Manierism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Manierism (ital.: maniera = stil, manieră), termen care caracterizează stilul artistic între apogeul Renașterii și începuturile stilului baroc și ale Clasicismului, dezvoltat în Italia începând aprox. cu anul 1520. Sfârșitul manierismului este apreciat de diverși istorici ai artei între anii 1580 și 1650.

La început simbol al unei rupturi cu obiectivele Renașterii, manierismul desena o decadență în contradicție cu idealurile de armonie ale generațiilor anterioare. În zilele noastre, manierismul apare mai de grabă ca o continuare a căutărilor și realizărilor artiștilor reprezentativi ai Renașterii.

Introducere[modificare | modificare sursă]

Jacopo da Pontormo: Coborârea lui Iisus de pe cruce

Începând cu anii 1527-1530, spiritul renascentist suferă o criză brutală care distruge optimismul senin al începutului de secol. Jefuirea Romei (Sacco di Roma) în anul 1527 de către mercenarii spanioli și germani în slujba habsburgilor, sinonimă cu prăbușirea puterii papale, influența crescândă a Spaniei în politica statelor Italiei și măsurile Bisericii Catolice împotriva progresului alarmant al Reformei, toate acestea constituie fondul din care se detașează preocupările artiștilor din vremea respectivă. În acest sens, manierismul îndeplinește tendința de transformare arbitrară și de deformare a realului, exacerbarea subiectivității creatorului pe calea unei expresivități specifice, în căutarea marilor formule stilistice: "la maniera". Două opere ale lui Gian Paolo Lomazzo au servit în acel timp artiștilor să-și definească relațiile cu procesul de creație artistică: Trattato dell'arte della pittura, scoltura et architettura (Milano, 1584) și Idea del tempio della pittura (Milano, 1590). Termenul de "manierism" a fost introdus de istoricul de artă elvețian Heinrich Wölfflin la începutul secolului al XX-lea în lucrarea Das problem des Stils in der bildenden Kunst ("Problema stilului în arta plastică", 1912).

Trăsături caracteristice[modificare | modificare sursă]

  • pierderea clarității și coerenței imaginii
  • multiplicarea elemenelor și a planurilor în compoziție
  • simboluri complexe care se referă la domenii care nu aparțineau până acum tematicei artistice (alchimie, arta blazonului, limbajul florilor, ...)
  • gust pronunțat pentru un erotism estetizant
  • deformarea și torsiunea corpurilor
  • scheme sinuoase ("figuri în serpentină")
  • modificarea proporțiilor între diverse părți ale corpului
  • alungirea formelor

Artiștii florentini, Rosso Fiorentino și Jacopo da Pontormo, au fost precursori ai acestui stil. Mantova cu Giulio Romano, un elev al lui Rafael Sanzio, Parma cu Parmigianino și Siena cu Domenico Beccafumi adoptă curând acest stil. La Veneția Tintoretto și Paolo Veronese pictează cicluri uriașe dând un sentiment fantastic al spațiului.

Principali pictori manieriști[modificare | modificare sursă]

  • Jacopo da Pontormo (1494-1557) a fost reprezentantul cel mai important al manierismului. A frecventat atelierele lui Leonardo da Vinci, după care a devenit colaboratorul cel mai apropit al lui Andrea del Sarto. A practicat o artă stranie, cu culori reci și ireale, figurile personajelor sunt complicate și sinuoase, compozițiile dense și complexe sunt pline de dramatism.
  • Rosso Fiorentino (1494-1540) a executat din însărcinarea regelui François I frescele pentru palatul din Fontainebleau, inaugurând stilul manierit francez al secolului al XVI-lea, numit și École de Fontainebleau. Acest stil a pătruns de aici în cercul artiștilor din Antwerpen și al pictorilor englezi ai epocii.
  • Agnolo Bronzino (1503-1572), elev al lui Pontormo, pictor de curte al familiei Medici din Florența, a realizat un mare număr de portrete și tablouri cu subiect religios. Stilul său este rafinat, aristocratic, excelând prin redarea detaliilor și a culorilor într-o formă strălucitoare.
  • Parmigianino (1503-1540), discipol al lui Correggio, se caracterizează printr-o redare ambivalentă a relațiilor spațiale, cu accentuarea elementelor verticale.
  • Tintoretto (1518-1594), unul din cei mai importanți pictori manieriști venețieni. A pictat pentru biserici și pentru notabilitățile Veneției. Celebru este ciclul de fresce pentru Scuola di San Rocco. Unitatea compozițiilor sale se realizează printr-un colorit vibrant și printr-un clar-obscur fantastic și dramatic.
  • Paolo Veronese (1528-1588), pictor venețian. În pictura sa predomină formele opulente, lumina strălucitoare și spațiile vaste. Pictează femei cu păr blond bogat, îmbrăcate în veșminte fastuoase.
  • El Greco (1541-1614), pictor spaniol, originar din Creta. Stilul său se caracterizează prin alungirea figurilor, senzația de straniu a luminozității, irealitatea compozițiilor, care produc o exaltare mistică.

Alți pictori manieriști[modificare | modificare sursă]

Sculptura manieristă[modificare | modificare sursă]

Sculptura manieristă își găsește expresia în operele lui Giambologna (1529-1608), sculptor italian de origine flamandă și, mai ales, în creațiile uneori bizare ale lui Benvenuto Cellini (1500-1571), sculptor, giuvaergiu și miniaturist florentin.

Arhitectura manieristă[modificare | modificare sursă]

Exemplu de arhitectură manieristă îl constituie Palazzo del Tè din Mantova, realizat de Giulio Romano (1499-1546). Și interioarele bibliotecii Medicea-Laurenziana din Florența, realizate de Michelangelo, se înscriu în concepția manieristică. Alte exemple: Villa Farnese din Caprarola, în apropierea Romei, Parcul din Bomarzo cu galeria de monștri și figurile alegorice realizate în piatră.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Manierism

Legături externe[modificare | modificare sursă]