Grecia clasică

500-400 î.H. Zorii secolului al V-lea sunt întunecați de iminența invaziei persane spre vest. Prezența perșilor în sudul regiunilor ocupate de traci constituia dovada cea mai sigură despre intențiile lui Darius. Lovitura decisivă, după campania din Sciția, avea totuși să mai întârzie aproximativ 20 de ani.

Răscoala Ioniei împotriva perșilor

Adânc stânjenite în procesul dezvoltării lor economice și politice, prin prezența tiranilor locali, susținuți de perși, suportând cu greu statutul de a fi integrate într-o satrapie persană cetățile ionice se află în pragul unor măsuri importante. Conștiința necesității unei organizări bazate pe apelul la unire și la cererea de ajutor din partea grecilor liberi se impune tot mai pregnant. În ajunul cuceririi Ioniei de către perși, cetățile ionice mai făcuseră o tentativă de a cere ajutor grecilor de pe continentul european. Ei trimiseseră încă de pe vremea domniei lui Cyrus o delegație la Sparta, dar acest demers a rămas fără rezultate concrete. Acum lucrurile iau o altă întorsătură, deoarecerăscoala găsește un șef: pe Aristagoras, ginerele lui Histiaios, acesta din urmă în anii de la începutul secolului V era încă reținut la Susa. Ca și socrul său, Aristagoras era un tiran, tiranul Miletului. Primul pas care l-a făcut a fost acela de a renunța la tiranie și a instituit un regim democratic la Milet. Al doilea a fost o călătorie în Grecia Balcanică pentru a sonda opinia grecilor de peste mare și a se asigura de ajutorul pe care putea conta. Mai întâi, ca și înaintașii săi, s-a îndreptat spre Sparta, unde nu a fost bine primit. Vizita lui Aristagoras la Sparta așa cum este povestită de Herodot, a fost ulterior deformată de tradiție prin felurite anecdote. Cert însă este că Aristagoras s-a înfățișat regelui Cleomenes al Spartei însoțit de o hartă a lumii antice, gravată pe bronz, și că i-a explicat configurația continentelor, a mărilor și a fluviilor, precum și planurile de cucerire ale lui Darius. Rezultatul demersului a fost negativ. Și Aristagoras a plecat mai departe, îndreptându-se spre Atena și Eretria (498). Aici primirea a fost favorabilă; fiecare din cele două cetăți au trimis spre Ionia câte 20 de corăbii cu oameni înarmați. Socotind că nu mai are ce aștepta, Aristagoras dă semnalul revoltei, fără să asculte afatul lui Hecataios, unul din cei mai influenți oameni din Milet, și anume îndemnul de a-și asigura mai întâi dominația mării și de a strânge fondurile necesare unei campanii. Grecii au atacat orașul Sardes, fără să-i poată cuceri fortăreața, arzându-l și lăsând numai ruine în urma lor; dar în preajma Efesului au fost învinți, și atenienii s-au întors acasă, unde, spre surprinderea tuturor, Hipparchos, fiul lui Charmos, un Peisistratid, este ales arhonte (496), ceea ce avea o anumită semnificație dacă se ținea seama de sprijinul dat de perși familiei Peisistrazilor. Cu toate acestea, revolta se extinde. Rând pe rând ea cuprinde în nord cetățile Propontidei, în sud pe cele din Caria și din insula Cipru. Din nefericire, Aristagoras nu avea tăria de caracter pentru a face față dificultăților care s-au ivit. Părăsind cauza pentru care luptase se refugiază în Tracia, la Myrkinos, unde, în urma unei consfătuiri cu partizanii săi, decide să urmeze un plan mai vechi, și anume, strămutarea ionienilor nemulțumiți în Sardinia. Dar nu mai izbutește să aducă nimic la îndeplinire, căci este ucis la asediul unei cetăți din Tracia. În locul lui, pe scena evenimentelor din Ionia, reapare Histiaios. Personalitatea și rolul jucat de acest fost tiran sunt mai mult decât dubioase. Pe cât se pare, reîntoarcerea sa în fruntea răsculaților urmărea mai degrabă profituri personale din acțiunea de piraterie. Nu după mult timp a fost prins de Artaphernes, satrapul Lydiei, și omorât prin crucificare (493).

Nici revolta nu mai avea sorți de izbândă. În 494, perșii organizează pe mare și pe uscat asediul Miletului. La insula Lade, în fața Miletului, flota ionică alcătuită din 353 de corăbii trimise de diferite cetăți, dar lipsite de o comandă unitară, este împrăștiată, în ciuda minunilor de vitejie înfăptuite de luptătorii din Chios. Miletul a fost cucerit, incendiat, bărbații uciși, iar femeile și copii duși în captivitate la Susa. Marele templu al lui Apollo de la Didyma, unul dintre oracolele vestite ale lumii antice a fost de asemenea ars, împotriva ordinelor date de Darius. Restul orașelor ionice care luaseră parte la revoltă au fost la rândul lor supuse.

A doua și a treia expediție a lui Darius în Europa

După revolta ionică regele Darius, avea mai multe obiective în fața sa: reorganizarea Greciei asiatice, consolidarea puterii sale în Tracia și pedepsirea acelor greci, în frunte cu Atena, care participaseră la ajutorul dat Ioniei și la asediul Sardesului. Reorganizarea Ioniei ca satrapie a fost încrdințată lui Artaphernes, dar, în mod înțelept, Darius nu a reinstaurat regimurile tiranice din trecut care constituiseră una din cauzele revoltei; Mardonios, ginerele regelui, a fost trimis să restaureze puterea persană în Tracia și Macedonia, dar, în urma unui naufragiu în apele promontoriului de la Muntele Athos, Mardonis nu a putut să-și îndeplinească în totalitate misiunea. Cu toate acestea, insula Thasos se află acum sub stăpânire persană, iar tracii și macedonenii recunosc puterea lui Darius. Acesta, în persoană, pregătește o expediție de represalii împotriva Eretriei (în insula Euboia) și Atenei, îndemnat la acest act de răzbunare îndeosebi de Hippias, care încă se mai află la curtea sa. În Consiliul regelui s-a luat hotărârea ca această expediție să evite Tracia și să fie exclusiv maritimă, traversând Marea Egee. Înainte de a porni atacul, Darius a poruncit tuturor cetăților maritime pe care le stăpânea să echipeze corăbii de război și a dus o intensă activitate diplomatică, intrând în contact cu dușmanii Atenei. În mod surprinzător, activitatea sa diplomatică a dat totuși roade. Comanda expediției a fost încredințată lui Datis și lui Artaphernes, acesta din urmă fiind nepotul regelui. Perșii au străbătut Marea Egee în fruntea unei flote de 600 de corăbii, după mărturia lui Herodot punctul de plecare al uriașei flote fiind insula Samos. În nici una din insulele Ciclade nu au întâmpinat rezistență. Apoi s-au angajat pe cursul canalului care separă Atica de Eubeea. Coloniștii din Atica așezați aici în calitate de cleruhi au sărit în ajutorul Eretriei, dar o apărare comună, atico-euboică, n-a fost organizată. După o rezistență eroică, Eretria a capitulat, iar locuitorii cetății au fost înrobiți. Rămânea acum pedepsirea atenienilor. Traversând canalul, perșii debarcă în apele golfului de la Marathon. Primejdia era iminentă, când un ajutor neașteptat s-a ivit în persoana lui Miltiades cel Tânăr, dușman neîmpăcat al perșilor și al lui Hippias. Întorsîn patrie, însoțit de numeroși soldați, el este ales pe dată strategos al tribului său din Atica. Dar și atenienii luau în acest timp cu înfrigurare măsurile necesare, cerând ajutoare de la lacedemonieni (care n-au putut veni din cauza unor opreliști religioase) și de la plateeni care s-au raliat celor 9000 de soldați cetățeni cât putuse Atica să strângă. Polemarhul din acel an faimos, 490 î.H., era Callimachos, un om ponderat, care a înțeles că nu are decât de câștigat de pe urma experienței îndelungate a lui Miltiades. Tot el a fost acela care a influențat Adunarea cetățenească (Ecclesia) să voteze pentru adoptarea planului de bătaie propus de Miltiades, și anume atacul direct asupra perșilor debarcați la Marathon. Pozițiile ocupate de greci contra inamicului au fost indicate tot de Miltiades, ca și strategia și tactica adoptate în cursul întregii acțiuni. Printre cetățenii atenieni se aflau Temistocles, fiul lui Neocles, și poetul Eschil. Victoria obținută a fost strălucită, acoperind de glorie pe cei care au participat la bătălie și care au purtat cu cinste până la sfârșitul vieții lor numele de marathonomachi, adică luptători la Marathon. După sfârșitul luptei au venit și spartanii, în număr nu prea mare, dar suficient pentru a-determina pe perși, care suferiseră pierderi grele, să plece pe mare.

Atenienii au cinstit cim se cuvine memoria celor căzuți, printre care se afla și Callimachos, iar în jurul bătăliei, al cărei incontestabil erou era Miltiades, s-au țesut o sumedenie de legende, care au rămas în fondul de aur al literaturii patriotice grecești.Oracolului de la Delfi i-au fost închinate ofrande, iar la Atena s-au ridicat monumente și s-au săpat inscripții în versuri (epigrame funerare) pentru cei căzuți, al căror monument comun, o movilă funerară, dăinuiește până astăzi. După aproximativ 25 de ani de la bătălie, victoria grecilor a fost reprezentată într-o imensă frescă ce decora Porticul din Agora și comemorată prin batere de monede. Nemuritoare a rămas și gloria alergătorului care a adus vestea victoriei la Atena.

Semnificația acestei bătălii câștigată de Atena este multiplă: Orașul a izbutit să scape de soarta nemiloasă care a lovit Eretria și de reinstaurarea tiraniei lui Hippias, sosit odată cu perșii; prestigiul democrației sclavagiste ateniene a crescut dându-i curajul să se afirme ca una din constituțiile cele mai bine organizate din lumea contemporană; o consecință imediată a fost începutul fundrii așa numitului imperiu maritim, atenian, începută printr-o neizbutită expediție împotriva insulei Paros, sub comanda lui Miltiades. Acest eșec, care l-a costat viața pe Miltiades, s-a soldat cu un proces intentat învingătorului de la Marathon, dar nu a putut opri drumul ascendent al cetății spre rangul de primă putere maritimă a Greciei

Creșterea și perfecționarea democrației sclavagiste în Atica

În cursul anilor care au urmat reformei lui Cleisthenes au fost aduse însemnate modificări în structura constituției ateniene (487-486). Dezvoltarea firească a lucrurilor ducea spre întărirea Consiliului consultativ (Bule) format din 500 de delegați și slăbirea puterii magistraților. Cei 10 arhonți sunt aleși tot prin vot, din cadrul Consiliului consultativ, ceea ce denotă că importanța politică a magistraturii supreme în statul atenian este atenuată. Același lucru este valabil și pentru postul de polemarh, devenit eligibil ca și arhonatul. În schimb, corpul celor 10 strategi aleși de triburi capătă o importanță din ce în ce mai mare. Pericolul unor neînțelegeri ăntre strategi era evitat prin procedeul care permitea Adunării cetățenești să încredințeze comanda militară, într-o anumită împrejurare, unui singur strateg din cei 10.

Despre atribuțiile Areopagului, în această perioadă, nu se știe prea mult. În orice caz, Areopagul (la origine Consiliul bătrânilor) este și mai mult slăbit prin apariția unei noi instituții, ostracismul, atribuită de tradiție reformelor lui Cleisthenes, în realitate apărută la 2 ani după victoria de la Marathon (488).Ostracismul (ostrakismos), ca instituție, prevedea ca, în timpul celei de a 6-a prytanii a fiecărui an Adunarea cetățenilor (Ecclesia) să fie consultată dacă dorește sau nu să se țină un ostracism (exilarea unui cetățean pe bază de vot; votarea se făcea pe tăblițele de scoică, ostrakon); în caz afirmativ, ostracismul se ținea în timpul celei de a 8-a prytanii și votul prin care se ostraciza o anumită persoană, pentru ca să fie validat, trebuia să întrunească 6000 de tăblițe.Cel condamnat nu mai avea drept să se mai întoarcă la Atena decât după 10 ani.Îndreptată în primul rând împotriva Peisistrazilor și a partizanilor lor, măsura avea totuși și o dschidere mai largă: înlăturarea tuturor acelora considerați o piedică în calea hotărârilor luate de Adunările poporului atenian. Primele victime ale ostracismului au fost Hipparchos, fiul lui Charmos și Megacles, care trecuseră de partea Peisistrazilor, tatăl lui Pericle, Aristide și Temistocle. Deși conducători ai unor partide diferite, cu programe politice diferite, acești 3 conducători au fost susținători fervenți ai ostracismului, dar primii 2 i-au căzut victime: Xanthippos, în 484, și Aristide, în 482. Aristide era exilat fiindcă Temistocle vedea în el un oponent al politicii sale de expansiune a Atenei.

Politica lui Temistocle pentru ridicarea Atenei la rangul de mare putere maritimă.

Temistocle, ales arhonte, doi, trei ani înainte de invazia perșilor (492), a fost unul din cei mai de seamă oameni politici atenieni. Herodot nu-l iubește și totuși nu se poate împiedica să nu-l admire. El a contribuit mai mult decât oricare altul la transformarea Atenei într-o putere maritimă de prim rang, dându-și seama de imensul potențial uman și material ce putea fi folosit spre binele cetății. Încă de pe vremea arhonatului său, deci înainte de invazia persană, Temistocle a început vaste lucrări de fortificație în portul Pireu, construcții de șantiere navale și construcția de porturi. El a inițiat și construcția marilor ziduri care uneau Atena de Pireu, în pofida opoziției pe care a întâmpinat-o. Lucrările au fost temporar întrerupte în timpul invaziei persane, dar, un conflict cu Egina, în care a fost atrasă și Sparta a convins Adunarea cetățenească de utilitatea politicii duse de Temistocle. Adunarea a votat folosirea argintului extras din minele de la Laurion pentru construcția de nave, nu pentru distribuții publice cum era inițial destinată, și astfel Atena s-a văzut posesoarea unei flote de aproape 200 de trireme, tip de navă extrem de suplă în manevre care putea rivaliza cu cele mai bune tipuri de corăbii ale vremii, folosite de Corcyra sau de Corint.

Al doilea război cu perșii inițiat de regele Xerxes

În decada care separă primul de cel de al doilea război greco persan (490-480), revolta Egiptului împotriva perșilor și moartea regelui Darius i-au împiedicat pe perși să treacă la acțiuni de represalii împotriva grecilor. Succesorul lui Darius, Xerxes, fiul său și al Atossei, la începutul domniei sale a fost ocupat cu reprimarea unei răscoale din Egipt (484-483). Apoi și-a întors forțele spre Grecia. Expediția pregătită de Xerxes a avut un cu totul alt caracter decât cea din 490. Regele a început pregătiri de amploare încă din 483: în cadrul acestor pregătiri în sudul Traciei s-a tăiat un canal peste peninsula Muntelui Athos, pentru evitarea unui naufragiu în acest loc periculos, și s-a construit un mare pod peste Strymon. De data aceasta invazia al cărei scop era cucerirea Greciei Balcanice, urma să depășească Hellespontul și apoi, trupele de uscat, susținute de cele maritime care înaintau de-a lungul coastelor Traciei, Macedoniei și Greciei aveau ca primobiectiv să pătrundă în Atica. Acest plan strategic a fost adus la îndeplinire, însă sfârșitul expediției a fost cu totul altul decât cel scontat de Xerxes.

În toamna anului 481 Xerxes a venit de la Susa la Sardes, unde și-a stabilit cartierul general și de unde a întâmpinat la Critalla, în Cappadocia, contingentele orientale ale imensei sale armate. În primăvara anului următor (480) a trecut Hellespontul pe un pod de vase, după ce o puternică furtună distrusese primul pod, construit de arhitecți fenicieni și egipteni între Sestos și Abydos. Reconstrucția a fost încredințată altor ingineri și, datorită lui Herodot, se cunosc în detaliu caracteristicile acestei remarcabile realizări. În Tracia, la Doriscos, s-a făcut joncțiunea trupelor de uscat cu cele maritime. Aici Xerxes a făcut numerotarea trupelor ce-i stăteau la dispoziție. Cifrele date de Herodot sunt cu totul departe de realitate, dar este posibil ca armata regelui să fi atins numărul de 2 milioane de oameni, iar flota regelui să se fi ridicat la 800 de corăbii. De la Doriscos, Xerxes înaintă spre Terma și de aici drumul spre Grecia îi era deschis.

Pregătirile grecilor.

Se înțelege de la sine emoția și îngrijorarea care a cuprins cetățile Greciei Balcanice în fața avalanșei dușmanilor care atacau dinspre nord. Regele Persiei, afară de Atena și Sparta, ceruse oficial supunere de la toți grecii. Uitând de deferendele care le despărțeau, cele două cetăți fruntașe din Grecia Balcanică, Atena și Sparta au convocat la Istmul de Corint un Congres panelenic(toamna anului 481) pentru ca în comun să fie luate măsurile de cuviință. La Congresul (Synedrion) de la Istm și-au trimis reprezentanții(probouloi) 31 de cetăți. Cu toate acestea s-au găsit și cetăți, îndeosebi cele din nordul direct amenințat, din Beoția și din Grecia centrală care nu au răspuns la apel. Motivele erau diverse. Printre altele, aceste cetăți nu credeau în eficiența unei apărări comune, ceea ce, în parte s-a adeverit, iar tiraniile locale, cea a Aleuazilor, de pildă din Tesalia, sau regimurile oligarhice, ca cel de la Teba, nu disprețuiau ofertele atrăgătoare venite din partea regelui pers. În sânul Congresului n-au lipsit divergențele cu privire la modalitățile de a întâmpina dușmanul și la deținerea conducerii supreme. În cele din urmă, Atena, care avea cea mai puternică flotă, a cedat, și comanda supremă a fost preluată de Sparta, favorizată de majoritatea participanților. Regele Leonida a fost numit comandant suprem al trupelor de uscat, iar Euribiades, deși nu aparținea nici uneia din cele două case regale ale Spartei, comandant al flotelor confederate. S-au luat în comun măsuri organizatorice, măsuri de aprovizionare și s-a inițiat o intensă activitate diplomatică. S-a cerut sprijin din partea Cretei, a Corcyrei, a Siracuzei, ajutoare care însă nu au venit de nicăieri. Siracuza, unde domnea tiranul Gelon, era ea însăși amenințată de un atac din partea cartaginezilor, la instigația perșilor. La Atena, construcția corăbiilor necesare luptelor navale se desfășoară acum din plin iar Temistocle, uitând de vechile dușmănii politice, admite ca Aristide și Xanthippos să fie rechemați și numiți în posturi de conducere militară.

Bătălia de la Termopile

Articol principal: Bătălia de la Termopile.

Pe când Xerxes se mai afla încă în regiunea Hellespontului, unele cetăți din Tesalia au trimis un mesaj comandamentului suprem aliat cerând ca să trimită ahutoare grabnice pentru apărarea pasului de la Tempe. Acest ajutor a fost trimis dar, când comandanții militari și-au dat seama că armatele lui Xerxes puteau ușor ocoli valea Tempei și coborâ prin alte trecători, au renunțat la acest proiect și și-au fixat locul de apărare la Thermopylai, o trecătoare îngustă la sud de Muntele Oeta, care ducea în Locrida. Comanda trupelor alcătuite din hopliți recrutați din Pelopones, majoritatea arcadieni, din focidieni, tebani, locri și alții era deținută de Leonidas, susținut de o gardă personală de 300 de spartani. Cum trupele terestre ale perșilor și cele militare oprau în strânsă cooperare, era necesar ca și flota aliată să întâmpine corăbiile din flota lui Xerxes. Grecii au opus flotei inamicului un număr de 324 trireme și 9 pentecontere, dintre care 200 de trireme erau ateniene. Punctul de stațiune al flotei grecești era Artemision, un promontoriu în nordul Eubeei. În luna iulie a anului 480 perșii și-au făcut apariția. O furtună devastatoare le-a surprins flota în dreptul coastelor Magnesiei. În această întâmplare grecii au văzut un semn divin. Nici încercarea perșilor de a înconjura Eubeea și a prinde în clește flota greacă nu a izbutit. O nouă furtună a favorizat din nou pe greci, fără totuși ca aceștia să obțină o victorie clară. Între timp, Leonidas ocupase pozițiile de la Termopile, iar focidienii asigurau apărarea unui drum de munte care avea acces în vale. Xerxes a atacat după 4 zile de așteptare fără să obțină rezultatul scontat. Atunci a luat hotărârea să încerce o încercuire pe drumul montan de ocol și tradiția citează numele lui Efialtes din Malta, drept cel care i-a condus pe perși. Leonidas a ținut un consiliu de război și a organizat apărarea pasului, luându-și asupra sa sarcinile cele mai grele. Nu se cunosc hotărârile luate de rege în această împrejurare dramatică care l-a costat viața. Din paginile scrise de Herodot despre bătălia de la Termopile nu reiese adevărul. Cert este că în trecătoare au rămas spartanii, thespienii și tebanii, aceștia din urmă, după Herodot, reținuți fără voia lor. În lupta care s-a dat, perșiiau suferit pierderi grele, doi frați ai lui Xerxes au căzut, iar Leonidas si oamenii săi au luptat eroic până ce au fost doborâți de numărul covârșitor al perșilor. Vestea despre bătălia de la Termopile a produs o impresie profundă în rândul aliaților, iar flota greacă s-a grăbit să ajungă în apele teritoriale ale Aticii, prin strâmtoarea Euripos.

Bătălia de la Salamina

Articol principal: Bătălia de la Salamina.

Drumul spre sud era acum deschis pentru Xerxes (luna august, 480). Teba, și așa bănuită de medism (atitudine favorabilă pentru perși, confundați cu mezii) nu a depus nici o rezistență. Intenția lui Xerxes de a jefui tezaurele de la Delfi nu a fost încununată de succes: o apărare organizată pe înălțimi-atribuită de tradiția legendară unor eroi locali-a reușit să-i alunge pe jefuitori, prin prăbușire de bolovani și stânci. Totuși, calea spre Atica era liberă. Temistocle și colegii săi au decis evacuarea Atenei. Majoritatea populației civile a fost transportată la Egina, Salamina și Troizen. Consiliul Areopagului a distribuit în aceste grave momente de criză câte 8 drachme pentru cei care s-au îmbarcat, dar, în urmă au mai rămas destui atenieni, de presupus locuitori aparținând păturilor mai puțin avute. Xerxes a ajuns la Atena odată cu flota sa care a ancorat la Phaleron. Orașul era părăsit. Asediul Acropolei a durat nu mai puțin de 2 săptămâni. Toți cei refugiați acolo au fost uciși, iar templele jefuite și arse (sept 480).

După căderea Acropolei grecii aliați au ținut un Consiliu de război în care s-a hotărât apărarea Istmului de Corint, ceea ce însemna abandonarea Eginei, a Salaminei, unde se găseau refugiați atenieni și megarieni. Temistocle a hotărât să împiedice cu orice preț punerea în aplicare a acestui plan. El i-a cerut o întrevedere lui Eurybiades și l-a convins de avantajele unei apărări organizate în apele Salaminei. Propunera lui Temistocle a prevalat într-un alt consiliu și astfel flota persană a fost silită, printr-o stratagemă, să primească lupta. Desfășurarea bătăliei navale de la Salamina, 20 septembrie 480, ne este cunoscută din două izvoare: poemul dramatic Perșii a lui Eschil și relatarea lui Herodot din cartea a VIII-a a Istoriilor sale. Deși între aceste două izvoare nu există o concordanță perfectă, datorită multor date ale tradiției nefavorabile lui Temistocle, introduse de Herodot în povestirea sa, reiese totuși că victoria grecilor a fost clară, flota lui Xerxes, care a asistat personal la bătălie, suferind grele pierderi în oameni și materiale. Tradiția greacă îl arată pe Xerxes ca pe un om pierdut dezorientat, cu gândul la fugă. Lucrurile nu stăteau însă câtuși de puțin așa. Regele, într-adevăr, era furios pe comportarea fenicienilor pe care contase cel mai mult și se temea ca restul flotei sale să nu facă o defecțiune. Înfrângerea sa era cunoscută în toată Grecia, care jubila de bucurie, iar din Ionia soseau vești îngrijorătoare. Practic, Xerxes își atinsese țelul urmărit; acum regele căuta să-și asigure drumul de întoarcere în vreme ce nu abandona câtuși de puțin planul său de subjugare a Greciei Balcanice. Socotea însă că în împrejurările atunci actuale, prezența sa era absolut necesară în Asia. Și evenimentele i-ai dat dreptate. Flota a fost trimisă către Hellespont cu ordinul să-i asigure trecerea spre Asia, iar el personal a plecat în aceeși direcție. Dar podul de vase nu mai exista. Regele a traversat marea la Abydos și apoi a ajuns la Sardes, de unde plecase. Cei 60.000 de oameni care-l însoțiseră au fost trimiși înapoi în Grecia, unde comanda trupelor de uscat a fost încredințată lui Mardonios. Deocamdată, la sosirea iernii, operațiile de război au fost întrerupte.

Consecințele bătăliei de la Salamina

Plecarea lui Xerxes a contribuit la mărirea ecoului provocat de victoria navală a flotei grecești. În bucuria care a urmat nimeni nu a mai fost de acord cu Temistocle, care cerea ca perșii să fie urmăriți și succesul obținut să fie dus până la capăt. Primejdia se îndepărta de Pelopones și acest lucru era obiectivul principal urmărit de Sparta și de aliații ei. La Istm s-au distribuit premii pentru vitejia arătată în lupta navală, pe locul întâi situându-se egineții, iar pe locul doi atenienii; în memoria regelui Leonidas și a celor trei sute de spartani care au căzut până la unul, la Sparta a fost ridicată o columnă pe care li s-au înscris numele; numeroase stele funerare cu inscripții în versuri elegiace aminteau de sacrificiul celor care și-au dat viața pentru patriile lor, iar în arta și literatura timpului au apărut opere de mare valoare care au imortalizat înfruntarea între greci și barbaroi (vorbitorii unor limbi străine). La Sparta, eveniment memorabil, Temistocle a fost sărbătorit. În primăvara următoare (479), Mardonis a primit ajutoarele trimise de Xerxes, sub comanda lui Artabazos, în vreme ce flota persană, slăbită mult în structura și capacitatea ei de luptă, avea sarcina de a supraveghea insula Samos. Conștient că Sparta nu mai era dispusă să lupte pentru salvgardarea nordului Greciei, Mardonios a făcut o încercare de a dezbina unitatea închegată în Consiliul de la Corint, și, în acest scop, l-a trimis pe regele Alexandros al Macedoniei la Atena, cu propuneri avantajoase. Ofertele comandantului persan au fost respinse cu demnitate, dar la Sparta nu apăreau semne că fruntașii politici laconieni înțeleg primejdia. Abia când Mardonios a reapărut în Atica, după dezbateri care au durat 10 zile, după insistenta cerere de ajutor a unei ambasade sosite din partea Atenei, Megarei și Plateei, abia atunci guvernământul laconian s-a decis să trimită trupe dincolo de Istm. Aceste contingente erau formate din cetățeni spartani și perieci, ajutați de hiloți; la trecerea Istmului, lacedemonienii au fost ajunși de alte trupe sosite din Pelopones, din Eubeea și din nordul Greciei.Baza armatei lui Mardonios era stabilită la Teba. Aici, pe malul stâng al fluviului Asopos, generalul persan a construit o puternică fortificație în așteptarea atacului grec. Locul unde s-a produs ciocnirea (luna august 479), în apropiere de localitatea Plateea, era mărginit la nord de albia Asoposului, iar la sud de înălțimile masivului Cithairon. Comandantul tuturor trupelor grecești era regele spartan Pausanias. El a obținut aici o victorie strălucită, decisivă, sărbătorită în anii următori prin sacrifici și organizarea unor festivaluri denumite Eleutheria, Sărbătorile eliberării. Mardonios și-a pierdut viața pe câmpul de luptă, conducătorii tebani care i-au sprijinit pe perși au fost executați fără a fi judecați, iar armata persană, descurajată, a pornit spre Hellespont. De aici înainte regatul persan nu va mai avea niciodată veleități de cucerire a Greciei europene. Ciocnire de interese care s-au mai ivit în cursul secolelor V și IV s-au desfășurat numai în regiunea asiatică. La Plateea rolul de frunte în câștigarea acestei bătălii istorice l-au avut spartanii și tegeații. La puține zile însă după acest succes răsunător, flota greacă, care patrula în apele insulei Delos, înștiințată de victoria obținută împotriva lui Mardonios, a trecut la rândul ei la atac împotriva flotei persane, staționate la Samos, care număra în rândurile ei numeroase corăbii ionice. Bătălia navală care s-a dat în fața promontoriului Mycale, pe coasta asiatică care străjuiește Samosul, a fost crâncenă (luna august, 479). Apoi grecii au debarcat pentru a devasta taberele inamicului instalate pe continent. Și cu acest prilej perșii au fost învinși, mai ales dacă se ține seama de imediata defecțiune a ionienilor pe care îi siliseră să meargă alături de ei. Comanda corăbiilor din Pelopones o avea Leotychidas. Mulțumit de rezultatul bătăliei, spartanul s-a întors de îndată spre Grecia Balcanică. Nu acesta a fost cazul atenienilor și al ionienilor. Conduși de Xantippos, dornici să-și impună prezența în Egeea, flota ateniană-ionică cucerește Sestosul din Hellespont, asigurând astfel libertatea regiunilor propontice. Prin această victorie era continuată politica de expansiune dusă anterior de Peisistratos și de Miltiades și, după câte judecă Herodot, care își încheie la acest moment Istoria sa, de aici înainte calea este deschisă pentru instituirea așa-numitului imperiu maritim atenian, cunoscut sub denumirea de Liga Ateniană.

Atacul Cartaginez asupra Siciliei

În vreme ce grecii din răsăritul Mediteranei luptau împotriva perșilor pentru a-și asigura libertatea și propria dezvoltare, și cei din partea occidentală a bazinului mediteranean s-au văzut nevoiți să facă grele sacrificii pentru a înfrunta pericolul venit din partea fenicienilor. Ceea ce inițial era o confruntare, îndeosebi pe planul concurenței comerciale, s-a transformat încă din cursul secolului al VI-lea în lupte înverșunate. Sicilia și Sardinia erau obișnuitul teatru al acestor confruntări, dar nici coasta de sud a Franței, unde foceenii fundaseră Massalia (Marsilia) sau coastele răsăritene și sudice ale Spaniei, nu erau scutite de asemenea ciocniri sângeroase. Alături de fenicieni, etruscii, aliații lor reprezentau un alt dușman înverșunat al coloniștilor greci. În a doua jumătate a secolului al VI-lea (cca 535), etruscii au izbutit să-și asigure controlul Corsicei, iar Cartaginezii pe cel al unei bune părți din Sardinia. Cartagina amenința acum tot mai stăruitor coloniile din Sicilia.

Tirania în Sicilia. În a doua decadă a secolului al V-lea Sicilia era dominată de regimuri tiranice: Anaxilas din Rhegion era acum și stăpânul coloniei Zancle (Mesana); Terillos, socrul său, deținea tirania din Himera; în sudul insulei se instalase la putere o altă famile de tirani, Gelon, la Siracuza, și socrul acestuia Theron, la Akragas (Agrigent). Tirania lui Gelon era oarecum de tipul aceleia restaurate de Pittacos în Lesbos. Lucrările urbane și cele de fortificații pe care le-a inițiat l-au îndreptățit să poarte titlul de al doilea fondator al Siracuzei. Soția sa, Damareta, fiica tiranului Theron, îi aducea un plus de siguranță în opera sa de construcție și de culturalizare a Siracuzei.

Intervenția Cartaginei. Un conflict între Theron din Akragas și Terillos din Himera a fost pe punctul de a costa libertatea grecilor din Sicilia. Alungat din Himera de adversarul său, Terillos apelează la ajutorul Cartaginei, întocmai cum Hippias apelase la cel al perșilor.De altfel, regatul Persiei și republica cartagineză acționau de comun acord împotriva grecilor. Echipajele cele mai valoroase din flota lui Xerxes erau cele feniciene. La Tyr și la Sidon emisarii lui Xerxes duceau intense tratative cu fenicienii cartaginezi pentru înrobirea tuturor ținuturilor unde se instalaseră grecii, mai ales de când regele aflase că aliații din Consiliul de la Istm ceruseră ajutor și de la Siracuza. În cursul anului 480 Cartagina se decide să lovească. O armată numeroasă sub comanda lui Hamilcar, unul din magistrații principali ai republicii Cartagineze (sofeti) a traversat marea spre Sicilia pentru a-l ataca pe Theron, care se instalase la Himera. Ajutat de ginerele său, Gelon, Theron obține victoria asupra cartaginezilor, iar Hamilcar își pierde viața în împrejurări învăluite în misterul legendelor. Aproape concomitent cu bătălia de la Salamina și cu alungarea perșilor din Europa, această victorie s-a bucurat de un prestigiu egal cu cel al luptei navale de la Salamina, mai ales că a fost urmată de un tratat de pace prin care cartaginezii își luau obligația să plătească siracuzanilor o despăgubire de 2000 de talanți, în afară de uriașa pradă de război capturată de greci din tabăra cartagineză. O monedă grea de argint, cu o frumoasă efigie înfățișând victoria siracuzană, denumită demaretană, după numele, soției lui Gelon, a fost doar una din numeroasele manifestări comemorative pentru salvarea Siciliei de cucerirea cartagineză.

Consecințele victoriei de la Himera. O și mai mare înflorire a orașelor grecești din sudul Italiei a urmat după 480. La moartea lui Gelon, în 478, succesiunea a fost preluată de fratele său Hieron, în timpul căruia siracuzanii izbutesc să înfrângă și veleitățile de cucerire a dușmanului grecilor dinspre nord, etruscii. În cursul anului 474 etruscii au atacat Cyme, pe coasta de apus a Italiei de sud, colonie greacă care îi stânjenea în legăturile lor cu sudul Italiei, cu intenția de a o desființa. Flota lui Hieron i-a împiedicat însă să treacă la realizarea planului propus și astfel, coloniile grecești din sudul Italiei (Magna Graecia) și cele din Sicilia au fost salvate de amenințările venite atât dinspre sud cât și dinspre nord. Victoria lui Hieron împotriva etruscilor a fost cântată de Pindar în prima sa odă pythică, în vreme ce tiranul a trimis la Olympia, ca semn comemorativ al izbândei sale, un coif de bronz, capturat de la etrusci. Coiful, pe care este săpată o inscripție comemorativă se găsește astăzi la British Museum.

Au urmat ani de grave neînțelegeri între tirani. În 472, la moartea lui Theron, urmașul său, Thrasidoros, în conflict cu Hieron, a fost învins; Himera și Akragasul au revenit la regimuri democratice, dar Siracuza, la moartea lui Hieron (467 î.H), ajungând pe mâna unui tiran odios, Thrasybulos, fratele lui Hieron, a izbutit la rândul ei să răstoarne tirania și să instaureze un regim democratic, nu fără mari vărsări de sânge. Câțiva ani mai târziu, după 460, grecii din Sicilia au avut de întâmpinat alte dificultăți. Populația locală din Sicilia, sicelii, sub comanda unui șef destoinic, Ducetios, a organizat o federație puternică și a încercat să subjuge orașele grecești. Această încercare, fără mari perspective de succes, a fost înăbușită de Siracuza în 450, iar Ducetios, printr-un act de clemență al Adunării populare din Siracuza, exilat la Corint. Revenind mai târziu în patrie, el a fundat, cu aprobarea Siracuzei, orașul Kale Akte pe coasta de nord a insulei, într-o vreme când, probabil, ajunsese la o înțelegere cu grecii pe care voise cândva să-i supună.

Sparta după războaiele greco persane

Recunoscută drept deținătoare a hegemoniei în Pelopones, Sparta, prin participarea ei la marile victorii împotriva perșilor se credea îndreptățită să devină și hegemonul întregii elenități. Cu toate acestea, conservatorismul rigid al formei de guvernământ, necorespunzător cu schimbările intervenite în alte cetăți stat, neacceptarea oricărui tip de reformă, lipsa de inițiativă pe plan extern au făcut din Sparta o cetate stat care nu mergea în pas cu vremea și ca atare, improprie să devină conducătoarea unei mari uniuni panelenice. Istoria Greciei între perioada care a urmat cuceririi Sestosului și începutul războiului peloponesiac, de unde Tucidide reia firul întrerupt de Herodot, este mai puțin cunoscută. Cu toate acestea, se știe că Sparta a făcut unele eforturi în sensul impunerii autorității ei pe plan panelenic. La doi ani după victoria de la Plateea și cea de la Mycale (478), regele Pausanias este trimis în fruntea unei expediții navale să elibereze pe grecii din Cipru de dominația persană. Terminând cu succes misiunea încredințată, Pausanias s-a îndreptat spre nord, spre Byzantion, unde, în mod inexplicabil pentru moment, a intrat în relații cu perșii, și astfel și-a atras asupra sa și a patriei sale ura tuturor grecilor din est, ale căror nădejdi erau îndreptate spre atenienii stăpânitori ai Sestosului. Ulterior s-a constat că Pausanias plănuia să instaureze un regim de regalitate liberală în Laconia, cu ajutorul perșilor, în programul căreia intra și îmbunătățirea statutului hiloților. Până la urmă aceste planuri ambițioase l-au costat viața. Deocamdată, după ce a pus stăpânire pe Byzantion, obținând astfel controlul asupra traficului maritim în Pont, Pausanias a cucerit și Sestosul, unde se instalaseră atenienii. În această fază a operațiilor spartane (477), atenienii au reacționat, trimițând o expediție sub conducerea lui Cimon, fiul lui Miltiades. Alungat din Propontida, Pausanias a fost rechemat la Sparta, unde, după câțiva ani, a murit în chip tragic. De aici înainte, pe cât se pare, Atena nu s-a mai aflat în bune relații cu Sparta, care, mereu în speranța de a deveni hegemon în Grecia Balcanică, a organizat o expediție în Tesalia urmând, ca din nord, subjugarea cetăților din Grecia centrală să urmeze în chip firesc (476). Grave tulburări în Pelopones, unde cetăți din Arcadia și Argos s-au ridicat împotriva pretențiilor Spartei de a se afla în poziție de hegemon, i-au împiedicat în cele din urmă pe laconieni să obțină rezultate în nord. Chiar și în Pelopones, cu toate succesele regelui Arhidamos, spartanii nu au mai izbutit să-și impună stăpânirea peste tot. În Elida, s- format prin synoikismos (federație politică) un stat democrat și același fenomen s-a petrecut și în Arcadia, la Mantineea (472).

Liga Ateniană

Ca o reacție la politica externă dusă de lacedomonieni în vederea obținerii unei hegemonii peste întreaga Grecie, ionienii, sprijiniți de atenieni, au înființat o Confederație sub conducerea Atenei, cunoscută îndeobște sub denumirea de Liga de la Delos(478-477). În principiu, această ligă, din care avea să se dezvolte rapid, imperiul atenian, era îndreptată împotriva perșilor, având drept scop continuarea operațiilor de luptă împotriva cotropitorului din anii 480 pe pământ asiatic. În Dellos, unde se afla marele Sanctuar apollinic, a fost adăpostit și tezaurul Ligii; la această Confederație au aderat și cetățile eolice de pe coasta asiatică, Lesbosul, Rhodosul, orașe grecești din Propontida, din Tracia, din Ciclade, așa că în curând Liga a căpătat caracterul unei mari puteri maritime. O problemă dificilă, încredințată lui Aristides, a fost aceea a fixării participării bănești la tezaurul Ligii, în funcție de posibilitățile fiecărui membru. Cei care puteau furniza corăbii pentru constituirea flotei comune nu plăteau nici o contribuție bănească (phoros); în general, ultima formă de participare la interesele comune era preferată. Contribuțiile erau primite de un colegiu de 10 atenieni denumiți hellenotami (casierii grecilor); a fi hellenotam a devenit cu timpul o funcție de mare răspundere și cinste. Liga era condusă de un Consiliu dominat de atenieni; în principui, Liga era condusă de acest Consiliu: în realitate, chiar dacă față de propunerile Atenei exista oarecare opoziție, majoritatea membrilor FConsiliului votau tot în favoarea poziției adoptate de conducerea ateniană.

După sfârșitul războaielor greco -persane, prestigiul lui Temistocle scăzuse mult față de cel al lui Aristides și al lui Xanthippos, căsătorit acum cu o descendentă a familiei Alcmenoizilor. Cu toate acestea, în condițiile constituirii Ligii din Delos și a ostilității crescânde între Atena și Sparta, pentru câțiva ani Temistocle încă a mai deținut funcții de stat alături de rivalii săi. În acest răstimp el s-a ocupat intens de mărirea potențialului naval al Atenei, încurajând populația metecă a orașului să participe la construcțiile de corăbii, ocupație rentabilă și tot el a fost acela care a introdus la Atena instituția trierarhiei, un sistem mixt de a construi corăbii, în care statul atenian avea doar o anumită participare, iar cetățeanul particular, trierarchul, care dispunea de fonduri suficiente pentru a completa cheltuielile și a instrui echipajul, obligația de a lansa corabia pe mare cu tot ce era necesar unei corăbii de război. Trierarchul răspundea de asemenea de întreținerea corăbiei și de hrana echipajului care se ridica la 170 de vâslași, corăbiile având trei rânduri de vâsle, 20 de marinari și 10 sau 15 soldați (epibatai). Un alt interes major al lui Temistocle a fost organizarea construcției unor solide ziduri de fortificație între Atena și Pireu, lucrare de proporții care s-a terminat abia în 458. Marile ziduri aveau drept scop, în primul rând, apărarea teritoriului Aticii de atacuri sosite din Pelopones, dar și garantarea comunicațiilor dintre Atena și portul ei. Din nefericire, așa cum în repetate rânduri îl acuză Herodot, Temistocle iubea banii și nu pregeta să ia mită. Ceea ce l-a dus la pieire.

Ostracizat în 472, acuzat că întreține legături cu regele Pausanias, Temistocle a fost urmărit atât de lacedomonieni cât și de atenieni până în nordul Greciei, unde a găsit azil la regele molossilor, Admet. În absență, a fost condamnat pentru înaltă trădare și bunurile i-au fost confiscate.Din nordul Greciei a izbutit să ajungă în Ionia și, ironie a soartei, a cerut protecția lui Xerxes, care i-a încredințat guvernarea unui district în Magnesia. Eroul de la Salamina s-a stins din viață pe pământul Asiei și locuitorii din Magnesia i-au cinstit memoria înălțându-i o statuie și un altar comemorativ în centrul orașului.

Între timp, Liga din Delos, a cărei comandă militară fusese încredințată lui Cimon, și-a pus forțele în mișcare împotriva perșilor. Primul obiectiv a fost eliberarea coastei de sud a Traciei, bogată în minereuri și lemn de construcții atât de necesar șantierelor navale; a urmat o expediție încununată de succes pe coastele sudice ale Asiei Mici, unde Cimon îi eliberează de sub dominația perșilor pe grecii instalați în Caria și în Lycia, obligându-i totodată să intre în Liga de la Delos (474-473). Xerxes însă a luat contramăsuri și l-a întâmpinat pe Cimon în regiunea bazinului inferior al fluviului Eurymedon, în Pamfilia. Flota persană ataca concomitent corăbiile grecești pe mare. Cu toată superioritatea perșilor, grecii au obținut și de astă dată o dublă victorie, pe mare și pe uscat, ceea ce a însemnat trecerea întregului sud al Asiei Mici de partea Confederației ateniene (468). Din imensa pradă de război capturată la Eurymedon a fost ridicat zidul sudic de protecție a Acropolei ateniene, ale cărui rămășițe pot fi văzute până astăzi.

Ultimul obiectiv urmărit de Cimon a fost eliberarea cetăților grecești din Chersonesul Tracic (467), dar, între 470-465, Liga a trebuit să facă față unor grave nemulțumiri izvorâte chiar în cadrul Confederației. Unele cetăți aveau motive întemeiate să fie nemulțumite li să dorească să iasă din Ligă, cum a fost cazul insulei Naxos, sau cel al insulei Thasos, unde disputa a pornit de la exploatarea minelor de aur. Insularii rebeli erau constrânși, prin forța armelor, să reintre în Ligă, ceea ce, desigur schimba cu totul caracterul Confederașiei inițiale, transformând Atena într-o putere dictatorială.

La mijlocul sec al V-lea, Liga din Delos care devenise o putere redutabilă, avea acum trei categorii de membrii: cei care furnizau corăbii; cei care aduceau o contribuție bănească impusă de Atena și cei care fuseseră siliți prin forță să rămână sau să intre în Ligă, plătind la rândul lor sume care li se fixaseră. Cetățile din a treia categorie, pe care Atena se silea în interesul ei să o lărgească, se aflau sub controlul direct al democrației sclavagiste ateniene, uneori erau chiar ocupate de garnizoane ateniene. Obligația de a pune soldați la dispoziția comandamentului superior revenea tuturor, cu excepția marilor insule cum ar fi Lesbos, Chios sau Samos, care furnizau un număr mare de corăbii. În cele din urmă, în 454 î.H, sigură pe puterea ei, Atena a transferat sediul tezaurului Ligii de la Delos la Atena.

Pânza de paianjen a Ligii ateniene, care în a doua jumătate a secolului V nu se mai putea chema Liga din Delos era concepută ca o rețea de tratate, între Atena și fiecare membru al Ligii în parte. Prevederile tratatelor cuprindeau îndatoririle ambelor părți, inclusiv îndatorirea membrilor Ligii de a-și aduce contribuția pentru organizarea Panatheneelor. Procesul de transformare a Atenei în putere dominantă care disprețuiește suveranitatea și libertatea celorlalte cetăți state din Ligă a mers mereu pe o linie ascendentă. Începând din 443, Atena și-a organizat supravegherea directă a cetăților din Ligă, grupându-le în districte: tracic, hellespontic, insular, ionic și carian (acesta din urmă fiind unit mai târziu cu cel ionic). La fiecare 4 ani, cu prilejul Panatheneelor se țineau seseiuni în care hellenotamii dădeau socoteală de fondurile Ligii, iar cetățile membre cereau deobicei reduceri ale contribuției lor; un alt aspect important al restricțiilor de independență a cetăților membre era și jurisdicția impusă de Atena acestor cetăți, extinzându-se treptat, până la obligativitatea ca și unele procese de drept penal să fie judecate la Atena.

Cimon, conducătorul de stat care contribuise într-o măsură hotărâtoare la crearea imperiului atenian, înțelegea totuși ca puterea Spartei pe continent să rămână neștirbită. După căderea lui Temistocle, el rămăsese cel mai de seamă om politic la Atena, în calitate de strateg, deși nu era simpatizat de partida radical democratică în fruntea căreia se ridica Pericle, fiul lui Xantippos, și Efialtes, dușman neîmpăcat al oligarhilor și al Spartei. La moartea lui Aristides, presiunile democraților împotriva lui Cimon, simpatizant al Spartei se înmulțesc. Cu prilejul unei grave răscoale a hiloților din Laconia și Messenia (464), Sparta s-a văzut nevoită să facă apel la aliații ei, printre care se număra Plateea, Egina, Mantineea, în cele din urmă, și la Atena. Cu toată opoziția partidei radical democrate, Cimon a plecat în Messenia cu 400 de hiloți, dar aici i s-a făcut ofensa să nu fie primit în tabăra aliaților. Motivul NU ESTE CUNOSCUT, DAR CIRCULAU vești că spartanii se fereau ca nu cumva atenienii să pactizeze cu răsculații. Opoziția democrată găsea astfel deplin justificare. Nu a fost greu ca Cimon să fie pus sub acuzare de adversarii săi și exilat (461). La puțin timp după acest eveniment, Efialtes a fost asasinat în condiții misterioase și Pericle devine principala figură politică la Atena. Sub conducerea lui, politica externă a Atenei ia o altă întorsătură decât pe vremea lui Cimon, îndeosebi atunci când Megara, în urma unei dispute cu Corintul, iese din Liga peloponesiacă și trece de partea Ligii ateniene (459), care se grăbește să înzestreze și această cetate cu puternice ziduri de apărare.