alegerea vărului său Bruno ca Papa Grigore V, primul papă german. Patricienii romani nu au putut accepta transformarea Romei în capitala Imperiului German și în 1001 l-au alungat pe Otto III din oraș. Fiul lui Henric Certărețul din dinastia saxonilor bavarezi, a fost încoronat ca regele Henric II în 1002. A fost însă ultimul din linia sa pentru că nu a lăsat urmași.

Dinasta Salienilor[modificare | modificare sursă]

Bittgang Heinrichs des IV..jpg

În 1024 , la moartea lui Henric II, Conrad II , o rudă a ottonienilor din Franconia, a fost ales de către nobilime ca rege al germanilor și a înființat Dinastia Saliana. Un contract ereditar încheiat în timpul Ottonienilor a facilitat anexarea regatului Burgundiei de către germani sub Conrad II în anul 1033.

Deși regele controla trecătorile prin Alpi, orașele burgunde deveneau independente. Pentru a reduce influența prinților, regele a acordat privilegii orașelor lombarde, dar și acestea au contestat autoritatea regală. Au apărut conflictele dintre episcopii mitropolitani și înalții nobili, și nobilii cei mai puțini înstăriți. Henric III, fiul lui Conrad , care a devenit rege în 1039, a intervenit mai direct în administrarea Bisericii. A crezut că va dobândi controlul asupra papalității susținând mișcarea de reforma inițiată la Cluny. Reforma de la Cluny a urmărit să purifice Biserica de influențele lumești. A fost inițiată în mănăstirea franceză benedictină fondată în anul 910 la Cluny și a luat amploare grație abatilor de acolo, care erau pioși și aveau o voința de fier. Accentul se punea pe celibatul clericilor și pe luptă cu simonia-vinderea de funcții bisericești și de bunuri spirituale. Papa Grigore VII a imprimat însă mișcării și o direcție politca-noua superioritate morală trebuia să îi caracterizeze și pe conducătorii laici. După aceasta, în Imperiul German, papii au pretins controlul asupra monarhilor și s-au opus numirii clericilor de către rege.

Henric III a sprijinit reformatorii în lupta lot împotriva căsătoriilor membrilor clerului și a simoniei. A reușit, în ciudă opoziției puternicilor aristocrați romani, să impună alegerea mai multor papi care favorizau reforma, cum a fost Clement II și Leon IX. Aceste victorii au dăunat însă Sfântului Imperiu pe termen lung, întrucât, odată cu încrederea câștigată, Biserica a dobândit și puterea care a transformat-o într-un rival al monarhului alături de prinți. Domnia lui Henric IV, fiul lui Henric III, a scos la lumina noile probleme. Monarhii germani deveneau tot mai dependenți de ministeriali, care crescuseră în influență din sec. XI. Ministerialii au fost inițial funcționari în administrație și armată care au primit fiefuri dar fără dreptul de a le transmite prin ereditate. Fiind strâns legați de seniorii lor, ei erau fideli și li s-au încredințat posturi la curte, fiind însărcinați chiar cu administrarea proprietății regaler la nivelul întregului stat. 

Când Henric IV, fiul lui Henric III, a ajuns la putere în 1056, a cerut sprijin de la ministeriali și de la orașele importante . În orașe apăruse o clasă mijlocie încrezătoare în ea însăși. Capitalul ei submina controlul absolut al nobilimii în zonele rurale. Papii reformatori pe care tatăl sau îi sprijinise au devenit opozanți ai lui Henric IV. Papă Grigore VIII pretindea că papalitatea să dețină controlul total asupra domeniilor de interes ale Bisericii, mai ales în privința investiturii-dreptul de a numi clerici în funcții. Când Henric IV a refuzat să îl mai recnoasca pe Papă la Consiliul de la Worms în ianuarie 1076, Grigore VII a ripostat și l-a excomunicat pe rege, eliberându-i astfel pe toți supușii lui Henric IV și pe prinți de jurământul lor de credința față de monarh. Într-o adunare ținută la Tribur, prinții au cerut abdicarea lui Henric IV, dacă excomunicarea nu era ridicată. 

Conflictul a grăbit destrămarea sistemului feudal al imperiului și a anihilat suveranitatea regilor germani. Nobilii au profa de dispută dintre împărat și papă pentru a-și însuși averile abandonate de episcopi. În 1077, Henric IV s-a dus la Canossa, în nordul Italiei, pentru a-l întâlni pe papă și a obține revocarea excomunicării sale. Papă l-a umilit pe rege să facă penitență să aștepte desculț în zăpada, în gerul de ianuarie, trei zile și trei nopți înainte de a-l primi și a-l ierta. Henric a fost iertat și și-a recâștigat dreptul de a conduce. A fost nevoit să se lupte cu prinții rebeli care îl aleseseră că rege pe Rudolf de Suabia. În anul 1080 i-a înfrânt.  

Papa Urban II a reafirmat interdicția învestiturii de către laici la Conciliul de la Clermont în 1095, așa că până și fii lui Henric s-au întors împotriva lui. Cel mai mare, Conrad, profitând de revolta orașelor longobarde, l-a înlăturat de la putere pe regele Henric după anul 1090.Henric, al doilea fiu, care fusese numit succesor la tron, l-a silit pe tatăl sau să abdice în anul 1105 sub presiunea unei insurecții a prinților, devenind Henric V. Henric IV a murit în anul următor. Au urmat noi revolte și Henric V a încheiat cu prinții un acord în Dieta Sfântului Imperiul Roman la Wurzbung în 1121. Concordatul de la Worms din 1122 a pus în sfârșit capăt controversei investiturii, Biserica urma să numească episcopii și pe egumenii mânăstirilor. Iar regele avea să acorde autoritate laică. Biserica nu mai putea fi utilizată ca un instrument al puterii în imperiu.   

Hohestaufen[modificare | modificare sursă]

Friedrich I Barbarossa (Christian Siedentopf, 1847)
Al-Kamil Muhammad al-Malik şi Frederick al II-lea

Henric V, ultimul rege din dinastia Saliana, a murit în 1125, iar ducele saxon Lothair de Supplinburg a fost ales că succesor. Împăratul Lothair II s-a aliat cu familia Welf, care stăpânea Ducatul de Bavaria, pentru a-l confrunta pe rivalul său, Ducele Conrad de Suabia din familia Hohenstaufen. Lothair a aranjat căsătoria dintre fiica sa Gertrude și Henric cel Mândru, fiul ducelui Welf. Henric a moștenit proprietățile familiei sale, cât și pe cele ale lui Lothair, unificând Saxonia și Bavaria. Prinții familei Welf devin cei mai puternici din imperiu.  

Prinții l-au ales în 1138 pe Conrad drept succesorul lui Lothair. Conrad III l-a înlăturat pe Henric de la putere și a încredințat ducatul acestua unor prinți loiali. Conflictul dintre familia Welf și famila Hohenstaufen a adus dezbinare în imperiu pe parcursul întregului secol următor. Saxonia a fost cedată lui Albrecht Ursul din Casa de Ascania, iar Bavaria-lui Henric Leul, fiul lui Henric cel Mândru, care a devenit și ginerele puternicului rege englez Henric II, a recuperat însă Saxonia patru ani mai târziu.  

Din dorința de a readuce pacea, Frederic I, nepotul și succesorul lui Conrad, i-a repus în drepturi în Bavaria pe membrii familiei Welf în 1156, acordându-i lui Henric Jasomirgott drept despăgubire și titlul de duce al Austriei. Frederic I Barbarossa, fiul lui Frederic II de Hohenstaufen, s-a confruntat cu nemulțumirea orașelor din Liga Lombardă din Italia și a papilor, care au cerut sprijinul regilor normanzi din Sicillia. După ce a liniștit spiritele în Germania, el a fost încoronat împărat  în 1155.  

După înfrângerea sa de la Legnano în 1176, unde pedestrașii au învins pentru prima dată cavalerii, Frederic a încheiat pace și s-a retras temporar din disputele cu orașele italiene, papalitatea și Sicillia. În timpul luptelor din Italia, Henric Leul, care se află la curtea Casei Welf, și-a încălcat jurământul de vasal, refuzând să îi acorde sprijin regelui.  

A fost denunțat, judecat și deposedat de ducatele sale. Familia Welf a putut păstra doar moșiile sale particulare. Bavaria  a fost cedată Casei de Wittelsbach, iar Saxonia, mult mai mică, a fost încredințată Ascanienilor.Numeroase teritorii care aparținuseră Bavariei sau Saxoniei au intrat sub controlul direct al împăratului. Vechile ducate tribale au fost astfel desființate definitiv și au fost create condițiile proprice apariției statelor mici. Henric s-a autoexilat la rudele sale din Anglia. În 1189, Frederic a cedat tronul fiului sau cel mai mare, Henric și a preluat conducerea celei de-a treia cruciade. După ce a obținut însă două victorii semnificative, s-a înecat în râul Salef din Asia Mică în 1190. 

Regatul normand din Sicilia a devenit baza puterii familiei Hohestaufen. Henric VI care a fost încoronat împărat și s-a căsătorit cu Constants, moștenitoarea Regatului Siciliei .Henric a murit însă înainte  de a-și concretiza planurile de a crea o monarhie ereditară care să domnească peste Germania și Italia. Fiul sau minor, Frederic, a primit doar tronul Siciliei, deoarece în imperiu a reizbucnit dispută dintre familiile Hohenstaufen și Welf. În 1198, au fost aleși doi rivali:Filip Hohenstaufen de Suabia, fratele lui Henric VI și Otto Welf IV, fiul lui Henric Leul.  

Papa Inocențiu III a sprijinit familia Welf la început, dar când Otto a devenit singurul monarh după moartea lui Filip în 1208 și care a dorit anexarea Siciliei, Papa a trecut de partea lui Frederic II, acceptându-l că rege al Germaniei. Deși a avut sprijinul farudelor sale din Anglia, Otto a fost învins de Frederic și aliatul francez, regele Filip II de August, în 1214, în Bătălia de la Bouvines, lângă Lille.  

La moartea lui Otto în 1218, Frederic a preluat puterea și în 1220 a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman. Frederic II, care a trăit în sudul Italiei, a înființat universitatea din Bologna pentru a formă funcitonari de stat și a stăpânit în Germania prin acordarea prerogativelor regale, cedând autoritatea și proprietățile Bisericii și prinților. Acesta a dus la scindarea imperiului și la creșterea autonomiei prinților locali. În 1226, Frederic a cerut ordinelor germane să curereasca și să asimileze Prusia.  

O reconciliere cu familia Welf a avut în 1235, când Otto Copilul, nepotul lui Henric Leul, a fost numit duce de Brunswick și Lunenburg. Lupta cu papii pentru putere a continuat și a dus la excomunicarea lui Frederic în 1227, anulată după ce a condus o cruciadă în Țara Sfântă în anii 1228-1229, obținând Ierusalimul după cum jurase când devenise împărat.  

În 1239, papa l-a excomunicat din nou pe Frederic, iar în 1245 un conciliu al Bisericii l-a declarat eretic. La moartea să din 1250, tronul a fost preluat de fiul sau, Conrad IV, care a domnit puțin. Ajuns la putere, Conradin s-a confruntat cu o invazie a Siciliei de către Carol de Anjou, fratele regelui francez. Conradin a pierdut bătălia de la Tagiacozza din 1268 și a fost luat prizonier de Carol în timp ce încerca să fugă de pe câmpul de luptă, fiind apoi executat la Napoli. Astfel, a sfârșit dinastia Hohenstaufen. 

Ascensiunea Habsburgilor[modificare | modificare sursă]

Carol al IV-lea - John Ocko pictură - fragment
Goldene Bulle Handschrift.jpg

După căderea dinastiei Hohenstaufen a debutat  Interregnumul. În 1257, un descendent al lui Filip de Suabia, regele spaniol Alfonso X de Castilia, a fost ales împărat. Nu a putut obține recunoașterea, la fel ca și rivalul sau englez la tron, Richard, conte de Cornwall. În vidul de putere creat , clerul local și prinții au putut să își extindă influența. Un grup de prinți-Kurfursten, s-a ridicat treptat și a cerut privilegiul de a alege regele. După moartea lui Richard de Cornwall în 1273, prinții l-au ales că rege pe contele Rudolf de Habsburg.  

Deși provenea dintr-o familie respectată și bogată, nu era de viță nobilă. Prinții au crezut că îl vor putea manipula, însă acesta a făcut ordine, a luptat cu nedreptățile din regat, eliminindau-i pe baronii bandiți. A creat o bază teritorială care să-i susțină familia. L-a învins pe Otakar II de Boemia în 1278 și i-a numit pe fii săi duci de Austria și de Styria, teritorii care au fost anexate de boemi după dispariția dinastiei Babenberg. După moartea lui Rudolf în 1291 și scurta domnie a lui Adolf de Nassau până în 1298, fiul lui Rudolf a preluat tronul lui Albert I. 

A deținut puterea 10 ani, fiind asasinat de propriul nepot în 1308. Planurile Habsburgilor de a înființa o monarhie ereditară au fost spulberate. Electorul Baldwin din Trier l-a impus că rege pe fratele sau Henric VII de Luxemburg. Ioan, fiul lui Henric, s-a căsătorit cu moștenitoarea regatului Boemiei, teritoriu care a devenit bază de putere a Luxemburgului. Ludovic IV de Bavaria din Casa Wittelsbach, l-a învins în alegeri pe rivalul sau de Habsburg și a devenit rege în 1314.  

A fost încoronat împărat la Roma în 1328, deși a fost excomunicat de Papa Ioan XXII în 1324 pentru că l-a sprijinit pe Pietro Rainalducci, antipapă Nicole V. În 1338, în Dietă de la Rense, Electorii germani au interzis papilor să mai intervină în alegerea regilor germani.  Pentru că Ludovic era preocupat cu extinderea sferei sale de influența, prinții l-au ales în 1346 pe Carol IV, nepotul lui Henric VII și fiul lui Ioan de Boemia din Casa de Luxemburg, ca împărat rival. A primit coroană Lombardiei în 1355.  

La moartea lui Ludovic IV în 1347, Carol a devenit unicul domnitor. În Bula de Aur din 1356, Carol IV a modificat procesul de alegere al regelui, numind trei ahiepiscopi electori de Mainz, de Trier și de Koln,  și patru electori laici-palatinii de Rin, Saxonia, Branderburg și Boemia. Fiindcă papa nu mai putea interveni, regele era încoronat la Aachen, devenind astfel împărat. Cei șapte electori puteau controla politicile imperiale și drepturile de vigoare pe teritoriile pe care le administrau.  

Carol și-a înfrumusețat capitala Praga și a înființat prma universitate germană în 1348. Wenceles, fiul lui Carol, a fost înlăturat de la ptuere de către electori din cauza lipsei de interes pentru dezvoltarea imperiului. Fratele lui Wencelas, Sigismund, rege al Germaniei din 1410, a fost implicat în multe conflicte. A reușit să pună capăt Marii Schisme a Papalității prin intervenția sa din Conciliul e la Constanța din 1414-1418, nu a putut să îi învingă pe Otmani în Ungaria, teritoriu pe care îl obținuse prin căsătorie.  

Războaiele din Boemia cu husitii unde devenise rege după fratele sau Wencelas în 1419, i-au distras atenția de la problemele interne ale imperiului.După moartea lui Sigismund din 1437, ginerele sau, Habsburgul Albert II de Austria, i-a moștenit pământurile. A murit timpuriu în 1439, că și fiul său Laszlo V în 1457, iar Habsburgii au pierdut Boemia și Ungaria. Vărul sau Albert, împăratul Frederic III, a reușit să pună capăt să se impună cu mare greutate, doar în imperiu și în teritoriile austriece moștenite în familie.  

Fiul său, Maximilian I-ultimul cavaler, a dobândit înfloritoarele Țări de Jos prin căsătoria cu Maria de Burgundia în 1477. A respins atacurile francezilor asupra teritoriilor. În imperiu, unde  a preluat coroana tatălui său în 1493, reformele lui au eșuat inițiat, dar apoi s-au bucurat de succes grație alianțelor matrimoniale, pe care le-a pregătit cu grijă.  

Prin căsătoria fiului său Filip cel Frumos  cu moștenitoarea Regatului Spaniol și dubla căsătorie a nepoților săi Ferdinand și Maria cu moștenitorii tronului Ungariei și Boemiei s-au pus bazele ascensiunii Habsburgilor, care vor atinge apogeul prin imperiul lui Carol Quintul, devenit împărat în 1519 după moartea bunicului său Maximilian I.    

Austria și Habsburgii[modificare | modificare sursă]

Numele dinastiei este dat de castelul Habsburg din Suabia. Castelul a fost ridicat în secolul al-X-lea de un senior suab, Gortrand cel Bogat. Un urmaș al contelui pe nume Werner și-a luat numele de conte de Habsburg transmițându-l urmașului său. În 1271 Rudolf de Habsburg devine împărat romano-german și intră în conflict cu regele Boemiei. Rudolf iese victorios și ia în stăpânire Austria și Tirolul. Urmașii săi vor alipi alte teritorii, ca în 1526 când Ferdinand I cucerește Boemia. Mai mult de 400 de ani vor fi Habsburgii Împărații Sfântului Imperiu Roman - până la desființarea lui în 1806.

Acvila bicefală, simbol al imperiului

Schönbrunner.jpg|290px|thumb|Part of the imperial coat, 1857]] În 1804 Austria devine Imperiu (după anexarea teritoriilor de la stânga Rinului sub Napoleon I Bonaparte), iar împăratul german Francisc al II-lea este în același timp și împărat austriac numit Francisc I (Viena rămâne până la desființarea Imperiului romano-german în 1806 capitala Sfântului Imperiu, o capitală dublă). Congresul de la Viena din 1815 (după a doua exilare a lui Napoleon I) a restaurat granițele Sfântului Imperiu, fără a restaura Imperiul romano-german însuși. Germania (numită Confederația Germană) a devenit o confederație de state independente conduse parlamentar de către Imperiul Austriac (Graf von Metternich), cu parlamentul în Frankfurt am Main. In 1866, în urma războiului austro - prusac, Austria este nevoită să se desprindă din Confederația Germană. În 1871, în urma războiului franco - prusac, Napoleon al III-lea abdică, iar Germania devine din nou imperiu sub conducere prusacă, fără Austria. Berlin devine capitala noului imperiu. Împreună cu teritoriile ocupate care nu au aparținut Confederației Germane se formează din nou Imperiul Austriac Imperiul Austro-Ungar. Deja în secolul al XVIII-lea Austria anexase, în urma războaielor cu turcii (Imperiul Otoman), noi teritorii balcanice (Iliria, Dalmația, Banatul de Timișoara etc.). Vecinul ei, Imperiul Musulman Otoman, este supranumit "Bolnavul Europei". Deși nu are o concurență serioasă în Balcani în afară de tânăra Rusie care se erijează în apărătoare a ortodoxismului în Est-Europa, Austria duce o politică continuă de lupte pentru acapararea de noi teritorii. În cursul războiului de șapte ani Prusia obligă pe Habsburgii austrieci la cedarea bogatei regiuni Silezia. În anii 1789-1797 s-a luptat cu Franța. Acolo o revoluție a maselor populare sprijinită de burghezie a răsturnat monarhia bourbonă instaurând o republică efemeră și măcinată de lupte interne. Austria, Spania, Prusia și Anglia, puterile dominante ale Europei, se proclamă apărătoare ale Bourbonilor, dar vor suferi numai neajunsuri datorită unui general francez tânăr și capabil: Bonaparte. După primul război mondial Austria și Ungaria (Imperiul Austro-Ungar) pierd teritoriile ocupate. Tratatele de la Saint-Germain și Versailles interzic atât Austriei cât și Germaniei o unificare politică.

Regiunile Imperiului romano-german între anii 1684 - 1806[modificare | modificare sursă]

Sfântul Imperiu Roman se compunea din 1684 - 1806 din zece regiuni teritoriale:

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Sfântul Imperiu Roman
  • Extras din "Atlas des Enfants, ou nouvelle Méthode pour apprendre la Géographie...", A Lyon, Chez Jean-Marie Bruyset, Pere et Fils. M. DCC. XC. - 1790 (o ediție corectată și augmentată față de ediția originală din 1784).

Vezi și[modificare | modificare sursă]