Adolf Hitler

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Adolf Hitler
Bundesarchiv Bild 183-S33882, Adolf Hitler retouched.jpg
Adolf Hitler în 1937

În funcție
2 august 1934 – 30 aprilie 1945
Precedat de Paul von Hindenburg
(ca președinte)
Succedat de Karl Dönitz
(ca președinte)

În funcție
30 ianuarie 1933 – 30 aprilie 1945
Precedat de Kurt von Schleicher
Succedat de Joseph Goebbels

Născut(ă) 20 aprilie 1889
Braunau am Inn, Austro–Ungaria
Decedat(ă) 30 aprilie 1945 (56 de ani)
Berlin, Germania
Partid politic NSDAP
Soție Eva Braun
(căsătorit pe data de 29 aprilie 1945)
Semnătură Hitler signature.svg

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în 1933, liderul mișcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire și de declanșare a celui de al Doilea Război Mondial,[1] precum și de punere în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și de lichidare a adversarilor politici din Germania. În anul 1938 americanii l-au declarat omul anului.[2]

Tinerețea[modificare | modificare sursă]

Micul Adolf Hitler (1890)

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austriei. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era vameș și lucra la frontiera dintre Germania și Austria, aproape de Braunau. Potrivit unui zvon, Alois ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit evreu Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea mama sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest fapt nu a putut fi confirmat. Nu au fost găsite documente care să ateste existența lui Frankenberger, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în perioada relevantă.[3] După toate probabilitățile, zvonul a fost lansat de guvernatorul general nazist al Poloniei din timpul celui de Al Doilea Război Mondial Hans Frank.[4] Alois și-a schimbat numele în Hitler, după numele de fată al bunicii, Hüttler, cât și după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei fiind variante ale aceluiași nume de familie, oscilațiile ortografice fiind puse pe seama notarilor. Schimbarea numelui de familie a fost întărită de împrejurarea că la un moment dat, Johann-Nepomuk Hiedler, fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut testamentar că el era de fapt tatăl lui Alois Schicklgruber. A treia soție a lui Alois a fost Klara Pölzl, o verișoară a lui Alois. Din aceasta căsătorie au rezultat șase copii, dintre care au murit patru și au supraviețuit numai Adolf și Paula (n. în 1893). Din cauza zvonurilor că ar fi avut origine evreiască, precum și din cauza existenței câtorva relații incestuoase printre rudele apropiate ale lui (vezi și prezumtiva relație amoroasă dintre el și nepoata sa, Geli Raubal), Hitler a căutat să ascundă multe amănunte despre originea sa și rudele sale, dintre care câteva au fost internate în Austria în ospiciu (v. Kershaw și alți autori specializați în biografia lui Hitler).

În școala primară, Adolf Hitler a fost un elev bun. Însă la gimnaziu, în Linz, nu s-a remarcat. Potrivit dascălilor lui, a fost „elev inteligent, dar fără nicio dorință de muncă”. Nu îi plăceau științele naturale și matematica, era înclinat mai mult către arte. În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiții să devină un pictor, ca marii lui idoli. După moartea părinților, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a eșuat de câteva ori la examenele pentru admiterea la Academia de Arte Frumoase. Moartea mamei sale (21 decembrie 1907) l-a marcat mult. După cum afirma el însuși, „Klara Hitler a fost singura femeie pe care am fost în stare să o iubesc”. Dovada poate fi un poem scris în memoria mamei sale. Timp de șase ani a dus o viață mizeră în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele.

La Viena a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină, și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a emigrat în mai 1914 în Germania, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.

În primul război mondial[modificare | modificare sursă]

Adolf Hitler (jos) alături de combatanți în timpul Primului Război Mondial (1915)

După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria fusese considerat drept inapt pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de handicap fizic).

Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia, în regimentul bavarez Reserve, în calitate de furier al regimentului. A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele. Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier clasa a doua în 1914 și Crucea de Fier clasa întâi în 1918 - onoare ieșită din comun pentru un militar cu gradul de caporal. Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier (în traducere verbatim „subofițer”). Potrivit lui Weber, prima cruce de fier i-a fost conferită lui Hitler de Hugo Gutmann, ceea ce unii critici au pus pe seama împrejurării că Hitler ar fi avut contacte strânse cu unii ofițeri.

Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În 1916, Hitler a fost rănit în zona inghinală sau în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme, dar s-a întors pe front în martie 1917. A primit Insigna plăgilor mai târziu în același an. Istoricul scriitor german Sebastian Haffner, referindu-se la experiența lui Hitler în linia întâi, sugerează că viitorul dictator a avut cel puțin cunoștințe militare rudimentare.

La 15 octombrie 1918, Hitler a fost internat într-un spital de campanie, temporar orbit de un atac cu iperită (gaz muștar). Psihologul englez David Lewis și Bernhard Horstmann sugerează ca orbirea ar fi putut fi fost rezultatul unei tulburări de conversie. Hitler a afirmat că în acea perioadă, el s-ar fi convins că scopul vieții sale era salvarea Germaniei. Unii cercetători, îndeosebi Lucy Dawidowicz, susțin că intenția de a extermina evreii din Europa era pe deplin formată în mintea lui Hitler în acele momente, deși el, probabil încă nu ar fi avut un plan privind modalitatea implementării unei atari idei. Potrivit majorității comunității științifice, decizia privind aplicarea soluției finale a fost luată în 1941, iar unii experți presupun că a survenit în 1942.

După primul război mondial[modificare | modificare sursă]

Adolf Hitler alături de Erich Ludendorff și alți ințiatori ai puciului de la berărie

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul. O gândire bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei (Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură, numită Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.

Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de o grupă de susținători, să ajungă în fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas in istorie sub numele de "Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11 noiembrie 1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre care a executat însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris celebra sa carte "Mein Kampf".

Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit un naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie pe front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma multor naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care, în esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în Primul Război Mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din Noiembrie” (Novemberverbrecher).

Ideologia național-socialismului[modificare | modificare sursă]

Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai „supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei.

Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava democrație (Republica de la Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în ce mai pauperizată și nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat din nou prin declanșarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase milioane. Pentru evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost capabile să înțeleagă că o țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei, ca reparații de război, nu aveau cum să fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situație, mișcarea nazistă, condusă de Hitler, a reușit să obțină un capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932.

Ascensiunea la putere[modificare | modificare sursă]

Adolf Hitler în 1933

Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționară cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Antisemitismul[modificare | modificare sursă]

Benito Mussolini (stânga) și Adolf Hitler

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifce ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”

Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Prăbușirea celui de-al Treilea Reich[modificare | modificare sursă]

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului lui Hitler. Cu toate victoriile remarcabile de început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară a Germaniei au făcut marea greșeală de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, precum și greșeala de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de milioane de victime.

Moartea lui Hitler - varianta general acceptată[modificare | modificare sursă]

Prima pagină a ziarului american Stars & Stripes (2 mai 1945)

La 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, mușcând o capsulă de cianură și împușcându-se.[5][6][7][8] Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și care s-a sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe,[9][10] stropite cu benzină de către Otto Günsche și alte ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc[11] când Armata Roșie se apropia și continuau bombardamentele.[12] Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava.

La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul necondiționat sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler. Totuși, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.[13]

În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-numitei rase „ariene”.

Bolile lui Hitler și ce a dus la sinucidere[modificare | modificare sursă]

În baza unor cercetări intense a peste 300 de ore de film, specialiștii au ajuns la concluzia că Hitler suferea cel târziu din 1943 de boala Parkinson. Până în acel moment dictatorul își folosea ambele mâini pentru a gesticula și a-și susține discursurile, însă din acel an Hitler era mai rezervat în gesticulația cu mâna stângă. Unele secvențe de peliculă, scăpate cenzurii, îl înfățișează pe Hitler cu mâna stângă tremurând ca la bolnavii de maladia Parkinson. Deși au fost făcute cercetări minuțioase, nu s-au descoperit nici în scrierile apropiaților, însă nici în scrierile sale atestarea îmbolnăvirii de această maladie. Recent s-a aflat că unul dintre medicii acelei perioade îi administra o substanță misterioasă[necesită citare] care, potrivit valetului său, îi dădea subit o vigoare neobișnuită încă înainte de a-i fi fost scos acul seringii din venă. Cercetările au dovedit că lui Hitler îi erau administrate amfetamine de către misteriosul doctor Morell, astfel încât în scurt timp a devenit dependent.[necesită citare] Boala Parkinson nu afecteaza funcțiile cognitive sau gândirea (a nu se confunda cu boala Alzheimer). Amfetaminele se înrudesc funcțional cu levo-dopa, utilizată în tratarea bolii Parkinson. Când forțele aliate au început ofensiva împotriva Berlinului, Hitler s-a adăpostit într-unul dintre buncărele speciale împreună cu un grup demnitari și alți oameni de încredere. Unii cercetători presupun că Hitler ar fi suferit și un atac cerebral [necesită citare].

Familia[modificare | modificare sursă]

Paula Hitler, ultimul membru viu al familiei lui Adolf Hitler, a murit în 1960. Cel mai direct descendent al lui Hitler a fost Alois, care a fost nepotul lui Adolf William Patrick Hitler. Cu soția lui Phyllis, el s-a mutat în cele din urmă la Long Island, New York, a schimbat numele de familie, și a avut patru fii. De-a lungul anilor, diverși reporteri de investigație au încercat să găsească alte rude îndepărtate ale Führer-ului. Multe sunt acum presupuse a-și trăi viața în umbră schimbându-și numele lor de familie.

  • Klara Hitler, mama
  • Alois Hitler, tatăl[14]
  • Alois Hitler junior, frate vitreg
  • Angela Hitler Raubal, soră vitregă
  • Bridget Dowling, soră
  • Eva Braun, amantă și apoi soție
  • Geli Raubal, nepoată (fiica Angelei Hitler-Raubal)
  • Gretl Braun, cumnată (soră a Evei Braun)
  • Heinz Hitler, nepot (luat prizonier de sovietici)
  • Hermann Fegelein, cumnat (soțul surorii Evei Braun)
  • Ilse Braun, cumnată (soția lui Fegelein)
  • Johann Georg Hiedler, bunic prezumtiv (sau unchi)
  • Johann Nepomuk Hiedler, străbunic prezumtiv (sau unchi)
  • Leo Raubal junior, nepot
  • Maria Schicklgruber, bunică
  • Paula Hitler, soră
  • William Patrick Hitler, nepot (unul dintre cei trei fii ai lui Alois junior; combatant în armata americană în al doilea război mondial, împotriva Germaniei)

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ From the outset, Hitler wanted Germany to be economically self-sufficient. In preparation for the coming war, the German economy had to be freed from its dependence on foreign imports. Hitler had seen the effects of the Allied blockade of Germany in the First World War for himself: a malnourished and discontented population; arms production hamstrung by lack of basic raw materials. He did not want this to happen again. ‘Autarky’, the Nazi term for self-sufficiency, was a basic precept of Nazi economics from the early 1920s on. It took up a large part of the economic discussion, such as it was, in Hitler’s politico-autobiographical tract My Struggle. It was intimately connected with another basic idea of Nazi policy, that of the conquest of ‘living-space’ in Eastern Europe, which Hitler believed would secure food supplies for Germany’s urban population. Thus from the outset, Nazi policy focused on withdrawing trade from international markets and reorienting it towards countries, for example in South-eastern Europe, which one day would be part of the Nazi empire. Given the current depressed state of the world economy, Hitler told military leaders in early February 1933, it was pointless trying to boost exports; the only way to a long-term, secure recovery of the German economy was through the conquest of ‘living-space’ in the East, and preparations for this now had to take priority over everything else. - The Third Reich In Power, Richard J. Evans, Penguin Books 2005.
  2. ^ Adolf Hitler: Man of the Year, 1938, 2 ianuarie 1939
  3. ^ Werner Maser, Adolf Hitler. Legende-Mythos-Wirklichkeit. („A.H. Legendă-mit-realitate”), München & Esslingen, 1971, p. 25–28.
  4. ^ Hans Frank, Im Angesicht des Galgens. Deutung Hitlers und seiner Zeit auf Grund eigener Erlebnisse und Erkenntnisse. Geschrieben im Nürnberger Justizgefängnis. („În fața spânzurătorii. Despre epoca lui Hitler și a sa în baza celor trăite și a concluziilor personale. Redactat în penitenciarul judiciar din Nürnberg”) (editura) Alfred Beck Verlag, München-Gräfeling, 1953, p. 330 și următoarele
  5. ^ Fischer (2008) p. 47 "...Günsche stated he entered the study to inspect the bodies, and observed Hitler ...sat...sunken over, with blood dripping out of his right temple. He had shot himself with his own pistol, a PPK 7.65."
  6. ^ Kershaw (2008) p. 955 "...Blood dripped from a bullet hole in his right temple..."
  7. ^ There have been different accounts citing the cause of his death with an alternative being that Hitler died by a self-inflicted gunshot, while biting down on a cyanide capsule of poison. O'Donnell (1978, 2001) pp. 322-323 "... we have a fair answer...to the version of ...Russian author Lev Bezymenski...Hitler did shoot himself and did bite into the cyanide capsule, just as Professor Haase had clearly and repeatedly instructed..."
  8. ^ Joachimsthaler, Anton. The Last Days of Hitler – The Legends – The Evidence – The Truth (1996, 1999) pp 160–180.
  9. ^ Trevor-Roper, H. (14 septembrie 1992), The Last Days of Hitler, University of Chicago Press, ISBN 8497597257 
  10. ^ Kershaw 2000b
  11. ^ Linge (2009) p. 200
  12. ^ Bullock 1962, pp. 799–800
  13. ^ Russia displays 'Hitler skull fragment', BBC, 26 aprilie 2000, http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/725537.stm, accesat la 22 mai 2008 
  14. ^ După desființarea mormântului lui Rudolf Hess din orașul bavarez Wunsiedel la data de 21 iulie 2011, a fost desființat la începutul anului 2012 și mormântul părinților lui Adolf Hitler din Leonding (Austria), devenit nou loc de pelerinaj al extremiștilor de dreapta.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • H. Berenger, traducere M. Bujor, Hitler și Israel, București, Institutul de Arte Grafice "Lupta" N. Stroilă, 1937;
  • Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin; România și pactul Ribbentrop - Molotov, București, Danubius, 1991;
  • Florin Constantiniu, Hitler, Stalin și România - România și geneza Operațiunii "Barbarossa", București, Univers Enciclopedic, 2002
  • Hugh Trevor-Roper, traducere S. Lăzărescu, Ultimele zile ale lui Hitler, București, Humanitas, 1993;
  • Gherman Rozanov, Ultimele zile ale lui Hitler, București, Editura Politică, 1962;
  • Max Weinrich, traducere R. P. Gheo, Universitățile lui Hitler: contribuția intelectualilor la crimele Germaniei împotriva evreilor, Iași, Polirom, 2000.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Adolf Hitler
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Adolf Hitler.

Sosiile lui Hitler

Imagini și clipuri video

Discursuri și publicații