Istroromâni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istroromân în 1891
Carnavalul istroromânilor din Jeiăn
Aria de răspândire a istroromânilor în secolul 19
Localizarea istroromânilor în Peninsula Balcanică

Istroromânii reprezintă o comunitate de 300-1.500 (după unele surse maxim 3.000) de locuitori din vestul Croației. Sunt înrudiți cu românii. Conform unora, istroromânii provin din zona Crișanei, Maramureșului sau a Banatului, lucru care ar explica anumite particularități ale limbii. [1][2]

În propria limbă ei se numesc rumâri, însă istroromânii de la sud de Șușnievița au adoptat endominul de "vlași".[3]

Cunoscuți de localnici sub numele ciribiri și de către filologi ca vlahii din Istria, locuitorii acestor sate sunt remarcabili pentru supraviețuirea lor lingvistică. În ultimul secol numărul acestora a scăzut de la 10.000 la doar 300, și aceștia fiind amenințați cu dispariția.

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Istroromânii sunt concentrați în special în opt localități din partea croată a peninsulei Istria și în două localități din partea slovenă a peninsulei. În Croația este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, județul (županija) Primorsko-goranski, precum și de satul Šušnjevica/Șușneviță sau Val d’Arsa și cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai și Zankovci din plasa Kršan/Crișan, județul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localitățile Golac și Polijane. Multe surse vorbesc și despre alte localități din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istro-român. Se mai cunoaște că acum șapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect și în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărnița, Stara Guna, Corte Alba, Vlașca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Lițul, Runchi, Tuplițe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodițe și altele. Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezență masivă a istro-românilor în evul mediu: două așezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliște, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localități sau cătune istriote populate altădată de români și care își pierduseră în secolul XIX limba maternă, dar mai păstrau un șir de caracteristici etnice românești. Primul istoric care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce. El scria în 1698 că aceștia aveau „o limbă proprie a lor similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, Rumeri” și că locuiau până la porțile Triestului, la Opicina, Trebaciano și Gropado. De asemenea, până în secolul XIX istro-românii mai locuiau într-un număr destul de mare și în insulele Veglia/Krk și Cherso/Cres din Marea Adriatică. Românii de pe aceste insule sunt complet asimilați. Astăzi există o mică diasporă istro-română în orașul italian Trieste din nordul peninsulei Istria și o altă diasporă care nu depășește 500 de persoane în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfirați în Canada, Australia și Noua Zeelandă. Tot mai mulți cercetători și ziariști români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istro-română scade vertiginos și alarmant, aceștia fiind într-un stadiu avansat de deznaționalizare.

Personalități[modificare | modificare sursă]

Cel mai cunoscut istroromân este Andrei Glavina. Este de asemenea posibil ca savantul sârb Nikola Tesla să provină dintr-o familie cu origini istroromâne.[necesită citare] De origine istro-română a fost și Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină și germană din secolul al XVI-lea, primul și cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut și ca Matthias_Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) și Matthias Flach (în germană). Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înființat și a condus între 1921 și 1925 la Šušnjevica/Șușneviță sau Val d’Arsa școala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român și în româna literară, autor al primei cărți de rugăciune în dialect istro-român. Istro-români au fost și profesorul Luigi Belulovici și medicul Giuseppe Belulovici. Tot istro-român este scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca și jurnalistul de limbă italiană și croată, dar de origine istro-română, Ezio Mestrovich (1941-2003). Corrado Clănaț (Clagnaz), care a înființat în 1994, la Trieste, împreună cu alți istrioți, Asociația culturală istro-română „Andrei Glavina”. Această asociație editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraț rumeri” (Scrisoare către frații români). În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunității istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.

Dialectul istroromân[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Limba istroromână.

Fiind mult mai asemănător cu româna standard decât aromâna[3], dialectul istroromân presupune câteva particularități precum rotacismul (transformarea lui "n" intervocalic in "r", de exemplu lumină-lumiră, mână-mâră, sau rumâni-rumâri) și prezența unei noi vocale egal apropiate de "a" cât și de "o", dar și transformarea grupului "ge" în "je" sau "jă". În privința vocabularului, a fost influențat puternic de limba sârbo-croată, dar și pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente.

Organizare[modificare | modificare sursă]

În ultimii ani s-au făcut primele încercări de a cristaliza forme de organizare comunitară cu funcții de conservare, protejare și dezvoltare a identității istro-românilor. Astfel, la 29 aprilie 1994 a luat ființă la Trieste Asociația istro-română „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a înființat la Șușneviță asociația culturală „Soboru lu istro-rumeri” (Uniunea istro-românilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski Zvončari”/„Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator al vieții culturale istro-române încă destul de timide, și, în fine, mai există o Asociație democratică a românilor din Croația.

Măsuri de protecție[modificare | modificare sursă]

Organizația internațională UNESCO a inclus dialectul istro-român în Cartea Roșie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administrație, învățământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române. Printr-o Decizie a Ministerului croat al culturii din 27 august 2007 graiurile istro-române (Istro-rumunjski govori (vlaški i žejanski)) au fost declarate drept bun cultural nematerial și incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiție și prezintă valoare deosebită sub aspect științific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic. Graiurile istro-române sunt tratate la fel ca și cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri și tradiții croate de sărbătoare. Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie și un complex de măsuri de protecție a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcțiile și cunoașterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susținerea lui inclusiv prin învățământul formal și informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istro-românilor asupra necesității de a evita pericolul pierderii dialectului lor. Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât până astăzi statul croat nu a deschis nici o linie de finanțare bugetară pentru salvarea și perpetuarea graiurilor istro-române. Unul dintre angajamente ține de întocmirea unei gramatici și a unui dicționar, precum și includerea dialectului istro-român ca limbă maternă în programele de învățământ. Aici nu s-a făcut nimic și nici nu se știe când se va face ceva. Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un șir de instituții cărora le-a fost adresat acest document: Primăria orașului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crișan, județele (županija) Primorsko-goranski și Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka și Pola și Direcția de protecție a patrimoniului cultural. La 12 martie 2008 Consiliul Europei a făcut public Raportul Comitetului său de Experți privind aplicarea de către Croația a Cartei Europene a Limbilor Regionale și Minoritare, care prevede un mecanism de control și de evaluare periodică a aplicării acesteia, în vederea prezentării de recomandări către statele semnatare privind ameliorarea legislației, politicilor și practicilor acestora în domeniul limbilor regionale sau minoritare. În Capitolul 2. Evaluări privind aplicarea părților a II-a și a III-a ale Cartei, Raportul se referă, în premieră absolută, la dialectul istro-român (subcapitolul 2.1.2, paragraful 48, Istro-româna). Astfel, Comitetul de Experți subliniază: “Un șir de elemente probează prezența tradițională în Istria a unei mici comunități de vorbitori ai unei limbi numite istro-română. Comitetul de Experți dorește să obțină informații asupra acestei limbi cu ocazia următorului raport periodic”.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ [1]
  2. ^ [2]
  3. ^ Flux, interviu cu Dorin Lozovanu: "Ceea ce mai putem spune despre meglenoromâni, este faptul că, împreună cu istroromânii de la sud de Sușnievița, Croația, sunt singurii care se identifică cu etnonimul de „vlași”"

Legături externe[modificare | modificare sursă]