Neoclasicism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pictură neoclasică (1784–85)

Neoclasicismul este o mișcare în arta plastică, arhitectura și artele decorative ale Europei și Americii de Nord, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, caracterizată prin revirimentul stilului clasic grecesc și roman. Printre reprezentanții de frunte ai mișcării s-au numărat arhitecții Claude-Nicholas Ledoux și Robert Adam, pictorii Jacques-Louis David, Jean Ingres și Anton Mengs, sculptorii Antonio Canova, John Flaxman, Bertel Thorvaldsen și Johann Sergel precum și designerii Josiah Wedgwood, George Hepplewhite și Thomas Sheraton.

Influențat de gândirea din Secolul luminilor, neoclasicismul impune dominația rigorii, având ca modele arta greacă și cea romană. Antichitatea se impune din nou, în opoziție cu concepțiile baroce. Aceasta „noua lectură” este menită să ducă la redescoperirea simplității și profunzimii naturii, spre deosebire de trăirile superficiale ale rococo-ului. Temele mitologice și antice, sunt din nou prezente. În timpul primului Imperiu (1804-1814), neoclasicismul devine stilul oficial.

Revoluția franceză se folosește și ea de acest stil pentru a evidenția virtuțile patriotice, regândind valorile antice în termeni morali. Artistul trebuie să fie acum o persoană angajată civic, care să-i învețe pe ceilalți faptele eroilor antici, stimulând astfel virtutea.

Stilul neoclasic se caracterizează în principal printr-o întoarcere la formele greco-romane. Pentru artiști, nu este vorba de a recurge la imitarea servilă a Antichității sau la experiența Renașterii italiene, ci de a dezvolta noi principii, destul de repede transformate în reguli rigide: claritate a expunerii, simplitate a structurii prin intermediul ordinii, al simetriei, al proporțiilor.

Istorie[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, filosoful francez Denis Diderot subliniază că arta trebuie "să facă virtutea atrăgătoare, viciul odios și ridicolul strălucitor". Arta are o funcție morală: să arate oamenilor drumul pe care trebuie să-l urmeze. Este perioada în care marile descoperiri arheologice, mai ales din jurul orașului Pompeii, în sudul Italiei, readuc la modă civilizația romană. Această reînnoire a gustului pentru antic dă naștere unui curent internațional în toate artele, care se numește neoclasicim.

Referințe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Walter Friedlaender, 1952. David to Delacroix, (Originally published in German; reprinted 1980)
  • Fritz Novotny, 1971. Painting and Sculpture in Europe, 1780-1880, 2nd edition. (reprinted 1980)
  • Hugh Honour, 1968. Neo-classicism. Style and Civilisation 1968,(Reprinted 1977)
  • Robert Rosenblum, 1967. Transformations in Late Eighteenth Century Art
  • David Irwin, 1966. English Neoclassical Art: Studies in Inspiration and Taste
  • Svend Eriksen, Early Neoclassicism in France 1974
  • Gromort Georges (Author), Richard Sammons (Introductory Essay). The Elements of Classical Architecture (Classical America Series in Art and Architecture), 2001

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Neoclasicism