Irlanda

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Republica Irlanda)
Salt la: Navigare, căutare
Pagina „Irlanda” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Irlanda (dezambiguizare)
Irlanda
Éire
Ireland
Drapelul Irlandei Stema Irlandei
Drapel
ImnAmhrán na bhFiann
Amplasarea Irlandei
Capitală
(și cel mai mare oraș)
Dublin
Limbi oficiale Irlandeza, Engleza
Sistem politic Republică parlamentară
 -  Președinte Michael D. Higgins
 -  Prim-ministru Enda Kenny
Independență
 -  21 ianuarie 1919  
Suprafață
 -  Total 70,273 km² (locul 117)
 -  Apă (%) 2,00%
Populație
 -  Estimare 2011 4.588.252[1] (locul 121)
 -  Densitate 65,3 loc/km² 
PIB (PPC) estimări 
 -  Total $116,2 miliarde 
 -  Pe cap de locuitor $29,600 
Monedă Euro (EUR)
Prefix telefonic 353
Domeniu Internet .ie, .eu1
Fus orar UTC
 -  Ora de vară (ODV) UTC+1 (UTC+1)
1 Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care Irlanda face parte

Irlanda (în engleză Ireland, ascultăi/ˈələnd/; în irlandeză Éire, pronounced ˈeː.ɾʲə ( )), denumită și Republica Irlanda (în engleză Republic of Ireland, în irlandeză Poblacht na hÉireann), este un stat suveran aflat în Europa de Vest, ocupând circa cinci șesimi din insula Irlanda. Capitala și cel mai mare oraș al țării este Dublin, aflat în estul insulei, a cărei arie metropolitană găzduiește aproximativ un sfert din cei 4,6 milioane de locuitori ai țării. Țara are frontieră terestră numai cu Irlanda de Nord, țară componentă a Regatului Unit, restul limitelor țării fiind țărmul Oceanului Atlantic, la sud aflându-se Marea Celtică, la sud-est Canalul Sfântul Gheorghe⁠(en), și la est Marea Irlandei. Statul este guvernat ca republică parlamentară unitară,[2] șeful statului fiind un președinte ales direct. Șeful guvernului, Taoiseach, este numit în funcție de camera inferioară a parlamentului, Dáil Éireann⁠(en).

După Războiul Irlandez de Independență, urmat de tratatul anglo-irlandez⁠(en), Irlanda a obținut independența față de Regatul Unit sub numele de Statul Liber Irlandez în 1922. Irlanda de Nord și-a exercitat opțiunea de rămâne în cadrul Regatului Unit, prin ceea ce s-a numit Ulster Month⁠(en). La început dominion în cadrul Commonwealth-ului, Statul Liber a obținut recunoașterea oficială a deplinei independențe legislative din partea guvernului britanic prin statutul de la Westminster din 1931⁠(en). O nouă constituție⁠(en) a fost adoptată în 1937, prin care numele statului a devenit Irlanda. În 1949, restul îndatoririlor regelui — definite prin Legea Autorității Executive în Relațiile Externe din 1936⁠(en) — au fost înlăturate, iar Irlanda s-a declarat republică conform Legea Republicii Irlanda din 1948⁠(en). Statul nu a avut relații formale cu Irlanda de Nord de-a lungul a mare parte din secolul al XX-lea, dar din 1999 cele două au cooperat pe mai multe domenii în cadrul Consiliului Ministerial Nord-Sud⁠(en) înființat prin Acordul din Vinerea Mare⁠(en).

Irlanda este printre cele mai bogate țări din lume după PIB-ul pe cap de locuitor.[3] După ce a aderat la predecesoarea Uniunii Europene, denumită Comunitatea Economică Europeană, în 1973, Irlanda a pus în aplicare politici economice liberale care au dus la o creștere economică rapidă, ajungând la un nivel considerabil de prosperitate între 1995 și 2007, timp în care a fost denumită „Tigrul Celtic”. Creșterea a fost oprită de o criză financiară⁠(en) izbucnită în 2008, în conjuncție cu recesiunea economică globală⁠(en).[4][5]

În 2011 și în 2013, Irlanda s-a clasat pe locul al șaptelea în lume ca grad de dezvoltare în clasamentul Indicelui Dezvoltării Umane al ONU.[6] Ea are bune performanțe conform mai multor metrici, între care libertatea presei⁠(en), libertatea economică și libertatea civilă. Irlanda este membră a Uniunii Europene și este membră fondatoare a Consiliului Europei și al OECD. Ea urmează o politică de neutralitate prin nealiniere, nefiind membră NATO,[7] deși participă la Parteneriat pentru Pace.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Preistoria și protoistoria Irlandei[modificare | modificare sursă]

Primii oameni care au venit pe insula Irlanda au fost vânători-culegători, prezența omului în acest teritoriu datând din mezolitic, de pe la anul 8000 î.e.n.[8] Istoria scrisă a insulei începe însă după ce exploratorii Greciei antice au ajuns în regiune. Astfel, Diodorus Siculus și Strabon spuneau despre locuitorii insulei că practicau canibalismul.[9][10] Cucerirea romană a Britanniei a atras atenția acestei puteri a lumii antice asupra regiunii. Iulius Cezar consemnează în Commentarii de Bello Gallico poziția corectă, la vest de Britannia, a insulei pe care o denumea Hibernia.[11] Un secol mai târziu, guvernatorul Britanniei, Gnaeus Julius Agricola, a ținut pe lângă sine o căpetenie irlandeză cu scopul de a supune insula.[12] Planurile lui nu s-au concretizat.

Creștinarea și invaziile vikingilor și normanzilor[modificare | modificare sursă]

Gallarus Oratory, una dintre cele mai vechi biserici din Irlanda, datată între secolele al VI-lea și al IX-lea

Primele referiri clare la evenimente ce s-au petrecut pe insulă, asociate începutului Evului Mediu Timpuriu, apar pe la începutul secolului al V-lea e.n., odată cu creștinarea teritoriului. La 431, papa Celestin I l-a trimis pe Palladius să fie episcop al creștinilor irlandezi, ceea ce dovedește existența cultului creștin pe insulă. Prin tradiție, misiunea Sfântului Patrick este considerată a fi avut loc în această perioadă, dar scrierile lui nu sunt databile cu exactitate.[13] Cert este că procesul de creștinare a Irlandei a fost unul îndelungat, Patrick și Palladius fiind principalii misionari cunoscuți de istorie. De-a lungul Evului Mediu Timpuriu, Irlanda era omogenă etno-cultural, fiind locuită de triburile celtice agrariene ale gaélilor, dar era divizată din punct de vedere politic, la diverse momente de timp apărând în diverse zone cinci principale formațiuni statale, conduse de structuri dinastice denumite clanuri, dintre care patru formațiuni (Connachta, Laigin, Mumu și Mide) corespund în mare parte teritoriului statului irlandez modern, cealaltă (Ulaid) fiind centrată în actuala Irlandă de Nord. Astfel au găsit insula primii invadatori vikingi, sosiți în anul 795.[14]

Brian Boru, singurul rege celtic care a fost aproape de a unifica întreaga insulă

La început, vikingii au sosit doar în expediții de pradă, dar ulterior, spre mijlocul secolului al IX-lea, și-au construit porturi fortificate pentru iernat.[15] Însuși orașul Dublin a apărut ca fortificație vikingă spre sfârșitul aceluiași secol. În 902, două regate celtice și-au unit forțele pentru a-i izgoni pe vikingi, cucerind Dublinul (Áth Cliath), dar victoria lor a fost vremelnică, navigatorii nordici revenind în 914. Perioada vikingă a dus la căsătorii mixte și împrumuturi culturale, deși a fost marcată de numeroase conflicte între regii celți autohtoni și cuceritorii nordici. În cele din urmă, în 980, Dublinul, devenit centru de putere al vikingilor, a fost cucerit de gaélii conduși de Máel Sechnaill mac Domnaill, lăsând însă în urmă unele formațiuni statale ale hiberno-nordicilor (regi de origine mixtă celto-vikingă). Din luptele împotriva vikingilor, s-a remarcat și căpetenia Brian Boru care în scurt timp a rivalizat cu Máel Sechnaill, l-a supus în 1002 și s-a proclamat rege al întregii insule. Campaniile duse pentru a-i supune și pe ceilalți conducători de formațiuni statale care s-au revoltat împotriva sa au fost aproape de a aduce prima unificare politică deplină a insulei, dar Brian Boru a murit în bătălia de la Clontarf din 1012.

Unul dintre numeroasele castele medievale, relicvă a cuceririi normande

De-a lungul secolului al XI-lea și primei jumătăți a secolului al XII-lea, teritoriul a continuat să fie împărțit între cele cinci centre de putere, cu câte un „Mare Rege” ("High King") care ocazional reușea să revendice o autoritate mai amplă. Anul 1169 a marcat o nouă epocă istorică pentru Irlanda — invazia normandă. Henric al II-lea a fost primul rege al Angliei care a pus piciorul în Irlanda, autorizat fiind de o bulă papală primită în 1155 din partea lui Adrian al IV-lea. Fie prin lupte, fie prin alianțe cu regii celți, normanzii au pătruns la început în partea estică a insulei și au încercat să impună feudalismul, pe fondul unor schimbări climatice⁠(en) care au favorizat agricultura. A fost înființată Senioria Irlandei⁠(en), un fief papal, titlul de senior al Irlandei fiind acordat de papă regelui Angliei; la rândul său, regele Angliei numea un lord locțiitor care să conducă treburile senioriei. Cu timpul, baronii normanzi au devenit mari proprietari de pământ și au ridicat numeroase cetăți pe insulă, mai ales în preajma zonelor de coastă. Timp de două secole, istoria insulei a fost marcată de rivalitatea între acești baroni și regele Angliei, apogeul puterii baronilor fiind atins în 1297, când aceștia au înființat Parlamentul Irlandei. În prima jumătate a secolului al XIV-lea însă, foametea și ciuma din Europa, care au dus și la intensificarea rebeliunilor conducătorilor gaéli care încercau să recucerească pământurile bogate acaparate de nobilimea normandă și invazia scoțiană din 1315⁠(en), au condus la declinul puterii normande, cu timpul autoritatea engleză restrângându-se la o zonă fortificată în jurul Dublinului. Normanzii din afara acestei regiuni au fost în timp asimilați de irlandezii autohtoni, preluând de la aceștia limba irlandeză, dar și obiceiurile și structura de clan. A doua jumătate a secolului al XIV-lea și secolul al XV-lea au marcat declinul puterii Angliei, implicată în Războiul de 100 de Ani, și apoi frământată de Războiul celor Două Roze.

Cucerirea engleză[modificare | modificare sursă]

La începutul secolului al XVI-lea, Irlanda era împărțită între:

  • fâșia Dublin, adică ceea ce mai rămăsese din Senioria Irlandei, fief papal condus de jure de regele Angliei și de facto de puternicii lorzi-locțiitori din casa Fitzgerald din Kildare;
  • teritoriile unor nobili anglo-irlandezi loiali Angliei; și
  • teritoriile unor conducători irlandezi, cvasiindependente față de Anglia.
Henric al VIII-lea a reinstituit autoritatea coroanei de la Londra asupra Irlandei și s-a proclamat rege al Irlandei

După venirea sa pe tron, Henric al VIII-lea al Angliei a păstrat la început status quoul, dar a început din 1513 o politică de supunere a Irlandei, fie prin acțiuni militare, fie prin înțelegeri cu conducătorii locali, iar în 1542 Henric a proclamat Regatul Irlandei cu el ca rege, într-un gest de sfidare a puterii Papei; în cele din urmă, fiica sa, Mary I, a fost recunoscută de Papă ca regină a Irlandei. Puterea casei Fitzgerald a fost redusă, în ciuda opoziției violente a acesteia cauzată de numirea de către regina Angliei a unui lord-locțiitor din afara familiei și chiar din afara insulei. După mai multe conflicte, Irlanda a intrat în întregime sub dominație engleză la începutul secolului al XVII-lea, la sfârșitul domniei Elisabetei I și la începutul domniei lui Iacob I. Nobilimea irlandeză care a acceptat în cele din urmă autoritatea Londrei era însă predominant catolică, în timp ce noii coloniști ce veneau din Anglia erau protestanți și erau favorizați la alegerea în structurile de putere din Irlanda. La 1640, Parlamentul irlandez era dominat de protestanți, în timp ce regele ducea politici îngăduitoare cu nobilii autohtoni irlandezi. Rebeliunea izbucnită în 1641 nu a putut fi înăbușită deoarece în 1642 a izbucnit Războiul Civil Englez. Rebelii irlandezi au masacrat coloniști protestanți și s-au aliat cu regele Carol I și cu regaliștii din Marea Britanie. Aceștia au fost înfrânți însă de parlamentariști, iar Oliver Cromwell a recucerit Irlanda după un război violent soldat cu masacre ca cel de după asediul Droghedei din 1649, a confiscat proprietățile nobililor irlandezi și le-a distribuit coloniștilor protestanți.

Iacob al II-lea a încercat să reacord catolicilor drepturile civile, dar a fost detronat de o coalițîe între parlamentariștii protestanți și Olanda.

După Restaurația Stuarților, Carol al II-lea a căutat să reconcilieze întrucâtva nobilii irlandezi catolici, dar a păstrat în vigoare confiscările de pământuri impuse de Cromwell. Iacob al II-lea a mers ulterior mai departe, abrogând mai multe legi anticatolice, atitudine ce i-a adus însă detronarea în Revoluția Glorioasă din 1688, el fiind înlocuit de parlamentariștii englezi, susținuți de olandezi, cu Wilhelm de Orange. Deși susținut de Franța lui Ludovic al XIV-lea, Iacob al II-lea a fost înfrânt, și odată cu el și visurile nobilimii irlandeze de redobândire a vechilor privilegii. Capitularea iacobiților catolici irlandezi la Limerick în 1691 a marcat începutul unei perioade de dominație protestantă, în care puterea în țară a aparținut unei minorități de nobili și clerici protestanți anglicani, singurele categorii ce aveau drept de vot. Nobilii irlandezi s-au convertit de-a lungul secolului al XVIII-lea la protestantism pentru a-și păstra proprietățile și pentru a căpăta drepturi politice. Cu timpul, acest parlament, deși dominat de protestanți a început să ceară drepturi comerciale mai favorabile și o autonomie lărgită față de Londra. Strădaniile lor au fost încununate în 1792 cu o constituție care mărea puterile parlamentului. Imediat au fost adoptate legi prin care catolicii au reprimit dreptul de vot și de a cumpăra pământuri, deși încă nu puteau fi aleși în parlament sau numiți în posturi din administrație. După modelul militantismului Revoluției Franceze, unii catolici irlandezi au format grupări radicale, cerând drepturi egale pentru toate confesiunile și independență față de Londra. Revolta lor din 1798 a fost însă înăbușită în câteva luni, iar de la 1 ianuarie 1801, autonomia irlandeză a fost suprimată și toată insula a fost incorporată în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei.[16]

Mișcarea pentru autonomie[modificare | modificare sursă]

Începând cu 1 ianuarie 1800 și până la 6 decembrie 1922, insula Irlanda a fost în întregime parte a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei. În timpul Marii Foamete, între 1845 și 1849, populația de peste 8 milioane de locuitori a insulei a scăzut cu 30%. Un milion de irlandezi au murit de foame și/sau de boli și alți 1.5 milioane au emigrat, în special în Statele Unite.[17] Aceasta a stabilit o tendință de emigrație pentru un secol, tendință ce s-a manifestat printr-un declin constant al populației până în anii 1960.

Partidul Parlamentarist Irlandez⁠(en) a fost înființat în 1882 de Charles Stewart Parnell⁠(en) (1846–1891).

Din 1874, în special sub conducerea lui Charles Stewart Parnell⁠(en) după 1880, the Partidul Parlamentarist Irlandez⁠(en) a ieșit în prim plan prin agitația agrariană practicată pe scară largă prin intermediul Ligii Irlandeze pentru Pământ⁠(en), care a obținut ameliorarea situației arendașilor sub forma Legilor Funciare Irlandeze⁠(en), dar și prin tentativele de a obține autonomia⁠(en), cu două propuneri de legi, neadoptate, prin care Irlanda ar fi primit o autonomie natională limitată. Aceasta a dus la trecerea afacerilor naționale, în urma Legii Guvernării Locale din 1898⁠(en), sub control local din mâinile marilor jurii dominate de marii proprietari din rândurile aristrocrației protestante.

Obținerea autonomiei părea sigură atunci când Legea Parlamentului din 1911⁠(en) a abolit dreptul de veto al Camerei Lorzilor, și John Redmond⁠(en) a obținut adoptarea celei de a treia propuneri de lege a autonomiei în 1914⁠(en). Mișcarea unionistă⁠(en) era însă în creștere începând cu 1886 în rândul protestanților irlandezi încă de la prima propunere legislativă; aceștia se temeau de discriminări și de pierderea privilegiilor economice și socoale în cazul în care catolicii irlandezi ar fi obținut puterea politică. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, sentimentul unionist era deosebit de puternic în părți din Ulster, unde industrializarea era mai frecventă spre deosebire de restul agrar al insulei. Exista temerea că se vor introduce taxe vamale care vor afecta grav regiunea. Tot în zona Ulsterului, populația protestantă era majoritară în patru comitate și destul de semnificativă în celelalte. Sub conducerea dublinezului Sir Edward Carson⁠(en) din Partidul Unionist Irlandez⁠(en) și al lui Sir James Craig⁠(en), originar din nord, din Partidul Unionist din Ulster⁠(en), unioniștii au trecut la acțiuni militante pentru a se opune Coerciunii Ulsterului. După adoptarea Legii Autonomiei în Parlament în mai 1914, pentru a evita rebeliunea Ulsterului, primul ministru britanic H. H. Asquith a introdus o Lege de Amendare care a fost, cu greutate, acceptată de conducerea Partidului Irlandez. Aceasta stipula excluderea temporară a Ulsterului de la aplicarea legii pe o perioadă de șase ani, măsurile ce urmau a fi introduse în acea zonă fiind nespecificate.

Revoluția și pașii către independență[modificare | modificare sursă]

Deși primise Consimțământ Regal⁠(en) și fusese introdusă în registrul statutar în 1914, implementarea Legii Autonomiei⁠(en) a fost suspendată până după Primul Război Mondial. Pentru a asigura aplicarea legii la sfârșitul războiului, Redmond Voluntarii Naționali Irlandezi⁠(en) au susținut Regatul Unit în conflict, 175.000 de oameni înscriindu-se în Regimentele irlandeze⁠(en) din diviziile a zecea (irlandeză)⁠(en) și a șaisprezecea (irlandeză)⁠(en), în timp ce unioniștii s-au înrolat în Divizia XXXVI (Ulster)⁠(en) ale Noii Armate Britanice⁠(en).[18]

Miezul grupării voluntarilor irlandezi, care se opuneau oricărei susțineri acordate Regatului Unit, împreună cu Armata Cetățenească Irlandeză⁠(en), au declanșat o insurecție armată antibritanică în 1916, denumită Răscoala de Paști⁠(en). Aceasta a început la 24 aprilie 1916, cu o declarație de independență. După o săptămână de lupte grele, duse în principal în Dublin, rebelii care mai supraviețuiau au fost obligați să capituleze. Majoritatea au fost închiși, și cincisprezece dintre ei (inclusiv majoritatea liderilor) au fost executați pentru trădarea Regatului Unit. Între aceștia s-au numărat Patrick Pearse⁠(en), astăzi recunoscut ca primul președinte al Irlandei și părinte fondator al Irlandei moderne, precum și James Connolly⁠(en), socialist și fondator al sindicatului Muncitorii Industriali ai Lumii⁠(en) și mișcărilor muncitorești irlandeză și scoțiană, care a fost general în timpul răscoalei și rănit. Acest eveniment a avut un efect profund asupra opiniei publice din Irlanda.

În ianuarie 1919, după alegerile generale din 1918⁠(en), 73 dintre cele 106 de locuri de parlamentari din Irlanda erau membri ai partidului Sinn Féin, care au refuzat să-și ia locurile din Camera Comunelor. În schimb, ei au format un parlament irlandez denumit Dáil Éireann⁠(en). Acest Dáil din ianuarie 1919 a emis o declarație de independență și a proclamat Republica Irlandeză. Această Declarație a fost în principal o reafirmare a Proclamației din 1916 cu stipularea adițională că Irlanda nu mai era parte a Regatului Unit. Noua Republică Irlandeză nu a fost recunoscută pe plan internațional decât de Rusia Sovietică.[19] Aireachtul⁠(en) (guvernul) acestui sat a trimis o delegație în frunte cu Ceann Comhairle-ul⁠(en) Seán T. O'Kelly⁠(en) la Conferința de Pace de la Paris din 1919, dar ea nu a fost primită.

În 1922, a fost declarat un nou parlament, denumit Oireachtas⁠(en), în cadrul căruia Dáil Éireann⁠(en) a devenit cameră inferioară.

După Războiul de Independență⁠(en) și armistițiul semnat în iulie 1921, representanții guvernului britanic și delegații irlandezi în frunte cu Arthur Griffith⁠(en), Robert Barton⁠(en) și Michael Collins⁠(en), au negociat la Londra Tratatul Anglo-Irlandez între 11 octombrie și 6 decembrie 1921. Delegații irlandezi și-au stabilit cartierul general la Hans Place⁠(en) în Knightsbridge⁠(en) și aici s-a luat în discuții private la 5 decembrie hotărârea de a recomanda Tratatul camerei Dáil Éireann, care l-a ratificat cu o majoritate mică.

Conform Tratatului, la 6 decembrie 1922 întreaga insulă Irlanda devenea un dominion britanic autonom, denumit Statul Liber Irlandez (Saorstát Éireann). Conform Constituției Statului Liber Irlandez⁠(en), Parlamentul Irlandei de Nord⁠(en) avea opțiunea de a ieși la exact o lună după aceea din Statul Liber Irlandez și de a reveni la Regatul Unit. În această perioadă, puterile Parlamentului Statului Liber Irlandez și ale Consiliului Executiv al Statului Liber Irlandez urmau să nu se extindă și asupra Irlandei de Nord. Irlanda de Nord și-a exercitat imediat acest drept conform tratatului, părăsind noul dominion și readerând la Regatul Unit la 8 decembrie 1922. În memoriul adresat regelui, se cerea „ca puterile Parlamentului și Guvernului Statului Liber Irlandez să nu se mai extindă asupra Irlandei de Nord.”[20]

Statul Liber Irlandez a fost o monarhie constituțională, regele său fiind monarhul britanic. Exista un guvernator-general⁠(en), un parlament bicameral, un cabinet denumit „Consiliul Executiv” și un prim ministru, denumit „președintele Consiliului Executiv”.

Războiul Civil Irlandez[modificare | modificare sursă]

Éamon de Valera (1882–1975)

Războiul Civil Irlandez⁠(en) a fost o consecință a înființării Statului Liber Irlandez. Forțele ce se opuneau tratatului, în frunte cu Éamon de Valera, obiectau că acceptarea Tratatului însemna abolirea Republicii Irlandeze din 1919 căreia îi juraseră credință, susținând în public că „poporul nu are dreptul de a greși”. Ei se opuneau cel mai mult ideii că statul rămâne parte a Imperiului Britanic și că membrii Parlamentului Statului Liber sunt obligați să depună ceea ce ei considerau a fi un jurământ de credință regelui britanic. Forțele pro-tratat, în frunte cu Michael Collins⁠(en), susțienau că tratatul „nu dă libertatea supremă la care aspiră și pe care o dezvoltă toate națiunile, ci libertatea de a o obține”.

La începutul războiului, Armata Republicană Irlandeză (IRA) s-a împărțit în două tabere: un IRA pro-tratat și un IRA anti-tratat⁠(en). IRA pro-tratat s-a desființat și s-a integrat în noua Armată Națională⁠(en). Din lipsa unei structuri eficiente de comandă a IRA anti-tratat și din cauza tacticilor defensive folosite în tot războiul, Michael Collins și forțele sale pro-tratat au reușit să strângă o armată de zeci de mii de veterani ai Primului Război Mondial din regimentele irlandeze ale Armatei Britanice, lăsate la vatră în 1922, capabile să îi copleșească pe opozanții tratatului. Aprovizionarea britanică cu artilerie, avioane, mitraliere și muniție s-a adăugat la avantajul forțelor pro-tratat, și amenințarea revenirii forțelor Coroanei în Statul Liber a înlăturat orice îndoială privind necesitatea punerii în aplicare a tratatului. Lipsa susținerii publice pentru forțele anti-tratat (denumite adesea Irregulars — „neregulații”) și hotărârea guvernului de a le supune au contribuit la înfrângerea lor.

Constituția din 1937[modificare | modificare sursă]

După un referendum național⁠(en), la 29 decembrie 1937 a intrat în vigoare noua Constituție a Irlandei⁠(en) (Bunreacht na hÉireann). Ea a înlocuit Constituția Statului Liber și a denumit statul Irlanda, sau Éire în irlandeză.[21] Articolele 2 și 3 ale Constituției afirmau o revendicare teritorială asupra întregii insule, considerând diviziarea Irlandei prin Tratatul Anglo-Irlandez⁠(en) din 1922 nelegitimă. Fostul guvern al Statului Liber Irlandez acționase în vederea abolirii formale a funcției de guvernator general cu câteva luni înaintea intrării în vigoare a noii Constituții.[22] Deși Constituția înființa funcția de președinte al Irlandei⁠(en), rămânea deschisă întrebarea dacă Irlanda este republică. Diplomații erau acreditați la rege, dar președintele exercita funcțiunile interne ale unui șef de stat.[23] De exemplu, președintele promulga noile legi în virtutea autorității sale, fără referire la rege. George al VI-lea rămânea însă un „organ”, stipulat în legea statutară.

Irlanda a rămas neutră⁠(en) în timpul celui de al Doilea Război Mondial, perioadă denumită de irlandezi Urgența⁠(en) (în engleză The Emergency). Legătura cu monarhia a încetat prin adoptarea Legii Republicii Irlanda din 1948⁠(en), care a intrat în vigoare la 18 aprilie 1949 și care declara că statul este o republică. Ulterior, Legea Coroanei Irlandei a fost abrogată oficial în Irlanda printr-o Lege de Revizuire a Legii Statutare (cutumele irlandeze dinaintea uniunii) în 1962. Irlanda era la acea vreme, tehnic, membră a Commonwealth-ului după independență și până la declararea republicii la 18 aprilie 1949. La acea vreme, trecerea la republică a unui stat membru ducea automat la excluderea sa din Commonwealth. La 10 zile după declararea ca republică a Irlandei, legea a fost modificată prin Declarația de la Londra⁠(en) din 28 aprilie 1949, permițând și republicilor să adere. Irlanda nu a cerut însă reprimirea sa.

Istoria recentă[modificare | modificare sursă]

În 1973, Irlanda a aderat la CEE împreună cu Regatul Unit și Danemarca. Țara a semnat Tratatul de la Lisabona în 2007.

Irlanda a devenit membră a Națiunilor Unite în decembrie 1955, după ce îi fusese refuzată aderarea din cauza neutralității din timpul războiului și a nesusținerii cauzei Aliaților.[24] La acea vreme, aderarea la ONU implica un angajament pentru folosirea forței cu scopul de a descuraja agresiunea unui stat împotriva altuia dacă ONU consideră acest lucru necesar.[25]

Interesul către aderarea la Comunitatea Economică Europeană s-a dezvoltat în Irlanda în anii 1950, luându-se în considerație și aderarea la Zona Europeană de Liber Schimb⁠(en). Cum și Regatul Unit intenționa să adere la CEE, Irlanda a cerut oficial aderarea în iulie 1961 din cauza legăturilor economice substanțiale cu Regatul Unit. Membrii fondatori ai CEE au rămas însă sceptici privind capacitatea economică și neutralitatea Irlandei, dar și din cauza politicilor protecționiste.[26] Mulți economiști și politicieni irlandezi au realizat că este nevoie de o reformă a politicii economice. Perspectiva aderării la CEE a devenit mai îndepărtată în 1963 când președintele Franței generalul Charles de Gaulle a declarat că Franța se opune aderării Regatului Unit, ceea ce a dus la încetarea negocierilor cu toate candidatele la aderare. În 1969 însă, succesorul său, Georges Pompidou, nu s-a mai opus aderării Regatului Unit și Irlandei. Negocierile au fost reluate și tratatul de aderare a fost semnat în 1972. Aderarea a fost confirmată printr-un referendum ținut în 1972⁠(en), țăra aderând la CEE în 1973.[27]

Criza economică de la sfârșitul anilor 1970 a fost alimentată de bugetul Fianna Fáil, abolirea impozitului pe autovehicule, excesul de creditare și instabilitatea economică globală. Au existat schimbări importante de politică din 1989, cu reformă economică, scăderi de taxe, reformă a asigurărilor sociale, o creștere a competitivității și o interdicție a finanțării consumului prin credite. Această politică a fost începută în 1989–1992 de guvernul Fianna Fáil/Democrății Progresiști⁠(en) și a fost continuată de guvernele Fianna Fáil/Laburist⁠(en) și Fine Gael/Laburist/Stânga Democrată⁠(en). Irlanda a devenit una dintre economiile cu cele mai rapide creșteri la sfârșitul anilor 1990, fiind denumită Tigrul Celtic, ceea ce a durat până la criza financiară globală din 2007-2008⁠(en).

În chestiunea Irlandei de Nord, guvernele britanic și irlandez au încercat să găsească o rezolvare pașnică a conflictului violent în care erau implicate numeroase trupe paramilitare și Armata Britanică în Irlanda de Nord, conflict denumit „The Troubles⁠(en)”. Un acord de pace pentru Irlanda de Nord, denumit Acordul din Vinerea Mare⁠(en), a fost aprobat în 1998 prin referendumuri în cele două părți ale insulei. Ca parte a acordului de pace, revendicarea teritorială asupra Irlandei de Nord din articolele 2 și 3 ale Constituției Irlandei au fost abrogate prin referendum.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Faleza Moher⁠(en) pe coasta Atlanticului

Statul se întinde pe o arie ce ocupă cinci șesimi (70.273 km²) din insula Irlanda (84.421 km²), restul teritoriului insulei fiind ocupat de Irlanda de Nord. Insula este mărginită la nord și la vest de Oceanul Atlantic și la nord-est de Canalul de Nord⁠(en). La est, Marea Irlandei o leagă de Oceanul Atlantic prin Canalul Sfântul Gheorghe⁠(en) și Marea Celtică la sud-est.

În zona de vest, peisajul constă mai ales din faleze abrupte, dealuri și munți. Câmpiile din centru sunt acoperite cu depozite glaciale de argile și nisip, precum și de zone mlăștinoase întinse și câteva lacuri. Cel mai înalt punct este Carrauntoohil⁠(en) (1.038 m), aflat în lanțul muntos Macgillycuddy's Reeks⁠(en) din sud-vest. Râul Shannon⁠(en), care străbate câmpia centrală, este cel mai lung râu din Irlanda, cu o lungime de 386 km. Coasta vestică este mai accidentată ca cea estică, cu numeroase insule, peninsule, capuri și golfuri.

Pădure de foioase în comitatul Kerry cu pământul acoperit de leurdă (usturoi sălbatic)

Înainte de sosirea primilor coloniști în Irlanda acum 9.000 de ani, teritoriul era acoperit mai ales de păduri de stejar, frasin, ulm, alun, tisă, și alți arbori indigeni.[28] Apariția turbăriilor și defrișarea unor păduri pentru a facilita agricultura sunt considerate a fi principalele cauze ale despăduririi din secolele ce au urmat. Astăzi, circa 12% din suprafața Irlandei este împădurită, dintre care marea majoritate este formată mai ales din plantații de conifere naturalizate pentru scopuri comerciale.[29] Condițiile ideale de sol, precipitațiile abundente și clima blândă dau Irlandei cele mai ridicate rate de creștere a pădurilor din Europa. Șirurile de copaci utilizate prin tradiție pentru a defini limitele proprietăților, sunt un important înlocuitori pentru habitatul forestier, reprezentând un refugiu pentru flora sălbatică și pentru numeroase specii de insecte, păsări și mamifere.[30]

Agricultura se practică pe circa 64% din suprafața totală a țării.[31] Aceasta a avut ca rezultat limitarea suprafețelor în care se conservă habitate naturale, mai ales pentru mamiferele sălbatice mari care au necesități teritoriale mai mari.[32] Lunga istorie de producție agricolă cuplată cu metodele moderne de agricultură, cum ar fi utilizarea de pesticide și îngrășăminte, a pus o mare presiune pe biodiversitate.[33]

Clima[modificare | modificare sursă]

Oceanul Atlantic și influența Curentului Golfului afectează vremea și clima în Irlanda.[34] Temperaturile prezintă variații regionale, zonele centrale și estice tinzând să aibă temperaturi mai extreme. Datorită climei temperate oceanice, temperaturile scad rareori sub -5 °C iarna și nu cresc peste 26 °C vara.[35] Cea mai ridicată temperatură înregistrată vreodată în Irlanda a fost de 33,3 °C la 26 iunie 1887 la castelul Kilkenny⁠(en) din Kilkenny, în timp ce minima istorică națională este de -19,1 °C înregistrată la castelul Markree⁠(en) din Sligo.[36] Precipitațiile sunt mai abundente în lunile de iarnă și mai rare în cele de vară. Zonele sudice au parte de cea mai multă ploaie, ca urmare a vânturilor dinspre sud-vest, iar Dublinul este polul secetei. Mai multe zile însorite sunt în sud-estul țării.[34] Nordul și vestul extrem sunt două dintre cele mai vântoase regiuni ale Europei, cu mare potențial pentru producția de energie eoliană.[37]

Politică[modificare | modificare sursă]

Președintele Michael D. Higgins

Irlanda este o republică parlamentară. Oireachtas este legislativul național bicameral, compus din cele două camere: Senatul (în irlandeză Seanad Éireann și Dáil Éireann⁠(en).[38] Reședința oficială a președintelui Irlandei este Áras an Uachtaráin⁠(en), iar camerele parlamentului se întrunesc la Leinster House⁠(en) din Dublin.

Președintele este șeful statului și este ales pentru un mandat de șapte ani, numărul maxim de mandate fiind de două. Președintele are rol decorativ, având însă și câteva puteri constituționale în cadrul Consiliului de Stat⁠(en). Funcția sa are discreție absolută în unele zone, cum ar fi contestarea constituționalității unor propuneri de legi la Curta Supremă.[39] Michael D. Higgins este al nouălea președinte al Irlandei începând cu 11 noiembrie 2011.[40]

Funcția de șef al guvernului se numește Taoiseach. Acesta este numit în funcție de președinte după nominalizarea sa de către Dáil. Taoisigh sunt de obicei liderul partidului cu cele mai multe locuri în legislativ obținute prin alegerile naționale. A devenit frecventă practica formării de guverne de coaliție⁠(en), întrucât din 1989 niciun singur partid nu a mai obținut o majoritate.[41] Enda Kenny⁠(en) a preluat funcția de Taoiseach la 9 martie 2011.

Taoiseach Enda Kenny⁠(en)

Senatul are șaizeci de membri, dintre care unsprezece sunt numiți de Taoiseach, șase sunt aleși de două universități și 43 sunt aleși de reprezentanți ai publicului din liste de candidați alcătuite pe criterii vocaționale. Dáil are 166 de membri aleși pe liste electorale pe circumscripții printr-un sistem de reprezentare proporțională și prin vot unic transferabil⁠(en).

Guvernul are numărul de membri limitat prin Constituție la cincisprezece. Cel mult doi membri au voie să fie senatori, iar Taoiseach, Tánaiste⁠(ga) (vice-prim ministrul) și ministrul de finanțe⁠(en) trebuie să fie neapărat aleși în Dáil. Dáil trebuie dizolvată în termen de cinci ani de la prima sa întrunire,[42] și alegerile generale pentru Dáil trebuie să aibă loc cel târziu la treizeci de zile după dizolvare. Conform Constituției Irlandei⁠(en), alegerile legislative trebuie să se țină la cel mult șapte ani, deși legea statutară poate stabili o limită mai strictă. Guvernul actual este format de o coaliție în frunte cu Fine Gael, cu Enda Kenny ca Taoiseach, susținut de Partidul Laburist⁠(en) cu Joan Burton⁠(en) în funcția de Tánaiste. Partidele de opoziție din Dáil sunt Fianna Fáil, Sinn Féin, Partidul Socialist⁠(en), PBPA⁠(en), WUAG⁠(en), precum și mai mulți politicieni independenți.

Guvernul

Irlanda este stat membru al Uniunii Europene din 1973, dar a ales să rămână în afara Spațiului Schengen. Frontiera cu Regatul Unit poate fi traversată liber fără pașaport datorită Common Travel Area⁠(en), o zonă cu statut similar spațiului Schengen, formată din insulele Irlanda, Marea Britanie, Insula Man și Insulele Canalului. Se practică însă legitimarea călătorilor în porturi și aeroporturi.

Administrația locală[modificare | modificare sursă]

Documentul fondator al actualului sistem de administrație publică locală este Legea Guvernării Locale din 1898⁠(en),[43] ea fiind recunoscută oficial prin al douăzecilea amendament la Constituția Irlandei⁠(en) adoptat în 1999. Cele douăzeci și șase de comitate istorice nu se suprapun perfect peste diviziunile administrative locale, deși sunt utilizate de populația locală drept cadru de referință. Legea de Reformare a Guvernării Locale din 2014⁠(en) împarte țara în treizeci și una de unități administrative, dintre care douăzeci și șase sunt comitate, două sunt orașe-comitate și trei orașe.[43] Acestea (cu excepția Regiunii Dublin și a celor trei orașe-comitat) sunt împărțite în districte municipale, ceea ce a înlocuit vechiul sistem de consilii locale.

Ireland Administrative Counties.svg
  1. Fingal
  2. orașul Dublin
  3. Dún Laoghaire–Rathdown
  4. South Dublin
  5. Wicklow
  6. Wexford
  7. Carlow
  8. Kildare
  9. Meath
  10. Louth
  11. Monaghan
  12. Cavan
  13. Longford
  14. Westmeath
  15. Offaly
  16. Laois
  1. Kilkenny
  2. Waterford
  3. orașul Cork
  4. Cork
  5. Kerry
  6. Limerick
  7. Tipperary
  8. Clare
  9. Galway
  10. orașul Galway
  11. Mayo
  12. Roscommon
  13. Sligo
  14. Leitrim
  15. Donegal

Autoritățile locale sunt însărcinate cu chestiuni cum ar fi planificarea teritoriului, administrarea drumurilor locale, rețelele de canalizare și bibliotecile publice. Circumscripțiile electorale pentru Dáil sunt obligate să urmeze pe cât posibil limitele de comitat. Comitatele cu populații mai mari au mai multe circumscripții, altele cuprind mai multe comitate, dar în general nu întretaie limitele comitatelor. Comitatele sunt grupate în opt regiuni⁠(en), fiecare având o Autoritate Regională formată din membri delegați de diferitele comitate și orașe din regiune. Regiunile nu au niciun rol administrativ, ele fiind utile pentru coordonarea politicilor locale și în scopuri statistice.

Economie[modificare | modificare sursă]

Irlanda are o economie mică, modernă și dependentă de comerțul extern. Cu un PIB de aproximativ $40,000 pe cap de locuitor, Irlanda este a treia cea mai bogată țară din Europa și a patra cea mai bogată din lume. Economia este caracterizată de o forță de muncă foarte educată și de o rată foarte înaltă de investiție străină.

Creșterea economică a ajuns la o medie de 10% pe an între 1995 și 2000, din cauza procesului Tigrului Celtic. Între 2002 și 2004, creșterea medie pe an a fost în jur de 4-6%. Agricultura, care era pentru mult timp cel mai important sector economic, este acum eclipsat de industrie, care face 46% din PIB, Irlanda fiind la ora actuală printre cele mai industrializate economii din lume. 80% din exporturi sunt compuse de bunuri industriale deși acest sector angajează doar 28% din forța de muncă. Deși exporturile rămân cea mai mare sursă a creșterii dinamice a economiei, Irlanda beneficiază de o creștere în consum și de o renaștere a sectoarelor de construcție și investiție în afaceri.

În ultimul deceniu, guvernul irlandez a implementat o serie de proiecte naționale economice cu țelul de a reduce inflația și ratele de taxație. Alte țeluri includ: reducerea cheltuielilor guvernamentale ca procentaj a PIB-ului, îmbunătățirea pregătirilor a forței de muncă și promovarea investiției străine, care deja este la printre cele mai mari niveluri din lume.

Irlanda a adoptat moneda euro cu încă alte 11 țări din Uniunea Europeană în 2002. Este cel mai mare producător european de computere personale. [necesită citare]

Populația Irlandei[modificare | modificare sursă]

Majoritatea irlandezilor sunt de etnicitate celtică, deși este o minoritate importantă engleză. Limbile oficiale sunt irlandeza, o limbă celtică, și engleza, care este a doua limbă oficială. Limba irlandeză este obligatorie în sistemul de învățământ și este prima limbă oficială, deși limba engleză este cea vorbită de majoritatea populației ca limbă maternă. Semnele publice sunt în general bilingve. Comunitățile care vorbesc irlandeza ca prima limbă trăiesc în principal în zonele de Gaeltacht în vestul Irlandei, deși acestea formează un procentaj mic a populației totale a țării.

92% din populația republicii sunt romano-catolici, deși în ultimul timp a fost un declin masiv de credință și implicare religioasă a catolicilor irlandezi. În 2001, doar 48% din cei care se declară catolici merg de regulă la servicii religioase. A doua cea mai frecventă religie este cea anglicană, cunoscută oficial ca Biserica Irlandeză (Church of Ireland în limba engleză). Există și o minoritatea care crede în iudaism și un număr mic, dar în creștere de musulmani.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Populația Irlandei este de aproape 4 milioane de locuitori.[44] În Irlanda locuiesc în prezent (aprilie 2010) cu aproximație, 45.000-50.000 de cetățeni români.[44] Este una dintre cele mai importante comunități de străini din această țară.[44]

Patrimoniu mondial[modificare | modificare sursă]

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Irlanda:

  • Ansamblul arheologic „Bend of the Boyne” (1993)
  • „Skellig Michael” (1996)

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Eurostat - January 2010 Population Estimates” (PDF). iulie 2010. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/3-27072010-AP/EN/3-27072010-AP-EN.PDF. Accesat la 27 iulie 2010. 
  2. ^ L. Prakke; C. A. J. M. Kortmann; J. C. E. van den Brandhof (2004), Constitutional Law of 15 EU Member States, Deventer: Kluwer, p. 429, ISBN 9013012558, „Since 1937, Ireland has been a parliamentary republic, in which ministers appointed by the president depend on the confidence of parliament” 
  3. ^ Country Comparison: GDP – per capita (PPP)”. World Factbook. Central Intelligence Agency. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2004rank.html?countryName=Ireland&countryCode=ei&regionCode=eur&rank=27#ei. Accesat la 29 august 2011. 
  4. ^ "EU: Causes of Growth differentials in Europe", WAWFA think tank
  5. ^ Nicoll, Ruaridh (16 mai 2009). „Ireland: As the Celtic Tiger roars its last”. The Guardian (Londra). http://www.theguardian.com/world/2009/may/10/ireland-financial-crisis-emigration. Accesat la 30 martie 2010. 
  6. ^ United Nations (2011). „Table 1”. Human Development Index and its components. United Nations Development Programme. http://hdr.undp.org/en/media/HDR_2011_EN_Table1.pdf. Accesat la 26 noiembrie 2011. 
  7. ^ http://www.nato.int/cps/en/natolive/nato_countries.htm
  8. ^ Driscoll, K. The Early Prehistory in the West of Ireland: Investigations into the Social Archaeology of the Mesolithic, West of the Shannon, Ireland. (2006)
  9. ^ Strabo, Geographica 4.5.4
  10. ^ Diodorus Siculus, Historical Library 5.32
  11. ^ Julius Caesar, Commentarii de Bello Gallico 5.13
  12. ^ Tacitus, Agricola 24
  13. ^ Dáibhí Ó Cróinín, Early Medieval Ireland 400–1200, Longman, 1995, pp. 1, 14–40
  14. ^ Eoin MacNeill, Phases of Irish History, Dublin, 1920, pp. 98-132.
  15. ^ Ó Corráin, Donnchadh (2001), „The Vikings in Ireland”, in Larsen, Anne-Christine, The Vikings in Ireland, Roskilde: The Viking Ship Museum, pp. 17–29, ISBN 0-19-922665-2 , p. 19
  16. ^ Act of Union (Ireland) 1800”, Legislation.gov.uk/aip/geo3/40/38/contents, http://www.legislation.gov.uk/aip/Geo3/40/38/contents, accesat la 20 februarie 2015 
  17. ^ Mokyr, Joel (1984). „New Developments in Irish Population History 1700–1850”. Irish Economic and Social History xi: 101–121. 
  18. ^ Irish Soldiers in the First World War”. 1916 Commemorations. Department of the Taoiseach. 2010. http://www.taoiseach.gov.ie/eng/Taoiseach_and_Government/History_of_Government/1916_Commemorations/Irish_Soldiers_in_the_First_World_War.html. Accesat la 29 august 2011. [nefuncțională]
  19. ^ Fennell, Desmond (1993). Heresy: the Battle of Ideas in Modern Ireland. Belfast: Blackstaff Press. p. 33. ISBN 0-85640-513-2. „Both the new Irish Republic and the labour movement were sympathetic to the new soviet regime in Russia. The government of the Soviet Union recognised the Republic, and the Dáil authorised the establishment of diplomatic relations.” 
  20. ^ Northern Ireland Parliamentary Report, 7 December 1922”. Stormontpapers.ahds.ac.uk. 7 decembrie 1922. http://stormontpapers.ahds.ac.uk/stormontpapers/pageview.html?volumeno=2&pageno=1145#bak-2-1149. Accesat la 9 iulie 2009. 
  21. ^ T. Garvin, 1922: the birth of Irish democracy, Gill & Macmillan: Dublin, 2005.
    Peter Cottrell (2008). The Irish Civil War 1922–23. Osprey Publishing. p. 85. ISBN 978-1-84603-270-7. „Irish voters approved a new constitution, Bunreacht na hÉireann, in 1937 renaming the country Éire or simply Ireland.” 
    Dr. Darius Whelan (1 iunie 2005). „Guide to Irish Law. http://www.nyulawglobal.org/globalex/Ireland.htm. Accesat la 11 septembrie 2009. „This Constitution, which remains in force today, renamed the State Ireland (Article 4) and established four main institutions – the President, the Oireachtas (Parliament), the Government and the Courts.” 
    John T. Koch, Celtic culture: a historical encyclopedia, ABC-CLIO: Santa Barbara, 2006.
  22. ^ și funcția de guvernator general a fost în final abolită conform Legii Puterii Executive din 1937 cu efect retroactiv din decembrie 1936
  23. ^ Mary E. Daly (1 ianuarie 2007). „The Irish Free State/Éire/Republic of Ireland/Ireland: "A Country by Any Other Name"?”. Journal of British Studies 46 (1): 72–90. doi:10.1086/508399. „After the enactment of the 1936 External Relations Act and the 1937 Constitution, Ireland's only remaining link with the crown had been the accreditation of diplomats. The president of Ireland was the head of state. When opposition deputies asked de Valera whether Ireland was a republic—a favorite pastime in the mid‐1940s—he tended to resort to dictionary definitions showing that Ireland had all the attributes of a republic.”. 
  24. ^ November getaways (22 august 2010). „Ireland at the UN”. Independent.ie. http://www.independent.ie/entertainment/books/review-ireland-at-the-un-memories-of-the-early-years-by-noel-dorr-26673946.html. Accesat la 12 noiembrie 2010. 
  25. ^ November getaways (26 iunie 2010). „Ireland's UN affairs”. Independent.ie. http://www.independent.ie/entertainment/books/a-frank-account-of-irelands-un-affairs-26663319.html. Accesat la 12 noiembrie 2010. 
  26. ^ National Archives – Ireland and European Unity”. Nationalarchives.ie. http://www.nationalarchives.ie/topics/EU/eu.htm. Accesat la 12 noiembrie 2010. 
  27. ^ Joining the European Community”. Ec.europa.eu. 31 iulie 1961. http://ec.europa.eu/ireland/ireland_in_the_eu/index1_en.htm. Accesat la 12 noiembrie 2010. 
  28. ^ History of Forestry in Ireland. http://www.forestryservices.ie/history. Accesat la 15 iunie 2011. 
  29. ^ Forests cover around 40% of the EU27 land area. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/5-15062011-BP/EN/5-15062011-BP-EN.PDF. Accesat la 20 iunie 2011. 
  30. ^ Hedgerows. http://www.noticenature.ie/Hedgerow.html. Accesat la 15 iunie 2011. 
  31. ^ Agriculture in Ireland”. Teagasc.ie. http://www.teagasc.ie/agrifood. Accesat la 12 noiembrie 2010. 
  32. ^ Land cover and land use”. Environmental Protection Agency. 2000. http://www.epa.ie/whatwedo/assessment/land/. Accesat la 30 iulie 2007. 
  33. ^ Ireland”. CIA World Factbook. Central Intelligence Agency. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ei.html. Accesat la 28 august 2011. 
  34. ^ a b Climate in Ireland”. Met.ie. http://www.met.ie/climate/climate-of-ireland.asp. Accesat la 22 octombrie 2009. 
  35. ^ The Ireland Climate and What to Wear”. TravelInIreland.com. http://www.travelinireland.com/general-information/climate/the-ireland-climate-and-what-to-wear.html. Accesat la 22 octombrie 2009. 
  36. ^ Temperature in Ireland”. Met.ie. http://www.met.ie/climate/temperature.asp. Accesat la 22 octombrie 2009. 
  37. ^ Wind over Ireland”. Met.ie. http://www.met.ie/climate/wind.asp. Accesat la 22 octombrie 2009. 
  38. ^ Article 15.2 of the Constitution of Ireland.
  39. ^ Office of the President – Powers and Functions. http://www.president.ie/constitutional-role/. Accesat la 4 ianuarie 2011. 
  40. ^ President Michael D promises seven years of new ideas”. Irish Independent. 11 noiembrie 2011. http://www.independent.ie/irish-news/president-michael-d-promises-seven-years-of-new-ideas-26791169.html. Accesat la 11 noiembrie 2011. 
  41. ^ McGrath, Conor; Eoin O'Malley (2007). Conor McGrath, Eoin O'Malley. ed. Irish political studies reader: key contributions. Routledge. p. 54. ISBN 978-0-415-44648-8. http://books.google.com/?id=H_fcNWfZ7hIC&pg=PA54&dq=%22in+1989+Haughey+called+a+snap+general+election+in+the+hope+of+gaining+an+overall+majority%22#v=onepage&q=%22in%201989%20Haughey%20called%20a%20snap%20general%20election%20in%20the%20hope%20of%20gaining%20an%20overall%20majority%22&f=false. Accesat la 15 martie 2011 
  42. ^ Format:Cite irish legislation
  43. ^ a b Local Government Reform Act 2014”. Environ.ie. http://www.environ.ie/en/LocalGovernment/LocalGovernmentAdministration/RHLegislation/FileDownLoad,35715,en.pdf. Accesat la 2 iunie 2014. 
  44. ^ a b c „Zilele României”, în Irlanda, 23 Aprilie 2010, evz.ro, accesat la 24 aprilie 2010

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Irlanda


Flag of Ireland.svg Subiecte IrlandaIrlandeziLimba irlandeză

Apărare  • Așezări  • Capitala  • Climă  • Conducători  • Cultură  • Demografie
Economie  • Educație  • Floră  • Faună  • Geografie  • Hidrografie  • Istorie  • Orașe  • Politică
Sănătate  • Sport  • Steag  • Stemă  • Subdiviziuni  • Turism  • • Cioturi  • • Formate  • • Imagini  • • Portal