Munții Perșani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Localizarea Munţilor Perşani pe harta ţării
Măgura Codlei

Munții Perșani (în germană Geisterwald) sunt o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Măgura Codlei, având 1.292 m.

Așezare[modificare | modificare sursă]

Munții Perșani sunt situați în SV Carpaților Orientali, extinși pe direcția NNE-SSV, limitând partea de V a Depresiunii Brașov. În extremitatea de SV intrând în contact cu munții Țagla, prin intermediul depresiunii Sinca. Cuprinși între meridianele de 25°15' și 25°40' longitudine estică și paralelele de 45°35' și 46°15' latitudine nordică, acești munți se întind pe o suprafață de cca 1.000 km2

Subdiviziuni[modificare | modificare sursă]

În cadrul Munților Perșani se individualizează 4 compartimente:

  1. Munții Poiana Mărului, cuprinși între valea Bârsa Groșetului la S și valea Hamaradia și pasul Perșani la N, cu o altitudine maximă de 1.292 m în Vf. Măgura Codlei;
  2. Munții Bogatei, situați între valea Hamaradia la S și defileul Oltului de la Racoș la N, în interiorul celui de al doilea mare cot al Oltului, cu o altitudine maximă de 1.104 m în Vf. Cetății. Sunt străbătuți de o șosea modernizată (Măieruș-Rupea) care leagă Depresiunea Brașov de Podișul Transilvaniei, traversând Pădurea Bogata (arie protejată de interes național);
  3. Defileul Oltului, o subunitate distinctă.
  4. Munții Vârghișului, extinși la N de valea Oltului, până la contactul cu munții Harghita, cu o altitudine maximă de 1.011 m în Vf. Dugău.

Geologie[modificare | modificare sursă]

Au o structură petrografică complexă, alcătuită din roci cristaline, calcare mezozoice, fliș și aglomerate vulcanice. Prezintă interesante forme carstice (Cheile Vârghișului, peștera Merești, ș.a). În extremitatea de N a munților Perșani, Oltul și-a sculptat, în bazalt, frumosul și sălbaticul defileu de la Racoș.

Munții Perșani au un mozaic litologic puțin obișnuit, care reflectă o evoluție frămîntată. Alături de șisturile cristaline mai pot fi întîlnite rocile flișului (calcare, conglomerate calcaroase, marne, argile, gresii), cele eruptive (bazalte, andezite, gabrouri, serpentinite, porfire, jaspuri) și vulcanogen-sedimentare (piroclastite, tufuri). Marea complexitate litologică se reflectă în diversitatea formelor de relief, a solurilor și vegetației.

Partea centrală a acestor munți este alcătuită din roci cristalino-mezozoice. Șisturile cristaline dau un relief greoi și masiv, care au conservat foarte bine suprafața de netezire Poiana Mărului. Masivul Gîrbovei din Perșanii centrali este constituit în mare măsura din roci cristaline, ce dispar însă sub cuvertura de conglomerate, la care se adaugă bazalte și tufuri spre nord, gresii și marne la sud. Calcarele răspîndite în zona estică și, fragmentar, În cea vestică a acestor munți, au generat un relief carstic cu versante abrupte, chei, defilee, hornuri, lapiezuri, ca, spre exemplu, în porțiunea centrală a Defileului Oltului, pe văile Vîrghișului, Săratei, Lupșei, precum și cea mai înaltă cotă a regiunii, Măgura Codlei. În funcție de vîrstă și de gradul de cimentare, conglomeratele, mai extinse în Perșanii centrali, dau versante relativ domoale, dar și cele mai înalte culmi cu relief ruiniform: Vîrful Cetății, Creasta Crizbav, Gîrbova, Vîrful Negru, Runcul Bogatei, Harhamul Unguresc. Ele apar, de asemenea, și în Defileul Oltului. Marnele, argilele și gresiile sînt răspîndite pe flancul vestic al Perșanilor și, fragmentar, pe cel estic. Marnele și argilele cu diverse intercalații, avînd o duritate mai mică, creează un relief monoton și domol, cu văi largi și frecvente alunecări de teren. Un astfel de peisaj se întîlnește în culoarul Vlădeni, pe văile Comana, Lupșa, Șinca, Ormeniș, precum și în diferite sectoare ale Defileului Oltului. Terasele și conurile de dejecție ale rîurilor sînt alcătuite din sedimente cuaternare.

Perșanii sînt fragmentați de falii transversale și arii de scufundare locală cum sînt: Depresiunea Vlădenilor, Defileul Oltului la Racoș și Valea Lupșei. Prezența acestor falii explică ivirile de lavă și înaintarea mării în miocen din sectorul nord-vestic al Perșanilor centrali. Rocile eruptive din Defileul Oltului sînt reprezentate prin bazalte, andezite, gabrouri, serpentinite, porfire. Bazaltele și andezitele de acolo, sau de la Bogata Olteană, Valea Vîrghișului, etc. dau un relief colinar, cu interfluvii largi și văi puternic adîncite și strîmte. Coloanele de bazalt de la Racoș și Comana de Sus sînt ocrotite ca monumente ale naturii. În ultima localitate apar și jaspuri. Piroclastitele și tufurile formează un relief rotunjit pe latura vestică a Perșanilor nordici și centrali. Probabil că toponimul Veneția derivă de la culoarea vineție a tufurilor.

Relief[modificare | modificare sursă]

Munții Perșani se caracterizează prin altitudine și energie de relief reduse; frecvente depresiuni și înșeuări, unele utilizate din vechime ca pasuri; glacisuri și terase la periferia masivului sau în depresiunile interioare. Înălțimea medie de 800 - 1.000 m corespunde unei suprafețe de netezire numită de N. Orghidan - Poiana Mărului, după localitatea unde ea este tipică. Puține culmi (Măgura Codlei -1.292 m, vârful Cetății - 1.104 m), martori ai altei suprafețe de netezire mai veche de 1.100 - 1.300 m, sculptată în calcare și conglomerate, depășesc nivelul general (800 - 1.000 m). Perșanii domină dealurile înconjurătoare cu 100-150 m, deosebindu-se de ele prin litologie, energia reliefului și peisajul specific de păduri întinse și poieni.

Tipul de roci și de relief, variațiile locale ale altitudinii, prezența văilor adînci și a depresiunilor transversale au determinat împărțirea Munților Perșani în patru sectoare: munții Poiana Mărului, munții Bogatei, defileul Oltului și munții Vârghișului.

Munții Poiana Mărului se desfășoară între văile Șinca și Bârsa, la sud, și Depresiunea Vlădeni, la nord, pe o lungime de 22 km și o lățime de 12 km. Dar altitudinile acestora sînt reduse (800-980 m), printre cele mai înalte putînd fi citate vârfurile: Hoapecu (980 m), Ciuta (975 m), Cetățuiei (941 m), Frăsinet (935 m) și Știmbavului (922 m). Înălțimile enumerate sînt depășite cu peste 300 m de proeminența Măgurii Codlei, al cărei versant calcaros, luminat de Soare la prînz, a fost denumit de localnici ”Piatra de la Amiază”. Râurile Șinca, Holbav și Hoapec și-au săpat văi adînci de aproape 200-300 m cu versante intens erodate, care despart culmi rotunjite. De aceea așezările Poiana Mărului și Holbav evită în general văile înguste și umbrite, care nu permit decît o dezvoltare liniară. Casele s-au răsfirat pe ”dealuri” printre ogoare, fînețe și livezi. Pădurile de foioase și cele în amestec au rămas cantonate pe văi și în jumătatea nordică a acestei grupe muntoase, unde relieful nu favorizează o umanizare intensă. Depresiunea Șinca Nouă, situată la contactul rocilor cristaline cu cele ale flișului de pe cursul mijlociu al rîului Șinca, seamănă cu o pîlnie deschisă spre nord-vest. Peisajul colinar, pe alocuri cu aspect de cîmpie, a favorizat stabilirea locuințelor pe fundul plat al văii, utilizată și pentru agricultură (cereale, cartofi, in).

Munții Bogatei reprezintă sectorul cel mai extins și mai unitar din acești munți. Avînd o lungime de 26 km și o lățime de 12 km, ei sînt încadrați la sud de Depresiunea Vlădeni, iar la nord de valea Oltului. Masivitatea, altitudinea și gradul de fragmentare ale acestora conturează două grupe: estică și vestică. Cea estică, mai înaltă și bine împădurită, cu înălțimi de peste 1.000 m (vârful Cetății - 1.104 m, vârful Horezu - 1.055 m, Coasta Țiganului - 1.034 m), alcătuită predominant din șisturi cristaline, corespunde nivelului suprafeței Poiana Mărului. Conglomeratele calcaroase, odinioară suprapuse cristalinului, au persistat ca martori de eroziune, formînd creste ascuțite și versante înclinate. Rîurile, care și-au săpat văi scurte și înguste, au depus la marginea munților numeroase conuri de dejecție. Înălțimile scad treptat cu 100-200 m spre nord și vest, cote ce depășesc frecvent 900 m întîlnindu-se în nord doar la muntele Negru (967 m), piscul Înalt (941 m), Runcu Bogatei (902 m), iar în vest pe Gârbova (933 m) și Fețeica (931 m).

Grupa vestică a munților Bogatei are altitudini mai reduse, adesea cu aproape 500 m comparativ cu cea estică, excepție făcînd doar Măgura Pleașa (873 m). Ea este formată din culmi și măguri despărțite de văi adînci 250-400 m, depresiuni strîmte sau șei mai înalte. Văile Lupșa, Comăna și Veneția au versante domoale cu aspect de culoare depresionare chiar și în cursul mijlociu, ce au facilitat pătrunderea așezarilor în munte. Culoarul depresionar de pe valea Bogății, fiind mai îngust, a fost utilizat doar ca pas între Brașov și Sighișoara. Față de grupa estică, unde satele au luat ființă pe rama muntoasă, în grupa vestică ele s-au stabilit mai întîi pe fundul plat al văilor și, ulterior, o parte din locuitori au coborît către Țara Oltului. Din această cauză se întîlnesc sate duble - Lupșa-Cuciulata, Comăna de Sus - Comăna de Jos, Veneția de Sus-Veneția de Jos. Intensa despădurire a culmilor accesibile își găsește reflectarea în toponimie. Toponimia Pleașa și Pleșița, adesea întîlnite, au semnificația unor culmi pleșuvite de arboret.

Depresiunea Vlădeni, caracterizată prin cîmpuri largi, terase și piemonturi datorate Homorodului și numeroșilor lui afluenți se deschide ca un golf spre Țara Bîrsei. Climatul de adapost, relieful domol, prielnic agriculturii (cereale, cartofi) și păstoritului, au contribuit la permanentizarea și dezvoltarea localităților Vlădeni, Dumbrăvița, Crizbav.

Defileul de la Racoș a fost creat de Olt prin străpungerea unui complex de roci de origini și duritdți diferite. Incadrată de culmi ale caror înălțimi se mențin aproape la același nivel (700-800m), valea se adîncește cu 100-250 m, Oltul și-a format drum spălînd cuvertura de sedimente pentru ca, ulterior, întîlnind roci dure să-și croiască un defileu prin îngustimile căruia își strecoară apele. Eroziunea diferențiată a creat în acest mozaic litologic o alternanță de strîmtori și mici depresiuni apărute mai ales la confluența Oltului cu afluenfii săi. La ieșirea din defileu, la vărsarea Pîrîului Sărat, Oltul își lărgește valea cu 2-4 km în mica depresiune a Racoșului care urmărește cursul Oltului pe aproximativ 16 km. Aici au luat ființă localitățile Racoș, Mateiaș, Dopca.

Munții Vârghișului constituie sectorul cel mai puțin impunător, mai jos și mai divizat, care este cunoscut și sub numele de Munții Dugăului, după vîrful cel mai reprezentativ. Se extind pe o lungime de aproape 20 km și o lățime de 10 km între valea Oltului la sud și o limită nordică care începe de la Merești, trece la nord de cheile Vîrghișului, îndreptîndu-se apoi spre confluența dintre rîurile Cormoș și Valea Fierarului (după Al. Roșu - Geografia Fizică a României). Spre sud culmile au înălțimi reduse (600-800 m) (vârful Pârâu Fântânii - 847 m, vârful Chingii - 815 m, vîrful Tipia Racoșului - 820 m), atingînd 900-1.000m doar către nord (vârful Ascuns - 988 m, vârful Merca - 1.002 m și vârful Dugău 1.011 m). Relieful părții vestice este format din culmi rotunjite cu versante puțin înclinate, despărțite prin largi înșeuări. Pe văile Vîrghișului, Hoghimaș și Rica se ivesc abrupturi stîncoase. Vechile suprafețe de netezire, apărute pe gresii, conglomerate și marne sînt marcate din loc în loc de maguri corespunzătoare unor intruziuni eruptive (culmea Piatra Corbului - Leșu). Vârghișul, străpungînd calcarele culmii Merești, a creat în cursul superior frumoasele chei cu același nume, mărginite de numeroase peșteri (printre care și peștera Mare a Mereștilor, peștera de Sub Dolina, peștera Calului).

Altitudinea redusă și frecvența relativ mare a pasurilor accesibile au făcut ca încă din vechime Munții Perșani să reprezinte puntea cea mai circulată între Podișul Transilvaniei și Țara Bârsei. Avînd în vedere importanța strategică a acestor trecători, de-a lungul lor s-au ridicat fortificații de aparare a căror origine coboară adesea din antichitatea daco-romană. Dintre acestea cele mai cunoscute pasuri sînt: Poiana Mărului (770 m), care face legătura pe văile Bîrsa și Șinca între Zărnești și Făgăraș; Perșani (Vlădeni - 615 m), care permit accesul între Brașov și Fagaraș pe văile Perșani și Homorod; Bogata (680 m), care asigura tranzitul între Brașov și Sighișoara pe văile Măieruș și Bogata, prin frumoasa pădure a Bogății; Racoș (460 m) asigură prin Defileul Oltului legătura feroviară Brașov-Sighișoara; Hoghimaș (670 m), pe văile Hoghimaș și Românilor, face trecerea între depresiunile Baraoltului și Homoroadelor; Merești (770 m) face legătura între comuna Merești și Valea Vârghișului spre Băile Chirui și pe potecă prin cheile Vârghișului spre comuna Vârghiș.

Vegetație[modificare | modificare sursă]

Pantele munților Perșani sunt acoperite cu păduri de fag și carpen, iar zonele interfluviale (unde se remarcă suprafața de eroziune Poiana Mărului) cu pășuni și fânețe.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Dan Ghinea, Enciclopedia Geografică a României, Editura Enciclopedică
  • Mihai Albota, Munții Perșani - Colecția Munții Noștri Editura Sport-Turism,1980

Legături externe[modificare | modificare sursă]