Istanbul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Istanbul
[[Imagine:|100px|Stema oraşului Istanbul]] Istanbul în Turcia
stemă amplasare
Amplasare 41°00′44″N 28°58′33″E / 41.01222, 28.97583
Ţară Turcia Turcia
Regiune Marmara
Atestare documentară 667 î.Hr.
Populaţie (2007) 12.573.836
Suprafaţă 1.830,92 km²
Densitate 6.211 loc./km²
Altitudinea medie 100 m n.m.
Localităţi
componente
Primar Kadir Topbaş
Sit web en Portalul oraşului
[[Imagine:|200px|Poziţia oraşului Istanbul în cadrul regiunii]]
Poziţia oraşului în cadrul regiunii
Harta administrativă a oraşului Istanbul
Harta administrativă a oraşului
Interiorul moscheii Haghia Sofia din Istanbul
Imagine din satelit a Istanbulului şi a strâmtorii Bosfor
Istanbul, Kizkulesi

Istanbul, numit în antichitatea greacă Byzantion, apoi, după anul 330 d.Hr., Constantinopol — în greacă Κωνσταντινούπολισ, este fosta capitală a Imperiului Roman, în două scurte perioade ale secolului al IV-lea d.Hr., a Imperiului Roman de Răsărit, denumit şi Imperiul Bizantin de istoriografia umanistă, şi a Imperiului Otoman până la proclamarea Republicii Turcia, în 1923. Este cel mai mare oraş al Turciei şi singurul mare oraş din lume întins pe două continente. În vechile texte româneşti, oraşul era numit Ţarigrad, Stanbul, Stambul, Înalta Poartă sau Poarta[1].

Cuprins

[modifică] Etimologie

 Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.

Există trei ipoteze principale privind formarea numelui de Istanbul:

  • Prima presupune că ar proveni din deformarea a trei cuvinte greceşti :Eis tim Poli ceea ce ar însemna „ eu merg către Oraş”, deoarece Constantinopolul era arhietipul oraşului, fiind chiar numit simplu „Oraşul” de către bizantini în vorbirea curentă.
  • Cea de a doua ipoteză presupune că numele ar proveni din cuvintele turceşti Islam bol, care semnifică acolo unde Islamul abundă. Este o etimologie populară născută după cucerirea otomană prin care se exprima noul rol al oraşului, atât capitală a Imperiului Otoman, cât şi capitală a Califat-ului, mai târziu.
  • Cea de a treia ipoteză pleacă de la ideea unei simple alterări populare, succesive, a denumirii de Constantinopolis în cea de Constantinopol şi apoi mai departe. Datorită faptului că în fonetica turcă nu se poate pronunţa st fără a se adăuga un i s-a ajuns la Istantinopol, apoi la Istantpol şi la Istanbul.

[modifică] Descriere

Pe timpul antichităţii greceşti şi romane s-a numit Byzantion, iar după 11 mai 330 d. Hr., s-a numit un timp Noua Romă, dar imediat a preluat numele întemeietorului său, împăratul roman Constantin I cel Mare, numindu-se Constantinopolis sau pe scurt, Constantinopol (oraşul lui Constantin). Mult timp a fost numit de cuceritorii turci drept Istanbul, dar pe plan internaţional a păstrat numele de Constantinopol. Abia începând cu 28 martie 1930, numele oficial al oraşului a devenit Istanbul. Până în 1930, aglomeraţia urbană a Istanbul-lui s-a numit oficial Constantinopol, iar cu apelativul Stanbul era desemnat numai Oraşul Vechi (Peninsula istorică). Numele modern de Istanbul a fost extins în urma reformei de limbă şi scriere turcă întreprinse de către Mustafa Kemal Ataturk în 1928 (Revoluţia semnelor). Cu numele de Constantinopol oraşul a servit drept capitală a Imperiului Roman în totalitatea sa, în două scurte perioade ale sec. al 4-lea e.N, al Imperiul Roman de Răsărit până la cucerirea turcă din anul 1453 şi în final a Imperiului Otoman, până la transformarea acestuia în Republica Turcia. De menţionat că perioada de după dispariţia Imperiului Roman de Apus a fost numită de istoriografia umanistă din sec. al 16-lea, drept perioada bizantină, termen neutilizat anterior.

În scurta perioadă dintre 1204 - 1261, a fost capitala Imperiului latin din Orient, ca urmare a cuceririi sale de către armata Cruciadei a IV-a (1195 - 1204).

Constantinopolul şi Imperiul Bizantin sunt considerate a fi un leagăn major de civilizaţie europeană şi mondială, civilizaţie caracterizată printr-un larg sincretism. Aici s-a întâlnit civilizaţia greco-romană cu civilizaţiile Orientului Apropiat şi Mijlociu, de la care a împrumutat trăsături noi, luând naştere o civilizaţie superioară de sinteză, civilizaţia bizantină. Imperiul bizantin şi capitala sa, au constituit şi creuzetul afimării creştinismului, în general şi al celui ortodox în special. Din punct de vedere istoric, alături de Atena şi Roma, Constantinopolul şi deci Istanbul-ul, este unul dintre cele mai importante trei capitale antice de astăzi.

Pe parcursul unui mileniu Constantinopol-ul şi imperiul său au fost stindardul civilizaţiei şi culturii europene medievale, singurele păstrătoare ale tezaurului de cultură, artă şi civilizaţie antică. După cucerirea turcă din 1453 a preluat rolul de capitală a răului, a înapoierii şi a stagnării pentru Europa, timp de peste patru secole.

Istanbulul este singurul oraş din lume ce se întinde pe malurile a două continente, Europa şi Asia. Are o populaţie de 12.700.000 de locuitori (2009), adică 17,8% din populaţia toală a Turciei, apeciată la 71.500.000 locuitori. Se consideră că în realitate populaţia atinge 17.000.000 de locuitori în 2009. Cu toate că la 1 octombrie 1923, oraşul a pierdut calitatea de capitală în favoarea oraşului Ankara, fost Angora, a rămas centrul economic cel mai important al Republicii Turcia.

[modifică] Istorie

[modifică] Perioada antică

[modifică] Fondarea cetăţii

Cea mai mare parte a surselor antice atribuie fondarea coloniei greceşti Byzantion unui personaj legendar pe nume Byzas, navigator şi războinic încercat, plecat din cetatea Megara cu populaţie doriană. Eusebios din Cesareea a avansat şi o dată precisă a fondării : "cel de al treilea an al celei de a treizecea olimpiade" ceea ce conduce la anul 667 e.N. Toponimul a putut deriva din verbul buzō, care semnifică "a strânge - a apropia" putând fi o aluzie la fizionomia Bosforului, care este o "trecere (poros) restrânsă". Nu trebuie ignorată nici o eventuală influenţă a limbii trace, toponimul putând deriva din onomastica locală cu semnificaţia de ţărm sau margine.

[modifică] Perioada clasică şi elenistică

După cele relatate de Polybios, Grecia cumpăra piele, sclavi, miere, ceară sau alimente sărate şi aducea cu preponderenţă ulei şi vin. In ciuda posibilei prosperităţi agricole, cetatea era înconjurată de populaţii inamice de origine tracică, fiind supusă fără încetare invaziilor ce devastau teritoriul din afara zidurilor. Cu ocazia expediţiei spre Sciţia, în anii 513-514 e.A, regele persan Darius I-ul a supus toate cetăţile grceşti din Ionia (Asia Mică), dar şi pe cele Helespontice. Byzantion a contribuit şi el cu nave pentru traversarea armatelor persane peste strâmtoare, dinspre Asia Mică spre Tracia. Herodot a relatat că armata de invazie persană reunea 700.000 de oameni, fiind însoţită de 600 de nave. Ulterior grecii ionieni, vasali ai lui Darius, au pus stăpânire pe Byzantion în anul 504 e.A, iar mai târziu generalul persan Mardonios, în 490 e.A, cu ocazia primunlui război medic încheiat cu victoria grecilor la Marathon. Regele spartan Pausanias, comandantul armatei greceşti în victoria de la Plateea (479 e.A), a pus stăpânire pe Byzantion în anul 477 e.A, cu gândul ascuns de a crea un regat în calitate de simplu aventier. Comportamentul său cu fast oriental a devenit odios pentru populaţie, astfel că atenienii au avut o sarcină uşoară pentru a-l izgoni, în 472 e.A. Tot în anul 472 e.A, Byzantion-ul a trăit o experienţă astrofizică curioasă. Deasupra oraşului a căzut o funingine neagră, probabil rezultat al unei explozii aeriene la mare altitudine, sau un transport de funingine vulcanică. Fenomenul a fost atestat de Procopios, Ammianus Marcellinus, Theophanos şi alţii. In anul 439 e.A, cetatea se revoltă alături de Samos împotriva Atenei pentru perceperea unor contribuţii grele în Liga de la Delos. A recăzut în puterea atenienilor după numai nouă luni.

Pe timpul Războiului Peloponeziac, Byzantion a fost supus succesiv de Atena sau Sparta. La început a a fost subjugat de Sparta, apoi a fost cucerit de atenianul Alcibiades în anul 408 e.A. După bătălia de la Aigos-Potamos şi cucerirea Atenei de către spartani, Războiul Peloponeziac s-a sfârşit, iar spartanul Lisandros a forţat cetatea să alunge garnizoana ateniană şi să primească asemănător tuturor cetăţilor Greciei, un comandant lacedemonian, adică un harmostes, investit atât cu puteri civile cât şi militare.

Cleandros era harmostes la Byzantion în anul 401 e.A, atunci când cei "zece mii" de mercenari greci, care participaserâ la războiul dinastic din Persia, au ajuns în retragere pe coatele Bithiniei în faţa cetăţii, sub conducerea lui Xenophon. Anaxibius, comandantul flotei lacedemoniene, la solicitare regelui Artaxerxes, s-a angajat să-i trecă pe greci peste strâmtoare, să le plătească ce li se datora din războiul civil persan şi să le acorde alimente când vor ajunge la Byzantion. Dar la apropierea mercenarilor greci refugiaţi, a dispus închiderea porţilor cetăţii. Iritaţi de acea perfidie, mercenarii greci au doborât porţile şi au intrat în oraş. Numai Xenophon a reuşit să împiedice jefuirea şi preluarea în posesie a oraşului dovedit ostil. Aliat cu Rodos şi Chios, Byzantion s-a eliberat de jugul despotic atenian, în anul 364 e.A. După o perioadă de război social, timp în care generalul şi mercenarul atenian, Chares, a încercat să aducă oraşul la ascultare (357 e.A), Atena a fost forţată să-i recunoască independenţa. La puţin timp după izbucnirea celui de al doilea Război sacru, Philippes al II-lea, regele Macedoniei, încercând să-şi îndindă hegemonia asupra tuturor statelor Greciei, a încercat să cucerească cetatea în anul 340 e.A, dar dupăun asediu lung a fost forţat de generalul atenian Phocion să se retragă în anul următor. Pe timpul acelui asediu o legendă a plasat intervenţia zeiţei Hecate Phosphoros, care a agitat torţe în timpul nopţii făcând vizibile trupele macedonene. Sculaţi de alarma câinilor cetăţii, soldaţii apărători s-au putut apăra victorios. Pe timpul domniei lui Alexandru cel Mare, fiul lui Philippes al II-lea, Byzantion a fost constrâns să recunoască suzeranitatea macedoneană, dar şi-a reluat independenţa sub succesorii lui Alexandru. In anul 279 e.A, o expediţie celtică, cre a pătruns până în Tracia sub comanda lui Comontorius, s-a stabilit un timp în împrejurimile Byzantion-ului supunând populaţia din afara zidurilor. Pentru a salva pământurile lor de devastarea barbarilor, bizantinii au plătit zece mii de piese de aur şi un tribut anual de 80 de talanţi, până celţii au fost exterminaţi de traci. Pentru a suporta plata acelor sarcini, bizantinii au pus în aplicare o taxă de navigare prin Bosfor, fapt ce a condus la un război cu Rodos-ul, război consemnat de Polybios.

[modifică] Perioada antică romană

Romanii au apărut la orizontul Greciei în sec. al 3-lea e.A. Au profitat de discordiile interne pentru a supune Illyria grecească în anul 229 e.A, i-au învins pe greci la Kynoscephales în anul 197 e.A, au dizolvat [[Liga etoliană ]] în 189 e.A, au în vins regatul Macedonia la Pydna în anul 168 e.A, Epirul în 147 e.A, iar cucerirea Corintului de către consulul Mummius, în 146 e.A a definitivat supunerea greciei şi transformarea ei în provincia Ahaia în acelaşi an. Bizantion-ul a suportat precum întreaga Grecie tutela Romei. Cetatea a suferit un oarecare declin la început, ca de altfel mai toate cetăţile greceşti din Asia Mică. Perioada dinastiei antonine la Roma a constituit un apogeu economic, dar cetatea nu şi-a recăpătat vechea situaţie.

Corespondenţa lui Traianus cu Plinius cel Tânăr descrie oraşul ca fiind cosmopolit, datorită mulţimii de călători care soseau la porţi şi prin pieţe. Absenţa unui număr corespunzător de oraşe în Tracia, a justificat politica împăraţilor din sec. al 2-lea e.N de urbanizare a provinciei, considerată prea vastă şi sălbatică. Vechiul Byzantion apărea ca unul din polii elenismului local, alături de Perinth. Ca atare Roma a vegheat la prosperitatea acelor oraşe litorale greceşti.

Totul s-a schimbat la începutul războiului civil ce a urmat asasinării împăratului Commodus, la sfârşitul anului 192 e.N. In războiul civil care a urmat între pretendenţii la tronul imperial, Byzantion s-a aflat de partea generalului Pescennius Niger împotriva lui Septimius Severus. Cel din urmă a supus oraşul unui asediu lung şi memorabil. După trei ani bizantinii s-au predat,în 196. Invingătorul, iritat, a dispus masacrarea garnizoanei şi a magistraţilor oraşului, a distrus oraşul şi fortificaţiile lui puternice. I-a anulat toate privilegiile, lăsâdu-l în situaţia de simplu orăşel. L-a supus, împreună cu toate teritoriile sale, oraşului vecin şi rival, Perinth,oraş care a avut statut de metropolă până la Constantin cel Mare.

Severus a lăsat Byzantion într-o asemenea stare de ruină şi distrugere, încât Dio Cassius, istoricul contemporan care l-a vizitat în acea perioadă, spunea că oraşul părea cucerit nu de romani ci de barbari. Totuşi, după un timp, la solicitarea fiului său Caracalla, împăratul a îndulcit poziţia faţă de Byzantion. Ca urmare a dispus reconstruirea în mare parte a oraşului, l-a înfrumuseţat cu noi monumente şi l-a rebotezat Antoninia, după supranumele de Antoninus preluat de către Caracalla. Noul nume nu a avut succes decât până la moartea lui Caracalla, câ oraşul şi-a reluat vechiul nume.

Sec.al 3-lea e.N este om perioadă istorică puţin documentată pentru oraş, cu toate că sursele obişnuite, precum Dio Cassius, Herodianus şi Istoria Augusta au făcut unele referinţe la el. Oraşul s-a găsit mereu pe drumul diverselor expediţii contra Parţilor sau a succesorilor lor, perşii Sasanizi. El şi-a păstrat dreptul de a bate monedă până la domnia împăratului Gallianus, care l-a ridicat ca şi altor oraşe. Acest privilegiu păstrat mult timp constituie o mărturie a importanţei oraşului. Pe timpul invaziilor gotice, din anul 238 e.N, rolul oraşului este învăluit în mister. Lipsit de puternicele lui ziduri de apărare de pe timpul lui Septimius Severus, Byzantion se prezenta fără apărare împotriva expediţiilor barbarilor veniţi prin Tracia şi prin Bosfor. Totuşi ele este puţin sau deloc atins de acele invazii, spre deosebire de multe oraşe ale Propontidei-Propontida. Nu este exclus ca oraşul să fi ajuns la înţelegeri cu invadatorii. Fiind o miză a puterii în timpul luptelor dintre tetrarhi, Byzantion a luat succesiv partea lui Maximinus Daia şi lui Licinius, până Constantin a rămas unic împărat al Imperiului Roman reîntregit, în anul 324 e.N. De atunci, Bizantion-ul nu şi-a mai aparţinut, fiind inclus în proiectul de recentralizare geografică a imperiului după planurile împăratului unic Constantin I cel Mare

Pe locul Byzantion-ului, fosta colonie grecească, Constantin cel Mare, a întemeiat între anii 324-330 e.N, noua capitală a Imperiului Roman, Noua Romă, capitală pe care a inaugurat-o festiv la 11 mai 330 e.N. In acei ani oraşul a devenit un şantier imens. Constantin în persoană a trasat aliniamentul noilor ziduri de apărare, care se întindeau, ca un arc de cerc, de la Marea Marmara la golful Cornul de Aur. In plus a fost ornamentat şi înfrumuseţat de numeroase opere de artă alese şi aduse din toate provinciile imperiului. Codinus a consemnat succint oraşele văduvite de operele lor : Atena, Cyzic, Cesareea, Tralles, Sardes, Mocissus, Sebastia, Calidera, Satalia, Antiohia, Grandus, Attalia, Seleucia, Smyrna, Tyana, Iconium, Niceea, Rodos, oraşe din Cipru,din Creta şi Sicilia, precum şi din multe altele din Răsărit şi Apus. Lui Constantin cel Mare îi sunt atribuite paisprezece biserici, şapte arcuri de trimf, paisprezece palate cu diverse utilizări şi opt terme publice. Tot el a început construcţia la Marele Palat imperial, mărit şi reconstruit succesiv între sec.al 4-lea şi sec. al 10-lea, a mărit Hipodrom-ul construit de Septimius Severus. Fondatorul noii capitale a depus un mare efort pentru creşterea populaţiei, prin mutări masive ale acesteia din alte localităţi (acţiune numită sinoicism), prin acordarea de avantaje materiale celor ce se stabileau în noua reşedinţă imperială. Multe familii de patricieni şi senatori au venit de la Roma, la invitaţia sunveranului iar din localităţile apropiate a adunat circa 100.000 de oameni.

Zidurile de apărare începute la fondarea capitalei au fost terminate de către Constantius unul dintre fii lui Constantin cel Mare. Ele protejau numai cinci din cele şapte coline ale oraşului proiectat. Au fost distruse de un cutremur din anul 401 e.N, dar reparate imediat de împăratul Arcadius. Foarte curând, în anul 413 e.N, pe timpul când împăratul Theodosius al II-lea era minor, prefectul pretoriului, Athemius, a demolat vechile ziduri şi a ridicat o altă incintă de apărare majestoasă, mai largă şi mai sigură. Aceasta era compusă din două rânduri de ziduri paralele şi distanţate între ele, înconjurate de un şanţ adânc şi larg de apă. Minunatele ziduri ale prefectului Athemius au suferit stricăciuni grave la cutremurul din anul 447 e.N, dar au fost reparate în numai trei luni de prefectul Cyrus. In total, zidurile Constantinopol-ului aveau o sutăoptsprezece turnuri şi douăzeci şi nouă de porţi. Impăratul Theodosius cel Mare a dotat cetatea cu cea mai frumoasă intrare, Poarta de Aur, prin care pătrudea marele drum roman via Egnatia, ce venea dinspre coasta Dalmaţiei trecând prin Thessalonic. Acestă poartă se afla în sud-vestul oraşului, fiind folosită de împăraţi pentru intrările lor solemne. De la ea începea via triumfalis spre centrul capitalei.

Fiecare împărat ce a urmat întemeietorului şi-a marcat domnia prin noi construcţii. Arcadius a ridicat un palat de terme, Theodosius al II-lea a ridicat terme, un forum şi două palate, Marcianus s-a concentrat spre apeducte, iar Leon I-ul spre biserici.

Incă de la început, oraşul a preluat numele întemeietorului său, devenind Constantinopolis (oraşul lui Constantin.

Până în anul 476 e.N, când s-a prăbuşit Imperiul Roman de Apus, Constantinopol-ul a rămas capitala Imperiului Roman de Răsărit. După această dată s-a intrat în perioada bizantină (denumită astfel din anul 1557 de către Hieronymus Wolf), dar şi-a păstrat continuitatea funcţiei sale de capitală a unicului Imperiu Roman, cunoscut ca atare atât de supuşii proprii, cât şi de străini. Oricare l-ar fi fost limba maternă, locuitorii imperiului se auto-numeau Romanoi , adică Romani , pentru că în ochii lor Imperiul Roman era acelaşi chiar dacă pierduse partea apuseană şi îşi continua existenţa numai în Răsărit. Termenul de roman s-a regăsit în vorbirea şi s-a folosit de către toate popoarele vecine sau îndepărtate, inclusiv de către musulmanii care vorbeau de Rumi şi au desemnat un stat al lor drept Sultanat de Rum, un stat pe care l-au considerat ca fondat pe teritorii câştigate de la romani, deci, într-un fel Sultanat al romanilor.

[modifică] Perioada Imperiului Roman de Răsărit

Istoria Imperiului Roman de Răsărit, numit Imperiul Bizantin de istoriografia umanistă începând cu sec. al 16-lea, acoperă un mileniu extrem de dens în evenimente şi evoluţii, plin de victorii şi înfrângeri, de personalităţi atinse geniul binelui sau de geniul răului, de lupte religioase, de fapte ale artei, culturii şi civilizaţiei. Această lungă şi încă controversată istorie a Imperiului Roman de Răsărit se poate împărţi în trei mari perioade: perioada Imperiului cu vocaţie universală, cea a Imperiului elenic şi cea a Imperiului divizat.

[modifică] Perioada Imperiului Roman universal (395-641)

Această perioadă a prelungit antichitatea fără discontinuităţi. In ciuda invaziilor barbare şi a pierderii părţii de apus a imperiului, guvernarea imperială a păstrat pretenţiile de universalitate. Justinian I-ul(527-565) a recucerit bazinul apusean al Mediteranei, a publicat un cod legilativ celebru şi a construit monumente somptuase, la care s-au afirmat primele influenţe ale Orientului Apropiat şi Mijlociu. Conflictele religioase s-au succedat sub forma unor diverse erezii, servind ca suport autonomiilor provinciale, autonomii care s-au manifestat mai uşor pe timpul invaziei perşilor sasanizi(602-630) şi ale arabilor(începând cu anul 632). Heraclius I-ul(610-641), învingător al perşilor, nu a mai putut opripe arabi. El a pierdut Siria, Palestina, Egiptul şi toate posesiunile africane. Tot el a preferat titlul de basileus în locul celui de împărat de origine romană.

Imperiul a rămas totuşi înfloritor, iar puterea sa a fost simbolizată prin valoarea excepţională a monedei de aur (sou), considerată moneda de bază pe multiple pieţe ale timpului, ajungând până în Ceylon. Stabilitatea monedei a fost asigurată, în mare măsură, de fidelitatea statului faţă de economia dirijată, care fusese adoptată cu scopul de a asigura aprovizionarea regulată a Constantinopol-ului şi a muncii meşteşugarilor marelui oraş. Statul şi-a rezervat comerţul şi producţia unui număr însemnat de produse, dar şi controlul muncii private, cu ajutorul unor reglementări severe şi a unui corp de funcţionari special însărcinaţi cu aplicarea lor. Bine sprijinit pe organizarea sa economică, imperiul a profitat din plin de avantajele situării lui geografice la întretăierea marilor căi comerciale de la răsărit la apus ş de la nord la sud.

[modifică] Perioada Imperiului elenic (641-1204)

Perioada a concretizat elenizarea şi orintalizarea imperiului sub domniile succesorilor lui Heraclius I-ul. Intre anii 641-711 arabii au ajuns cu incursiunile până sub zidurile Constantinopol-ului, slavii s-au stabilit în Peninsula Balcanică şi cea mai mare parte a Italiei a căzut în mâna lonbarzi-lor. Vechiul principiu roman de separarea puterilor civile de cele militare a dispărut, fiind înlocuit de regimul theme-lor, diviziuni administrative guvernate de către un strateg cu puteri depline. Pentru prima dată echilibrul economiei bizantine a fost tulburat, arabii începând să controleze fluxul comerţului dinspre Orient, atât pe uscat, cât şi pe Marea Roşie. Schimburile nu s-au întrerupt, dar o parte din beneficii au intrat în mâinile arabilor.

Dinastia isauriană (716-802) a întărit imperiul, a respins pe arabi şi a reorganizat statul. Leon al III-lea şi Constantin al V-lea au declanşat răsboiul religios al icoanelor, iconoclasm-ul. Oficial a fost interzisă folosirea icoanelor, cele deja existente în locaşurile de cult fiind şterse. Impărăteasa Irina a repus în drepturi folosirea icoanelor.

După o perioadă de tranziţie şi instabilitate, între anii 802-820, care a urmat loviturii de palat a lui Nikephoros contra împărătesei Irina, dinastia amoriană (820-867) a consolidat cuceririle precedente, a condamnat din nou icoanele şi a rupt relaţiile cu papalitatea (schisma lui Photios, anul 858). Curând ortodoxia a fost restabilită, iar înţelegerea cu papalitatea de la Roma s-a reînnoit.

Dinastia macedoneană (867-1057), fondată de un ţăran grosier, dar energic şi inteligent, Vasile I-ul (867-886), a purtat imperiul spre apogeu. Leon al IV-lea şi Constantin al IX-lea Porfirogenetul, au fost mari legiuitori, iar Romanos I-ul Lecapene, Nikephoros al II-lea Phokas şi Ioan I-ul Tzimiskes, au fost mari războinici, care au recucerit vaste regiuni de la arabi. Vasile al II-lea (976-1025), dinast înzestrat cu mari calităţi, a supus nobilimea centrifugă, a cucerit Bulgaria, a învins pe arabi, a dat imperiului maxima întindere de după Heraclius I-ul şi s-a afirmat ca cel mai ilustru dinast al timpului său.

Dificultăţilor economice produse de arabi, imperiul le-a reacţionat printr-un protecţionism strâns şi prin căutarea de noi debuşee comerciale, printre care cele către varegi şi ruşi. Cei din urmă au instalat o colonie de negustori la Constantinopol, în sec. al 9-lea. In ciuda ameninţărilor, la sfârşitul sec.al 9-lea s-a reluat comerţul mediteraneean, în special cu Italia, comerţ ce fusese aproape abandonat de un secol şi jumătate. Criza a fost evitată, iar industria de lux a căpătat un avânt considerabil între sec. 9-11. Fabricarea ţesăturilor de in, a fost reluată pe baze noi, dupăocuparea Egiptului de către arabi. Industria de mătase, foarte dezvoltată în imperiu, a prosperat şi ea. Obiecte de metal din Antiohia şi Constantinopol, bătute cu pietre preţioase şi emailuri au fost găsite până în Siberia.

Anii tulburi, dintre 1057-1081, au condus la pierderea, de către imperiu, a tuturor avantajelor dobândite anterior. Marii proprietari de latifundii şi-au recâştigat puterea, turcii i-au învins zdrobitor pe bizanti le Mantzikert, în 1071 şi au fondat în Asia Mică Sultanatul de Rum.

Comnenii (1081-1185) au oprit decadenţa şi s-au folosit de cruciadele apusenilor spre Pământul Sfânt pentru recâştigarea teritoriilor pierdute. Neînţelegerile dintre bizantini şi apuseni, agravate şi de Marea Schismă provocată de Mihail Kerularios, în 1054, s-au ascuţit (criza Antiohiei).

Sub dinastia incabilă Angelos (1185-1204) imperiul s-a prăbişit. Bulgaria şi Serbia şi-au recâştigat independenţa, iar creştinii cruciaţi apuseni din Cruciada a IV-a au cucerit Constantinopolul prin viclenie, ca urmare a unei creize de succesiune pentru tronul imperial.

[modifică] Perioada imperiului divizat (1204-1461)

A fost o perioadă intensă şi încâlcită de războaie între bizantini, apuseni şi turci. Cucerirea Constantinopol-ului de către cruciaţii apuseni a împărţit imperiul în patru state: Imperiul bizantin de Niceea, Imperiul latin din Orient, Imperiul Bizantin de Trebizonda şi Despotatul de Epir. Dinaştii din familia Lascaris de la Niceea au reluat ofensiva împotriva trădătorilor creştini apuseni, iar Mihail al VIII-lea Paleolog a recucerit Constantinopol-ul, în 1261. Dar războiul împotriva apusenilor, care se menţineau în Pelopones, a trebuit să se redirecţioneze spre Asia Mică, pe cale să cadă în mâinile turcilor. Situaţia economică a imperiului s-a deteriorat progresiv, ca urmare a abandonării, tot progresive, a protecţionismului statal şi a ocupării de către Veneţia, după 1204, a unor poziţii strategice în Marea Egee, fapt ce îi permitea să controleze şi să interzică orice navigaţie a flotei bizantine prin apele de acces şi pe ţărmurile pe care se găseau principalele puncte comerciale ale imperiului. Succesele politice ale Comnen-ilor au fost obţinute în detrimentul intereselor economice primordiale ale imperiului. Pentru a-şi asigura alianţa Veneţiei, Genovei şi a Pisei, contra normanzi-lor din Sicilia, imperiul a cedat privilegii comerciale negustorilor italieni, care au acaparat astfel chiar sursele de venituri ale imperiului. Marele comerţ cu Asia a fost deturnat de la Constantinopol, acestuia rămânându-i numai defensiva disperată în faţa turcilor.

Ultimii Paleologi, slăbiţi de războaie civile interminabile, au încercat în zadar să restabilescă uniunea religioasă cu Roma papală. Doreau să obţină, pe această cale, ajutoare militare apusene contra turcilor otomani, care cucereau pe rând provinciile europene ale imperiului. Otomanii au cucerit Constantinopolul în 1453 şi Trebizonda în 1461.

In ciuda slăbiciunilor sale, Imperiul bizantin a existat şi rezistat eroic mai mult de un mileniu (395-1453). El a suferit de lipsa unei legi ferme de transmitere a puterii, fapt ce a dat frâu liber revoluţiilor de palat. Subtilitatea spiritului grecesc a multiplicat contradicţiile religioase. Confuziile dintre puterea politică a împăraţilor şi implicarea lor religioasă au compromis de multe ori interesele statului şi ale Bisericii.

Totuşi imperiul a rezistat ameninţărilor barbare de la nord ( Huni, Avari, Slavi, Bulgari, Ruşi, Pecenegi) şi invaziilor de la răsărit şi sud (Perşi, Arabi şi Turci). Prin vigoarea sa militară Imperiul Bizantin a salvat Europa de multe ori. Pe de altă parte, el a fost leagănul celei mai strălucitoare civilizaţii a evului mediu, a cărei influenţă s-a făcut simţită spre toate orizonturile. Prin propaganda religioasă, prin formele savante de guvernare, prin dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului, prin literatura şi arta sa, Constantinopol-ul a fost educatorul popoarelor Europei răsăritene, dar şi apusul Europei, lumea arabă şi turcă îi datorează foarte mult.

[modifică] Perioada otomană

O primă încercare majoră de cucerire a Constantinopol-ului a fost cea condusă de sultanul Murad al II-lea, în 1422. După două decenii, în 1453, Mahomed al II-lea, supranumit Cuceritorul, a plănuit şi organizat un asediu decisiv. El a desfăşurat în faţa oraşului 200.000 de oameni, din care 60.000 eraucombatanţi. Eroicul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Dragases le-a opus numai 6.000-7.000 de războinici (în mare parte de origine apuseană), cu care a reuşit să reziste mai mult de două luni, până la cel din urmă atac victorios al otomanilor, la 29 mai 1453. Căderea Constantinopol-ului a consacrat prăbuşirea definitivă a Imperiului Bizantin, adică a Imperiului Roman De Răsărit, cu care marea capitală a sfârşit prin a se identifica. Din acel moment istoric crucial evoluţia Constantinopol-ului s-a identificat cu cea a Impriului Otoman, care a cunoscut apogeul sub domnia sultanului Soliman I-ul Magnificul (1520-1566) şi s-a menţinut ca ameninţare europeană până la dezastrul de la Lepante (1571) şi la eşecul asediului Vienei, din 1683. In perioada de puternică ascensiune a imperiului, sultanul Selim I-ul (1512-1520), printre alte teritorii a anexat şi Egipt-ul şi a preluat demnitatea religioasă musulmană de calif, demnitate ce i-a fost vândută de către ultimul calif din cea de a doua ramură abbassidă, făcut prizonier în Egipt. Astfel Constantinopol-ul a devenit şi capitală califală a musulmanilor sunniţi, iar padişah-ul a devenit atât stăpânul absolut al armatei şi societăţii turce, cât şi autoritatea religioasă cea mai înaltă a musulmanilor sunniţi. Pe acest plan religios, Imperiul Otoman a purtat o luptă aproape continuă cu Persia patrie a ritului musulmsn şiit.

Pe parcursul sec. al 17-lea, teroarea ce o produsese anterior a permis Imperiului Otoman să-şi păstreze frontierele extinse, dar odată cu sec. al 18-lea începutul declinului a devenit vizibil. Ruinarea comerţului caravanier cu Orientul, datorită noilor drumuri oceanice descoperite de portughezi spre India şi Extremul Orient, dar şi destabilizarea internă a puterii sultanilor nerăzboinici, prin creşterea puterii şi a imixtiunii ienicerilor în treburile statului, prin creşterea venalităţii în societatea turcă, prin tendinţa ocupării demnităţilor pe cale ereditară şi prin slăbirea armatei datorită dotării tehnice şi datorită afluxului de renegaţi, atraşi de solde şi victorii aducătoare de pradă, totul a condus la degradarea evolutivă a imperiului. Deşi a mai repurtat unele victorii cu costuri foarte mari, urmate de achiziţii teritoriale, imperiul a resimţit impactul micşorării prăzilor de război şi a tributurilor plătite de populaţiile supuse, intrând într-o criză financiară perpetuă. In confruntare cu o Europă în plină evoluţie ştiinţifică şi tehnică, otomanii au încetat a mai progresa.

In sec. al 18-lea şi al 19-lea s-a manifestat din ce în ce mai puternic tendinţa centrifugă a provinciilor şi lupta pentru independenţă a popoarelor supuse, sprijinite de marile puteri : Rusia, Austro-Ungaria, Franţa şi Anglia.

Bogăţia anterioară, din sec. al 16-lea şi al 17-lea, datorată cuceririlor teritoriale largi şi a exploatării popoarelor supuse, a permis dezvoltarea unei civilizaţii specifice de sincretism, fără aporturi semnificative, cu o literatură inspirată din clasicii persani, cu o arhitectură originală, dezvoltată de marele arhitect Sinan (1490-1588), arhitectură care a acoperit Constantinopol-ul şi marile oraşe cu moschei încadrate de minarete svelte, cu ornamentaţii din faianţă policromă, datorată artizanilor aduşi din Tabriz-ul persan şi cu tapiţerii tot de inspiraţie persană. Victoriile şi raziilee în Europa centrală şi în Persia, dar şi expediţiile de pradă ale corsarilor au adus Imperiului Otoman o mulţime de meseriaşi care au suplinit lipsa de tehnică şi de talent a populaţiei turce. Niciodată, însă, cultura şi arta otomană nu au atins măsura întinderii teritoriale a imperiului şi nu a influenţat durabil civilizaţiile cu care a venit în contact sau peste care s-a suprapus, aşa cum o făcuseră sau urmau a face alte mari imperii.

Evoluţiile iexterne şi interne din sec. al 19-lea au degradat mult mai brutal puterea, întinderea şi prestigiul imperiului, el ajungând la începutul sec. al 20-lea o putere de rangul al doilea, marele bolnav al Europei. Aceasta cu toate că pe parcursul întregului sec. al 19-lea guvernele otomane au arătat o mai mare atenţie ieşirii din stagnarea socială, culturală şi ştiinţifică, încercând o apropiere de instituţiile şi civilizaţia europeană.

Infrângerea sa în primul război mondial, alături de Puterile Centrale, i-a atras o dezmembrare aproape catastrofală. Imperiul Otoman a fost ocupat dinspre toate frontierele şi împărţit între puterile învingătoare şi de către unele popoare eliberate de război. Sultanul Mehmed Vahdettin al IV-lea (1918-1922) care a acceptat mutilarea imperiului prin Tratatul de la Sevres (1920), a fost răsturnat de generalul Mustafa Kemal, supranumit ulterior Atatürk şi s-a refugiat pe un vas de război britanic. Deşi detronat,a păstrat demnitatea de calif, demnitate fără nicio putere executivă.

Cucerirea turcă din anul 1453 a atras asupra Constantinopolu-ului o a doua mare devastare, după cea suferită, în 1204, din partea creştinilor catolici din Cruciada a IV-a. Din vechile edificii monumentale creştin-bizantine nu au mai rămas în picioare decât bisericile transformate, la începuturi, în moschei, puţine biserici creştine acceptate de sultanul cuceritor, fortificaţiile antice iniţiate în anul 413 e.N. de către prefectul pretoriului, Athemius, sub domnia minorului împărat roman, Theodosius al II-lea, apeducte, cisterne de apă subterane sau supraterane. La acestea se pot adăuga unele vestigii antice precum: Hipodrom-ul, Coloana lui Constantin sau Coloana arsă, Coloana lui Marcianus, Coloana lui Claudius Goticus şi puţine altele. Peste trupul vechiului Constantinopol s-au întins cartiere de locuire turceşti, cu străzi înguste, întortochiate şi insalubre, cu clădiri numai din lemn, care aveau etajele ieşite spre stradă, în consolă şi ferestre zăbrelite divers pentru observarea activităţilor din afară. Pe amplasamentele dominante ale celor şapte coline ale oraşului s-au ridicat, de cele mai multe ori, construcţii religioase şi laice, subvenţionate de sultani, de membri ai familiei imperiale, de viziri sau paşale paşa. Constantinopol-ul s-a transformat treptat într-un oraş oriental supraaglomerat, nesistematizat, murdar şi rău mirositor.

[modifică] Perioada republicană

La 29 octombrie 1923, Atatürk a proclamat Republica Turcia, fiind ulterior ales drept primul ei preşedinte la Ankara, oraşul declarat ca nouă capitală. In 1924 a fost abolită şi demnitatea de calif. Ultimul deţinător al acestei demnităţi religioase, Abdülmecit, a părăsit ţara şi a murit în exil la Nisa, în anul 1944. In anul 1928, Atatürk a întreprins reformele radicale care dus la modernizarea Turciei Turcia. Statul turc a devenit un stat laic, acest caracter fiind garantat de armată. Alte reforme profunde au vuzat: introducerea alfabetului latin, adoptarea calendarului gregorian, desfiinţarea poligamiei şi trecerea la monoganie, declarea zilei de duminică drept zi de odihnă, acordarea dreptului de vot femeilor, promulgarea legii pentru introducerea numelui de familie, reforma vestimentară, etc.

[modifică] Aşezare

Oraşul vechi se află pe malul strâmtorii Bosfor, care separă Europa de Asia şi Marea Neagră de Marea Marmara. În ziua de azi, oraşul este mult mai mare şi acoperă atât partea europeană, cât şi cea asiatică. Deşi nu mai este capitala Turciei, Istanbulul are o poziţie majoră în economia şi cultura ţării, fiind cel mai important centru de comerţ internaţional al Turciei.

[modifică] Evoluţia toponimiei

a) Anthusa - “Înfloritoarea” (numele iniţial, dinaintea anului 658 î.Chr.)
b) Bizantion - denumirea greacă din anul 658 î.Chr, anul întemeierii oficiale a oraşului de către Byzas din Megara (mai târziu modificat în: Byzantium şi Byzanz).
c) Novae Romae - “Noua Romă” (toponim roman din secolul al II-lea d.Chr.).
d) Constantinupolis - “Oraşul lui Constantin” (denumire dată de Romani în anul 330 d.Chr., în cinstea împăratului Constantin cel Mare)
e) Dar El Saadat - “Oraşul Fericit” (toponim arab din Evul Mediu).
f) Ţarigrad - “Oraşul Ţarului” (denumirea slavă a oraşului).
g) Istanbul - toponim ales de Turci în anul 1452, folosind cuvinte de origine greacă: „Is tin polin“ = „El (Turcul) este în oraş“.

Acestea sunt doar câteva dintre denumirile atribuite acestui oraş absolut feeric, care, an de an, atrage, prin farmecul său şi prin unicitatea sa, mii de turişti din toate colţurile planetei.

[modifică] Dezvoltarea oraşului Istanbul

Dacă e să vorbim despre numărul de locuitori înregistraţi în acest oraş, atunci acesta a fost dintotdeauna unul instabil, deoarece poziţia geografică pe care o ocupă Istanbulul permite acestui oraş să aibă o populaţie în jur de 17 milioane de locuitori, dar niciodată nu s-a făcut publică o cifră exactă a numărului de locuitori. Un alt factor care influenţează numărul de locuitori este afluxul anual enorm de turişti, care vizitează Istanbulul indiferent de sezon.

Din toate aceste puncte de vedere, nu putem vorbi despre Istanbul ca despre un oraş sută la sută turcesc, ci îl putem cataloga drept un oraş al naţiunilor, un oraş în care nu se face delimitarea dintre noapte şi zi, un oraş în care istoria îşi trăieşte prezentul.

Populaţia metropolei s-a mărit de trei ori în ultimii 25 de ani. Aproape 70 la sută dintre locuitorii Istanbulului trăiesc în partea europeană a oraşului şi doar 30 la sută în partea asiatică. De asemenea, în ultima perioadă s-a înregistrat un flux migraţionist al populaţiei bastinaşe, care cu scopul de a-şi găsi un loc de trai mai bun, părăsesc casele lor din regiunea Anatoliei şi încearcă să se stabileacă în Istanbul.

[modifică] Religia oraşului Istanbul

Moscheea Ortakoy. Cu toate că Istanbulul este brăzdat, în fiecare zi, de milioane de turişti, care, pe parcurs, unii dintre ei se şi stabilesc cu traiul în acest oraş, din punct de vedere religios, cea mai mare comunitate religioasă o reprezintă musulmanii, adică adepţii Islamului.

Minorităţile religioase sunt formate din creştinii greco-ortodocşi, creştinii armeni, creştinii catolici şi din evrei. Conform rencensământului din 2000, în acel an s-au înregistrat 2691 moschei, 123 biserici si 26 de sinagogi, de asemenea 109 cimitire musulmane şi 57 de cimitire non-musulmane.

Sediul Patriarhului Ecumenic de Constantinopol, liderul spiritual al bisericii greco-ortodoxe este amplasat în regiunea Fener (Phanar) a Istanbulului.

Istanbulul a fost ultimul oraş în care a domnit Califatul Islamic, între anii 1517 şi 1924, când califatul a fost dizolvat şi puterea lui a fost preluată de către Parlamentul Turc.

[modifică] Economia oraşului Istanbul

Istanbulul a fost, din totdeauna, centrul vieţii economice a Turciei, datorită localizării sale geografice. Deschiderea pieţelor specifice în oraş în jurul anilor 1980 a dus la dezvoltarea pe mai departe a statusului său economic.

Levent (Levant) este raionul financiar al Istanbulului, dar de asemenea şi cel mai larg centru industrial al Turciei. Istanbulul şi provinciile sale vecine produc bumbac, fructe ulei de măsline, mătase şi tutun, dar de asemenea aici putem vorbi despre multe alte articole pe care industriaşii turci le produc.

[modifică] Turism

[modifică] Locuri de vizitat

[modifică] Evenimente culturale majore

Bienala de la Istanbul

[modifică] Surse bibliografice

  • Vladimir Rosulescu : "La Grande Encyclopedie" 31 vol.- France 1895; "Grand Larousse Encyclopedique" 12 vol France 1972; Mileniul de purpură şi aur-Imperiul Bizantin 2006; Tronul Romei 1999; State,Suverani,Sanctuare 1999; Nestemate pe altasrul lumii 2009; Istanbul-Porte d'Orient 1996.
  • Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Ediţia a doua, Editura Litera Internaţional, Bucureşti - Chişinău, 2007

[modifică] Note şi referinţe

  1. ^ Cu sensul de „reşedinţa”, „curtea sultanului”; prin extensie Imperiul Otoman. Vd. Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Ediţia a doua, Editura Litera Internaţional, Bucureşti–Chişinău, 2007.

[modifică] Legături externe

[modifică] Vezi şi

 Acest articol despre Turcia este un ciot. Puteţi ajuta Wikipedia prin completarea sa

Coordonate: 41°00′44″N 28°58′33″E / 41.01222, 28.97583

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul
Unelte personale