Silabă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

În fonetică, silaba (din grecește συλλαβή sullabē: a combina în pronunție) se definește ca fiind un segment din lanțul vorbirii compus din unul sau mai multe foneme (sunete elementare) pronunțate neîntrerupt într-un singur efort respirator. Orice silabă are ca element principal inevitabil o vocală sau, în unele limbi, o consoană sonantă). Elementul principal poate fi însoțit de consoane, semivocale sau grupuri consonantice și semivocalice dispuse înainte, după, sau de ambele părți ale acestuia.

Cuvintele formate dintr-o singură silabă se numesc monosilabice, de unde expresia de "a răspunde monosilabic" (adică numai prin "da" sau "nu"). Cuvintele cu mai mult de o silabă se numesc polisilabice, numărul de silabe putîndu-se preciza prin prefixele bi-, tri-, tetra- șamd. De exemplu cuvintele "oaie" și "strașnic" sînt bisilabice.

Structura silabei[modificare | modificare sursă]

Orice silabă poate fi descompusă în următoarele elemente componente. Trebuie precizat că numai nucleul apare inevitabil în toate silabele, celelalte elemente putînd fi absente.

  • Atacul: consoanele sau semivocalele care preced nucleul;
  • Nucleul: element de obicei vocalic, obligatoriu;
  • Coda: consoanele sau semivocalele care urmează după nucleu.

Următorii termeni tehnici se folosesc în descrierea silabelor:

  • Rima este partea din silabă formată din nucleu și coda. Se numește astfel pentru că două cuvinte monosilabice rimează dacă sînt identice începînd de la nucleu. De exemplu cuvintele "drag" și "fag" rimează pentru că partea "ag" este identică. Trebuie totuși precizat ca în versificație această condiție nu este suficientă; pentru a rima, două versuri trebuie să fie identice fonetic începînd cu nucleul ultimei silabe accentuate. De aceea cuvintele polisilabice "păstor" și "oilor" nu rimează.
  • O silabă care nu are coda se numește silabă deschisă (de exemplu "ca"); cînd coda este prezentă silaba se numește închisă (exemplu: "cal"). Acest lucru este mai cu seamă important în limbi în care pronunția vocalei principale a silabei este diferită în cele două cazuri, ca de exemplu în limba engleză. De asemenea, în timp ce silabe deschise există în toate limbile, silabele închise sînt rare sau inexistente în unele limbi.

Silabisirea în limba română[modificare | modificare sursă]

În limba română ca dealtfel în multe alte limbi există două moduri de a despărți cuvintele în silabe, în funcție de scopul urmărit: fonetic sau morfologic. Un exemplu ilustrativ este cuvîntul „inegal”, pentru care regulile morfologice impun silabisirea „in-e-gal”. Ea este determinată de faptul că acest cuvînt este compus din prefixul de negație „in” și adjectivul „egal”. Din punct de vedere fonetic însă silabisirea naturală este /i.neˈgal/.

Aceeași diferență apare atunci cînd se despart în silabe grupuri de cuvinte care se pronunță legat. De exemplu, propoziția „Am adus un ac” se silabisește în scris doar prin tăierea cuvintului adus: „Am a-dus un ac”. Fonetic însă, la o pronunțare normală, propoziția se transcrie /a.ma'du.su'nak/, prin trecerea consoanelor finale la începutul cuvintelor care încep cu vocale.

Silabisirea ortografică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Despărțirea în silabe (limba română).

Scopul silabisirii ortografice se limitează la limba scrisă, și constă în punerea unui text într-o formă estetică și ușor de citit prin "tăierea" cuvintelor la capăt de rînd. În special cuvintele lungi care nu încap la sfîrșitul rîndului generează prin trecerea lor în întregime la rîndul următor fie spații goale mari (la alinierea pe ambele părți a textului) fie rînduri prea scurte (la alinierea pe o singură parte). Soluția constă în tăierea convenabilă a cuvîntului la limitele dintre silabe și, prin folosirea unei cratime care indică acest lucru, trecerea restului de silabe pe rîndul următor.

Regulile și recomandările pentru despărțirea în silabe aplicate în acest caz sînt expuse în articolul Despărțirea în silabe, și reprezintă o combinație de reguli fonetice, morfologice și recomandări de natură ergonomică, estetică, etc.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Duden. Die Grammatik. 7., völlig neu erarbeitete und erweiterte Auflage. Dudenverlag: Mannheim/ Leipzig/ Wien/ Zürich 2005. ISBN 3-411-04047-5. Kapitel Die Silbe S. 37ff.
  • Otto von Essen: Allgemeine und Angewandte Phonetik. 5., neubearb. u. erw. Auflage. Akademie Verlag, Berlin 1979. Kapitel Die Silbe S. 128-139.
  • Helmut Glück (Hrsg.), unter Mitarbeit von Friederike Schmöe: Metzler Lexikon Sprache. Dritte, neubearbeitete Auflage. Metzler, Stuttgart/ Weimar 2005. ISBN 978-3-476-02056-7
  • Joseph H. Greenberg: Some generalizations concerning initial and final consonant clusters. 1978.
  • Joseph H. Greenberg (Hrsg): Universals of human language. 1978, S. 243-279.
  • T. Alan Hall: Phonologie. Eine Einführung. de Gruyter, Berlin/New York 2000. ISBN 3-11-015641-5. Kapitel Silbenphonologie S. 205-270.
  • Judith Meinschaefer: Silbe und Sonorität in Sprache und Gehirn. (pdf) 1998, S. 26-76.
  • Thomas Herbert Stolz: Komplexe Nuklei. (pdf) (114 kB)
  • George N. Clements; Samuel Jay Keyser. (1983). CV phonology: A generative theory of the syllable. Linguistic inquiry monographs (No. 9). Cambridge, MA: MIT Press. ISBN 0-262-53047-3 (pbk); ISBN 0-262-03098-5 (hb)
  • Dell, François; Elmedlaoui, Mohamed (1985). „Syllabic consonants and syllabification in Imdlawn Tashlhiyt Berber”. Journal of African Languages and Linguistics 7: 105–130. 
  • Ladefoged, Peter (2001). A course in phonetics (ed. 4th). Fort Worth, Texas: Harcourt College Publishers. ISBN 0-15-507319-2