Palestina
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Palestina este un teritoriu situat la sud-est de Marea Mediterană. Noţiunea de "Palestina" a avut în decursul timpului diverse semnificaţii: geografice, geopolitice şi statale. Deşi hotarele sale istorice şi geografice nu au fost şi nu sunt nici în prezent coincidente cu cele ale teritoriilor sau ale statelor asociate, Palestina este identificată, de regulă, cu Canaan, Terra Sancta sau Ţara Sfântă, Filastīn (arabă: فلسطين), Israel sau Ţara Israel (în limba ebraică: ארץ ישראל Ereţ Israel). Parte componentă a Palestinei, Terra Sancta sau Ţara Sfântă deţine o importanţă majoră pentru cele trei mari religii monoteiste: iudaism, creştinism şi islam. Aceste valenţe au impus o viziune prevalent religios-istoricistă asupra trecutului Palestinei.
[modifică] Poziţia geografică
Delimitată clar doar spre vest de ţărmul Mării Mediterane, Palestina nu este un teritoriu unitar cu graniţe naturale. Valea Iordanului şi Marea Moartă spre răsărit şi Peninsula Sinai spre sud-vest sunt doar repere geografice.
[modifică] Topografia şi clima
Regiunile geografice ale Palestinei, orientate pe direcţia nord-sud, sunt clar limitate: Câmpia de coastă, Zona deluroasă şi montană (la est de Iordan), Depresiunea Iordanului şi, la vest, Platoul Iordaniei.
- Câmpia de coastă
- Zona deluroasă şi montană
- Depresiunea Iordanului
- Platoul Iordaniei
[modifică] Denumirea
Regionimul "Palestina" provine din etnonimul filisteni, atribuit unei populaţii de origine indo-europeană, stabilită între secolele XIII-XI î.Hr. pe coasta sud-estică a Mării Mediterane. Sursele egiptene au înregistrat acest popor sub numele "prst", cele biblic ebraice sub denumirea "plštym" (ebraic: פְלִשְׁתִּים / pelištīm), (şi regionimul corespunzător,mai limitat, Peleshet, din care a derivat în greaca veche „Palaistine” "παλαιστινη" şi în latină "Palaestina". Termenul Palaistine Παλαιστινη, ataşat la numele Siriei, a fost utilizat întâia oară de Herodot (ca. 484 - ca. 425 a. Chr.), care înţelegea prin el coasta mediteraneană din sudul Feniciei şi până în actuala zonă Gaza, coastă identificată ca partea sudică a Siriei, cunoscută de eleni şi sub denumirea Koelesyria.
[modifică] Limitele geografice
Iniţial, spre sfârşitul mileniului al doilea, prin noţiunea Peleshet din Biblia ebraică se înţelegea ţinutul oraşelor-state Gaza, Askalon, Asdod, Ekron şi Gat, fondate şi locuite de filisteni. Concomitent cu expansiunea militară a filistenilor, graniţele dominaţiei lor au fost deplasate spre vest, ele cuprinzând o perioadă de timp şi zonele deluroase pînă la Valea Iordanului, populate de triburile israelite. După campaniile militare purtate de regele David (ca. 1005-970) şi înfrângerea filistenilor, ţinutul Peleshet s-a restrâns din nou la zona câmpiei de coastă. Denumirea egipteană, mai veche, a ţinutului, Canaan, a avut acelaşi destin istoric. În scrisorile de la Amarna, datate în secolul al XIV-lea î.Hr., Canaanul cuprindea doar zona câmpiei de coastă. Ulterior, o dată cu expansiunea canaaniţilor spre vest, Canaanul desemna întreg teritoriul situat la vest de Valea Iordanului. La începutul secolului al X-lea î.Hr. Canaanul ar fi cuprins doar zona de coastă a teritoriului. Egiptenii antici au mai folosit pentru regiune şi denumirea Retenu.
Reorganizarea administraţiei provinciale romane în anul 296 d. Chr. de către împăratul Diocleţian (284-305)a atras după sine precizarea limitelor geografice ale Palestinei. Provinciei omonime îi aparţinea acum întreaga Iordanie de Vest sau Cisiordania (teritoriul situat la vest de Iordan până la Marea Mediterană), părţi din Iordania de Est sau (Transiordania), precum şi Deşertul Negev.
[modifică] Palestina antică
Situată pe traseul celor mai importante rute terestre, care asigură legătura între Asia, Africa şi Europa, Palestina a fost străbătută şi populată temporar încă din paleolitic de diverse popoare. Aşezarea Ierihon, în Cisiordania, fondată în urmă cu aproximativ nouă mii de ani, este cel mai vechi oraş din lume. Cercetările arheologice au scos aici la lumină o rotondă din paleoliticul târziu, case din pământ, unelte şi sculpturi din piatră, precum şi ceramică rudimentară datate în mileniul al VI-lea a.Chr. De la sfârşitul mileniului al V-lea a. Chr. datează casele de piatră decorate cu pictură murală, descoperite la Thelelat Ghassul, lângă Ierihon, precum şi aşezările subterane de la Beer Şeva.
Din jurul anului 3000 a. Chr. datează primele urme ale unor populaţii semite venite în Palestina probabil dinspre Egipt. Ceva mai târziu, în jurul anilor 2600 a. Chr., urmează migraţia unor triburi semite de nord, venite probabil din Siria. La mijlocul mileniului al III-lea a. Chr. pare să fi fost fondat şi Ierusalimul. În jurul anului 2350 a. Chr. Egiptul îşi extinde dominaţia politică asupra unor oraşe-state de pe teritoriul Palestinei. Migraţiile amintite au fost urmate de cele ale triburilor semite ale canaaniţilor, datate între 2100-1900 a. Chr. Atestate în izvoare egiptene şi constatate de cercetări arheologice de dată recentă, invaziile canaaniţilor au provat mari distrugeri materiale. Teritoriile de locuire ale acestei populaţii, iniţial nomadă sau seminomadă, sunt înregistrate în izvoarele egiptene sub numele Canaan. Migraţia canaaniţilor a fost urmată de cele ale triburilor semite ale amoniţilor şi arameilor. Se aminteşte prezenţa în zonă şi a unor populaţii de origine indo-europeană ca huriţii si hitiţii.
Memoria istorică a Vechiului Testament ajunge până în jurul anului 1700 a. Chr., în perioada Patriarhilor Abraham sau Avraam, Isaac şi Iacob. Datele oferite de Torah, redactată cu începere din secolul al VII-lea a. Chr. în Ierusalim, nu oferă însă exactitatea necesară unor reconstituiri istorice relevante. Relatarea cu privire la descendenţa lui Abraham din Charran sau Haran (Gen. 12:4,5), conservă amintirea faptului că tribul lui Veniamin reprezenta rămăşiţele unui trib mai numeros care, potrivit „scrisorilor din Mari” (ca. 1720 a. Chr.), trăia în corturi în Mesopotamia de Nord. Izvoare istorice înregistrează în prima jumătate a mileniului al II-lea (ca. 1650 a. Chr.) şi deplasări ale populaţiei hicso, urmată de intemeierea temporară a unui stat. Sub presiunea acestei populaţii se află poate şi deplasarea, în aceeşi perioadă, spre Egipt, a triburilor lui Iosif şi fraţii lui.
La mijlocul secolului al XVI-lea a. Chr., probabil după prăbuşirea autorităţii hicsite, Palestina devine o provinicie egipteană, autoritatea locală fiind exercitată în continuare de elita politică recrutată din rândul canaaniţilor şi a huriţilor. Informaţii detaliate sunt oferite de inscripţiile de la Tell el-Amarna în Egiptul de Mijloc, datate în secolul al XIV-lea (cunoscute sub numele generic „scrisorile de la Amarna”).
Spre mijlocul secolului al XII-lea, după anul 1177 a. Chr., în perioada faraonului Ramses al II-lea, pe teritoriul Canaanului, la sud de Fenicia, se stabilesc filisteni, aşa-numitele "popoare ale mării", de origine indo-europeană. Numele acestui popor se va extinde asupra teritoriului său de locuire, cunoscut ulterior sub denumirea generică Palestina.
[modifică] Regatele ebraice în Palestina. De la Regatul unitar Israel la regatele Israelului şi Iudeei
Aşezarea triburilor israelite în Canaan - Revenirea în Palestina a unor grupuri de descendenţi ale vechilor triburi semite, conduse de Iehoşua pe la 1650 a. Chr. Egipt, s-a petrecut probabil spre mijlocul secolului al XIII-lea, după 1250 a. Chr., în perioada faraonului Ramses al II-lea (1279-1213 a. Chr.), ei fiind conduşi de Moise în pustiu. La Horeb, Moise a depus jurământ (Exod. 19-20), obligându-şi triburile să slujească pe unicul Dumnezeu (Jahve). Aici a primit Moise "Cele zece porunci". După decenii de viaţă nomadă, petrecută în Sinai, marcată de confruntări armate cu alte triburi localnice (midianiţii şi amalekiţii), triburile israelite au ajuns pe pământul Palestinei. După anul 1220 î. Hr., mai exact în jurul anului 1207 î. Hr., este evocat pentru prima dată, pe o inscripţie din timpul faraonului Merenptahs (1213-1203), etnonimul Israel. Atât exodul din Egipt cât şi ocuparea Canaan-ului de către triburile israelite sunt relatate în Vechiul Testament, respectiv în Exodul şi Deuteronomium. Date istorice de dată recentă au evidenţiat însă o serie de discrepanţe cronologice şi actuale între relatările biblice şi rezultatele unor cercetări interdisciplinare. Aceste incongruenţe vizează atât datarea exodului din Egipt cât şi intrarea ocuparea triburilor israelite în Canaan. În ultimele decenii, numeroşi cercetători înclină să considere că relatările biblice, cu privire la exodul triburilor israelite din Egipt şi ocuparea Canaan-ului, sunt pure ficţiuni. Deşi ocuparea şi, respectiv, distrugerea aşezărilor fortificate canaanite Bethel, Hazor, Ierihon, Lakiş etc. în acest interval de timp a fost confirmată şi de cercetările arheologice, totuşi analogiile cu situaţii similare, petrecute în acelaşi interval cronologic în zonele estice ale spaţiului mediteranean şi în Orientul Apropiat, relativizează atribuirea lor triburilor israelite. Cercetarea istorică actuală tinde să considere - contrar relatărilor biblice şi a unor teorii sociologice din secolul al XX-lea, respectiv a tezei unor infiltrări paşnice, repetate şi de durată (Albrecht All), sau a celei a unor invazii, urmate de confruntări violente provocate de triburile israelite (George Mendenhall şi Normann Gottwald) -, că în jurul anului 1200 a. Chr. în mediul populaţiei semite, nomade sau seminomade, din Judea şi Samaria s-a produs o evoluţie socială dramatică. Într-un interval relativ scurt, de câteva decenii, sunt întemeiate aici, în zona Munţilor Judeii şi a Munţilor Samariei, un număr de peste 250 aşezări situate în zonele înalte, pe coastele sau pe vârfurile munţilor. Majoritatea acestor aşezări, situate pe teritoriile biblice ale triburilor lui Juda, Beniamin, Efraim şi Manaşe, au fost locuite neîntrerupt până în perioada Regatului Israel, atunci când locuitorii săi erau şi se considerau israeliţi.
[modifică] Dominaţia asirienilor şi a babilonienilor
[modifică] Dominaţia persană (Ahemenidă). Reconstruirea Templului ebraic la Ierusalim
[modifică] Dominaţia elenă în Palestina
Imperiul Persan a căzut în faţa trupelor elene ce aparţineau generalului macedonean Alexandru cel Mare. După moartea sa, în absenţa moştenitorilor, cuceririle sale au fost impărţite între generali, iar regiunea evreilor (Iudea, cum a devenit cunoscută) a fost prima parte a dinastiei Ptolemaice şi parte din Imperiul Seleucid.
Teritoriul, în acea perioada, a fost schimbat considerabil de creşterea extensiva şi dezvoltarea planurilor urbane şi crearea oraselor bine fortificate. Ceramica elenă a fost produsă şi a absorbit tradiţiile filistine. Comerţul a înflorit, cel mai mult în zonele elenizate, cum ar fi Ascalon, Jafa, Ierusalim, Gaza si anticul Nablus (Tell Balatah)
Populaţiei evreilor din Iudea i-a fost permisă autonomie limitata în religie şi administraţie.
[modifică] Restabilirea statului regal ebraic în Palestina.Dinastia Hasmoneană
[modifică] Palestina în Imperiul Roman
Deşi Generalul Pompei soseşte în 63 î.Hr., dominaţia romană este întărită când Herod a fost instalat ca rege. Planficarea urbană sub dominaţie romană a fost caracterizată prin oraşe construite în jurul unui Forum - intersecţia principală a două mari străzi - Cardo (Nord-Sud) şi Decumanus (Est-Vest). Oraşele erau conectate printr-o reţea de străzi complexă, creată în scopuri economice şi militare. Printre cele mai notabile rămăşiţe arheologice din această eră, amintim Herodium (Tel al-Fueridis) la sud de Betleem şi Caesarea.
În această perioadă, asociată cu naşterea lui Iisus, Palestina romană era dezorganizată şi dominaţia romană directă a fost restabilită. Primii creştini au fost oropsiţi şi în timp ce majoritatea locuitorilor au fost romanizaţi, alţii, în special Iisus, găsesc dominaţia romană a fi insuportabilă.
[modifică] Imperiul Bizantin şi Palestina
[modifică] Filastin. Dominaţia arabă în Palestina
[modifică] Cruciadele. Regatul Ierusalimului
[modifică] Restabilirea dominaţiei musulmane. Mamelucii
[modifică] Palestina în Imperiul Otoman
[modifică] Palestina sub mandat britanic
[modifică] Statul Israel. Conflictul arabo-israelian
[modifică] Statul Palestina
[modifică] Date statistice
[modifică] Bibliografie
- Ostrogorsky Georg, Geschichte des Byzantinischen Staates, Berlin 1940.
- Ducellier Alain, Byzance et le monde orthodoxe, Paris, 1986.
- Lewis Bernhard, The Arabs in history, Oxford, 1993.
- Dicţionar biblic (Ed. J. D. Douglas), Oradea, 1995.
- Bengston Hermann, Römische Geschichte. Republik und Kaiserzeit bis 284 n. Chr., München, 1995.
- Timm Angelika, Israel. Geschichte des Staates seit seiner Gründung, Bonn, 1998.
- Wörterbuch des Christentum, München, 2001.
- Küng Hans, Das Judentum. Die religiöse Situation der Zeit, München, 2001.
- Wolffsohn Michael, Wem gehört das Heilige Land. Die Wurzeln des Streits zwischen Juden und Arabern, München, 2002.
- Krämer Gudrun, Geschichte Palästinas, München 2003.
- Finkelstein Israel, Silbermann Neil Asher, Keine Posaunen vor Jericho. Die archäologische Wahrheit über die Bibel, München, 2004.
- Waas Adolf, Geschichte der Kreuzzüge, vol. I-II, München, 2005.
- Dershowitz M. Alan, Plädoyer für Israel, Leipzig, 2005.
- Chomsky Noam, Keine Chance für Frieden. Warum mit Israel und USA kein Palästinenserstaat zu machen ist, Hamburg-Leipzig-Wien, 2005.
[modifică] Legături externe
[modifică] Vezi şi
