Iobăgie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Costume ale sclavilor şi ale iobagilor din secolul al VI-lea – secolul al XII-lea

Un iobag (din maghiară jobbágy), este un țăran "legat" de pământul unui stăpân feudal, pe care se află, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta.

Țăranul dependent se numea șerb (din latină servus) în Transilvania, rumân în Țara Românească și vecin în Moldova[1].

Iobăgia diferă de sclavie prin faptul ca șerbii nu puteau fi vânduți separat de pământul pe care îl lucrau sau îl primeau în folosință. În mod tipic, atunci când șerbia avea preponderență, pământul însuși nu putea fi vândut deoarece era asociat cu puterea politică, în schimb el putea fi transferat prin război, dăruire, căsătorie sau prin alte moduri.

Istoria iobăgiei[modificare | modificare sursă]

Fundamentele iobăgiei au fost puse pe vremea ultimilor ani ai Imperiului Roman. Pe durata războaielor din timpul crizelor secolului al treilea, mulți fermieri mici și-au vândut sau și-au abandonat pământurile, iar proprietatea asupra terenurilor agricole a ajuns să fie concentrată în moșii mari (latifundia), lucrate de țărani (coloni), care luaseră în arendă suprafețe arabile.

Țăranii care lucrau pe aceste moșii datorau o rentă pentru porțiunea de teren care le asigura traiul și mai datorau stăpânului un număr de zile de muncă neplătită la arat, semănat și cules. De la un termen de plată al arendei la altul, datorită deteriorării economiei romane, colonii au început să nu mai fie capabili să plătească rentele și au ajuns legați de moșii prin debit. Edictul de la Milano (dat în 313, de către împăratul roman, Constantin cel Mare) a stabilit caracteristicile de bază ale iobăgiei. Colonii nu puteau să părăsească moșia sau să se căsătorească pe altă proprietate fără permisiunea stăpânului lor, iar copiii colonilor deveneau coloni la rândul lor. Pe de altă parte, stăpânul nu-și putea evacua colonii și nici nu le putea crește în mod arbitrar rentele și îndatoririle tradiționale. Astfel, colonii aveau traiul asigurat oarecum.

Atât în partea răsăriteană a imperiului cât și în cea de vest, (unde invazia popoarelor germanice i-a îndepărtat pe unii vechi moșieri romani, dar a lăsat neatins sistemul economic de relații proprietar - arendaș), acest aranjament economic și juridic a asigurat cea mai mare parte a forței de muncă din agricultură de-a lungul întregii epoci feudale. În vestul european, apariția unor monarhi puternici, a orașelor și a unei vieți economice îmbunătățite, a slăbit sistemul senioral (feudal) în secolele XIII - XIV , iar iobăgia a devenit mai rară după Renaștere. Însă, în estul și centrul Europei, în țări precum Prusia, Austria, Polonia și Rusia, conducătorii au întărit șerbia în secolul al XII-lea, astfel încât proprietățile nobililor puteau produce mai multe grâne pentru noua piață profitabilă de export. În multe dintre aceste țări, iobăgia a fost abolită în timpul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. În Transilvania iobăgia a fost abolită la data de 6 iunie 1848 . Dar în Rusia s-au menținut practicile feudale până la data de 9 februarie 1861. În alte părți ale Europei, ca de exemplu în cea mai mare parte a Scandinaviei, instituțiile feudale, inclusiv șerbia, nu au fost niciodată practicate, dat fiind specificul agriculturii nordice.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Dicționar de sinonime

Legături externe[modificare | modificare sursă]