Deportările în Bărăgan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune de amploare de „dislocare” întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forțat în Câmpia Bărăganului populația care locuia pe o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito[1]. Spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități.[2] Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh.[3] În 1956 deportații s-au întors la locurile lor natale.

Premise[modificare | modificare sursă]

În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept "elemente cu un factor ridicat de risc". Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne.[4] În document se prevedea că:

Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.

Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, "igienizarea Banatului" urmărea, în primul rând, curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane[1]) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.[1]

Cronologia evenimentelor[modificare | modificare sursă]

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan[5]. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan[6], pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă.[7] Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi[8] (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954[4]), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna[9] (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

O statistică a capilor de familie deportați după naționalități pentru cele 18 localități de deportare din Bărăgan dădea următoarele cifre:[10]

Localitatea Români
bănățeni
Basarabeni și
bucovineni
Macedoneni
(aromâni)
Germani Iugoslavi Alții
Pelican 222 105 0 0 0 0
Ezerul 126 163 30 69 26 0
Olaru 272 163 0 169 74 11
Dropia 211 120 0 76 0 20
Fundata 72 183 49 79 38 0
Viișoara 161 178 20 186 32 16
Dâlga 191 149 47 134 45 0
Lătești 40 190 0 120 119 73
Movila Gâldăului 70 70 0 110 0 101
Răchitoasa 120 142 44 309 40 31
Valea Viilor 147 103 0 148 225 74
Salcâmi 290 112 0 108 0 57
Brateș 172 116 194 119 20 0
Zagna 180 155 58 193 27 0
Măzăreni 288 78 72 69 8 0
Rubla 147 39 11 246 8 0
Bumbăcari 104 88 27 123 48 0
Schei 170 32 0 147 57 0
Total 3069 2153 552 2405 775 409


Conform studiului „Deportații în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:[11]

  • 19.034 chiaburi și cârciumari
  • 8.447 basarabeni
  • 3.557 macedonieni
  • 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
  • 1.330 cetățeni străini
  • 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
  • 1.054 titoiști
  • 731 dușmani ai regimului socialist
  • 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
  • 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă
  • 341 criminali deținuți
  • 257 germani
  • 162 foști moșieri și industriași

Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în ONU, România, mai bine zis "Republica Populară Română", fiind astfel obligată să respecte, cel puțin formal, drepturile omului. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cursul anului 1956.[8]

În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.[6]

În 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“, care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, dată în completarea H.C.M. nr. 337/1954, preciza că Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu și celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democrație populară[4]. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele fărădelegilor au fost șterse.

După ce ani de zile nu s-a mai vorbit oficial despre aceste fărădelegi, abia în 1972 Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept "măsuri greșite" care au adus daune "politicii naționale" a partidului[1].

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan[modificare | modificare sursă]

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.[12]

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, din Timișoara, împreună cu Asociația Foștilor Detinuți Politici, din Turnu Severin, și-au asumat printre altele și rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărți, arhivare de documente, instalarea de monumente și organizarea periodică de simpozioane și comemorări.[13]

În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiției din Timișoara.[14]

O altă acțiune întreprinsă de Asociația foștilor deportați în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănățean din Timișoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum au fost obligați deportații să-și construiască în plin câmp. Casa este compusă din 2 încăperi – cameră de locuit și bucătărie - mobilate cu puține lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocați peste noapte au reușit să le ia cu ei.[15]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c William Totok: Deportările în Bărăgan
  2. ^ Mircea Rusnac: Deportarea bănățenilor în Bărăgan (1951) din perspectivă istorică
  3. ^ Pe Ada-Kaleh, timpul ne prisosea
  4. ^ a b c Consiliul Securității Statului - Notă de studiu din 14 decembrie 1967
  5. ^ Deportarea în Bărăgan (1951 - 1956)
  6. ^ a b Monitorul de Suceava: Deportările în Bărăgan, expuse publicului german la Augsburg
  7. ^ Mărturii: Eu nu am avut tinerețe...
  8. ^ a b Ședința Camerei Deputaților din 19 iunie 2001, cuvântul deputatului Eberhard-Wolfgang Wittstock
  9. ^ Caietele CNSAS Anul II, nr. 1(3)/2009 Editura CNSAS București 2010, p 88
  10. ^ Deportarea bănățenilor în Bărăgan (1951) din perspectivă istorică
  11. ^ Colectiv condus de Silviu Sarafolean, Deportații în Bărăgan 1951-1956, p. XIII
  12. ^ Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan
  13. ^ Din istoria unei memorii - Baragan 1951-1956
  14. ^ Timișoara, Parcul Justiției - Monument închinat deportaților în Bărăgan
  15. ^ Casa deportaților în Bărăgan

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ana Blandiana: Imitație de coșmar, 430 p, Editura du Style, București, 1995.
  • Smaranda Vultur, Istorie trăită--istorie povestită: deportarea în Bărăgan : 1951-1956, 397 pagini, Editura Amarcord, 1997, ISBN 9739244238, 9789739244237
  • Smaranda Vultur (coordonator): Lumi în destine - Memoria Generațiilor de început de secol din Banat, 364 p., Editura Nemira, București, 2008.
  • Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, 2004 , Editura Fundația Academică Civică, ISBN 973-8214-23-8
  • Rafael Mirciov, Lagărul deportării - Pagini din lagărul Bărăganului
  • Mircea Rusnac, http://www.banaterra.eu/romana/rusnac-mircea-deportarea-banatenilor-baragan-1951-din-perspectiva-istorica
  • Mircea Rusnac, http://www.banaterra.eu/romana/rusnac-mircea-procesul-intentat-liderilor-sarbi-%2C%2Ctitoisti%22-1950-si-implicatiile-sale
  • Silvestru Ștevin, Desculț prin propriul destin, Editura Mirton, Timișoara, 2002
  • Silviu Sarafolean, Deportații în Bărăgan 1951-1956
  • Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii ’51 - fragmente din deportarea în Bărăgan
  • Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Valentin Sămînță, Deportarea în Bărăgan - Destine, documente, reportaje
  • Florica Mățău, Pași înainte... sau pași înapoi?!: copilărie deportată, 171 p. București, Editura ASE, 2012, ISBN 9786065055797
  • William Totok, „Deportările în Bărăgan“, în: William Totok, Aprecieri neretușate. Eseuri, articole și interviuri 1987-1994, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 1995, pp. 76-94.
  • Romulus Rusan (coordonator), în colaborare cu Angela Bilcea, Ioana Boca, Andreea Cârstea, Virginia Ion: Morți fără morminte în Bărăgan (1951-1956), 184 p., Fundația Academia Civică, 2011, ISBN: 978-973-8214-62-0 [2]
  • Heinrich Freihoffer, Sklaven im Bărăgan, (400 de pagini, fotografii și hărți), editura Deggendorf, 1981
  • Elena Spijavca - Munci și zile în Bărăgan, Editura LiterNet, ISBN 973-7893-50-6

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Mărturii

Filme