Iran

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Iran
جمهوری اسلامی ایران
Jomhuri-ye Eslāmi-ye Irān
Republica Islamică Iran
Drapelul Iranului Stema Iranului
Devizăاستقلال. آزادی. جمهوری اسلامی
(persană; „Esteqlāl, āzādī, jomhūrī-ye eslāmī“)
(în română: "Independență, Libertate, Republica Islamică")
Imnای ایران
(persană; „Ey Iran”) („O Iran”)
Amplasarea Iranului
Amplasarea Iranului
Capitală
(și cel mai mare oraș)
Teheran
35°41′N 51°25′E / 35.683°N 51.417°E / 35.683; 51.417
Limbi oficiale persană
Limbi regionale persană, armeană, Neo-aramaică, azeră, kurdă, lori, baluchi, gilaki, mazandarani, arabă, turkmenă
Etnonim iranian
Sistem politic Stat unitar, Republică islamică
 -  Lider suprem Ali Khamenei
 -  Președinte Hassan Rohani
 -  Vicepreședinte Mohammad-Reza Rahimi
 -  Președintele Parlamentului Ali Larijani
 -  Președintele Curții Supreme Sadeq Larijani
Formare
 -  Imperiul Media 625 î.Hr. 
 -  Imperiul Safevid 1501 
 -  Republică islamică 1 aprilie 1979 
 -  Constituția actuală 24 octombrie 1979 
Suprafață
 -  Total 1,648,195 km² (locul 18)
 -  Apă (%) 0,7
Populație
 -  Estimare 2011 75.330.000 [1] (locul 17)
 -  Recensământ 2010 74.700.000 
 -  Densitate 45 loc/km² 
PIB (PPC) estimări 2010
 -  Total 863,5 miliarde USD[2] 
 -  Pe cap de locuitor 10.864 USD[5] 
PIB (nominal) estimări 2010
 -  Total 357,221 miliarde USD 
 -  Pe cap de locuitor 4.740 USD 
Gini (2008) 38[3] (medium
IDU (2010) 0,702[4] (înalt) (locul 70)
Monedă Rial iranian (IRR)
Prefix telefonic 98
Domeniu Internet .ir, (ایران.)
Fus orar UTC+3:30
 -  Ora de vară (ODV) UTC+4:30 (UTC+1)

Iran (persană: ايران), oficial Republica Islamică Iran, și până la 1935 cunoscută internațional ca Persia, este o țară în Asia de sud-vest, situată între coasta de nord-est al Golfului Persic și coasta sudică a Mării Caspice. Din anul 1949 sunt folosite atât numele „Persia” cât și „Iran”. „Iran” este utilizat între funcționari și în contextul politic-statal. Numele „Iran” este un înrudit cu cuvântul „arian"” și înseamnă „teren de aur”.

Istorie[modificare | modificare sursă]

În sud-vest se dezvoltă între mileniile III î.Hr.-I î.Hr. regatul Elam, puternic influențat de civilizațiile mesopotamiene. La sfârșitul mileniului II î.Hr. pe teritoriul Iranului se stabilesc triburile indo-europene ale mezilor și perșilor venite din nord (Iran="Țara arienilor"). Regatul mezilor, constituit în secolul VII î.Hr, atinge apogeul în vremea lui Ciaxare (630 î.Hr.-584 î.Hr.). Triburile perșilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate, potrivit tradiției, către anul 700 î.Hr., de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaște suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr.-559 î.Hr.) pe al Mediei. Cyrus II cel Mare (559 î.Hr.-529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalități ale antichității, transformă în numai 3 decenii Persia, dintr-o putere locală în cel mai vast și puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile grecești ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, etc.) Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Țara Israel, până la granițele Egiptului Faraonic.

Imperiul Persan (condus de dinastia Ahemenizilor) se întinde de la Indus până în Egipt, Asia Mică și Tracia, eșuând însă în tentativa de îngenunchere a Greciei. Cucerit de Alexandru cel Mare (Alexandru Macedon) (334 î.Hr.-330 î.Hr.), Imperiul Persan dă naștere lumii elenistice, apoi devine nucleul regatelor Part (250 î.Hr.-226) și Sasanid (226-651), 2 puternice state în permanentă rivalitate cu Imperiul Roman. Cucerit de arabi (635-651), Iranul adoptă islamismul, dar se desprinde treptat în secolele IX-X din Califatul Arab. Ismail I (1499-1524), întemeitorul dinastiei Sefavizilor, pune bazele unui nou stat iranian centralizat, care ajunge la o remarcabilă strălucire sub Abbas I cel Mare (1588-1629). În timpul dinastiei Kajarilor (1779-1925) Persia cunoaște o perioadă de declin, pierzând, în războaiele cu Rusia (1804-1813 și 1826-1828), Gruzia, Daghestanul, Azerbaidjanul de Nord și Armenia de Nord cu Erevanul. În a II-a jumătate a secolului XIX, influența britanică și rusă, devin predominante, cele 2 state împărțind Persia, prin tratatul din 1907, în 2 zone de influență. Sub dinastia Pahlavi (1925-1979), îndeosebi după al II-lea razboi mondial, este urmărită modernizarea structurilor economice, sociale și politice, precum și europenizarea instituțiilor, apelându-se la resursele oferite de exploatarea zăcămintelor de țiței care transformaseră Iranul într-unul din marii producători mondiali. Mișcările antiguvernamentale laice, dar îndeosebi religioase, generalizate în 1978 în majoritatea provinciilor, au ca urmare părăsirea la 16 ianuarie 1979 a țării de către șahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1941-1971), aliat fidel al S.U.A. și preluarea puterii de către Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu ayatollahul Ruhollah Khomeiny, care proclama la 1 aprilie 1979 Iranul republică islamică. Noua Constituție aprobată de un referendum la 2-3 decembrie 1979, transformă Iranul într-un stat confesional Islamic. Vechea dispută de frontieră în zona râului Șatt-el Arab servește în septembrie 1980 Irakului ca pretext pentru a ataca Iranul (Saddam Husein, conducătorul Irak-ului, dorind să anexeze regiunea iraniană, Kuzestan), îndelungatul conflict dintre cele 2 state (1980-1988) soldându-se cu grele pierderi în oameni (peste 1.000.000 de morți iranieni) și impresionante distrugeri materiale. Epuizanta confruntare se încheie în august 1988, prin acceptarea de către Iran a Rezoluției nr. 598 a Consiliului de Securitate al O.N.U., care prevede încetarea imediată a tuturor ostilităților. Criza ostaticilor ambasadei S.U.A din Teheran (1979-1981), duce la ruperea relațiilor diplomatice americano-iraniene (7 aprilie 1980). După moartea imamului Khomeiny (3 iunie 1989), persoanele care s-au succedat la conducere Iranului au continuat și continuă politica de distanțare față de statele occidentale și de sprijinire a mișcărilor islamice militante din lume.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Așezare[modificare | modificare sursă]

Iranul este situat în partea de est a emisferei nordice, în sud-vestul Asiei, fiind considerat ca una din țările Orientului Mijlociu. Geografic, Iranul este situat între 44 grade și 63 grade longitudine estică și 25 grade și 39,5 grade latitudine nordică. Iranul prezintă o mare diversitate din toate punctele de vedere, chiar și sub aspectul reliefului și climei. Este o țară mare, cu o suprafață de 1.645.258 km², (cam de 3 ori cât Franța, sau cât a V-a parte a S.U.A, deci este mai mare decât Regatul Unit, Franța, Elveția, Belgia, Olanda și Germania la un loc).

Relieful[modificare | modificare sursă]

Iranul de nord, situat la sud de Marea Caspică (unde altitudinea coboară 28m sub nivelul Oceanului Planetar), este străbătut de un lanț muntos îngust, dar foarte înalt, Alborz (Elburz), care primește peste 1.200 de precipitații anual, și care se pierde treptat spre granița cu Afganistanul. Culmile munților sunt acoperite cu zăpadă tot anul. Cele mai înalte vârfuri sunt Damavand (5.671m), situat la nord de Teheran, Sabalan (4.880 m), la nord-vest de Teheran și la sud de Tonkabon. În această parte a țării, pajiștile naturale și pădurile ocupă mari suprafețe. În ținuturile de la nord de Elburz, terenurile agricole sunt utilizate îndeosebi pentru cultura cerealelor, plantații de ceai și orezării. Resursele forestiere din ținuturile Mazandaran și Guilan, constituie materie primă pentru întreprinderile de prelucrare a lemnului de la Asalem și Neka. Țărmul Marii Caspice, cu plajele lui de nisip și peisaj pitoresc, se numără printre cele mai căutate locuri de odihnă și turism din Iran. Aspectul peisagistic este foarte impresionant. Teritoriul Iranului are forma unui pătrat distorsionat, de parcă ar fi fost pus la topit și lăsat apoi să se întărească din nou. În marginea vestică, de la granița cu Turcia și până la Golful Oman, se întind Munții Zagros, care formează o limită atât de evidentă, încât unii geopoliticieni îl consideră adevărata frontieră a lumii occidentale. Totuși monumentele istorice iraniene se înșiră până departe pe ambele laturi ale acestui lanț de munți. Vârful cel mai înalt, Zard Kuh-e Bakktiari, are 4.309 m altitudine. Marginea sudică a munților este tivită de coasta zimțuită a Oceanului Indian. Datorită abundenței calcarului și a altor roci solubile, în Iran se află numeroase peșteri, care constituie puncte de atracție și posibile obiecte de studiu, atât pentru pentru turiștii obișnuiți, cât și pentru cei pasionați de speologie. Cele mai renumite peșteri se află în Azerbaidjan, în Kurdistan, în apropiere de Hamadan, în provincia Esfahan (Isfahan) și în împrejurimile Teheranului.

Climă[modificare | modificare sursă]

În partea centrală a țării, împrejmuită de aceste bariere naturale, se află un platou înalt, Podișul Iranului, cu altitudini ce depășesc în general 1.200m, care are în mare măsură caracter arid sărăturat. Aici se găsesc 2 mari deșerturi,[6] Dasht-e Kavir (Kevir sau Deșertul Sărat), în suprafața de peste 200.000 km² și Dasht-e Lut, cu o întindere de 166.000 km². Datorită dimensiunilor lor, cele 2 deșerturi au rămas până astăzi puțin cunoscute și insuficient cercetate. Dasht-e Kavir și Dasht-e Lut erau străbătute în vremurile trecute de mari caravane, care aduceau mărfuri din Orient în Occident și invers. Apar însă în Iranul central și multe porțiuni fertile, cu resurse de apă îndestulătoare, ca de exemplu depresiunea Esfahan, Khorasanul de nord, câmpiile Qazvin și Varamin. Clima are un caracter excesiv continental, cu veri foarte călduroase și uscate și ierni geroase, cu căderi abundente de zăpadă. În ținuturile din semiluna fertilă a Iranului din nord-vest și vest, unde se află Lurestanul, Kurdistanul și Azerbaidjanul, precipitațiile sunt destul de abundente și constante în timp; cu toate că există diferențe mari de temperatură de la vară la iarnă, aici prosperă cirezile de vite și se practică cu bune rezultate, agricultura neirigată. Contrastele climatice dintre diferitele regiuni contribuie la sporirea peisagistică. Partea sudică a țării cuprinde câmpiile din Khuzistan, după care urmează o fâșie îngustă de câmpii și dealuri care mărginește țârmul Golfului Persic, continuându-se cu Munții Mokran (Mekran). Aici clima este călduroasă, greu de suportat, iar ploile sunt foarte rare. Câmpiile din Khuzistan, cu soluri roditoare, sunt cultivate prin irigare cu apa provenită de la numeroasele cursuri de apă, care coboară din Munții Zagros. O metodă foarte eficientă de contracarare a aridității climatice din Podișul Iranului, care se practică de 2.500 ani, este săparea de aducțiuni subterane (qanat), care captează apele din pânza freatică. Metodă, care s-a perpetuat până în timpurile moderne, s-a răspândit din Iran în alte ținuturi din Orientul Mijlociu, în Africa de Nord și chiar în Spania. Lungimea totală a rețelei de qanat ajunge la aproape 40.000 km. Iranul este de asemenea patria celor mai vechi baraje din lume, multe dintre ele aflându-se în stare de funcționare și în prezent. Totuși clima Iranului este mai favorabilă decât cea a altor țări din Orientul Mijlociu. Mai mult de 1/3 din teritoriu primește o cantitate de precipitații de peste 250 mm/an, iar zăpezile abundente din munții care care înconjoară Podișul Central, asigură o rezervă importantă pentru irigațiile de primăvară. Ferdousi, vestitul poet epic iranian, vorbește despre litoralul sudic al Marii Caspice ca despre un ținut în care primăvara domnește aproape tot timpul anului. Pe mari întinderi solurile sunt profunde și fertile, deși pe alocuri sunt afectate de eroziune cronică. Litoralul caspic, câmpiile centrale și văile interioare posedă soluri relativ fragile, dar care pot fi cultivate. Resursele funciare și hidrice nu sunt pe deplin valorificate. Doar o parte din terenul disponibil este folosit pentru agricultură. Prin lucrări ameliorative de mare amploare, ar putea fi luate în cultură mari suprafețe în prezent insuficient utilizate, iar pe terenurile cultivate, acum s-ar putea obține creșteri ale recoltelor prin utilizarea mai intensă și mai eficientă a resurselor de apă. Potrivit datelor statistice, circa 20,7% din suprafața totală a Iranului o constituie terenurile deșertice și neproductive, 54,9% sunt pajiști naturale, 7,6% păduri și numai 14,4% teren potențial arabil, din care 11.600.000 ha sunt cultivate anual, iar restul se află în pârloagă. Deși în general teritoriul Iranului este arid și muntos, în cuprinsul lui există mai multe lacuri interioare și zone umede (33 la număr). Cele mai importante sunt: lacul Urmia (din Ajerbaidjanul vestic)-483.000 ha; lacurile Maharlu și Barishur (Fars)-21.600 ha; lacurile Neiriz (Fars)-98.000 ha, Hamoun-e Hirmand (sau Jazmurian) din apropiere de Kuh-e Khajeh (Sistan)- 40.000 ha. Zonele umede sunt importante, nu numai pentru că adăpostesc numeroase păsări de apă interesante din punct de vedere științific, ci și pentru că au o productivitate naturală ridicată, un peisaj atrăgător și oferă posibilități de practicare a unor activități sportive și recreaționale. În Muntele Arart, situat la granița turco-armeano-iraniană și portul Chah Bahar de la Golful Oman, din extremitatea sud-estică a țării, este o distanță mai mare dintre Paris și Atena. Dacă suprapunem harta Iranului peste cea a Europei vestice, orașul sfânt Mashhad se va afla în dreptul Budapestei, Abadan va cădea în Sardinia, Teheran în locul Venetiei, iar Shiraz în dreptul orașului Napoli. Pe această întindere considerabilă se succed de la nord la sud și de la est la vest condiții climatice diferite. Contrastului dintre diversele regiuni, i se adaugă cel determinat de succesiunea anotimpurilor: același ținut poate să aibă o vară dogoritoare și o iarnă geroasă. Însă în cele 5 centre turistice principale, Esfahan, Mashhad, Shiraz Tabriz, Teheran, iarna are în general caracteristici similare, cu excepția Shirazului care beneficiază de temperaturi mai blânde. Pornind dintr-un punct central, rareori poți face deplasări mai scurte de o zi. De exemplu Persepolis, care se consideră că este situat "aproape" de Shiraz, se află la 60 km depărtare, iar Pasargadae la 130 km. Însă barierele naturale nu au împiedicat, ca între locuitorii de pe litoral și cei din interiorul țării să existe întotdeauna strânse legături economice și sociale.

Suprafață[modificare | modificare sursă]

Iranul are o suprafață de 1.648.195 km pătrați, fiind a XVII-a țară ca întindere de pe glob.

Geografie administrativă[modificare | modificare sursă]

Iranul este împărțit în 30 de provincii.

  1. Teheran
  2. Qom
  3. Markazi
  4. Qazvīn
  5. Gilan
  6. Ardabil
  7. Zanjan
  8. Āzarbāijān-e Sharqi (de est)
  9. Azerbaijan-e-gharbi
  10. Kurdistan
  11. Hamedan
  12. Kermanshah
  13. Īlām
  14. Provincia Lorestan
  15. Provincia Khūzestān
  1. Chahar Mahaal-o-Bakhtiari
  2. Kohkiluyeh-o-Boyer Ahmad
  3. Bushehr
  4. Fars
  5. Hormozgan
  6. Sistan-o-Balouchestan
  7. Kerman
  8. Yazd
  9. Esfahan
  10. Semnan
  11. Mazandaran
  12. Golestan
  13. Khorasan-e-shomali (de Nord)
  14. Khorasan-e-razavi
  15. Khorasan-e-jonubi (de sud)
IranNumbered.png

Orașe principale: Mashhad, Isfahan(Esfahan), Tabriz, Shiraz, Ahwaz, Bakhtaran, Qom, Urumije, Rasht, Hamadan.

Piranshahr

Demografie[modificare | modificare sursă]

Evoluţia demografică între 1956 şi 2013 (conform FAO, 2005). Populația în mii locuitori.
Densitatea populaţiei în provinciile Iranului

Anul și Populația:

  • 1950 - 16.913;
  • 1955 - 19.090;
  • 1960 - 21.704;
  • 1965 - 24.886;
  • 1970 - 28.805;
  • 1975 - 33.344;
  • 1980 - 39.330;
  • 1985 - 48.418;
  • 1990 - 56.674;
  • 1995 - 62.199;
  • 2000 - 66.125;
  • 2005 - 69.421;
  • 2010 - 74.276;

Populația Iranului este formată din perși: 65%, azeri și alte popoare turcice: circa 20%, kurzi: 8%, arabi: 2%, armeni etc. Cea mai mare parte a locuitorilor sunt stabiliți în Nordul și Nord-Vestul țării, cu puternice concentrări de-a lungul țărmului Marii Caspice, în jurul capitalei și în provinciile Azerbaidjan Bakhtari și Azerbaidjan Khavari. Alte concentrări mai importante de populație se întâlnesc în sectorul nordic al țărmului Golfului Persic, în jurul orașului Mashhad. Circa 1/3 din suprafața Iranului (cele 3 deșerturi) este aproape nelocuită.

  • Natalitate: 40‰, mortalitate: 8‰.
  • Populație urbană: 57%.

Limba vorbită[modificare | modificare sursă]

Limba oficială a Iranului este persana (farsi). Limba persană are aproximativ 71.000.000 de vorbitori ca limbă maternă și alte circa 31.000.000 ca limbă secundară. Este limba oficială în Iran, Afganistan (alături de afgana) și Tadjikistan (dialectul tadgic, considerat în trecut limbă separată din motive mai mult politice decît lingvistice[necesită citare]). Minorități persanofone se găsesc în Uzbekistan și în diasporă în India, Pakistan, S.U.A, Israel. Încă din antichitate, persana a fost o limbă importantă, fiind limba principală a Persiei, unul din cele mai puternice state asiatice. După cucerirea islamică, persana a devenit una din limbile principale ale culturii islamice din Asia, fiind folosită ca limbă de prestigiu în întreaga Asie Centrală și de Sud, inclusiv de popoare care nu vorbeau persana ca limbă maternă. În subcontinentul indian, persana a fost limba oficială a împăraților moguli, abia în 1842 colonizatorii britanici luând măsuri de înlocuire a acesteia cu engleza. Tradițional se folosește alfabetul arab modificat. Acesta a fost adoptat cam la 150 de ani după cucerirea islamică. Înainte de aceasta se foloseau două alfabete indigene: Pahlavi (o versiune a alfabetului arameic) și dîndapirak. În U.R.S.S s-a folosit și alfabetul latin (după revoluția bolșevică până la sfârșitul anilor 1930) și alfabetul chirilic (de la sfârșitul anilor '30), pentru dialectul tagic, declarat limbă separată. Alfabetul chirilic se mai folosește și în zilele noastre în Tadjikistan. O scriere pe baza alfabetului latin a fost creată cu 50 de ani în urmă de Mahomed Keyvan, în Iran. Scrierea oficială în Iran și Afganistan este bazată pe alfabetul arab. Dialecte:

Religie[modificare | modificare sursă]

Religia majoritară în Iran este islamul. Aproximativ 98% dintre iranieni aparțin acestei religi. Majoritatea musulmanilor iranieni sunt șiiți, islamul șiit fiind religie de stat. Alte religi majoritare în afară de islam sunt creștinismul, hinduismul, iudaismul, bahá'í și zoroastrismul. Zoroastrismul este vechea religie oficială a Persiei, religie înlocuită cu islamul după cucerirea arabă din secolul al VII-lea. Astăzi mai există în Iran mici comunități cu propriile lor temple și preoți. De multe ori persoanele nemusulmane din Iran sunt agresate și supuse la convertiri forțate.

Economie[modificare | modificare sursă]

Rapida dezvoltare economică a țării în deceniile VII-VIII secolul XX, în declin în deceniul următor și în refacere în prezent se datorează, în principal, exploatării și prelucrării petrolului, care asigură 1/5 din produsul național brut (PNB) și cvasitotalitatea exporturilor (peste70%). Având mari rezerve de petrol, Iranul și-a sporit producția în ultimii ani tinzând să redevină unul din principalii producători și exportatori mondiali în domeniu, cum era înainte de 1980. Posedă importante capacități de rafinare a petrolului a căror extindere o vizează. Are imense rezerve de gaze naturale, tot mai mult valorificate.

Industria prelucrătoare, relativ diversificată (îndeosebi rafinarea petrolului, chimică, metalurgică, textilă, alimentară, masini, trenuri si tramvai), și forță de muncă. Îna prezent Iranul încearcă dezvoltarea unui ambițios proiect energetic pe baza construirii unor centrale atomoelectrice. Acest proiect este puternic contestat de S.U.A și alte țări occidentale pe motiv că se încearcă de fapt dezvoltarea unui proiect nuclear militar de realizare a armei nucleare (încercări declarate de altfel de către autoritățile statului iranian). Agricultura concentrează încă o bună parte a populației active (2/5) și asigură 1/5 din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Se cultivă îndeosebi grâu și orz (aproape 3/5 din suprafața cultivată), de asemenea orez, sfeclă de zahăr, trestie de zahăr, bumbac și alte plante. Există plantații arborescente de curmali, smochini și citrice. Balanța comercială a țării este deficitară.

În prezent (mai 2008), Iranul este al IV-lea producător de petrol din lume[7], cu rezerve estimate la 136 miliarde de barili[8]. Are o producție de 4,21 milioane de barili pe zi, și a obținut 70 miliarde de dolari în anul 2007, din vânzarile de petrol[9]. Înainte de războiul cu Irakul vecin, între 1980 și 1988, Iranul producea aproape 6 milioane de barili de petrol pe zi[8].

În ce privește gazele naturale, cu livrări de zece miliarde de metri cubi în anul 2009, Iranul este al doilea mare furnizor de gaze naturale, după Rusia[10].

Comerțul exterior[modificare | modificare sursă]

În anul 2010, comerțul bilateral dintre Iran și China s-a ridicat la 29,3 miliarde de dolari, în creștere cu 40% față de 2009[11].

Cultură[modificare | modificare sursă]

Patrimoniu[modificare | modificare sursă]

Între 1979-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 13 obiective culturale sau naturale din Iran.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Iran


Flag of Iran.svg IranIranieniLimba persană

Apărare  • Așezări  • Capitala  • Climă  • Conducători  • Cultură  • Demografie
Economie  • Educație  • Faună  • Floră  • Geografie  • Hidrografie  • Istorie  • Orașe  • Politică
Sănătate  • Sport  • Steag  • Stemă  • Subdiviziuni  • Turism  • • Cioturi  • • Formate  • • Imagini  • • Portal