Arianism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Icoană de la mănăstirea Mégalo Metéoron din Grecia, înfățișând Sinodul Ecumenic de la Niceea. În josul icoanei este reprezentat Arius, după ce a fost condamnat.

Arianismul este o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arius, prezbiter[1] în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos nu are caracter divin, ci că ar fi o ființă creată.

Principii arianiste[modificare | modificare sursă]

Afirmând aceasta, Arius se baza (și susținea) pe unicitatea lui Dumnezeu, singurul care există în sine. Fiul, care nu există în Sine, nu poate fi Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este (doar) Unul, Fiul nu poate fi Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este neschimbător, Fiul, care devenind om a devenit și schimbător, nu poate fi Dumnezeu. Fiul trebuie respectat ca fiind o ființă creată, care deși a venit pe pământ prin Duhul Sfânt, a avut totuși un început. Fiul nu poate avea o cunoștință directă despre Tatăl, pentru că Fiul e într-o altă existență.

Arianismul a fost respins de unii delegați la Conciliul de la Niceea (325), unde a fost formulat și un Crez (Crezul Sfintei Treimi), ca apărare împotriva credinței arianiste. Acest crez statuează că Fiul este „homoousion to patri” (de o ființă cu Tatăl, din aceeași substanță cu el), deci Fiul este în întregime divin. Între anii 337-350, Constant a fost împărat în Vest și adept al creștinismului oficial, "dreptmăritor" (ortodox), iar Constantius II a fost împărat în Est, el fiind adept al arianismului. La Conciliul de la Antiohia (341) s-a scos din Crez formularea "de aceeași ființă cu Tatăl". În 350, Constantius al II-lea a rămas singurul împărat al Imperiului Roman, iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutați. S-a ajuns atunci la decizia că Fiul era total diferit de Tatăl. La Conciliul de la Constantinopol din 360, expresia "Cel de o ființă cu Tatăl" a fost înlocuită cu adjectivul "asemănător". După moartea lui Constantius II, creștinii ortodocși (catolici), majoritari în Vest, și-au consolidat poziția față de arianiști. În Est au avut loc persecuții împotriva creștinilor ortodocși, sub împăratul arian Valens (364-378), dar învățăturile lui Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz au revalidat crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l-a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s-a mai menținut ca practică religioasă, mai ales în sânul populațiilor germanice din imperiu.

Sfârșitul arianismului[modificare | modificare sursă]

Arianismul a continuat să existe la unele populații germanice până după sfârșitul secolului al V-lea. Unii istorici consideră că declinul și dispariția regatelor germanice (vandale, vizigote și ostrogote) vest-europene s-ar fi datorat faptului că regii lor germanici, fiind arianiști, erau considerați „păgâni” de restul creștinătății și astfel nu au primit niciun fel de sprijin din partea populației autohtone (preponderent catolic-ortodoxă)[2] [3].

Astăzi, unii îi consideră pe unitarieni ca fiind adepți ai arianismului, întrucât aceștia îl consideră pe Hristos ca ființă umană simplă.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Prezbiter: episcop
  2. ^ Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
  3. ^ Istoria Lumii în 36 vol., vol.9, (F. G. Maier), p. 106-108, Ed. Weltbild

Legături externe[modificare | modificare sursă]