Diploma andreană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Actul de confirmare a Diplomei andreiene emis de regele Carol Robert de Anjou al Ungariei în 1317

Diploma andreană (în latină Andreanum, germană Goldener Freibrief) sau Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen (Hrisovul de aur al sașilor transilvăneni) a fost un document (diplomă privilegială), emis în anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei, prin care reconfirma coloniștilor germani o serie de privilegii, care au fost menținute pe tot parcursul evului mediu, unele chiar până în anul 1876. În 1486 diploma a fost confirmată de regele Ungariei Matia Corvin pentru toată Universitatea Săsească. Documentul nu s-a păstrat în original, ci numai ca o parte a reconfirmării din 1317 a Diplomei andreiene de către regele Carol Robert de Anjou. Actul în limba latină, pe pergament cu pecete atârnată (unul din cele mai vechi documente istorice din Transilvania), este păstrat la Arhivele Naționale ale județului Sibiu.

Libertățile asigurate prin acest act se referă la provincia Sibiului și i-au unit juridic pe sașii așezați aici. Astfel, privilegiile acordate acestei provincii și locuitorilor acesteia au devenit punctul de plecare al unității juridice săsești, care s-a numit, mai târziu, Pământul Crăiesc (Fundus Regius, Königsboden). Ele au rămas în vigoare 650 de ani[1] și au dus la o evoluție care a asigurat timp de 800 de ani supraviețuirea poporului săsesc. [2]

Textul diplomei începe astfel[3]:

Venind așadar toți credincioșii noștri oaspeți teutoni din Transilvania și căzînd cu umilință la picioarele majestății noastre și plângându-se ne-au arătat că ar fi căzut cu totul din libertatea cu care au fost chemați de prea-evlaviosul rege Géza, bunicul nostru și dacă majestatea noastră regală nu deschide spre dânșii ochii cu obișnuita sa bunătate, aflîndu-se cu totul săraci, nu ar putea face majestății regale nici o slujbă. Așadar noi, plecându-ne urechile cu obișnuita bunătate spre plângerile lor drepte, vrem să se facă cunoscut celor de față și celor viitori că noi, călcând pe cucernicele urme ale înaintașilor noștri și mișcați fiind din adâncul inimii, le- am înnoit libertatea de mai înainte. Însă în așa fel ca tot poporul (…) să fie un popor și să se socotească sub un jude, desființându-se din rădăcină toate comitatele, afară de cel de Sibiu. Iar comitele Sibiului, oricine va fi, să nu cuteze a orândui dregător în sus-zisele comitate, decât numai dintre cei ce locuiesc între dânșii; și poporul să-l aleagă pe acela care va putea mai potrivit. (...) Iar pentru folosul cămării noastre să fie datori a plăti pe an cinci sute de mărci de argint. Vrem ca nici un stăpân predial sau oricine altul, care se află între hotarele lor, să nu fie scutit de această dare, afară de cei care se vor bucura de un privilegiu deosebit pentru aceasta. (…) Vor trimite cinci sute de ostași în expedițiile regale în cuprinsul granițelor regatului și peste graniță o sută, dacă regele va merge în persoană; iar dacă el va trimite pe un iobag al său în afara regatului, sau spre ajutorul unui prieten al său, sau în treburile sale proprii, ei vor fi datori a-i trimite numai cincizeci de ostași. Nici regele nu va putea să ceară mai mulți, nici ei nu vor fi datori a trimite. Pe preoții lor să și-i aleagă liber, pe cei aleși să-i înfățișeze spre întărire și să le plătească dijmele și în toate drepturile bisericești să răspundă față de ei după vechiul obicei. Voim și poruncim cu tărie, ca pe dânșii să nu-i judece nimeni, decât noi sau comitele de Sibiu, pe care îl vom așeza noi la locul și la timpul său. Dar sub orice jude se vor afla, să fie judecați numai după dreptul obișnuielnic și nimeni să nu cuteze a-i chema înaintea noastră, afară de atunci când pricina lor nu s-a putea hotărî în fața judelui lor. Iar afară de cele mai sus zise, le-am dat pădurea vlahilor și a pecenegilor ("silva blacorum et bissenorum"), dimpreună cu apele, ca să le folosească împreună cu sus-numiții Blaci și pecenegi și să nu fie datori a face nici o slujbă pentru aceasta, bucurându-se de mai sus zisa libertate. Apoi le-am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete, care să fie cunoscută de noi și de magnații noștri în chip lămurit. Iar dacă vreunul dintre dânșii ar vrea să se judece cu cineva în vreo pricină bănească, să nu poată întrebuința alți martori înanintea judelui, decât oameni care se află între hotarele lor, noi scutindu-i pe ei de orice jurisdicție străină. (…) Tot așa le dăm dreptul, afară de cele mai sus zise, ca nici un vameș să nu cuteze a-i împiedica nici la dus, nici la întors (…) Voim însă și poruncim cu puterea noastră regală ca nimeni dintre iobagii noștri să nu cuteze a cere de la majestatea regală vreun sat sau vreun prediu; iar dacă ar cere cineva, ei să se poată împotrivi în temeiul libertății ce le-am hărăzit-o. Am mai poruncit pomeniților noștri credincioși că, dacă se va întîmpla ca să venim noi în expediție la dânșii, ei să fie datori a da numai trei găzduiri pentru noi, iar dacă se va trimite, în treburile regelui, voievodul la dânșii sau prin țara lor, să nu lipsească a da două găzduiri, una când va intra și alta când va ieși. Mai adăugăm la sus numitele drepturi, ca negustorii lor să poată merge și să se poată întoarce liberi și fără vamă oriunde în regatul nostru, folosindu-se cu adevărat de dreptul lor, în fața majestății regale.

Denumiri alternative[modificare | modificare sursă]

Andreanum[4], Privilegiul Andreanum[5], Diploma Andreanum[6], Hrisovul de aur[7], Bula de aur a regelui Andrei al II-lea[8], Bula de aur a sașilor[9].

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Karl Kurt Klein, Geysanum und Andreanum. Fragmentarische Betrachtungen zur Frühgeschichte der Deutschen in Siebenbürgen, în: Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der Siebenbürger Sachsen, Köln-Wien 1971, pag. 54-62.

Note[modificare | modificare sursă]