Istoria muzicii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.

Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Acest articol a fost etichetat în ianuarie 2007

Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul "modifică pagina".

Acest articol are nevoie de atenţia unui expert în muzică. Recrutaţi unul sau, dacă sunteţi în măsură, ajutaţi chiar dumneavoastră la îmbunătăţirea articolului!

Cuprins 1 Muzica Preistorică 2 Muzica în antichitate 2.1 China antică 2.2 India antică 2.3 Palestina antică 2.4 Grecia antică 3 Muzica în perioada Barocului 4 Orchestra simfonică 5

[modifică] Muzica Preistorică

Datează din paleoliticul mijlociu şi constă în lovituri între pietre, lemne sau orice alte obiecte uzuale. Au fost concepute şi imnuri de slăvire, din urlete şi dansuri.

Astăzi, aceste forme de manifesare sunt privite oarecum sceptic deoarece ele erau limitate la sunete precare şi destinate mulţumirii zeilor.

Muzica neolitică se cânta în temple păgâne iar cea laică de către doici copiilor. Cu toate că nu există dovezi scrise, s-au găsit numeroase piei şi mai târziu pergamente desenate cu instrumentele preistorice.

Treptat, această muzică s-a dezvoltat ajungând la muzica antică puţin celebră şi cunoscută în ziua de azi.

[modifică] Muzica în antichitate

[modifică] China antică

Muzica însemna cea mai de seamă artă.

"Cartea Cântecelor" este considerată cel mai vechi document de creaţie populară chineză cuprinzând 305 povestiri în versuri, unele având semne indicatoare de ritm de pauze sau unduiri expresive.

Există şi o muzică rigidă, de templu sau cea de slăvire a împăratului. De la mijlocul secolului al treilea înaintea erei noastre existau la curte orchestre de peste 800 de muzicanţi şi formaţii de peste 100 de dansatori.

Instrumentele de coarde erau variate având până la 20 de corzi ciupite sau acţionate cu un arcuş.

Instrumentele de suflat erau din bambus din lemn sau metal dar nici unul nu avea ancie. Instrumentele de percuţie erau toba, gongul, tam-tamul şi clopoţeii. Predominau registrele înalte sau joase, alternate cu dansul sau muzica de slăvire a împăratului. Ca oriunde, în paralel cu muzica cultă exista muzica neprofană sau laică.

Principalele instrumente populare chineze antice erau: pasio, leiba şi gutinul. Aceste instrumente nu aveau distanţa de semiton.

Sistemul sonor specific muzicii chinezesti este sistemul pentatonic.

[modifică] India antică

Caracteristica principală pentru practica muzicală indiană era legătura dintre cant, cuvânt şi gest. Mişcările capului şi ale mâinilor se alăturau muzicii astfel dezvoltându-se în mod deosebit muzica de dans "Sulu".

Subiectele erau culese din viaţa de zi cu zi: scene de la pescuit, de la seceriş sau din viaţa animalelor şi a pădurii. Odată cu arta dansului se dezvolta arta pantomimei (cu măşti şi costumaţii simbolice desfăşurat la teatrul de păpuşi).

Între muzica populară şi cea religioasă de la curtea împaratului exista o mare diferenţă.

Ca exemplu se vor lua procesiunile din Templu unde cocile intonau silabic texte sacre doar în limita intervalului de cvartă. Interpretul vocal mănuia în timp ce cânta toate instrumentele de percuţie.

[modifică] Palestina antică

Izvorul cel mai important în muzica acesteia a fost Biblia. Muzica lor însoţea toate manifestările de cult. Producţiile lor cele mai importante ţin de partea religioasă a muzicii şi sunt psalmii.

[modifică] Grecia antică

Muzica însoţea toate manifestările din viaţa grecilor.

[modifică] Muzica în perioada Barocului

Barocul muzical are 3 perioade: -incipient -median -tîrziu.

Caracteristici: Înlocuirea muzicii vocale cu cea instrumentală; Grija de a crea sunete mai perfecţionate; În domeniul instrumentaţiei apar noi instrumente muzicale cum ar fi cele de percuţie,noi instrumente de suflat,etc.

Suita baroca este caracterizată prin contrast tematic şi unitate tonală.Ea este formată din dansuri:sarabandă,allemandă,gigă,courantă,rondeau,bouree,poloneză.

Concertul din această perioadă se numeşte grosso şi are două grupe de instrumente:soli şi tutti.

Sonata este de două feluri: da chiesa(religioasă)

da camera(laică)

Preludiul are plan tonal inconstant

Fuga este monotematică iar ca structură se împarte in două sau trei secţiuni: expoziţie, divertisment şi eventual repriză sau încheiere.

Se compun ,de asemenea opere,oratorii,pasiuni. Compozitorii acestei perioade sunt binecunoscuţii Johann Sebastian Bach,Georg Friedrich Händel,Antonio Vivaldi,Arcangelo Corelli s.a.

[modifică] Orchestra simfonică

Instrumentele de suflat din lemn sunt:piculina, flaut, oboi, corn englez, clarinet,clarinet bas, fagot,contra fagot;

Instrumentele de suflat din alamă: trompetă, trombon, corn, tubă, corn francez;

Instrumentele de suflat hibride: familia saxofoanelor (sopranino, sopran, alta, tenor, bariton si bas)

Instrumente cu coarde cu arcus: vioară, violă, violoncel, contrabas;

Instrumente cu coarde ciupite: chitara, harpa, clavecin;

Instrumente cu coarde lovite: pian (pianina);

Instrumentele de percuţie cu sunet nedeterminat: trianglu, toba mică, toba mare, gong, talgere, castaniete, cinele;

Instrumentele de percuţie cu sunet determinat: timpani, celesta, xilofon, clopote, vibrafon, marimbafon;

Instrumente complexe, aerofone: orga mare

[modifică]

Faţă de dirijor, instrumentele cu coarde se află poziţionate chiar în faţa acestuia, pe rînduri, de la stînga la dreapta. Urmează instrumentele de suflat, în spatele celor cu coarde şi apoi, în spatele acestora cele de percuţie. Instrumentele de suflat din alamă au o sonoritate foarte puternică, de asemenea cele de percuţie. De aceea ele se folosesc în număr mai redus faţă de instrumentele de suflat din lemn şi instrumentele cu coarde.

Etimologie:

În greaca veche termenul orkhêstra (orkhêisthai = «a dansa») desemna spaţiul semi-circular situat între scenă şi spectatori, în care evolua corul. Mai târziu, la Roma, acest spaţiu era rezervat spectatorilor de marcă. În cele din urmă acest spaţiu va reveni grupului de instrumentişti, multă vreme aflat în spatele decorului (sec. XVII). Din această eopcă datează sensul modern al cuvântului orchestră (ansamblu de instrumente din diverse familii).

Evoluţia orchestrei simfonice:

Orchestra simfonica se naşte la Veneţia în jurul anului 1600. La început ea nu cuprindea decât instrumente cu coarde şi arcuş (familia viorii) şi un instrument de basso continuo (de obicei un clavecin). O orchestră din Dresda avea în 1731: 8 viori I, 7 viori II, 4 viole, 3 violoncele, 3 contrabaşi, 2 flaute, 5 oboaie, 5 fagoţi, 2 corni, trompete (în număr variabil) şi 2 clavecine (din care unul pentru basul continuu). O orchestră din perioada barocului muzical număra circa 20–25 de instrumentişti. În ansamblul lui Jean-Baptiste LULLY erau 40 de instrumentişti. Spre sfârşitul secolului XVIII (perioada clasică) orchestra simfonică va cunoaşte o evoluţie considerabilă (HAYDN şi MOZART) când dispar din orchestră instrumentele cu coarde ciupite (cu excepţia harpei) şi intră în orchestră clarinetul şi timpanul. BEETHOVEN: La timpan se adaugă alte percuţii: toba mare, triunghiul, talgerele. La alămuri se adaugă trombonul (Simf. 5, 6, 9). Alămurile sunt mai bine valorificate. Alte inovaţii: cornul englez, contrafagotul, flautul piccolo. Ala bala portocala =)) În secolul XIX orchestra simfonică ajunge la dimensiuni gigantice. Hector BERLIOZ – un adevărat virtuoz al orchestrei - renovează orchestraţia. În Requiem el foloseşte 16 tromboane şi 18 contrabaşi; în general orchestra lui BERLIOZ numără în jur de 150 de instrumentişti, sau chiar mai mulţi. Richard WAGNER dezvoltă orchestra din muzica de operă (orchestraţie foarte densă). Camille SAINT-SAËNS foloseşte xilofonul în Dans macabru (1874). Gustav MAHLER merge până la 10 trompete şi percuţii neobişnuite (talangă, bici).

Secolul XX aduce noi evoluţii: Maurice RAVEL valorifică în mod original toate instrumentele orchestrei în faimosul Bolero, inclusiv saxofonul. În 1909 Arnold SCHÖNBERG compune Klangfarbenmelodie (melodia timbrelor).

Bibliografie: Enciclopedia Universalis, Enciclopedia Britannica.

• Vezi şi: Instrument