Limba proto-indo-europeană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Limba proto-indo-europeană (PIE) este strămoşul ipotetic al tuturor limbilor indo-europene, din care fac parte majoritatea limbilor europene (inclusiv româna, engleza şi rusa).

Populaţiile indo-europene ocupau iniţial, în urmă cu şase milenii, regiunea Caucazului şi a Mării Negre. O parte a acestor populaţii s-a îndreptat spre India (din această ramură fac parte populaţiile ce vorbesc limbile indice şi iranice), în timp ce alta s-a întins asupra teritoriului european.[1]

Specialiştii au constatat ca limbile în discuţie prezintă o serie de concordanţe între formele unor cuvinte având acelaşi sens. Pornind de la aceste concordanţe, în secolul trecut s-a creat o metodă, cunoscută sut numele de metoda istorico-comparativă, cu ajutorul căreia a fost stabilită înrudirea dintre limbile germanice, slave, latină si greacă. Se presupune că a existat o epocă, numită indo-europeană comună, când numărul acestor concordanţe era foarte mare. Ulterior, datorită extinderii teritoriale, s-a produs o diversificare a limbilor indo-europene. Cel mai vechi text dintr-o astfel de limbă este unul în hitită din circa 1700 î.Chr. (textul lui Anitta).

Cum PIE nu a fost atestată direct, toate sunetele şi cuvintele au fost reconstruite folosin metoda comparativă. Convenţia standard este de a marca formele neatestate ale cuvintelor cu un asterisc. *wódr̥ = apă, *ḱwō = câine, *tréyes = trei, etc. Multe din cuvintele limbilor indo-europene moderne sunt derivate din aceste proto-cuvinte prin evoluţii fonetice, precum legea lui Grimm.