Baroc

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Serie de articole despre artă
Istoria artei
Nuvola apps kcoloredit.png
Arta preistorică
Arta antică
Arta medievală
Arta orientală
Arta occidentală
Arta contemporană
Arta etnografică

Baroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură și teatru.

Imagine 1 - Baroc. Abaţia benedictină din Melk, Wachau, Austria, complex de clădiri realizat în manieră baroc de către arhitectul austriac Jakob Prandtauer.

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi, dar și în alte culturi; în muzică s-au creat compoziții de către toate marile școli muzicale ale Europei, italiană, austriacă și germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.

Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură.

Imagine 2 - Baroc. Sculptura Extazul Sfântei Tereza de Gian Lorenzo Bernini, din Capela familiei Cornaro a bisericii Santa Maria della Vittoria, Roma, realizată între anii 1645 - 1652, este un superb exemplu de lucrare complexă baroc.

Cuvântul care se folosește astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul inițial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos și realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.

Atât Biserica Catolică cât și aristocrația seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrățișat și încurajat pentru că vedeau în el diferite modalități de a-și extinde controlul asupra societății.

Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural și artistic ca un mod de atrage clienți și de a face concurență economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenționate de biserică cât și cele subvenționate de aristocrație au fost construite în spații largi, publice sau private, având prin concepție și structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare și exterioare, săli de recepție, crescând progresiv în volum, grandoare și opulență.

Pictura, sculptura, mobilierul și arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera și teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta și să se susțină armonios și interdependent.

Nașterea barocului[modificare | modificare sursă]

Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simțurilor.

Imagine 3 - Baroc. Piaţa Sfântul Petru din Roma, realizată de Bernini, este un exemplu grandios de baroc vizual "total", arhitectură, sculptură și pictură.

Oricum, a fost necesară aproximativ o generație până când aceste comandamente să poată fi realmente puse în practică prin nașterea și cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele de baroc. În ciuda existenței acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, dar contestată de alții, că importantele inovații artistice ale marilor artiști ai artei figurative începutului anilor 1600 (Caravaggio, Frații Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcției artei ecleziastice cu destinație clară decât măiestriei artistice a artiștilor înșiși.

Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor și care era aproape obscur celor mai mulți dintre privitori, stilul baroc angaja privitorul într-o "aventură" a înțelegerii care era simplă, evidentă, directă și ușor de "decodificat." Artiști ca Annibale Carracci, Caravaggio, Correggio și Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism și transformarea artei timpului în baroc. Nu întâmplător, aceștia sunt adeseori numiți precursori ai barocului sau artiști proto-baroc.

Deși singular, prin viziunea și realizările sale geniale în arhitectură, pictură și sculptură, formând o clasă aparte, Michelangelo poate fi considerat printre cei care prezintă în arta sa elemente ale viitorului stil baroc.

Termenul de muzică baroc definește o schimbare în muzica timpului, care din polifonică devine "baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului și a armoniei. Nașterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la începutul barocului prin fuziunea dintre muzică și poezie, fiind mai apoi dezvoltată și evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul perioadei rococo.

În literatură, atracția exercitată de simplitate, forță, dramatism și claritate conduc la apariția ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total opuse temelor sofisticate, metafizice, îndelung elaborate. De la scrierile lui John Donne la opera de căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic.

Evoluția barocului[modificare | modificare sursă]

Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei mai ales de-a lungul primei jumătăți a secolului al XVII-lea, iar ulterior înspre centrul, nordul și estul Europei în cea de-a doua jumătate a aceluiași secol și la începutul secolului următor. "Unda de șoc" a barocului s-a propagat inițial cu precădere în țările unde Biserica Catolică era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut și în țările și culturile în care protestantismul sau chiar ortodoxismul erau "variante locale" ale creștinismului.

La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură și pictură a devenit puternic înrădăcinat în diferite țări, în diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel olandez, cel polonez sau cel francez, producând clădiri publice, palate, reședințe princiare sau private de o valoare estetică și artistică excepțională, care au devenit, la rândul lor, modele "propagabile" de cultură, artă și stil baroc. Spre exemplu, barocul în România, mai exact în Transilvania, este o "reverberație" puțin mai târzie, e drept, a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, având și multiple influențe ale barocului italian sau ale barocului ceh.

Dezvoltarea, propagarea și evoluția barocului, sub diferitele sale aspecte și variațiuni locale, nu au fost sincrone. Ba chiar mai mult, în timp ce în unele țări și culturi, barocul ajunsese la apogeu, în altele era în plină floare, iar în altele era într-o fază incipientă. În timp ce în Franța, începând cu anii 1720, se remarcă o saturare de realizări în stil baroc și un avânt puternic al stilului Rococo (evident în special după anii 1740), mai ales în arte decorative, pictură și interioare, în Anglia, Germania, Austria sau Cehia barocul este puternic prezent, iar în Principatul Transilvaniei, sau în Rusia barocul își are primele manifestări de amploare, marcând un drum artistic de aproape încă 200 de ani.

Imagine 4 - Baroc. Piaţa centrală a oraşului Cusco din Peru. În fundalul imaginii se vede emblematica biserica catolică din piața centrală, construită în maniera barocului colonial de tip spaniol. Fântâna, la rândul său, parte a unui ansamblu de destinație publică, este una de inspirație baroc.

Barocul a continuat să se propage și peste oceanul Atlantic. Întreaga Americă Latină, adică toate țările aflate la sud de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia și Argentina, țări de limbă spaniolă și portugheză au fost puternic influențate de stilul baroc, trecut desigur prin filiera barocului spaniol și a celui portughez. Foarte multe biserici catolice, dar și clădiri publice, reședințe oficiale și reședințe private, construite în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sunt de sorginte clară baroc.

Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria omenirii, a făcut pretutindeni unde avea o colonie ceea ce au făcut, la rândul lor Spania și Portugalia în America latină, a exportat mai întâi limba cuceritorilor, dar mai ales organizarea, structura și stilul de viață al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzător, se regăsește și barocul, sub varianta sa insulară.

Drumul triumfal al barocului în timp, spațiu și conștiința umană a continuat adânc până în secolul al XX-lea. Planificarea stradală radială, influențată de modul de organizare al grădinilor baroce se regăsește în arhitectura a numeroase orașe răspândite pretutindeni în lume. Faptul că structura stradală concepută intenționat radial, adică baroc, se regăsește în Arcul de Triumf din București, respectiv în Arcul de Triumf din Paris este una dintre cele mai clare dovezi de triumf universal uman al barocului peste orice limite sau în ciuda oricăror încercări de a folosi mișcarea sa artistică în interes strict religios, precum Biserica Catolică, sau strict comercial și secular pragmatic, precum burghezia.

Barocul arhitectural[modificare | modificare sursă]

Imagine 5 - Baroc. Complexul arhitectural Zwinger Kronentor din Dresden, Germania, exemplu de arhitectură baroc, sub forma sa cunoscută de baroc german. Ceea ce este remarcabil la această imagine este că a fost realizată în 1900 și a fost publicată în acel timp sub formă de carte poștală ilustrată, fiind colorată prin procedeul numit litografie color.

Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă, clară și "vizibilă" a barocului.

În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce conferă măreție și grandoare, așa cum ar fi: coloane masive, bolți înalte, arcade largi, domuri copleșitoare, culori de intensități puternic contrastante (așa-numita metodă a clar-obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume și spații goale impresionante.

Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca una din inovațiile sale esențiale folosirea unui imens spațiu interior la intrare urmat de existența unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii. Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit un laitmotiv ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară proporțional redusă în diferite reședințe aristocratice de pretutindeni.

Imagine 6 - Baroc. Neo-baroc -- foaierul operei din Paris, exemplu tipic de stil neo-baroc, realizare a arhitectului Charles Garnier din anii celui de-al doilea imperiu, 1861, terminată și inaugurată în 1875.

Concomitent cu folosirea acestei scări de proporții nemaiîntâlnite până atunci în arhitectură, o altă inovație importantă adusă de stilul baroc arhitecturii o constitue folosirea unei succesiuni de spații interioare ce cresc progresiv atât în volum cât și în bogația decorării culminând cu fastul, chiar opulența unei săli finale, ce poate fi o sală de recepție, o sală de conferințe sau o sală a tronului.

Arhitectura barocului a fost îmbrățișată cu entuziasm în centrul Germaniei (a se vedea Palatul Ludwigsburg din Stuttgart și complexul Zwinger din Dresden), în Austria (imaginea abației benedictine din Melk este reprodusă mai sus) și Polonia (Palatele Wilanów și Bialystok).

Imagine 7 - Baroc. Catedrala Sfântului Paul din Londra, un exemplu de construcție realizată în stil baroc clasic italian de către Sir Christopher Wren, unul din promotorii barocului englez.

În Anglia momentul culminant al arhitecturii baroce se asociază cu opere ale unor arhitecți faimoși precum Sir Christopher Wren, Inigo Jones, Sir John Vanbrugh și Nicholas Hawksmoor, cuprinzând o perioadă de circa 65 - 70 de ani, începând aproximativ cu 1660. Catedrala Sfântului Paul, realizată de Christopher Wren, între 1675 și 1708, în stil Renascentist italian, îmbogățit cu multiple elemente baroc (adeseori denumit și baroc clasic italian), este una dintre cele mai frumoase și (re)cunoscute clădiri din Londra și, respectiv, Anglia.

Multe alte exemple de arhitectură barocă și de planificare stradală se pot întâlni în alte țări și în orașe diferite din Europa de vest, centrală și chiar de est. Planificarea stradală radială, pornind dintr-o piață centrală sau de la un monument plasat la intersecția a multiple bulevarde, este de inspirație tipică barocă, preluând modelul grădinilor baroce.

În cele două Americii, în toate țările situate la sud de Statele Unite ale Americii, foste colonii ale Spaniei, respectiv a Portugaliei, Brazilia, se întâlnesc numeroase exemple de arhitectură de tip baroc, în special în construcția bisericilor catolice.

Atunci când se părea că stilul baroc în arhitectură fusese deja înmormântat, în plin secol al XIX-lea, noi manifestări ale acestuia au devenit celebre. Printre acestea se numără și Opera din Paris, denumită și Opera Garnier, după numele arhitectului Charles Garnier, care a conceput-o și a realizat-o între 1857 și 1874, după ce fusese selecționat prin concurs ca un ilustru necunoscut de 35 de ani. Imaginea 6 prezintă intrarea monumentală a Operei, cu un imens spațiu gol interior, cu o scară maiestoasă ce se desparte perfect simetric în două conducând la nivelele superioare. Alături de acestea, se numără și coloanele duble impunătoare, arcadele largi, romanice, ornarea bogată a oricăror suprafețe libere, decorarea absolut fastuoasă a tavanului, toate fiind elemente esențiale ale unei construcții realizate în stil baroc, de data aceasta redenumit neo-baroc.

Stilul arhitectural baroc[modificare | modificare sursă]

Stilul arhitectural neo-baroc[modificare | modificare sursă]

Barocul vizual[modificare | modificare sursă]

Imagine 8 - Baroc. Eneas scapă din Troia în flăcări, de Federico Barocci, 1598. Un tablou ce a fost pictat în clar stil baroc, caracterizat de: dramatismul situației descrise, finețea detaliilor ne-echivoce, puternicul contrast dintre lumină și întuneric (clarobscur), folosirea dinamică a ambelor diagonale ale imaginii, utilizarea expresivă a întreagii game de culori calde (alb, galben, auriu, roșu, ocru, maroniu de diferite nuanțe) și, bineînțeles, etc..

Pictura baroc a fost în floare în multe culturi europene între sfârșitul secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană caracterizată de bogăție, strălucire și fast.

Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat figuri umane surprinse în decursul mișcării, puternice contraste de lumină și întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate și un echilibru compozițional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compozițional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziție de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent și descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale și/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.

Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai școlii venețiene, probabil ultimul mare pictor al Renașterii italiene și fără îndoială unul din primii pictori folosind o manieră baroc în pictură. În Cina cea de taină, folosirea accentuată a clar-obscurului, a diagonalei ascendente în jurul căreia gravitează întrega compoziție, a dramatismului momentului surprins în punctul său critic și redat ne-echivoc cu măiestrie, precum și a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii, reprezintă tot atâtea elemente baroc.

În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada însușirii și aplicării cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul realizării picturii, acestea erau deja clar cristalizate și "standardizate," cel puțin în Italia.

Imagine 9 - Baroc. Peter Paul Rubens în Vânătoare de lei dovedește încă o dată măiestria sa artistică, prin folosirea simultană a multiple elemente de baroc imagistic.

Peter Paul Rubens, considerat de mulți specialiști cel mai mare pictor european, maestru incontestabil al barocului pictural, a folosit compoziții complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuând sincron diferite lucruri slujind unui scop comun. Spre exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz spațiul existent, grupând șapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmați cu 5 sulițe, 2 săbii și multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunși fiecare de mai multe arme simultan.

Deși este considerat, de către cei mai mulți, un pictor reprezentativ al școlii spaniole, de către alții un pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat în a prezenta în pictura sa scene biblice și, mai ales, mistice, a pictat și sub influența barocului. Mai exact, tehnica sa de a picta are multiple elemente baroc, și, aidoma lui Rubens, artistul spaniol de origine greacă folosește culori saturate aplicate cu tușă groasă, de multe ori delimitând clar, dar alteori nedelimitând limpede, aidoma artiștilor ce foloseau tehnica numită sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje și fondul picturii.

Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin și Claude Lorrain, nu au făcut altceva decât să continue tradiția clasică a personajelor ce umplu cadrul picturii având atitudini fie statuare, fie dinamice, dar întotdeauna dramatice, și găsindu-se în mijlocul unor peisaje ușor ireale ce amintesc mai degrabă de parcuri (desigur, baroc) decât de un peisaj real.

În timp ce Rembrandt și alți maeștri olandezi ai barocului s-au aplecat în compozițiile lor mai ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei școli, dar puternic individualizat ca pictor baroc, deși a realizat și picturi inspirate din cotidian, mai ales în perioada italiană, este cunoscut îndeobște pentru realizarea de portrete minunate ale membrilor Curții Regale a Spaniei, compoziții pline de culoare, viață, exuberanță și realism.

Barocul sculptural[modificare | modificare sursă]

Video - Baroc. Gian Lorenzo Bernini, David, (16231624) -- Acțiunea este surprinsă în momentul său relevant, chiar dacă atitudinea personajului afișează pe lângă gravitatea momentului și o ușoară teatralitate.

Precum întreaga mișcare artistică a barocului, sculptura realizată în acest stil este în primul rând destinată unei citiri directe, adresându-se direct simțurilor umane și componentei emoționale a privitorului.

De asemenea, sculptura barocă este caracterizată printr-o dorință irezistibilă a artistului de a sugera mișcarea prin surprinderea unei acțiuni în timpul execuției sale, preferabil în momentul său cel mai important, relevant și/sau critic.

Imagine 11 - Baroc. Prometheus de Nicolas-Sébastien Adam, 1737 (expusă la Louvre) -- Un puternic echilibru dinamic al personajului, ce pare a fi pe punctul de a cădea, alături de alegoria, emoția și tensiunea momentului surprins sunt elementele esențiale ale acestei sculpturi extraordinar de frumoase.

Aidoma sculpturilor cu un singur personaj, în cele de tip baroc având mai multe ființe umane prezente, aflate întotdeauna în mijlocul unei acțiuni comune, grupul afișează o anumită importanță sau gravitate, dând solemnitate momentului surprins.

Ca atare, există întotdeauna în aceste sculpturi un dinamism și o concentrare de energii ale formelor umane prezente. Ca elemente determinante ale sculpturilor baroce se pot distinge omniprezenta spirală ce creează un fel "zid" în jurul unui gol central (un vortex) din care pare a emana acțiunea, folosirea, pentru prima dată, a unor unghiuri multiple de prezentare a personajelor implicate și prezența, tot pentru prima dată, a elementelor extra-sculpturale, cum ar fi, de pildă, apa (în fântâni).

Maestrul incontetabil al barocului vizual al anilor 1600 a fost, fără nici o îndoială, italianul Gian Lorenzo Bernini (15981680). Acest artist remarcabil, comparabil ca forță și dimensiune a creației doar cu Michelangelo Buonarroti, a fost la superlativ architect, pictor, sculptor, dramaturg și regizor.

Opera sa cea mai complexă și relevantă este Capela papei Alexandru VII, exemplu edificator de concepție unitară a unui singur artist dar și de aplicare simultană a stilului baroc arhitecturii, picturii și sculpturii unei întregi clădiri.

Sculptura Extazul Sfântei Tereza (a cărei fotografie se poate vedea în introducere) de același Gian Lorenzo Bernini, din Capela familiei Cornaro a bisericii Santa Maria della Vittoria, Roma, realizată între anii 1645 - 1652, este, de asemenea, un superb exemplu de lucrare complexă baroc.

Barocul sculptural nu s-a manifestat doar în statui sau în transpuneri multiple ale stilului în opere comandate exclusiv de Biserica Romano-Catolică. În cazul barocului din alte țări, spre exemplu în cazul barocului englez, s-a manifestat și în realizarea de opere pur laice.

Un exemplu tipic de folosire a stilului baroc în cazul unui domeniu ce a fost supus unei transformări profunde din punct de vedere arhitectural, sculptural, precum și al întregului peisaj, este Palatul Blenheim (Castelul Blenheim sau Domeniul Blenheim) și domeniul înconjurător aferent, aflat în Woodstock, Anglia, operă complexă a arhitectului Sir John Vanbrugh.

Construite între 1705 - 1722, atât palatul, cât și anexele sale, grădina cu statui, parcul, pădurea, pajiștea și lacul au fost create pe un loc unde înainte nu existase nimic din ceea ce astăzi constituie elemente aparte ale unuia din locurile cele mai vizitate și admirate din Anglia.

Barocul în teatru și dans[modificare | modificare sursă]

Teatrul a fost adus pe culmile sale manieriste de către mai mulți dramaturgi renumiți în epocă, dintre care se detașează desigur William Shakespeare. Acțiunea pieselor de teatru în manierism se baza pe o elaborare sofisticată a povestirii, mișcări complexe și, de multe ori, imprevizibile ale personajelor, precum și prin existența unor intrigi multiple întrepătrunse, care în final se îmbină coerent și relativ credibil.

Imagine 13 - Baroc. Molière (1622 - 1673), gravură de epocă, folosită ca frontispiciu al operelor sale.

Odată cu structurarea și cristalizarea stilului baroc ca o mișcare artistică de avengură europeană, această modalitate de a concepe o lucrare dramatică este treptat abandonată în favoarea a cel puțin trei direcții diferite, toate trei înflorind în Franța: opera (în versiunea sa adaptată societății franceze), comedia-balet și farsa într-un act.

Două personalități remarcabile, ambii creatori francezi, se află la originea acestui "viraj" artistic în zona barocului: compozitorul Jean-Baptiste Lully și scriitorul Jean-Baptiste Poquelin mult mai bine cunoscut sub pseudonimul literar de Molière.

Opera, ca gen muzical, născută de asemenea în Italia, prezintă atât caracteristici ale teatrului cât și ale muzicii. În crearea genului cunoscut sub numele de comedie-balet, o sinteză a teatrului, muzicii și dansului, foarte apreciată în Franța jumătății secolului al XVII-lea, colaborarea bazată pe prietenia strânsă dintre Lully și Molière a fost elementul esențial de realizare și succes la public.

Deși genul dramaturgic preferat de Molière era tragedia, totuși succesele sale teatrale cele mai răsunătoare rămân miniaturile într-un act, sau farse, comedii de tipul fabulei, având caracter aparent "ușuratic", dar în fond voit moralizator și educativ. Farsele scriitorului francez erau intenționat scrise incomplet lăsând mult spațiu interpretării improvizate în stilul Commediei dell'arte atât de iubită nu numai în Italia de baștină, dar și în alte culturi.

Barocul s-a manifestat în dans în două modalități, ambele fiind desigur legate de muzică: mici piese instrumentale, numite dansuri, compuse pentru multiple instrumente sau pentru orchestră și dansurile de curte, specifice timpului. Dintre piese muzicale numite dansuri se remarcă ca fiind cele mai apreciate acelea ce au fost compuse în stilul dansurilor populare mai larg răspândite, și care au servit totodată ca sursă de inspirație compozitorilor: allemande, bourreé, gigue și sarabande.

O listă a câtorva dansuri de curte, foarte la modă în Franța anilor 1720 - 1770 este următoarea:


  • Allemande
  • Bourée
  • Branles
  • Canaries
  • Chaconne
  • Courante
  • Gaillarde
  • Gavotte
  • Gigue
  • Loure
  • Menuet
  • Passacaille
  • Passepied
  • Pavane
  • Rigaudon
  • Sarabande

De remarcat este că aceste dansuri, ca forme de mișcare armonioasă ale corpului uman, coincid ca nume (și ca temă melodică principală) cu bucățile muzicale corespunzătoare compuse doar cu scopul de a fi executate instrumental. Unele, ca cele patru menționate anterior, a fost și au rămas dansuri populare înainte de a fi "descoperite" și adoptate ca dansuri de curte, devenite mai apoi printre dansurile preferate ale aristocrației franceze.

Altele au fost dansuri concepute doar pentru aceeași aristocrație, fiind creații ale scenografilor, respectiv ale instructorilor de dans ale timpului. Printre acestea se numără și menuetul, care este probabil unul dintre cele mai cunoscute dansuri baroc care au reverberat până în epoca contemporană, fiind perceput azi mai ales prin prisma compozițiilor muzicale ce l-au promovat.

Barocul în literatură și filozofie[modificare | modificare sursă]

De fapt, barocul a exprimat noi forme ale valorii, care sunt de multe ori, sintetizate prin utilizarea metaforei și alegoriei, larg întâlnite în literatura, poezia și filozofia barocului, precum și de ardenta dorință a căutarii mirabilului. Folosind un termen italian adecvat, artiștii căutau, inclusiv prin utilizarea a tot felul de artificii, să uimească, să produca profundă admirație (precum în marinism), adică căutau maraviglia.

Din acest unghi de vedere, dacă manierismul a fost prima ruptură serioasă față de Renaștere, atunci barocul este ruptura totală, poate chiar limbajul artistic total opus.

Tema cunoscută a Renașterii, suferința psihologică (de ce nu, metafizică) a omului, temă într-un fel abandonată după revoluțiile în gândire provocate de Nicolaus Copernicus și Martin Luther, se regăsește în schimb în toate formele artistice în care barocul s-a manifestat, dar mai ales în literatura sa.

Imagine 14 - Baroc. Sant'Ivo alla Sapienza, Roma, opera lui Francesco Borromini, este un exemplu de fantezie barocă.

Nu întâmplător, o mare parte a operelor de artă din perioada de început și de mijloc a epocii barocului, au prepoderent teme religioase, întrucât Biserica Romano-Catolică a fost principalul "client" și comanditar al acestora, cel puțin in Italia.

Perfecțiunea, adică virtuozitatea era nu numai un lucru căutat, dar era și de dorit de către artiști. Astfel apariția artiștilor căutând perfecțiunea, acei virtuoso (virtuoz, în limba română), alături de un anumit realism al exprimarii și grija extremă (aproape paranoidă) față de detalii devin alte elemente definitorii ale perioadei baroc.

Un important punct de vedere critic al barocului literar se referă la preferențierea acordată, în lucrări foarte diferite, formei exterioare în detrimentul conținutului. Lucrarea cu caracter programatic și "avangardist" Maraviglia a lui Giambattista Marini, spre exemplu, este un "model" de forme pure și ... cam atât. Fantezia și imaginația trebuiau trezite și activate în spectator, cititor sau ascultător. De asemenea, toată atenția artistului se concentra asupra unui singur individ, OMUL, scris cu majuscule și privit la superlativ, fiind clar definită ca o relație directă dintre artist și "utilizatorul" operei de artă, care era uneori considerat chiar "client". În ciuda formei ce prevala asupra conținutului, Maraviglia rezolva o problemă estetică importantă, crearea unor punți viabile peste "abisul" cultural dintre cei educati (în special artiștii și cei înstăriți) și cei ce nu erau educați (din varii motive) dar doreau să beneficieze de produsul cultural baroc.

Atenția sporită, chiar definitorie, acordată relației personale, individualizate, este fundamentul apariției unor importante genuri literare, printre care Romanzo, romanul, este cel mai important de menționat. Ca o consecință indirectă a acestei dezvoltări literare, formele literaturii populare italiene, inclusive diferite forme ale literaturii dialectale, au putut înflori, nefiind "sugrumate", ca până atunci, de latina manierismului. În final, cel puțin în Italia, folosirea masivă a latinei se diluează treptat în timpul epocii baroc, ajungând, în final, să fie total înlocuită de italiană.

Exemple de poezii, ale timpului respectiv, ce pot fi considerate "tipice" baroce[modificare | modificare sursă]
Exemple de scriitori considerați reprezentativi ai barocului în literatură[modificare | modificare sursă]

Barocul în muzică[modificare | modificare sursă]

Imagine 15 - Baroc. Un exemplu de "dublu-baroc", imagistic şi muzical: portret al virtuosului violonist şi compozitor baroc Antonio Vivaldi, pictat în stil baroc de către pictorul François Morellon La Cave, în 1723.

Noțiunea de baroc include și un anumit stil muzical, care a apărut puțin mai târziu decât perioada considerată baroc pentru pictură, sculptură și arhitectură. Johann Sebastian Bach, Antonio Vivaldi și Georg Friedrich Handel sunt compozitorii cei mai de seamă ai stilului muzical baroc.

Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc, este ornamentația bogată, exhausivă, uneori superfluă. Atunci când barocul a lăsat loc clasicismului în artă, acest element a fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut.

Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală și compozitorii care au compus în stil baroc este de folosință relativ recentă, fiind propus și folosit pentru prima dată de Curt Sachs în 1919 în limba germană. În alte limbi, adjectivului baroc i-au trebuit decenii să se impună. Spre exemplu, în anii 1960, încă mai existau dispute în cercurile specialiștilor dacă muzica, aparent atât de diferită, a compozitorilor Johann Sebastian Bach, François Couperin, Jacopo Peri și Antonio Vivaldi ar trebui etichetată la fel, baroc.

Nașterea operei[modificare | modificare sursă]

În acest timp benefic artelor, explicit exprimate prin intermediul stilului baroc, când în muzică repertoriul de concert era clar si bine structurat, s-a născut opera. Inițial, acest gen muzical ce a combinat poezia cu o melodie și s-a numit monodie. Ulterior, s-a dezvoltat continuu, având nevoie de timp pentru a evolua și a ajunge la genul structurat pe care îl știm azi. Dezvoltarea și evoluția operei s-au făcut în timpul perioadei artistice și stilului numit rococo.

Caracteristici ale muzicii barocului[modificare | modificare sursă]

Sintetizarea scriiturii polifonice vocale a Renasterii (in scopul simplificarii tesutului melodic) conduce catre aparita scriiturii omofone, pe de-o pare, si a tonalitatii functionale-gravitationale, pe de alta parte. Astfel, muzica barocului a început prin a fi omofonică, dar a devenit polifonică odată cu apariția unor compozitori de talia lui Bach și Haendel, pastrandu-si caracteristicile tonal-functionale. De fapt, cei doi au ridicat polifonia muzicii baroce la un nivel de complexitate, armonie și muzicalitate nemaiîntâlnite până atunci.

Muzica barocului permitea improvizații, întrucât adeseori notatia se reducea doar la prezenta basului cifrat, ca atare, interpreții realizau adevarate improvizatii pornind de la reperele sugerate de aceasta scriitura. Dinamica muzicii era "terasată," în sensul că adesea intensitatea sonoră se schimba neașteptat. Muzica avea un tempo relativ constant, iar tonalitatea sa era majoră (considerată a sugera veselie) sau minoră (considerată a sugera tristețe).

Forme muzicale ale muzicii baroc instrumentale[modificare | modificare sursă]

  • Dansuri -- bourreé, menuet, hornpipe, air, allemande, courante, sarabande, gigue
  • Suite de dansuri—melodii în aceeași cheie armonică, care sunt "împletite" împreună
  • Basso Continuo—o armonie unificatoare de tip omofonic, realizat de către următoarele instrumente: lăută, clavecin, violoncel și contrabas. Are o melodie curgătoare de tip soprano și fundal solid de tip bas.
  • Fugă—Un instrument pornește o melodie cu o temă și este imitat de un altul ce cântă o piesă polifonică. Are doar un mod, dar mai multe părți (tema, contrasubiectul și expunerea).
  • Preludiu—o introducere muzicală la o piesă muzicală bine structurată.
  • Concerto grosso—Are dinamică "terasată" pentru că acesta este tipul de melodie; un grup restrâns cântă cu un grup mare.
  • Tutti—Fiecare instrument participă la acea bucată muzicală.
  • Sonată—Piesă în mai multe parți cântată de unul sau două instrumente. Cele trei parți sunt, de obicei, repede/încet/repede.
  • Concerto—Piesă muzicală complexă cântată de un instrument solo și orchestră.

Compozitori[modificare | modificare sursă]

Câteva exemple de compozitori considerați reprezentativi ai barocului în muzică și câteva opere de-ale lor considerate a fi baroc fără nici un echivoc:

Mobilier baroc[modificare | modificare sursă]

Imagine 16 - Baroc. Mobilier baroc recreat, expus într-un magazin londonez.

Mobilierul baroc, aidoma stilului artistic baroc se caracterizează prin forme curbe ample, bogăție în ornamentare și detalii sculpturale numeroase. De pildă, picioarele scaunelor sunt frecvent curbate terminându-se într-o formă stilizată ce amintește de laba unor canine și/sau feline. Adesea, picioarele scaunelor, canapelelor, sofalelor și dulapurilor mobilierului baroc au forme clar sculptate în forma labei unui leu, simbol al puterii. Imaginea alăturată, luată într-un magazin specializat în vinderea mobilierului de sorginte baroc, original, refăcut sau recreat, este edificatoare.

Decorații interioare[modificare | modificare sursă]

Decorarea interioarelor, ca artă și știință a modificării formelor și spațiilor interioare prin folosirea anumitor culori, materiale și obiecte este veche precum societatea umană. În cazul barocului, decorațiile interioare suferă masiv influența stilului baroc din arhitectură, sculptură și pictură, fiind dominate de artefacte baroc, dar și înaintarea națiunilor, ce aduc pe scena istoriei industrializarea, ca un element esențial spre drumul unor viitoare democrații moderne.

Decorațiile interioare ale epocii baroc erau, mai ales, alcătuite din piesele de artă specifice ale epocii respective: picturi, sculpturi, mici statuete, mobilier, tapet aplicat pe pereți. Stilul decorativ interior era bogat, chiar prea bogat, uneori opulent, în diferite artefacte, piese de mobilier și tapiserii.

Importanța barocului în istoria umană[modificare | modificare sursă]

Spre deosebire de toate epociile anterioare din istoria omenirii, când accesul la artă și cultură era strict limitat celor bogați și celor puternici, în timpul barocului se remarcă vizibil, pentru prima dată, o diversificare și o lărgire a numărului celor puteau să se bucure de produsele culturale și artistice.

Apariția istorică a revoluției industriale, a clasei burgheziei, dar și a proletariatului, determină schimbări majore în toate nivele societății. Aceste fapte istorice, combinate cu dorința declarată a tuturor artiștilor baroc de a fi deschiși și de a practica o artă total ne-ermetică și îmbrățișabilă de către toți, face ca barocul să fie factorul declanșator, în plan artistic și ideatic, al accesului democratic la cultură, artă și la produsele materiale și spirituale generate de acestea, artefactele și dragostea de frumos.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Barocul literar românesc, Ion Istrate, Editura Minerva, 1982
  • Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Dan Horia Mazilu, Editura Minerva, 1976
  • Literatura română barocă în context european, Dan Horia Mazilu, Editura Minerva, 1996

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Baroc