Istoria literaturii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Tăbliţă conţinând un fragment din Epopeea lui Ghilgameş, considerat cel mai vechi text literar al umanității

Istoria literaturii se referă la evoluția artei scrisului, din momentul apariției primelor texte literare și până în zilele noastre. De-a lungul acestei evoluții, genurile literare s-au înscris în diversele curente literare care s-au succedat și prin care literatura devine corelată cu istoria.

Cuprins

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Literatura sumero-babiloniană[modificare | modificare sursă]

Inscripţie sumeriană

În zona Mesopotamiei s-au descoperit sute de tăblițe de lut cu scriere cuneiformă, însumând o bogată literatură, care poate fi grupată în:

  • Literatură religioasă
  • Scrieri moral-filozofice
  • Eposuri

Dintre acestea, cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameș, a cărei vechime se situează la începutul mileniului al III-lea î.Hr.

Literatura egipteană[modificare | modificare sursă]

Fragment din Cartea Morților, 300 î.Hr.

Vechimea acestei literaturi urcă până aproape de anul 3.000 î.Hr. Sunt reflectate realități istorice, concepții și stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene vechi sub forma unei mari varietăți de opere literare dintre care cele mai valoroase sunt imnurile și povestirile.

Imnurile, adresate mai ales divinităților, exprimau inițial numeroase aluzii la legendele despre viața zeilor, ca apoi să se facă tot mai mult loc sentimentului de venerație a naturii, iar în final să se ajungă la imagini din viața cotidiană. Încep să fie utilizate figuri de stil ca: metafora, aliterația, comparația.

Atribuită lui Amenofis al IV-lea, cel care a introdus reforma religioasă a cultului solar în scopul limitării puterii clerului, Imnul lui Akhenaton, adevărată capodoperă a antichității, aduce imagini vii din realitate, Soarele devenind zeul iubirii dintre oamenii și popoare, al binefacerii, al fertilității și al păcii.

Povestirile egiptene, primele opere de proză narativă cultă din literatura universală, realizează un cadru de viață, situații și personaje cu atâta exactitate, încât reconstituie, cel mai viu, mai colorat și mai complet tablou al vechii societăți egiptene, cu viața, oamenii și moravurile lor. Printre cele mai valoroase este Povestea celor doi frați, un realist și sugestiv tablou al vieții și ocupațiilor obișnuite ale țăranului.

Literatura ebraică[modificare | modificare sursă]

Codexul de la Leningrad

Vechiul Testament însumează scrieri de un caracter foarte variat și datând din epoci diferite. Printre teme putem menționa: aventura fantastică (Cartea lui Iosua), fanatismul și setea de răzbunare (Cartea Esterei), tonul elegiac (Cartea lui Tobit), grațiosul (Cartea lui Rut), umorul ușor picant (Istoria Susanei). Caracterul emotiv al subiectelor, succesiunea incidentelor, bogăția sufletească a personajelor și înclinația povestitorului anonim spre notația psihologică conferă acestor povestiri o importanță deosebită în cadrul literaturii antice.

De asemenea, cei 151 de Psalmi sunt adevărate culmi de lirism, de o deosebită intensitate a sentimentului, cu metafore foarte plastice, subiective, pitorești sau suave.

Cântarea cântărilor este un poem de dragoste (redactat în forma sa definitvă în ultimele secole î.Hr.) în care tensiunea înaltă a sentimentului se exprimă fie direct, fie prin intermediul comparațiilor și metaforelor, care aduc un puternic parfum de exotism.

Cărțile profeților (scrise de diferiți autori între secolele al VIII-lea și al II-lea î.Hr.) impresionează prin accentele vibrante de revoltă împotriva nedeptății, asupririi, lăcomiei și luxului celor bogați, revolta mergând până la o violentă amenințare. Când iau apărarea celor săraci și oprimați, tonul acestor scrieri devine cald, generos, plin de umanitate, dar și de revoltă și de amenințare împotriva celor ce asupresc pe cei săraci. Prin elocința lor, Cărțile profeților se ridică la înalte culmi de proză literară, reprezentând o creație inedită pentru acea epocă.

Literatura indiană[modificare | modificare sursă]

Pagină din Mahābhārata descriind bătălia de la Kurukshetra

În cadrul acestei literaturii să menționăm mai întâi cele o mie de imnuri care alcătuiesc Rig Veda (imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii, focului, aurorei, pământului etc.) Pe lângă imnurile de adorare a elementelor naturii, care dobândesc un caracter filozofic și cosmogonic, sunt și imnuri pentru ceremonii matrimoniale, pentru funeralii etc.

Capodoperele vechii literaturi indiene sunt Mahābhārata și Ramayana. Mahābhārata (considerată cei mai mare operă de imaginație a Asiei) a fost elaborată între secolele al V-lea î.Hr. și al V-lea d.Hr. Este o operă de dimensiuni neobișnuite, fiind de 15 ori mai voluminoasă decât Iliada. Sunt relatate luptele dintre cele două neamuri ariene, iar în final se face un elocvent apel la împăcare și la lupta comună împotriva răului. Opera abundă în scene epice de o incomparabilă grandoare, în scene de o emoțională umanitate și în descrieri de natură de un colorit extraordinar.

Atribuită lui Valmiki, Rāmāyana are dimensiuni mult mai mici. Acțiunea este mai unitară și mai simplă: refugierea unui prinț și lupta acestuia pentru eliberarea soției sale. Există aici multe elemente de feerie și de basm, mai multă finețe și rafinament.

Ambele epopei sunt pătrunse de un puternic spirit de umanitate, de eroism și de justiție.

Cel mai mare poet indian al tuturor timpurilor a fost Kālidāsa. Cea mai celebră operă a sa a fost Sakuntalā. Prin duioșia sentimentelor, prin delicatul simț al naturii și lirismul gingaș, această evocare a iubirii fiicei unui pustnic pentru regele Dushyanta reprezintă una dintre cele mai valoroase opere ale Indiei din acea epocă.

O altă capodoperă a literaturii indiene o constituie Panciatantra. Forma actuală a operei a fost elaborată la începutul secolului I d.Hr. Această creație literară a exercitat o influență deosebită asupra fabulisticii orientale și, prin intermediul unor versiuni persane și arabe, asupra celei medievale europene.

Literatura chineză[modificare | modificare sursă]

Detaliu dintr-un poem scris de Du Mu

Literatura chineză are la bază opera Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii populare.[1] Opera a fost alcătuită în secolul al V-lea î.Hr., pe baza unui imens material de poezie populară, vechimea unora din aceste poezii urcând până pe la începutul mileniului al doilea î.Hr. Poeziile descriu viața poporului, obiceiurile cotidiene și problemele sociale ale epocii (sărăcia, oprimarea din partea stăpânirii).

Li Tai-pe (c. 701 - 762), poet al iubirii, a cultivat un vers elegant, grațios, în care finețea notației se îmbină cu puritatea sentimentului. Când tratează problematica socială, stilul său este grav și plin de forță.

Dar cel mai mare poet chinez este Du Fu (712 - 770). Se remarcă profunzimea sentimentului, realismul viziunii și forța expresiei. Du Fu este reținut în special de spectacolul mizer și revoltător al nedreptăților sociale, iar ororile războiului sunt exprimate cu o mare intensitate dramatică. Prin acest vibrant fond de umanitate, prin participarea afectivă intensă la viața timpului său, prin patosul dramatic al expresiei, Du Fu este unul dintre cei mai mari poeți ai lumii.

Literatura persană[modificare | modificare sursă]

Manuscris din Șah-Namé (Cartea regilor) a lui Firdoùsi

În epoca reformatorului Zoroastru (660 - 583 î.Hr. sau 630 - 553), sistemul religios al epocii a fost condensat în opera Avesta, lucrare importantă pentru istoria culturii.

După căderea Imperiului Persan sub dominație arabă, turcă și apoi mongolă, se instituie un regim feudal, iar literatura se centrează în domeniul celei de curte.

Prin epopeea sa de peste o sută de mii de versuri, Șah-Namé, poetul Firdoùsi reconstituie trecutul real sau legendar al poporului persan. Scenele de război, dar și cele de dragoste dau epopeii o forță și grandoare incomparabile.

Omar Khayyám (c. 1045 - c. 1122), unul dintre marii oameni de știință ai Orientului, matematician și fizician, astronom și medic, autor a numeroase opere scrise în arabă, este și autorul a circa 250 catrene. În aceste micropoeme, marcate de melancolie, dezamăgire și scepticism, este blamată viața frivolă, egoistă și nedreaptă.

Pagină din Coran, una dintre cele mai importante opere ale literaturii arabe

Un alt mare poet persan a fost Sāadi (1184 – 1283/1291?). Cele două capodopere ale sale, Livada cu fructe și Grădina florilor conțin elemente autobiografice, marcate de o simplitate și naturalețe care le-au asigurat popularitatea. În Grădina florilor găsim aforisme, sfaturi practice sau precepte morale, precum și observații critice asupra oamenilor din acea epocă.

Prin poeziile sale sub formă de gazel, Sāadi a cântat natura și dragostea.

Un alt mare poet care a utilizat gazelul a fost Hāfez. Printre temele liricii sale putem enumera: dragostea, prietenia, natura, bucuria de viață. Spre deosebire de Khayyám, Hāfez este mai optimist. De asemenea, se remarcă luminozitatea, sinceritatea, spontaneitatea și eleganța versului.

Literatura arabă[modificare | modificare sursă]

În cadrul literaturii arabe trebuie menționată opera O mie și una de nopți, o vastă culegere de povestiri datând din secolul al X-lea. Sursa acestora o constituie povestiri din India, Persia, Egipt și Arabia.

Literatura greacă[modificare | modificare sursă]

Începutul poemului epic Odiseea

Epoca homerică[modificare | modificare sursă]

În perioada secolelor XII - VIII î.Hr. cunoaște o mare dezvoltare genul epic, prin ciclurile de epopei din care s-au păstrat operele lui Homer, Iliada și Odiseea, și poemele lui Hesiod, Teogonia și Munci și zile.

În secolele VII - VI î.Hr. se afirmă genuri și specii noi: poezia lirică (Alceu, Safo, Anacreon, Pindar) și fabula (Esop).

Epoca antică[modificare | modificare sursă]

În secolele V - IV î.Hr. apar tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, odele lui Pindar, comediile lui Aristofan, precum și operele marilor filozofi Socrate, Platon și Aristotel.

Epoca elenistică[modificare | modificare sursă]

În perioada marcată de personalitatea lui Alexandru Macedon, literatura nu mai cunoaște strălucirea din perioadele anterioare. În schimb, se dezvoltă critica filologică a textelor.

Literatura romană[modificare | modificare sursă]

Perioada preclasică[modificare | modificare sursă]

Pagină din manuscrisul Vergilius Romanus din secolul al V-lea d.Hr. înfăţişând şi un portret al lui Vergilius

Ca orice popor, și latinii au avut o literatură nescrisă, folclorică. Tematica acesteia conține: viața, moartea, luptele dintre triburi, munca, iubirea. Toatea acestea sunt cântate în creații lirice, cântece de vitejie, legende, cântece de leagăn. Înțelepciunea populară este surprinsă în proverbe[2] și sentințe. De asemenea, mai circulau în popor diverse forme de descântece, incantationes, și cântece de ospețe, carmina convivalia. Tot prin creații de acest gen s-au transmis din generație în generație legenda lui Romulus și Remus, rivalitatea dintre Tarquini sau dintre Horați și Curiați.

Spre deosebire de legendele grecești, care aveau un caracter mai mult mitologic, în cadrul legendelor romane domină caracterul istoric și aceasta deoarece la romani cultul eroilor are o notă mai puțin religioasă, ci de de evocare a istoriei.

Toate aceste creații folclorice constituie izvoare pentru literatura scrisă.

Literatura latină cultă apare în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., după modelele grecești, și este ilustrată de Livius Andronicus, Titus Maccius Plautus și Quintus Ennius. Deși încă se mai resimte influența literaturii greci, romanii realizează o literatură originală.

Cnaeus Naevius (c. 270 – 201 î.Hr.) ilustrează genul dramatic prin comedii, tragedii, dar și cel epic prin care prelucrează legendele greci și romane.

În cadrul istoriografiei și al retoricii se remarcă Cato cel Bătrân (234 - 149 î.Hr.), Quintus Fabius Pictor (c. 254 î.Hr.-?), Lucius Cincius Alimentus și alții.

În domeniul comediei se remarcă și Publius Terentius Afer (195/185 – 159 î.Hr.).

Secolul I î.Hr.[modificare | modificare sursă]

În proză se remarcă Cicero (106-43 î.Hr.), care prin operele sale, printre care Catilinarele și Filipicele, poate fi considerat cel mai mare orator roman.

Împăratul Caius Iulius Cezar în lucrările "Commentarii de Bello Gallico" și "Commentarii de Bello Civile", vădește o deosebită obiectivitate și acordă un loc important și portretelor, nu numai narațiunii.

Gaius Sallustius Crispus a lăsat opere cu conținut istoric, iar Cornelius Nepos este primul biograf roman important.

Poezia este reprezentată de Caius Valerius Catullus (c. 87- c. 54 î.e.n.) și Titus Lucretius Carus (c. 99 - c. 55 î.Hr.), autorul celebrului poem filozofic "De rerum natura". Acesta este un poem cosmogonic și sociogonic conceput în maniera lui Epicur.

Epoca lui August (31 î.Hr. - 14 d.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Pagina-titlu a unei traduceri în germană din 1752 a Odelor lui Horațiu

Publius Vergilius Maro scrie Bucolicele, numite ulterior Ecloge (care au ca model idilele rustice ale lui Teocrit), Georgicele (care amintesc de "Munci și zile" ale lui Hesiod), dar opera sa cea mai valoroasă este Eneida. În Eneida, Vergiliu prin eroul său, Aeneas, evocă momente importante ale istoriei naționale.

Quintus Horatius Flaccus (65 - 8 î.Hr.), unul dintre cei mai importanți poeți romani a scris epode, satire, ode și epistole. Printre acestea din urmă, cea mai renumită este Epistula ad Pisones, cunoscută ulterior sub numele de "Ars poetica" și în care sub forma unui tratat de poetică, prezintă principii estetice. Acestea vor fi preluate mai târziu de către Nicolas Boileau-Despréaux în a sa lucrare "L'Art poétique".

Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. - 17/18? d.Hr.), poet liric, elegiac, scrie poeme erotice, "Amores", "Heroides" și "Ars amandi". În perioada exilului scrie "Tristele" și "Ponticele". Într-o altă etapă a creației sale compune marea frescă a "Metamorfozelor".

Literatura latină este o sinteză între idei, genuri și specii literare grecești, cu producții specifice genului latin. A servit ca izvor de inspirație pentru scriitori clasici francezi ca: Molière, Racine, Boileau, La Fontaine. Și alții scriitori de valoare universală, ca Shakespeare și Goethe, precum și alți creatori moderni și contemporani, au valorificat izvoare ale literaturii grecești și latine.

Literatura medievală[modificare | modificare sursă]

Pagină din incunabulul "Cronica saxonilor" (Cronecken der Sassen), apărută în 1492, descriind o scenă de luptă.

Epicul medieval[modificare | modificare sursă]

Evul Mediu a fost în primul rând o perioadă de războaie și cuceriri. Reflectând evenimentele epocii, literatura a dezvoltat cu precădere genul epic.

Poemele eroice[modificare | modificare sursă]

Avem de-a face cu poeme epice ample, care slăvesc vitejia unor eroi și care îmbină elementele istorice cu cele de legendă:

Romanele cavalerești[modificare | modificare sursă]

Avem romane de inspirație antică: Romanul Troiei și Romanul lui Alexandru cel Mare. În cadrul ciclului breton, avem: romanele referitoare la Sfântul Graal (printre care Perceval sau Povestea Graalului de Chrétien de Troyes), scrierile referitoare la Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde, "Tristan și Isolda", Lancelot (al lui Chrétien de Troyes), romanul Parzival al lui Wolfram von Eschenbach.

După apariția tiparului, romanul cavaleresc cunoaște o deosebită răspândire și un mare succes la public. Ecouri ale acestei specii le întâlnim la "Infernul" lui Dante (unde în episodul Francescăi da Rimini este amintit cavalerul Lancelot) sau la "Don Quijote" de Cervantes (care satirizează exagerările).

Lirica medievală[modificare | modificare sursă]

Poezia trubadurilor[modificare | modificare sursă]

Apărută în Franța, poezia trubadurilor se răspândește în toată Europa Occidentală. Subiectul îl constituie dragostea (sub forma de adorare și slujire a femeii nobile) și virtuțile cavalerești (statornicia, fielitatea, buna-cuviință, onoarea).

Printre poeții medievali europeni, amintim truverii (cel mai cunoscut fiind Chrétien de Troyes) și minnesingerii (printre care: Walther von der Vogelweide și Wolfram von Eschenbach).

François Villon[modificare | modificare sursă]

François Villon pe o gravură din 1489

François Villon (c.1431 - c.1474) a fost cea mai mare personalitate a liricii medievale franceze. Opera sa oferă o imagine viu colorată a vieții din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Dar principala valoare a creației sale constă în caracterul ei de autentică și tulburătoare confesiune a omului medieval.

Dante Alighieri[modificare | modificare sursă]

În Italia, poezia Școlii siciliene, precum și curentul literar "Dolce stil novo" au avut ca exponent important pe Dante Alighieri (1265 - 1321), cel mai mare poet al Italiei.

Dante a lăsat posterității:

  • "Vita Nuova", operă în versuri inspirată de iubirea sa pentru Beatrice
  • tratate filozofice, politice, literare, scrisori
  • "Divina Comedie", cea mai celebră operă a sa, una din capodoperele literaturii universale.

Dramaturgia medievală[modificare | modificare sursă]

Apar noi modalități dramatice:

  • teatrul misterelor, cu caracter religios și subiecte predominant biblice
  • miracolul: subiecte laice rezolvate prin intervenții miraculoase
  • farsa, comedie cu intrigă simplă, de inspirație populară și satirică.

Genul alegorico-didactic[modificare | modificare sursă]

Apare genul "fabliau" (un fel de snoavă ce se încheie cu o morală) și se dezvoltă fabula de mari dimensiuni (Romanul lui Renart și Romanul trandafirului).

Literatura renascentistă[modificare | modificare sursă]

Pagină din "Decameronul" (ediție din 1485) cu ilustrații realizate manual

Italia[modificare | modificare sursă]

Franța[modificare | modificare sursă]

Anglia[modificare | modificare sursă]

Spania[modificare | modificare sursă]

Țările de Jos[modificare | modificare sursă]

Clasicismul[modificare | modificare sursă]

Literatura franceză[modificare | modificare sursă]

Ediţia din 1740 a "Artei poetice" a lui Boileau

Acest curent literar apare în Franța și are la bază ideile cuprinse în "Poetica" lui Aristotel, idei sintetizate de Nicolas Boileau-Despréaux în lucrarea sa "Arta poetică".

Alți clasici francezi: Jean de La Bruyère, François de la Rochefoucauld.

Literatura engleză[modificare | modificare sursă]

Literatura germană[modificare | modificare sursă]

Literatura italiană[modificare | modificare sursă]

Literatura rusă[modificare | modificare sursă]

Literatura română[modificare | modificare sursă]

Iluminismul[modificare | modificare sursă]

Iluminismul apare în condițiile dezvoltării burgheziei și științei și în contextul Revoluției franceze.

Literatura engleză[modificare | modificare sursă]

Prima ediţie a "Călătoriilor lui Guliver", 1726

Literatura franceză[modificare | modificare sursă]

  • Montesquieu (1689 – 1755): Scrisori persane, Spiritul legii.
  • Voltaire (1694 – 1778): Candide, Scrisori filozofice (Scrisori privind națiunea engleză), Dictionnaire philosophique.
  • Denis Diderot (1713 – 1784): "Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers".
  • Jean-Jacques Rousseau (1712 – 1778): Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, Contractul social, Émile sau despre educație.

Literatura germană[modificare | modificare sursă]

Literatura rusă[modificare | modificare sursă]

Literatura română[modificare | modificare sursă]

Școala Ardeleană:

Preromantismul[modificare | modificare sursă]

Preromantismul reprezintă o tranziție de la iluminism la romantism.

Literatura engleză[modificare | modificare sursă]

Primul volum din Opere complete a lui Goethe, apărut în 1827

Literatura germană[modificare | modificare sursă]

Mișcarea "Sturm und Drang":

Literatura franceză[modificare | modificare sursă]

Literatura română[modificare | modificare sursă]

Romantismul[modificare | modificare sursă]

Buch der Lieder a lui Heinrich Heine, ediția 1827

Romantismul s-a dezvoltat în primele decenii ale secolului al XIX-lea în Europa, ca o reacție față de clasicismul rigid și s-a extins și în alte continente.

Literatura germană[modificare | modificare sursă]

Literatura engleză[modificare | modificare sursă]

Literatura franceză[modificare | modificare sursă]

Literatura italiană[modificare | modificare sursă]

Literatura rusă[modificare | modificare sursă]

Alte literaturi[modificare | modificare sursă]

Edgar Allan Poe (1809 – 1849), Sándor Petőfi (1823 – 1849), Adam Mickiewicz (1798 – 1855).

Literatura română[modificare | modificare sursă]

Grigore Alexandrescu (1810 – 1885), Constantin Negruzzi (1808 – 1868), Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836 – 1907), Vasile Alecsandri (1821 – 1890), Mihai Eminescu (1850 – 1889).

Realismul[modificare | modificare sursă]

Prima ediţie a lui Germinal de Émile Zola

Realismul a evoluat în următorul context:

Literatura franceză[modificare | modificare sursă]

Literatura engleză[modificare | modificare sursă]

Literatura rusă[modificare | modificare sursă]

Alte literaturi[modificare | modificare sursă]

Norvegienii Henrik Ibsen (1828 – 1906) și Bjørnstjerne Bjørnson (1832 – 1910) și americanul Mark Twain (1835 – 1910).

Literatura română[modificare | modificare sursă]

Ion Luca Caragiale (1852 – 1912), Ioan Slavici (1848 – 1925), Liviu Rebreanu (1885 – 1944).

Naturalismul[modificare | modificare sursă]

Acest curent s-a afirmat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea mai întâi în Franța.

Parnasianismul[modificare | modificare sursă]

Curentul debutează în al șaptelea deceniu al secolului al XIX-lea.

Simbolismul[modificare | modificare sursă]

Les Fleurs du Mal a lui Baudelaire, ediția din 1900

Această mișcare apare în Franța în jurului anului 1880, ca o reacție împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a parnasianismului.

Literatura secolului XX[modificare | modificare sursă]

Poezia[modificare | modificare sursă]

Se desprind două mari tendințe:

Poezia militantă[modificare | modificare sursă]

Acest model liric se caracterizează prin preocupare pentru politic, social și istoric, atitudine mobilizatoare, patetism, combativitate. Printre poeții care se înscriu în această direcție, amintim: Vladimir Maiakovski (1893 – 1930), Federico García Lorca (1898 – 1936), Rafael Alberti (1902 – 1999), Louis Aragon (1897 – 1982), Attila József (1905 – 1937), Guo Moruo (1892 – 1978), Pablo Neruda (1904 – 1973), Nicolás Guillén (1902 – 1989).

Poezia meditativă și confesivă[modificare | modificare sursă]

Este exprimat universul interior și sunt explorate marile probleme ale existenței (viața, moartea, iubirea, sentimentul singurătății, al alienării). Adesea sunt revalorificate miturile și este evocat impactul civilizației moderne asupra omului. Poeții mai cunoscuți ai acestui gen sunt: Serghei Esenin (1895 – 1925), Guillaume Apollinaire (1880 – 1918), Rainer Maria Rilke (1875 – 1926), T.S. Eliot (1888 – 1965), Paul Valéry (1871 – 1945), Giuseppe Ungaretti (1888 – 1970), Tudor Arghezi (1880 – 1967), Lucian Blaga (1895 – 1961), Ion Barbu (1895 – 1961).

Romanul secolului XX[modificare | modificare sursă]

Teatrul secolului XX[modificare | modificare sursă]

  • Drama de idei: este dezbătută o idee, obiectivul principal fiind transmiterea unui mesaj.
  • Drama istorică: istoria este văzută dintr-un punct de vedere contemporan, căutându-se similitudinile dintre problemele trecutului și cele ale prezentului.
  • Teatrul politic: sunt dezbătute semnificațiile unui eveniment politic și are caracter militant.
    • Bertolt Brecht (1898 – 1956): Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită
  • Drama personalității umane: prin prisma psihanalizei, este explorat subconștientul.
  • Teatrul absurdului: este dezbătută problema dificultății de comunicare într-o societate lipsită de umanism.

Poezia secolului XX[modificare | modificare sursă]

Avem câteva direcții importante:

Note[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]