Iran

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Iran (persană: ايران), oficial Republica Islamică Iran, şi până la 1935 cunoscută internaţional ca Persia, este o ţară în Asia de sud-vest, situată între coasta de nord-est al Golfului Persic şi coasta sudică a Mării Caspice. Din anul 1949 sunt folosite atât numele "Persia" cât şi "Iran". "Iran" este utilizat între funcţionari şi în contextul politic-statal. Numele "Iran" este un înrudit cu cuvântul "arian", şi înseamnă "teren de aur".

Cuprins 1 Istorie 2 Geografie 2.1 Aşezare 2.2 Relieful 2.3 Climă 2.4 Suprafaţă 2.5 Geografie administrativă 3 Demografie 3.1 Limba vorbită 3.2 Culte 4 Economie 5 Cultură 6 Vezi şi 7 Note

[modifică] Istorie

În sud-vest se dezvoltă între mileniile III î.Hr.-I î.Hr. regatul Elam, puternic influenţat de civilizaţiile mesopotamiene. La sfârşitul mileniului II î.Hr. pe teritoriul Iranului se stabilesc triburile indo-europene ale mezilor şi perşilor venite din nord (Iran="Ţara arienilor"). Regatul mezilor, constituit în secolul VII î.Hr, atinge apogeul în vremea lui Ciaxare (630 î.Hr.-584 î.Hr.). Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate, potrivit tradiţiei, către anul 700 î.Hr., de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaşte suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr.-559 î.Hr.) pe al Mediei. Cyrus II cel Mare (559 î.Hr.-529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale antichităţii, transformă în numai 3 decenii Persia, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, etc.) Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.

Imperiul Persan (condus de dinastia Ahemenizilor) se întinde de la Indus până în Egipt, Asia Mică şi Tracia, eşuând însă în tentativa de îngenunchere a Greciei. Cucerit de Alexandru cel Mare (Alexandru Macedon) (334 î.Hr.-330 î.Hr.), Imperiul Persan dă naştere lumii elenistice, apoi devine nucleul regatelor Part (250 î.Hr.-226) şi Sasanid (226-651), 2 puternice state în permanentă rivalitate cu Imperiul Roman. Cucerit de arabi (635-651), Iranul adoptă islamismul, dar se desprinde treptat în secolele IX-X din Califatul Arab. Ismail I (1499-1524), întemeitorul dinastiei Sefavizilor, pune bazele unui nou stat iranian centralizat, care ajunge la o remarcabilă strălucire sub Abbas I cel Mare (1588-1629). În timpul dinastiei Kajarilor (1779-1925) Persia cunoaşte o perioadă de declin, pierzând, în războaiele cu Rusia (1804-1813 şi 1826-1828), Gruzia, Daghestanul, Azerbaidjanul de Nord şi Armenia de Nord cu Erevanul. În a II-a jumătate a secolului XIX, influenţa britanică şi rusă, devin predominante, cele 2 state împărţind Persia, prin tratatul din 1907, în 2 zone de influenţă. Sub dinastia Pahlavi (1925-1979), îndeosebi după al II-lea razboi mondial, este urmărită modernizarea structurilor economice, sociale şi politice, precum şi europenizarea instituţiilor, apelându-se la resursele oferite de exploatarea zăcămintelor de ţiţei care transformaseră Iranul într-unul din marii producători mondiali. Mişcările antiguvernamentale laice, dar îndeosebi religioase, generalizate în 1978 în majoritatea provinciilor, au ca urmare părăsirea la 16 ianuarie 1979 a ţării de către şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1941-1971), aliat fidel al S.U.A. şi preluarea puterii de către Consiliul Revoluţionar Islamic, în frunte cu ayatollahul Ruhollah Khomeiny, care proclama la 1 aprilie 1979 Iranul republică islamică. Noua Constituţie aprobată de un referendum la 2-3 decembrie 1979, transformă Iranul într-un stat confesional Islamic. Vechea dispută de frontieră în zona râului Şatt-el Arab serveşte în septembrie 1980 Irakului ca pretext pentru a ataca Iranul (Saddam Husein, conducătorul Irak-ului, dorind să anexeze regiunea iraniană, Kuzestan), îndelungatul conflict dintre cele 2 state (1980-1988) soldându-se cu grele pierderi în oameni (peste 1.000.000 de morţi iranieni) şi impresionante distrugeri materiale. Epuizanta confruntare se încheie în august 1988, prin acceptarea de către Iran a Rezoluţiei nr. 598 a Consiliului de Securitate al O.N.U., care prevede încetarea imediată a tuturor ostilităţilor. Criza ostaticilor ambasadei S.U.A din Teheran (1979-1981), duce la ruperea relaţiilor diplomatice americano-iraniene (7 aprilie 1980). După moartea imamului Khomeiny (3 iunie 1989), persoanele care s-au succedat la conducere Iranului au continuat şi continuă politica de distanţare faţă de statele occidentale şi de sprijinire a mişcărilor islamice militante din lume.

[modifică] Geografie

[modifică] Aşezare

Iranul este situat în partea de est a emisferei nordice, în sud-vestul Asiei, fiind considerat ca una din ţările Orientului Mijlociu. Geografic, Iranul este situat între 44 grade şi 63 grade longitudine estică şi 25 grade şi 39,5 grade latitudine nordică. Iranul prezintă o mare diversitate din toate punctele de vedere, chiar şi sub aspectul reliefului şi climei. Este o ţară mare, cu o suprafaţă de 1.645.258 km², (cam de 3 ori cât Franţa, sau cât a V-a parte a S.U.A, deci este mai mare decât Regatul Unit, Franţa, Elveţia, Belgia, Olanda şi Germania la un loc.

[modifică] Relieful

Iranul de nord, situat la sud de Marea Caspică (unde altitudinea coboară 28m sub nivelul Oceanului Planetar), este străbătut de un lanţ muntos îngust, dar foarte înalt, Alborz (Elburz), care primeşte peste 1.200 de precipitaţii anual, şi care se pierde treptat spre graniţa cu Afganistanul. Culmile munţilor sunt acoperite cu zăpadă tot anul. Cele mai înalte vârfuri sunt Damavand (5.671m), situat la nord de Teheran, Sabalan (4.880 m), la nord-vest de Teheran şi la sud de Tonkabon. În această parte a ţării, pajiştile naturale şi pădurile ocupă mari suprafeţe. În ţinuturile de la nord de Elburz, terenurile agricole sunt utilizate îndeosebi pentru cultura cerealelor, plantaţii de ceai şi orezării. Resursele forestiere din ţinuturile Mazandaran şi Guilan, constituie materie primă pentru întreprinderile de prelucrare a lemnului de la Asalem şi Neka. Ţărmul Marii Caspice, cu plajele lui de nisip şi peisaj pitoresc, se numără printre cele mai căutate locuri de odihnă şi turism din Iran. Aspectul peisagistic este foarte impresionant. Teritoriul Iranului are forma unui pătrat distorsionat, de parcă ar fi fost pus la topit şi lăsat apoi să se întărească din nou. În marginea vestică, de la graniţa cu Turcia şi până la Golful Otoman, se întind Munţii Zagros, care formează o limită atât de evidentă, încât unii geopoliticieni îl consideră adevărata frontieră a lumii occidentale. Totuşi monumentele istorice iraniene se înşiră până departe pe ambele laturi ale acestui lanţ de munţi. Vârful cel mai înalt, Zard Kuh-e Bakktiari, are 4.309 m altitudine. Marginea sudică a munţilor este tivită de coasta zimţuită a Oceanului Indian. Datorită abundenţei calcarului şi a altor roci solubile, în Iran se află numeroase peşteri, care constituie puncte de atracţie şi posibile obiecte de studiu, atât pentru pentru turiştii obişnuiţi, cât şi pentru cei pasionaţi de speologie. Cele mai renumite peşteri se află în Azerbaidjan, în Kurdistan, în apropiere de Hamadan, în provincia Esfahan (Isfahan) şi în împrejurimile Teheranului.

[modifică] Climă

În partea centrală a ţării, împrejmuită de aceste bariere naturale, se află un platou înalt, Podişul Iranului, cu altitudini ce depăşesc în general 1.200m, care are în mare măsură caracter arid sărăturat. Aici se găsesc 2 mari deşerturi,^[1] Dasht-e Kavir (Kevir sau Deşertul Sărat), în suprafaţa de peste 200.000km² şi Dasht-e Lut, cu o întindere de 166.000km². Datorită dimensiunilor lor, cele 2 deşerturi au rămas până astăzi puţin cunoscute şi insuficient cercetate. Dasht-e Kavir şi Dasht-e Lut erau străbătute în vremurile trecute de mari caravane, care aduceau mărfuri din Orient în Occident şi invers. Apar însă în Iranul central şi multe porţiuni fertile, cu resurse de apă îndestulătoare, ca de exemplu depresiunea Esfahan, Khorasanul de nord, câmpiile Qazvin şi Varamin. Clima are un caracter excesiv continental, cu veri foarte călduroase şi uscate şi ierni geroase, cu căderi abundente de zăpadă. În ţinuturile din semiluna fertilă a Iranului din nord-vest şi vest, unde se află Lurestanul, Kurdistanul şi Azerbaidjanul, precipitaţiile sunt destul de abundente şi constante în timp; cu toate că există diferenţe mari de temperatură de la vară la iarnă, aici prosperă cirezile de vite şi se practică cu bune rezultate, agricultura neirigată. Contrastele climatice dintre diferitele regiuni contribuie la sporirea peisagistică. Partea sudică a ţării cuprinde câmpiile din Khuzistan, după care urmează o fâşie îngustă de câmpii şi dealuri care mărgineşte ţârmul Golfului Persic, continuându-se cu Munţii Mokran (Mekran). Aici clima este călduroasă, greu de suportat, iar ploile sunt foarte rare. Câmpiile din Khuzistan, cu soluri roditoare, sunt cultivate prin irigare cu apa provenită de la numeroasele cursuri de apă, care coboară din Munţii Zagros. O metodă foarte eficientă de contracarare a aridităţii climatice din Podişul Iranului, care se practică de 2.500 ani, este săparea de aducţiuni subterane (qanat), care captează apele din pânza freatică. Metodă, care s-a perpetuat până în timpurile moderne, s-a răspândit din Iran în alte ţinuturi din Orientul Mijlociu, în Africa de Nord şi chiar în Spania. Lungimea totală a reţelei de qanat ajunge la aproape 40.000 km. Iranul este de asemenea patria celor mai vechi baraje din lume, multe dintre ele aflându-se în stare de funcţionare şi în prezent. Totuşi clima Iranului este mai favorabilă decât cea a altor ţări din Orientul Mijlociu. Mai mult de 1/3 din teritoriu primeşte o cantitate de precipitaţii de peste 250 mm/an, iar zăpezile abundente din munţii care care înconjoară Podişul Central, asigură o rezervă importantă pentru irigaţiile de primăvară. Ferdousi, vestitul poet epic iranian, vorbeşte despre litoralul sudic al Marii Caspice ca despre un ţinut în care primăvara domneşte aproape tot timpul anului. Pe mari întinderi solurile sunt profunde şi fertile, deşi pe alocuri sunt afectate de eroziune cronică. Litoralul caspic, câmpiile centrale şi văile interioare posedă soluri relativ fragile, dar care pot fi cultivate. Resursele funciare şi hidrice nu sunt pe deplin valorificate. Doar o parte din terenul disponibil este folosit pentru agricultură. Prin lucrări ameliorative de mare amploare, ar putea fi luate în cultură mari suprafeţe în prezent insuficient utilizate, iar pe terenurile cultivate, acum s-ar putea obţine creşteri ale recoltelor prin utilizarea mai intensă şi mai eficientă a resurselor de apă. Potrivit datelor statistice, circa 20,7% din suprafaţa totală a Iranului o constituie terenurile deşertice şi neproductive, 54,9% sunt pajişti naturale, 7,6% păduri şi numai 14,4% teren potenţial arabil, din care 11.600.000 ha sunt cultivate anual, iar restul se află în pârloagă. Deşi în general teritoriul Iranului este arid şi muntos, în cuprinsul lui există mai multe lacuri interioare şi zone umede (33 la număr). Cele mai importante sunt: lacul Urmia (din Ajerbaidjanul vestic)-483.000 ha; lacurile Maharlu şi Barishur (Fars)-21.600 ha; lacurile Neiriz (Fars)-98.000 ha, Hamoun-e Hirmand (sau Jazmurian) din apropiere de Kuh-e Khajeh (Sistan)- 40.000 ha. Zonele umede sunt importante, nu numai pentru că adăpostesc numeroase păsări de apă interesante din punct de vedere ştiinţific, ci şi pentru că au o productivitate naturală ridicată, un peisaj atrăgător şi oferă posibilităţi de practicare a unor activităţi sportive şi recreaţionale. În Muntele Arart, situat la graniţa turco-armeano-iraniană şi portul [[[Chah Bahar (port)|Chah Bahar]] de la Golful Oman, din extremitatea sud-estică a ţării, este o distanţă mai mare dintre Paris şi Atena. Dacă suprapunem harta Iranului peste cea a Europei vestice, oraşul sfânt Mashhad se va afla în dreptul Budapestei, Abadan va cădea în Sardinia, Teheran în locul Venetiei, iar Shiraz în dreptul oraşului Napoli. Pe această întindere considerabilă se succed de la nord la sud şi de la est la vest condiţii climatice diferite. Contrastului dintre diversele regiuni, i se adaugă cel determinat de succesiunea anotimpurilor: acelaşi ţinut poate să aibă o vară dogoritoare şi o iarnă geroasă. Însă în cele 5 centre turistice principale, Esfahan, Mashhad, Shiraz Tabriz, Teheran, iarna are în general caracteristici similare, cu excepţia Shirazului care beneficiază de temperaturi mai blânde. Pornind dintr-un punct central, rareori poţi face deplasări mai scurte de o zi. De exemplu Persepolis, care se consideră că este situat "aproape" de Shiraz, se află la 60 km depărtare, iar Pasargadae la 130 km. Însă barierele naturale nu au împiedicat, ca între locuitorii de pe litoral şi cei din interiorul ţării să existe întotdeauna strânse legături economice şi sociale.

[modifică] Suprafaţă

Iranul are o suprafaţă de 1.648.195 km pătraţi, fiind a XVII-a ţară ca întindere de pe glob.

[modifică] Geografie administrativă

Iranul este împărţit în 30 de provincii.

Teheran Qom Markazi Qazvīn Gilan Ardabil Zanjan Āzarbāijān-e Sharqi (de est) Azerbaijan-e-gharbi Kurdistan Hamedan Kermanshah Īlām Provincia Lorestan Provincia Khūzestān

Chahar Mahaal-o-Bakhtiari Kohkiluyeh-o-Boyer Ahmad Bushehr Fars Hormozgan Sistan-o-Balouchestan Kerman Yazd Esfahan Semnan Mazandaran Golestan Khorasan-e-shomali (de Nord) Khorasan-e-razavi Khorasan-e-jonubi (de sud)

Oraşe principale: Mashhad, Isfahan(Esfahan), Tabriz, Shiraz, Ahwaz, Bakhtaran, Qom, Urumije, Rasht, Hamadan.

[modifică] Demografie

Anul şi Populaţia:

• 1950 - 16.913;
• 1955 - 19.090;
• 1960 - 21.704;
• 1965 - 24.886;
• 1970 - 28.805;
• 1975 - 33.344;
• 1980 - 39.330;
• 1985 - 48.418;
• 1990 - 56.674;
• 1995 - 62.199;
• 2000 - 66.125;
• 2005 - 69.421;
• 2010 - 74.276;

Populaţia Iranului este formată din perşi: 65%, azeri şi alte popoare turcice: circa 20%, kurzi: 8%, arabi: 2%, armeni etc. Cea mai mare parte a locuitorilor sunt stabiliţi în Nordul şi Nord-Vestul ţării, cu puternice concentrări de-a lungul ţărmului Marii Caspice, în jurul capitalei şi în provinciile Azerbaidjan Bakhtari şi Azerbaidjan Khavari. Alte concentrări mai importante de populaţie se întâlnesc în sectorul nordic al ţărmului Golfului Persic, în jurul oraşului Mashhad. Circa 1/3 din suprafaţa Iranului (cele 3 deşerturi) este aproape nelocuită.

• Natalitate: 40‰, mortalitate: 8‰.
• Populaţie urbană: 57%.

[modifică] Limba vorbită

Limba oficială a Iranului este persana (farsi). Limba persană are aproximativ 71.000.000 de vorbitori ca limbă maternă şi alte circa 31.000.000 ca limbă secundară. Este limba oficială în Iran, Afganistan (alături de afgana) şi Tadjikistan (dialectul tadgic, considerat în trecut limbă separată din motive mai mult politice decît lingvistice^{[necesită citare]}). Minorităţi persanofone se găsesc în Uzbekistan şi în diasporă în India, Pakistan, S.U.A, Israel. Încă din antichitate, persana a fost o limbă importantă, fiind limba principală a Persiei, unul din cele mai puternice state asiatice. După cucerirea islamică, persana a devenit una din limbile principale ale culturii islamice din Asia, fiind folosită ca limbă de prestigiu în întreaga Asie Centrală şi de Sud, inclusiv de popoare care nu vorbeau persana ca limbă maternă. În subcontinentul indian, persana a fost limba oficială a împăraţilor moguli, abia în 1842 colonizatorii britanici luând măsuri de înlocuire a acesteia cu engleza. Tradiţional se foloseşte alfabetul arab modificat. Acesta a fost adoptat cam la 150 de ani după cucerirea islamică. Înainte de aceasta se foloseau două alfabete indigene: Pahlavi (o versiune a alfabetului arameic) şi dîndapirak. În U.R.S.S s-a folosit şi alfabetul latin (după revoluţia bolşevică până la sfârşitul anilor 1930) şi alfabetul chirilic (de la sfârşitul anilor '30), pentru dialectul tagic, declarat limbă separată. Alfabetul chirilic se mai foloseşte şi în zilele noastre în Tadjikistan. O scriere pe baza alfabetului latin a fost creată cu 50 de ani în urmă de Mahomed Keyvan, în Iran. Scrierea oficială în Iran şi Afganistan este bazată pe alfabetul arab. Dialecte:

• persana de vest, folosită în Iran
• dari este numele dialectului estic, folosit în Afganistan.
• tagic este dialectul folosit în Tadjikistan, scris cu alfabet chirilic şi considerat de ruşi ca limbă separată.
• hazară, folosit în Afganistan de poporul hazar.
• buhărean, folosit în Uzbekistan (numele provine de la oraşul Buhara) şi de emigranţi în Israel.

[modifică] Culte

99% din populaţia iraniană este de confesiune islamică, şiită.

[modifică] Economie

Rapida dezvoltare economică a ţării în deceniile VII-VIII, în declin în deceniul următor şi în refacere în prezent se datorează, în principal, exploatării şi prelucrării petrolului, care asigură 1/5 din produsul naţional brut (PNB) şi cvasitotalitatea exporturilor (peste 90%). Având mari rezerve de petrol, Iranul şi-a sporit producţia în ultimii ani tinzând să redevină unul din principalii producători şi exportatori mondiali în domeniu, cum era înainte de 1980. Posedă importante capacităţi de rafinare a petrolului a căror extindere o vizează. Are imense rezerve de gaze naturale, tot mai mult valorificate. În prezent (mai 2008), Iranul este al IV-lea producător de petrol din lume^[2].

Industria prelucrătoare, relativ diversificată (îndeosebi rafinarea petrolului, chimică, metalurgică, textilă, alimentară), suferă din lipsă de energie electrică şi forţă de muncă. În prezent Iranul încearcă dezvoltarea unui ambiţios proiect energetic pe baza construirii unor centrale atomoelectrice. Acest proiect este puternic contestat de S.U.A şi alte ţări occidentale pe motiv că se încearcă de fapt dezvoltarea unui proiect nuclear militar de realizare a armei nucleare (încercări declarate de altfel de către autorităţile statului iranian). Agricultura concentrează încă o bună parte a populaţiei active (2/5) şi asigură 1/5 din PNB, principalul sector fiind producţia vegetală. Se cultivă îndeosebi grâu şi orz (aproape 3/5 din suprafaţa cultivată), de asemenea orez, sfeclă de zahăr, trestie de zahăr, bumbac şi alte plante. Există plantaţii arborescente de curmali, smochini şi citrice. Balanţa comercială a ţării este deficitară.

[modifică] Cultură

[modifică] Vezi şi

• Războiul Iran-Irak
• Marele Deşert din Iran şi Afganistan
• 30 de ani de revolutie islamica de la A la Z

[modifică] Note

	Iran --- Iranieni -- Limba persană
	Apărare  • Aşezări  • Capitala  • Climă  • Conducători  • Cultură  • Demografie  •  • Economie  • Educaţie  • Faună  • Floră  • Geografie  • Hidrografie  • Istorie  • Oraşe  • Politică  •  • Sănătate  • Sport  • Steag  • Stemă  • Subdiviziuni  • Turism  • • Cioturi  • • Formate  • • Imagini  • • Portal  • •

v • d • m Ţări în Asia de Sud Bangladesh · Bhutan · India · Iran · Maldive · Nepal · Pakistan · Sri Lanka Incluse uneori: Afganistan · Iran · Birmania · Teritoriul Britanic din Oceanul Indian · Tibet