Șvabi bănățeni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Stema şvabilor bănăţeni
Teritorii populate de şvabii bănăţeni în România

Șvabii bănățeni (germană Banater Schwaben, în română simplu șvabi) sunt o etnie germană din grupul Șvabilor dunăreni care au emigrat în Banat cu peste 200 de ani în urmă, venind din diferite regiuni din sudul Germaniei și Austria. Deși a format pentru lungă vreme o minoritate puternică și importantă, datorită transformărilor politice din ultimul secol cea mai mare parte a șvabilor bănățeni s-a întors în Germania.

Originile coloniștilor[modificare | modificare sursă]

Ulmer Schachtel, tip de bărci cu care şvabii bănăţeni au venit pe Dunăre

Coloniștii proveneau mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Elveția, Alsacia, Lorena, Luxemburg și Palatinat, precum și din Hessa, Bavaria și Suebia. Alt grup provenea din Austria, în special din Stiria (Steiermark).[1] Este însă neclar cum aceștia au luat numele de șvabi bănățeni din moment ce un număr mic dintre ei veneau din regiunile șvabe: regiunea Suebia (Schwaben) din vestul Bavariei și Württemberg (Suebia propriu-zisă; astăzi în landul Baden-Württemberg) și Alsacia, în prezent în Franța. Explicația cea mai plauzibilă pentru originea numelui de șvabi este probabil faptul că majoritatea coloniștilor erau înregistrați și îmbarcați (cu propriile căruțe) în orașul șvab Ulm, de unde erau transportați cu așa-zisele Ulmer Schachteln[2] pe Dunăre, până la Belgrad, de unde plecau pe jos să-și găsească noua lor patrie (alte porturi dunărene de îmbarcare au fost: Günzburg, Donauwörth, Neuburg și Regensburg). Unii dintre ai au dat noilor localități în care se stabiliseră nume care să le amintească de zona lor de origine. Astfel se explică de exemplu denumirea Steierdorf dată localității Anina, toponimul indicând că majoritatea populației provenea din Stiria (Steiermark).

Majoritatea coloniștilor proveneau din mediul rural, erau fii de familii sărace de țărani, care nu avedeau mari șanse de succes în țara lor de baștină. În timpul împărătestei Maria Terezia au primit sprijin financiar și scutiri de impozite pe termen lung. Ajutoarele finaciare erau mai mari pentru perechile căsătorite, pentru a descuraja emigrarea bărbaților necăsătoriți, care nu ar fi găsit destule femei tinere cu care să-și creeze o căsnicie. Mulți meșteșugari, inclusiv învățătorii și medicii, erau ajutați financiar să se dezvolte în noile teritorii.

Colonizările[modificare | modificare sursă]

În urma războiului austro-turc din 1716, Banatul a fost cucerit de Imperiul Habsburgic. La 21 octombrie 1716, prințul Eugeniu de Savoia propune împăratului Carol al VI-lea, ca Banatul să fie organizat și guvernat în așa fel, încât să aducă folos casei imperiale. Astfel se deschide calea pentru colonizări, necesare atât din rațiuni strategico-politice de extindere a imperiului, dar importante și pentru repopularea și revigorarea Banatului, vlăguit economic și demografic de războaiele austro-turce.

Primul val[modificare | modificare sursă]

Între 1718-1740 are loc primul val de colonizări numit și „Colonizarea caroliniană” (Karolinische Ansiedlung), după numele împăratului Carol VI. În toamna anului 1718 începe prima colonizare organizată a Banatului și, până în 1740, între 15.000-40.000 de coloniști germani sosesc în Banat. Acestora li se adaugă și români, sârbi, bulgari, italieni și spanioli. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalității, mulți dintre imigranți murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. Numeroasele conflicte austro-turce, dar și marea epidemie de ciumă din 1738-1739 au contribuit la reducerea numărului de germani. De aceea, creșterea populației din Banat a fost asigurată temporar doar din procesul de imigrare. Drept rezultat, ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populației. Fiind buni meșteșugari, germanii au dezvoltat industria și comerțul. Datorită nevoii de a asigura condiții bune de viață populației colonizatoare autoritățile austriece au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în același timp altele noi. Tipicele așezări ale coloniștilor erau satele construite sub formă de tablă de șah, cu biserica romano-catolică și terenul înconjurător în centru. Regiunea a devenit o rețea organizată, ordonată și cu o structură compactă.

Al doilea val[modificare | modificare sursă]

Cunoscut și sub numele de „Colonizarea tereziană” (Theresianische Ansiedlung[3]), al doilea val de coloniști a venit în Banat între 1744-1772. Aproximativ 75.000 de coloniști au sosit în această perioadă.

Al treilea val[modificare | modificare sursă]

Al treilea și ultimul val organizat de coloniști germani a avut loc între 1782-1787 și a fost numit „Colonizarea iosefină” (Josephinische Ansiedlung[4]). Aproximativ 60.000 de coloniști au sosit o dată cu acest val.

Succesul colonizării[modificare | modificare sursă]

Colonizarea Banatului a fost o acțiune pe scară largă, sistematică și plănuită în minime detalii de administrația austriacă. Sate, orașe și străzi au fost desenate pe planșetă, într-o simetrie care reflecta cultura absolutismului în arhitectura și urbanistica epocii. Coloniștii imigrați au găsit în Banat un ținut mlăștinos și aproape pustiu. În primii ani s-au confruntat cu epidemii, febră și foamete. Însă, printr-un un efort enorm, cu numeroase victime și multe obstacole, în două-trei generații, recultivarea regiunii s-a încheiat cu succes. Șvabii bănățeni au găsit cel mai bine caracterizarea efortului lor în zicala „Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea” (Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot). Cruciale pentru succesul secării mlaștinilor au fost drenarea și canalizarea râului Bega, care avea atunci numeroase brațe. Terenul astfel câștigat s-a dovedit mănos, justificând bunăstarea șvabilor din secolul XIX. Banatul a fost practic transformat în grânarul Imperiului austriac. În același timp, capitala Banatului, Timișoara, a devenit centrul cultural al șvabilor bănățeni. La sfârșitul secolului a urmat dezvoltarea căilor ferate și industrializarea Banatului.

Emigrările[5][modificare | modificare sursă]

Șvabii între 1920-1944[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Trianon din 1920 a reprezentat un punct de cotitură pentru istoria șvabilor bănățeni. Sfârșitul imperiului habsburgic și unirea Banatului cu România a însemnat pentru aceștia o nouă etapă de revigorare a culturii germane, după ce procesul de maghiarizare de la sfârșitul secolului XVIII limitase considerabil afirmarea culturii etniilor din Banat. Pentru prima dată după 1867 s-au redeschis școlile în limba germană. Timișoara s-a reafirmat ca centru cultural al șvabilor, cultura germană înflorind din nou. S-a redeschis teatrul în limba germană și s-au înființat numeroase ziare în limba germană. În 1930, șvabii reprezentau o treime din populația Timișoarei.

Criza economică din anii 1930 a lovit puternic industria Banatului. În consecință numeroși șvabi au fost nevoiți să emigreze în Statele Unite, Argentina sau Brazilia. Mulți au găsit acolo condiții favorabile de muncă și nu s-au mai întors niciodată.

După 1933, majoritatea șvabilor, ca de altfel majoritatea etnicilor germani din Europa de Est, au devenit susținători ai Germaniei naziste. În al doilea război mondial, mulți au fost înrolați în armata română. După 1943, tratatul dintre Germania și România le-a permis acestora înrolarea în trupele Waffen-SS. Spre sfârșitul războiului, o parte dintre șvabi s-au opus naziștilor, care au trecut în unele cazuri și la execuții, cum au fost cele de la Jimbolia.

Șvabii după 1944[modificare | modificare sursă]

După 23 august 1944, germanii din România au devenit peste noapte inamici potențiali. Înaintarea armatei sovietice a determinat numeroși germani să se refugieze în Germania. În Banatul sârbesc, partizanii iugoslavi au omorât peste 1.000 de bărbați și au forțat mulți alții să emigreze. În ultimele săptămâni ale războiului, au urmat alte măsuri represive ale guvernului comunist al lui Iosif Broz Tito, având ca efect eliminarea minorității șvabe din Iugoslavia.

În România, numeroși etnici germani, inclusiv șvabi bănățeni, au fost deportați în Uniunea Sovietică la ordinul armatei sovietice, pentru prestarea de muncă forțată. Mai multe mii dintre aceștia au murit în timpul deportării. Multora dintre cei rămași li s-au confiscat bunurile. În 1951 a urmat un val de strămutări forțate ale șvabilor bănățeni în Bărăgan. Multora dintre ei li s-a permis reîntoarcerea în Banat după 1955.

După 1960 a avut loc un nou val de emigrare a șvabilor bănățeni. Atât sașii transilvăneni, cât și șvabii bănățeni au început demersuri pentru a obține aprobarea strămutării în Germania. În perioada regimului Ceaușescu, autoritățile române au ajuns la un acord cu guvernul Germaniei Federale, prin care acesta din urmă plătea guvernului român o taxă de câteva mii de mărci germane (variind după vârsta și nivelul de educație al emigrantului) pentru fiecare etnic german căruia i se aproba emigrarea. În cadrul acestui program peste 200.000 etnici germani (o parte dintre ei șvabi bănățeni) au părăsit România.

Situația actuală[modificare | modificare sursă]

Din populația de origine germană din România, de circa 750.000, în prezent mai trăiesc în România mai puțin de 10%. O mare parte din populația rămasă este în vârstă; de aceea, în prezent, grupul etnic german este un grup mai puțin activ și nu mai constituie o entitate socială. Cu toate acestea, în câteva orașe în care s-au menținut populații germane mai numeroase există o susținută activitate culturală germană. Săptămânalul Allgemeine Deutsche Zeitung este o publicație cu un nivel ridicat. Teatrul german din Timișoara (Deutsches Staatstheater Temeswar), subvenționat de statul român, prezintă spectacole bune în limba germană. Există licee cu limba de predare germană la Timișoara și Arad, chiar dacă majoritatea elevilor acestor școli sunt de naționalitate română.

În prezent, în România, șvabii bănățeni sunt asimilați cu alte grupuri de origine germană, fără a mai fi considerați un grup aparte. Ei sunt reprezentați pe plan politic de Demokratisches Forum der Deutschen in Rumänien - DFDR (Forul Democrat al Gemanilor din România).

Cei mai mulți șvabi bănățeni care au emigrat s-au integrat bine în țările în care s-au stabilit. Ei și-au creat organizații culturale (Landsmannschaften) prin intermediul cărora își mențin identitatea. În special la Viena sau în sudul Germaniei, unde există grupuri mai mari de șvabi veniți din Banat, ei își mențin obiceiurile și dialectul. De asemenea rămân în contact cu șvabii rămași în Banat.

Dialectul șvăbesc[modificare | modificare sursă]

Dialectul șvăbesc din Banat s-a format din amestecul mai multor dialecte germane: bavarez, tirolez, franc, aleman, etc. De asemenea, cultura și tradițiile populare șvăbești sunt rezultatul influențelor mai multor regiuni ale Germaniei, aduse de emigranți în secolul al XVIII-lea. Dialectul șvăbesc s-a format treptat și s-a dezvoltat permanent. El se caracterizează prin formele prescurtate ale cuvintelor și utilizarea diminutivelor. Acest dialect este în curs de dispariție datorită emigrației șvabilor în Germania și a neutilizării lui de către tinerele generații.[6]

Șvabi celebri[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Din istoricul colonizării germanilor (șvabi) în Sînnicolaul-Mare, Iuliu Szőcs, Editura Selbstverl., 1970

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]