Iugoslavia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Iugoslavia (bosniacă, croată, macedoneană, muntenegreană, sârbă, sârbo-croată sau croato-sârbă, slovenă: Jugoslavija; chirilice: Југославија; literalmente în română: "Slavia de Sud" sau "Ţara slavilor de sud") este un termen care descrie trei entităţi politice care au existat succesiv, în peninsula Balcanică, din Europa, în cea mai mare parte a secolului XX.
Prima entitate cunoscută cu acest nume a fost Regatul Iugoslaviei, care, înainte de 3 octombrie 1929 a fost cunoscut sub numele de Regatul sârbilor, croaţilor, şi slovenilor. Aceasta a fost înfiinţată la 1 decembrie 1918 prin unirea Statului slovenilor, croaţilor şi sârbilor şi a Regatului Serbia (prin care Regatul Muntenegrului a fost anexat la 13 noiembrie 1918, iar la 13 iulie 1922, la Conferinţa ambasadorilor de la Paris a dat recunoaştere internaţională a unirii[1]). Regatul Iugoslaviei a fost invadat de Puterile Axei în 1941, iar datorită evenimentele care au urmat, a fost oficial abolit în 1943 şi 1945.
A doua entitate cunoscută cu acest nume a fost Federaţia Democrată a Iugoslaviei, care a fost proclamată în 1943, de mişcarea de rezistenţă a partizanilor iugoslavi în Al doilea război mondial. Ulterior, a fost redenumită în Republica Populară Federativă Iugoslavia în 1946, când a fost instaurat un guvern comunist. În 1963 a fost iar redenumită în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (R.S.F. Iugoslavia). Acesta a fost cel mai mare stat iugoslav, deoarece Istria şi Rijeka au fost date noi Iugoslavii după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Cele opt elemente constitutive care au format federaţia erau republicile socialiste Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia, Serbia şi provincii socialiste autonome Kosovo şi Voivodina (care au fost de asemenea membri egali în federaţiei). Începând din 1991, R.S.F. Iugoslavia s-a dezintegrat în războaiele iugoslave, după care a urmat secesiunea ţărilor constituente a entităţilor.
Ultima entitate care era cunoscută cu acest nume a fost Republica Federală Iugoslavia înfiinţată pe 27 martie 1992. Aceasta a fost o federaţie constituită din două republici non-secesioniste rămase, Muntenegru şi Serbia (incluzând provinciile autonome Voivodina şi Kosovo). Pe 4 martie 2003, a fost redenumită în Uniunea Statală a Serbiei şi Muntenegrului, iar numele "Iugoslavia" a fost desfiinţat oficial. Pe 3 iunie, respectiv 5 iunie 2006, Muntenegru şi Serbia şi-au declarat independenţa, astfel sfârşindu-se statul iugoslav. Kosovo şi-a declarat independenţa la 17 februarie 2008. Statalitatea sa este, cu toate acestea, încă disputat. Ultima ţară de a avea orice atribut iugoslav în numele său este Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
Cuprins |
[modifică] Fondarea statului
Iugoslavia a fost ideea pentru un singur stat pentru toate intelectualităţile slave de sud şi a apărut spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi a câştigat proeminenţă în secolul XIX cu deplasarea Ilirilor, care a culminat cu realizarea idealului în 1918 odată cu căderea Casei de Habsburg a imperiului Austro-Ungar la sfârşitul primul război mondial şi formarea Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Cu toate acestea, Regatul a fost mai bine cunoscut şi familiar precum şi chiar şi pe hărţi ca Iugoslavia (sau Jugo-slavia în restul Europei); în 1929 a fost redenumit în "Regatul Iugoslaviei".
[modifică] Regatul Iugoslaviei
- Informaţii suplimentare: Regatul Iugoslaviei
[modifică] 1918-1928
- Constituţia Vidovdan
- Tratatul de la Rapallo, 1920
- Interzicerea Partidului Comunist
- Alegerile din 1923
- Asasinarea lui Stjepan Radić
[modifică] Perioada regelui Alexandru
Regele Alexandru I a interzis partidele naţionale politice în 1929, a preluat puterea executivă şi a redenumit ţara Iugoslavia. El speră să reducă tendinţele separatiste şi atenuarea pasiunilor naţionaliste. Cu toate acestea, politica lui Alexandru a întâmpinat mai târziu opoziţie din partea altor puteri europene care decurg din Italia şi Germania, în care fasciştii şi naziştii au ajuns la putere, şi Uniunea Sovietică, în care Stalin a devenit domnitor absolut. Nici una din aceste trei regimuri au favorizat politica urmărită de Alexandru I. De fapt, Italia şi Germania, a vrut să se revizuiască tratatele internaţionale semnate după primul război mondial, iar sovieticii au fost determinaţi, să îşi recâştige poziţiile în Europa şi să exercite o politică internaţională mai activă.
Alexandru a încercat să creeze o Iugoslavie naturală. El a decis să elimine regiunile istorice ale Iugoslaviei, iar noile graniţe interne au fost retrase pentru provincii sau banate. Banatele au fost denumite după râuri. Mulţi politicieni au fost închişi sau ţinuţi sub supraveghere fermă de poliţie. Efectul dictaturii lui Alexandru a fost să continue alienarea non-sârbilor de la ideea de unitate. În timpul domniei sale steagurile naţiunile iugoslave au fost interzise, în chestiuni interne de stat a fost una de poliţie, de asemenea ideile comuniste au fost interzise.
Regele a fost asasinat la Marsilia în timpul unei vizite oficiale în Franţa în 1934 de către Vlado Chernozemski, un trăgător cu experienţă din Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană în cooperare cu Ustaše, o organizaţie croată revoluţionară. Alexandru a fost succedat de Petru al II-lea, fiul său de unsprezece ani, şi un consiliu de regenţă condus de vărul său Prinţul Paul.
[modifică] Iugoslavia în anii 1930
Scena politică internaţională spre sfârşitul anilor 1930, a fost marcată de creşterea intoleranţei dintre figurile principale, de atitudinea agresivă a regimurilor totalitare, şi de certitudinea că ordinul aşezat după primul război mondial îşi pierdea fortificaţia, iar sponsorii acesteia îşi pierdeau puterea. Susţinuţi şi presaţi de Italia fascistă şi Germania nazistă, liderul croat Vladko Maček şi partidul său care au reuşit crearea Banatul Croaţiei (regiune autonomă cu o auto-guvernare internă semnificativă) în 1933. Acordul specifica faptul că Croaţia va rămâne parte din Iugoslavia dar s-a construit rapid o identitate politică independentă în relaţiile internaţionale. Întregul regat urma să fie federalizat, dar izbucnirea celui de-al doilea război mondial a împiedicat realizarea acestor planuri.
Prinţul Paul s-a supus presiunii fasciste şi a semnat Pactul Tripartit de la Viena pe 25 martie 1941, în speranţa ca va ţine Iugoslavia departe de război. Dar acesta a fost la nivelul cheltuielilor de sprijin popular pentru regenţa lui Paul. Ofiţerii militari seniori, au fost de asemenea împotrivit tratatului, şi au lansat o lovitură de stat, atunci când regele a revenit pe 27 martie. Generalul armatei, Dušan Simović, a pus stăpânire pe putere, a arestat delegaţia de la Viena, Paul a fost exilat, şi a încheiat regenţa, oferindu-i regelui Petru la vârsta de 17 ani puteri depline. Hitler a decis pe urmă atacarea Iugoslaviei pe 6 aprilie 1941, iar mai târziu de invadarea Greciei, în care Mussolini a fost ulterior împotriva acestui fapt.[2]
[modifică] Iugoslavia în al doilea război mondial
[modifică] Invadarea Iugoslaviei
Pe 6 aprilie 1941, la ora 5:12 A.M., forţele maghiare, italiene şi germane au atacat Iugoslavia. Forţele aeriene germane (Luftwaffe) au bombardat oraşe mari printre care şi capitala Belgrad. Reprezentanţii diferitelor regiuni ale Iugoslaviei au semnat pe 17 aprilie un armistiţiu cu Germania la Belgrad, care a pus capăt rezistenţei de unsprezece zile împotriva invadării armatei germane (Wehrmacht Heer). Peste trei sute de mii de soldaţi şi ofiţeri iugoslavi au fost luaţi prizonieri.
Puterile Axei au ocupat Iugoslavia şi au împărţit-o. Statul Independent al Croaţiei a fost stabilit ca un stat nazist, şi condus de miliţia fascistă cunoscută cu numele Ustaše, care a fost înfiinţată în 1929, însă a fost activităţile sale erau limite relativ până în 1941. Trupele germane au ocupat Bosnia şi Herţegovina, precum şi anumite părţi din Serbia şi Slovenia, în timp ce alte părţi din ţară erau ocupate de Bulgaria, Ungaria şi Italia. În timpul perioadei sale, Statul Independent al Croaţiei a creat lagăre de concentraţie pentru anti-fascişti, comunişti, sârbi, rromi, evrei, şi croaţii care care se opuneau ideologiei.
[modifică] Războiul de eliberare naţională a Iugoslaviei
Încă de la începutul, forţele de rezistenţă au fost formate din două facţiuni: una condusă de comunişti – partizanii iugoslavi – şi a doua a regaliştilor naţionalişti – mişcarea cetnicilor. Partizanii iugoslavi pro comunişti au beneficiat de recunoaşterea tuturor Aliaţilor doar după Conferinţa de la Teheran din 1943, după ce gradul de colaborare a cetnicilor cu ocupantul german a crescut treptat.
Partizanii au iniţiat o campania gherilă ce a fost dezvoltată în armată de rezistenţă ocupată de Europa Centrală şi Occidentală. Iniţial cetnicii erau susţinuţi de guvernul regal exilat, precum şi Aliaţi, însă imediat s-au axat pe combaterea partizanilor, în timp ce colaborau cu forţele ocupate către o extindere mai mare. Până la sfârşitul războiului, mişcarea cetnicilor se transformase într-o miliţie sârbă naţionalistă colaboraţionistă, complet dependentă de bunurile Axei[3]. Marii partizanii migratori şi-au continuat războiul de gherilă cu succes enorm. Victoriile cele mai cunoscute împotriva forţelor ocupante au fost bătălii de la Neretva şi Sutjeska.
Pe 25 noiembrie 1942 Consiliul Naţional de Eliberarea Anti-Fascistă a Iugoslaviei (Antifašističko vijeće narodnog oslobođenja Jugoslavije) a fost convocat în Bosnia şi Herţegovina la Bihać. Consiliul a fost din nou convocat pe 25 noiembrie 1943 tot în Bosnia şi Herţegovina, la Jajce şi a stabilit baza de organizare postbelică a ţării, de instituire a unei federaţii (această dată a fost sărbătorită ca Ziua Republicii după război).
Partizanii iugoslavi au fost capabili să scoată puterile Axei din Serbia în 1944 şi din restul Iugoslaviei în 1945. Armata roşie putea oferii puţină asistenţă cu eliberarea Belgradului, iar retragerea după sfârşitul războiului a fost încheiată. În mai 1945, partizanii s-au întâlnit cu forţele aliate în afara graniţelor fostei Iugoslavii, după ce au cucerit Trieste şi alte părţi din provinciile austriece din sud, Stiria şi Carintia. Cu toate acestea, partizanii s-au retras de la Trieste, în iunie a aceluiaşi an.
Încercările occidentale de reunire a partizanilor, care negau supremaţia vechiul guvern al Regatului Iugoslavia, şi emigrarea loial regelui au dus la Acordul Tito-Šubašić în iunie 1944, cu toate acestea, mareşalul Iosip Broz Tito era văzut de cetăţeni ca un erou naţional, şi a fost ales în urma unui referendum să conducă noul stat comunist independent, începând ca prim-ministru. Estimările iugoslave oficiale postbelice în Iugoslavia în cel de-al doilea război mondial a fost 1.704.000 de victime. După colectarea datelor, în 1980, de către istoricii Vladimir Žerjavić şi Bogoljub Kočović s-a dezvăluit că numărul real de morţi a fost de circa 1 milion.
[modifică] Republica Socialistă Federativă Iugoslavia
- Informaţii suplimentare: Republica Socialistă Federativă Iugoslavia
Pe 31 ianuarie 1946, noua constituţie a Republicii Populare Federative Iugoslavia, după modelarea Uniunii Sovietice, au stabilit şase republici populare, o provincie autonomă şi un district autonom care făceau parte din R.S. Serbia. Capitala federaţiei a fost Belgradul. Republicile şi provinciile au fost (în ordine alfabetică):
* actualmente Podgorica.
În 1947, negocierile dintre Iugoslavia şi Bulgaria au fost conduse şi finalizate cu Acordul Bled. Scopul negocierilor a fost unificarea Bulgariei cu Iugoslavia sau să o nouă uniune dintre două ţări independente. Acest acord nu s-a mai realizat după intervenţia lui Stalin.
Iugoslavia rezolvat problema naţională sau naţiuni şi naţionalităţi (minorităţi naţionale) într-un mod în care toate naţiunile şi naţionalităţi au aceleaşi drepturi, dreptul de a utiliza propriile drapele, suprapuse cu o steluţă roşie în centru sau în canton.
În 1974, celor două provincii Voivodina şi Kosovo-Metohia (cea din urmă i s-a conferit statutul de provincie), precum şi republicilor Bosnia şi Herţegovina şi Muntenegru li s-au acordat o autonomie mai mare până la punctul în care limba albaneză şi limba maghiară au fost recunoscute naţional minorităţilor, iar sârbo-croata din Bosnia şi Muntenegru modificată pentru a forma o bază de vorbire a localnicilor, şi nu cu cea standard de la Zagreb şi Belgrad. În Slovenia, erau recunoscute minorităţile maghiare şi italiene.
Voivodina şi Kosovo-Metohia au format o parte din Republica Serbiei, însă aceste provincii au format de asemenea o parte din federaţie, care a dus la situaţia unică şi anume că Serbia Centrală nu avea propriile sale asamblări, dar un grup de asamblare cu provinciile sale reprezentat în ea. Ţara s-a îndepărtat de sovietici în 1948, şi a început să-şi construiască cale socialistă sub conducerea politică a lui Iosip Broz Tito. Ţara a criticat atât naţiunile NATO cât şi cele ale Blocului răsăritean, şi împreună cu alte state au pornit în 1961 Mişcarea Non-Aliată, care a rămas afilierea oficială a ţării până la destrămarea acesteia.
[modifică] Demografii
Iugoslavia a fost mereu o casă pentru o populaţie foarte mixtă, nu numai în termeni de afiliere naţională, dar şi în cea religioasă. Din cele mai multe religii, islam, catolicism, iudaism şi protestantism, precum şi diferitele credinţe ortodoxe alcătuiau religiile Iugoslaviei. Demografiile religioase ale Iugoslaviei s-au schimbat drastic după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Un recensământ care a avut loc în 1921 iar mai târziu în 1948, a arătat că 99% din populaţie era foarte implicată cu practicile şi religiile lor. Cu programele postbelice ale guvernului de modernizare şi urbanizare, procentul credincioşilor se povârnise brusc. Legăturile dintre credinţele religioase şi naţionalitatea au reprezentat o gravă ameninţare la politica postbelică a guvernului comunist cu privire la structura statului şi unitatea naţională. După instaurarea comunismului, un sondaj de opinie luat în 1964 a arătat că doar puţin peste 70% din populaţia totală a Iugoslaviei se consideră a fi credincioşi ai religiei. Locurile cu concentraţie mare de religii erau Kosovo cu 91% şi Bosnia şi Herţegovina cu 83.8%. Locurile cu o concentraţie scăzută de religii erau Slovenia 65.4%, Serbia cu 63.7%, şi Croaţia cu 63.6%. Diferenţele religioase dintre sârbii creştini ortodocşi, croaţii catolici, bosniacii musulmani şi ascensiunea naţionalismului au contribuit la căderea Iugoslaviei în 1991 [4].
[modifică] Guvernul
Pe 7 aprilie 1963, statul şi-a schimbat denumirea oficială în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia iar Tito a fost ales preşedinte pe viaţă. În R.S.F. Iugoslavia, fiecare republică şi provincie avea propria constituţie, curte supremă, parlament, preşedinte şi prim-ministru. În capul guvernului iugoslav, erau preşedintele (Tito), prim-ministrul federaţiei, şi parlamentul federaţiei (un colectiv al preşedenţiei s-a format după decesul lui Tito în 1980). De asemenea erau importanţi şi secretarii generali ai Partidului Comunist pentru fiecare republică şi provincie şi secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist.
Iosip Broz Tito a fost persoana cea mai puternică din federaţie, urmat de preşedinţii şi premierii provinciilor şi ai republicilor, şi preşedinţii Partidului Comunist. O mare varietate de oameni au suferit datorită dizgraţiei sale. Slobodan Penezić Krcun, de şef al poliţiei secrete a lui Tito din Serbia, a căzut victimă un incident dubios de trafic după ce a început să se plângă de politica lui Tito. Ministrul de Interne Aleksandar Ranković şi-a pierdut toate titlurile şi drepturile, după o mare neînţelegere cu Tito în ceea ce priveşte politica de stat. Uneori miniştrii din guvern, precum Edvard Kardelj sau Stane Dolanc erau mult mai importanţi decât prim-ministrul.
Suprimarea identităţilor naţionale s-au culminat cu aşa numită "Primăvara Croată" din 1970-1971, când studenţii de la Zagreb au organizat manifestaţii pentru libertăţi cetăţeneşti mai mari, şi pentru o autonomie mai mare a Croaţiei. Protestul public a fost înăbuşit de regim, şi a încarcerat liderii, însă mulţi reprezentanţi cheie croaţi din partid au sprijinit în tăcere această cauză, astfel o nouă constituţie a fost aprobată în 1974, care prevedea mai multe drepturi pentru fiecare republică din Iugoslavia şi provincie a Serbiei.
[modifică] Crizele economice şi tensiunile etnice
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Iugoslavia a fost în multe privinţe un model de modul de a construi un stat multinaţional. Federaţia a fost construită împotriva unui fundal dublu: un război inter-Iugoslavia, care a fost dominat de clasă de guvernământ sârbă; şi o diviziune pe timp de război a ţării, când Italia fascistă şi Germania nazistă au dezintegrat statul şi a aprobat fracţiune croată naţionalistă extremă numită Ustaše, care comita genociduri sârbilor. Un grup mic de naţionaliştii bosniaci s-au alăturat forţelor Axei şi au atacat sârbi. În timp ce naţionaliştii sârbi extremişti s-au implicat în atacuri asupra bosniacilor şi croaţilor.
Violenţele etnice s-au încheiat doar când partizanii multi-etnici iugoslavi au recâştigat ţara la sfârşitul războiului, iar naţionalismul promovat de public interzis. Peste tot, pacea a fost menţinută numai sub conducerea lui Tito, deşi au avut loc proteste naţionaliste, dar de obicei acestea au fost reprimate şi liderii naţionalişti au fost arestaţi iar unii dintre ei au fost executaţi de oficialii iugoslavi. Cu toate acestea, în Croaţia a avut loc un protest în anii 1970, numit "Primăvara Croaţiei" ce a fost susţinută de numeroşi cetăţeni croaţi care susţineau că Iugoslavia a rămas o hegemonie sârbă şi au cerut ca puterea Serbiei să fie redusă. Republica de origine a fost Croaţia, se îngrijorase asupra stabilităţii ţării şi a răspuns într-un mod de a calma sârbii şi croaţii, prin ordinul de arestare a protestatarilor sârbi, dar în acelaşi timp le-a recunoscut câteva din cererile lor. În 1974, influenţa Serbiei asupra ţării fusese redusă semnificativ, întrucât provinciile autonome au fost create pentru populaţia majoritar albaneză în Kosovo şi populaţiei mixte din Voivodina. Aceste provincii autonome deţineau aceleaşi puteri de vot precum şi republicile, însă spre deosebire de republici, acestea nu se puteau separa legal de Iugoslavia. Această concesiune a mulţumit Croaţia şi Slovenia, dar în Serbia şi în noua provincie autonomă Kosovo, reacţia a fost diferită. Sârbi văzut noua constituţie ca o concesie a croaţilor şi a albanezilor naţionalişti. Etnicii albanezi din Kosovo au văzut că noua crearea a provincii autonome ca fiind insuficient, şi au cerut ca Kosovo să devină o republică constitutiv cu dreptul de a se separa de Iugoslavia. Acest lucru a creat tensiuni în cadrul conducerii comuniste, în special în rândul funcţionarilor sârbilor comunişti, care au văzut constituţia de la 1974 ca o creştere a influenţei Serbiei şi să pună în pericol unitatea ţării, permiţând republicilor dreptul să se separe.
O criza economica a erupt în anii 1970, care a fost rezultatul unei dezastruoase erori de către guvernele iugoslave, cum ar fi cantităţile împrumuturi vaste din Occident, în scopul de a finanţa creşterea economică, prin exporturi. Economiile occidentale apoi au intrat în recesiune, blocând exporturile iugoslave şi au creat o mare problemă de restanţă. Ulterior, guvernul iugoslav a acceptat Fondul Monetar Internaţional.
În 1989, conform surselor oficiale, 248 de firme s-au declarat în stare de faliment sau au fost lichidate şi 89400 muncitorii au fost rămaşi fără servici. În primele nouă luni din 1990, imediat de la adoptarea programului de la FMI, un alte 889 de întreprinderi împreună cu 525000 de muncitori au suferit aceeaşi soartă. O suplimentare de 20% din forţa de muncă, sau de o jumătate de milion de oameni, nu li s-au dat salariile în timpul primelor luni din 1990, întrucât întreprinderile au solicitat să evite falimentul. Cele mai mari concentraţii de firme falimente şi perioadă de şomaj au fost în Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia şi Kosovo. Adevărate câştiguri erau într-o scădere uşoară, iar programele sociale s-au prăbuşit; creând în cadrul populaţiei o atmosferă de disperare şi inutilitate socială. Acesta a fost un punct de cotitură critică în evenimentele care urmau.
[modifică] Referinţe
- ^ en http://www.orderofdanilo.org/en/family/index.htm
- ^ en http://www1.yadvashem.org.il/about_holocaust/month_in_holocaust/april/april_chronology/chronology_1941_april_06.html
- ^ en 7David Martin, Ally Betrayed: The Uncensored Story of Tito and Mihailovich, (New York: Prentice Hall, 1946), 34.
- ^ en http://atheism.about.com/library/world/KZ/bl_YugoReligionDemography.htm
|
|||||||||||||||||
