Ceangăi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Ceangăi
csángók
tschangos
Csángó.png
Port popular ceangăiesc moldovean,
la un festival de folclor în Debrețin
Populație totală

1.266 (declarați drept ceangăi) în 2002[1];
1.536 în 2011[2]
5.866 (declarați drept maghiari în Moldova)[3]

În total: ~ 260.000, din care ~ 60 - 70.000 vorbitori de limbă maghiară (număr maxim, estimat de Consiliul Europei)[4]

Estimare științifică: 103.543 (număr minim) din care 62.265 vorbitori (și) de limba maghiară (nr. estimat de Catedra de Etnografie Maghiară din Cluj-Napoca, conform cercetărilor profesorului Vilmos Tánczos în 110 localități din Moldova între 1992-1996, despre identitatea ceangăilor moldoveni)[5]

Nr. total romano-catolici din Moldova: 239.938[1][6]

Regiuni cu populație semnificativă
 România (Moldova – județele Bacău, Iași, Neamț, Vrancea;
 România (Județul Harghita) – comunele Ghimeș-Făget, Lunca de Sus, Lunca de Jos;
 România (Județul Brașov) – orașul Săcele;
Ungaria Ungaria (Județul Tolna).
Limbi vorbite
maghiară (dialect/graiuri ceangăiești), română
Religii
Biserica Romano-Catolică din România
Biserica Evanghelică-Luterană din România (Sinodo-Prezbiteriană)
Note
Vezi și: Moldova, Ținutul Secuiesc, Deva, Cristur, Hunedoara, Țara Bârsei, Ghimeș

Ceangăii (în maghiară csángók, în germană tschangos) sunt un grup etnografic maghiar[7] format astăzi din trei populații cu localizări geografice diferite:

Nu trebuie confundați cu secuii din Bucovina, o populație maghiară[9] care a trăit în județul Suceava între 1777 și 1940, și dintre care o parte au ajuns în Deva, fiind numiți în mod eronat ceangăi.[10][11]

Potrivit raportului întocmit de Consiliul Europei în anul 2001, ceangăii din regiunea Moldova sunt un grup neomogen de oameni de origine maghiară, existenți în acest spațiu încă din Evul Mediu. Aceștia au rezistat amestecului dintre nații petrecut de-a lungul timpului, însă în contextul factorilor care țin de mediu, biserică și autoritățile locale, au atins un nivel ridicat de asimilare.[12]

În prezent, nu există o opinie unanimă privitoare la originile etnice ale ceangăilor, fiind lansate anterior mai multe teorii cu cu acest subiect. Există de asemenea opinii diferite asociate punctelor de vedere privind apartenența lor etnică, locul lor de proveniență, momentul sosirii lor în Moldova, motivele așezării acestora pe teritoriile pe care se află actual. O parte dintre aceastea sunt privite din perspective opuse.

Cuprins

Etimologia[modificare | modificare sursă]

Spațiul de origine al termenului ceangău se presupune a fi fost zona de sud-est a Transilvaniei.[13][14][15] Forma primară a termenului se găsește în maghiarul „csángó”[16][17] cu variantele „csángani”, „csángódni”[18], „elcsángódni”. Anton Coșa[A] a afirmat că ar avea înțelesul de „străin”, „înstrăinat”, și care arată o însușire, un nume calitativ, nu unul etnic. Tot acesta este de acord că termenul era folosit inițial de secui pentru a-i desemna pe cei care nu erau secui, trăitori în secuime ori la granițele teritoriului secuiesc.[19]

Cercetătorul finlandez Yrjö Wichmann considera că probabil numele de ceangău (csángó) nu provenea de la un anume trib maghiar, ci așa erau numiți acei secui transilvăneni care se îndepărtau de tovarășii lor și se stabileau în zone locuite de români, unde au fost, atât din punct de vedere material cât și ideologic influențați de aceștia și chiar românizați până la un anumit nivel.[20]

În unele dialecte maghiare (cel din Câmpia Transilvaniei și cel din zona Tisei Superioară) „csángó”, „cángó” înseamnă „hoinar”.[21] În legătură cu această interpretare etimologică, lingvistul Sándor N. Szilágyi⁠(hu) a făcut o analogie între verbul „a hoinări” cu etnonimelekabar” și „khazar”, care înseamnă același lucru.[22][B]

Potrivit Dicționarului limbii maghiare din 1862, Dicționarului etimologic al limbii maghiare, publicat la Budapesta în 1967, Dicționarului istoric al lexicului maghiar din Transilvania publicat la București în 1978, Dicționarului explicativ al limbii maghiare publicat de Editura Academiei Maghiare la Budapesta în 1972, Noului dicționar de regionalisme publicat de Editura Academiei Maghiare la Budapesta în 1979, termenii „csangó” și „csángó, se traduc prin „umblător”, în sensul de „persoană care își schimbă locul”.

Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că termenul provine de la șalgăi (șálgó,[23][24] cu variantele derivate de la maghiarul șóvágó care semnifică „tăietor de sare”[25]), denumire dată lucrătorilor secui la minele de sare de la Târgu Ocna.[23] Totuși preotul Iosif Petru M. Pal considera că termenul nu are legătură cu „șalgău”.[25]

O teorie a lingvistului Antal Horger⁠(hu) relatează faptul că ceangău provine de la czammog (ciomag), care face referire la un păstor care umblă cu ciomagul după turme.[25] O altă ipoteză a lui Bernát Munkácsi explică faptul că termenul provine de la verbul csángani care în Ciuc înseamnă „a se corci”; csángadik – „se corcește”; csángo – „corcit”, mutilat, ciuntit.[25]

Primele atestări ale cuvântului csángó:

  • ca antroponim:
  1. în anul 1400: a fost amintit un anume Georgium Chango;[27]
  2. în anul 1424: Petro Czanko;[28]
  3. în 8 iunie 1443: actul de donație al lui Ștefan, fiu al lui Alexandru cel Bun: „această adevărată slugă a noastră, pan Iliiaș Sanga, a slujit nouă drept și credincios”;[29][26]
  4. în anul 1560: la Moacșa, județul Covasna a fost amintit un anume Csángó András.[30]
  • ca etnonim:
  1. în anul 1556: la Moacșa, județul Covasna, a fost amintit un anume Michael csángó (scris cu minusculă);[31]
  2. în anul 1772: preotul Péter Zöld a redactat o petiție în numele comunității ecleziastice din Nicorești, în care cei din Nicorești s-au plâns împotriva ungurilor din Lonka, numiți ceangăi (csango dictis), pe fondul unei înțelegeri vechi de peste 30 de ani încălcată de Antal Cziko din Frumoasa, ca cei din urmă să poată pășuna pe muntele Minyite (numit și Hegyes) contra unei taxe de 12 florini.[32]

Însă, această menționare este considerată în mod eronat[33] de Anton Coșa drept un fals etnonim.[34] Cu toate acestea, Péter Zöld a afirmat că locuitorii își spun ei însiși „ceangăi maghiari”.[33]

Péter Zöld nu a creat artificial un etnonim, cum afirmă Anton Coșa. Preotul secui a transpus în scris o realitate pe care a constatat-o personal. La fel cum a făcut peste șase decenii Ince Petrás, care era originar din mijlocul acelor comunități de ceangăi și a trăit toată viața între ei.[33]
— Marius Diaconescu, conferențiar universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București

Originea ceangăilor[modificare | modificare sursă]

Astăzi conceptul general acceptat este că maghiarii moldoveni au sosit în actuala lor locație în Evul Mediu dinspre vest, din Bazinul Carpatic. Rămâne de lămurit de unde anume au plecat în fapt ungurii spre Moldova: respectiv de pe Valea Someșului și din bazinul Tisei superioare, sau din Câmpia Transilvaniei.[35]

Exquisite-kfind.png   Vezi și articolul:  Toponimia maghiară în MoldovaVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Teoriile originii turcice[modificare | modificare sursă]

Răspândirea ceangăilor („Tchangeï”) în Moldova (1861)
Istoricul etnograf Pál Péter Domokos studiind în anul 1929 o comunitate ceangăiască din Galbeni, Bacău

Teoria generală a originii turcice face referire la faptul că ceangăii ar putea fi descendenții unei populații turcice care a adoptat limba maghiară ori care s-a amestecat cu maghiari și secui înainte de secolul al XIII-lea, ideea din urmă bucurându-se de atenția cercetătorilor români de renume.[36] Géza Ferenczi⁠(hu) susține totuși că doar grupul sudic (din zona Bacăului) provine din elemente turcice.[36]

Istoricul maghiar János Karácsonyi⁠(hu) a adus ideea descendenței dintr-un trib kavar desprins de khazari, având la bază argumentul prezenței șuierăturilor, caracteristică a limbii turcice vorbite de aceștia.[37][38]

Teoria originii cumane[modificare | modificare sursă]

Teritoriul ocupat de cumani în preajma anului 1190

La jumătatea secolului al XIX-lea a apărut teoria, astăzi considerată romantică, precum că ceangăii pot fi de origine cumană. Teoria a avut ca bază credința populară a înrudirii limbilor maghiară, hunică și cumană și nu a luat în considerare originea fino-ugrică a limbii maghiare și turcică a limbii cumane.[39]

Preotul Elek Gegő⁠(hu) a constatat în cercetarea sa din 1838, că ar putea exista o continuitate între cumanii din fostul Imperiu Cuman distrus la marea invazie mongolă din 1241-1242 și populația ceangăiască de pe teritoriul Moldovei,[39] de aceeași părere fiind lingvistul Bernát Munkácsi[40] și savantul german Gustav Weigand. Ultimul a cercetat personal din punct de vedere lingvistic câteva din satele acestora și și-a argumentat opinia pe baza rostirii siflante, considerând-o un reflex întârziat din limba cumană.[41] Cu toate acestea, opinia lui Weigand și Munkácsi s-a dovedit a fi eronată, deoarece nu s-a putut găsi o corespondență între limba vorbită de cumani și această caracteristică din limba maghiară vorbită de ceangăi.[39]

Istoricul Endre Veress a fost de părere că, primii ceangăi din Moldova ar fi fost cumani maghiarizați prin intermediul schimbului lingvistic și cultural cu populația maghiarofonă prezentă pe văile Prutului și Siretului,[42][8] la sfârșitul secolului al XIV-lea.[36] Această variantă și altele asemănătoare, precum cea a cumanilor secuizați a lui Munkácsi Bernát (bazată pe observații lingvistice și antropologice), sau cea a finlandezului Yrjö Wichmann și-au pierdut din însemnătate.[36]

Ipoteza originii cumane a fost abandonată în prima jumătate a secolului al XX-lea.[43] Cu toate acestea, s-a putut dovedi o moștenire culturală cumană atât în cultura maghiară ceangăiască cât și în cea românească. Populația maghiară din Moldova a avut contact cu o populație cumană care a rezistat campaniilor tătare în timpul secolelor XIV și XV. Potrivit lingvistului turc Hakan Aydemir, lexemul „ír” din dialectele secuiești și ceangăiești ce înseamnă „a sculpta”, „crestătură” sunt alături de cuvintele „urk” - „uruk” („lasou”, „laț”), „dzsepü” („lână”) și „kórhány” („deal”, „munte mai mic”) – de origine cuman-kipceacă, iar cumanii s-ar putea să fi avut și un fel de influență asupra sistemului runic secuiesc de scriere. Mai mulți istorici și lingviști români și maghiari au considerat că o populație cumană destul de numeroasă a trăit în anumite zone din Moldova chiar și în secolul al XV-lea. Mai târziu, potrivit lui Spinei și Aydemir, aceștia au fost asimilați de populația românească împreună cu alte grupuri etnice de origine estică, cum ar fi de exemplu, tătarii.[39] Pe lângă acestea, mai multe nume de localități unde locuiesc ceangăi, precum Turluianu, ce provine de la pasărea Turul⁠(en), și Coman, sunt de origine cumană.[44]

Prezența pecenegilor în perioada anilor 1040–70.

Teoria originii pecenege[modificare | modificare sursă]

Ipoteza originii pecenege a fost lansată de Nicolae Iorga într-o conferință din 1938, dar nici această ipoteză nu a fost confirmată de știința limbii.[45] Alături de acesta și alți istorici au sugerat că aceștia ar putea proveni din pecenegi.[46] La rândul său, Gheorghe I. Brătianu a sugerat un posibil amestec al pecenegilor și cumanilor cu secuii și ungurii din Transilvania. Tot acesta a amintit că secuii au venit în Moldova abia după fondarea principatului, ceea ce este demn de remarcat. Și Nicolae Iorga a susținut ideea originii din pecenegi sau cumani, părere care ar da o explicație pentru diferențele dialectale comparative cu secuii.[36]

Teoria originii hunice[modificare | modificare sursă]

Teoria continuității ceangăilor se referă la faptul că aceștia nu au provenit din bazinul Carpatic, ci din stepele Asiei.[47] Astfel, una din cele mai vechi și răspândite idei este cea a descendenței acestora din hoardele lui Attila, dar după Béla Gunda⁠(hu), acestă teorie a apărut în urma influenței secuiești.[48] Zoltán Zsupos⁠(hu) a menționat că ceangăii s-au așezat pe teritoriul actual în prima fază în 670-680 d. Hr., fiind parte a confederației avar-sabir-hunice.[36] Continuitatea a fost contestată în repetate rânduri, dar încă rămâne valabilă pentru unii cercetători.[47]

Unii istorici au considerat cumanii un popor înrudit cu hunii, iar Petru Râmneanțu a lansat în 1944 ipoteza originii hunice a acestora.[49]

Teoria originii maghiare orientale[modificare | modificare sursă]

Etelköz (cu verde) în anul 814

La începutul secolului al XX-lea Mózes Rubiny⁠(hu) a dezvoltat ideea că ceangăii sunt succesori ai ungurilor din Etelköz,[47] teorie care a câștigat rapid susținători ca Istvan Györffy⁠(hu), Bolbardi, György Pray⁠(hu) (1774), Iános Jerma (1852).[50] László Mikecs⁠(hu) a remarcat că nu au fost aduse argumente credibile în acest sens, în timp ce Pál Péter Domokos a susținut teoria lui Mózes,[47] alături de Zsigmond Simonyi⁠(hu) , Bernát Munkácsi, Endre Veress, Fortunát Boros, Árpád Bitay, Endre György⁠(hu), Balint Csüry⁠(hu).[50] Deși unii cercetători maghiari sunt de acord că grupuri de unguri au plecat din Etelköz, zonă ce se presupune a fi cuprins și văile Siret-Prut, în bazinul Carpatic, cucerit de Árpád împreună cu triburile maghiare, dovezile arheologice și istorice contrazic ideea originii ceangăilor dintr-un trib maghiar de dinaintea epocii cuceririlor.[47] Contextul în care maghiarii s-au stabilit în Etelköz este reprezentat de presiunea la care au fost supuși de alte popoare vecine, cei mai amintiți fiind pecenegii, în vremea când s-au stabilit între fluviile Ural și Volga, delimitați fiind la nord de râurile Kama și Belaia, iar la sud de apele Samarei, teritoriu numit Ungaria Mare sau Baskiria.[51]

Între 894 și 899 khazarii, într-o alianță formată cu uzii, i-au invadat pe pecenegi alungându-i spre apus. Aceștia s-au oprit mai întâi în Rusia Kieveană în anul 915, unde au încheiat un tratat de pace cu cneazul vareg Igor, spre a începe ulterior la rândul lor să îi invadeze pe maghiarii stabiliți în noul teritoriu, Etelköz, alungându-i definitiv în Bazinul Carpatic.[52] Sub supunerea triburilor kavare, conduse de kavarul Álmos, maghiarii au fost dirijați spre Panonia prin pasul Ugorscoe „trecătoarea ungurilor” din Carpații Nordici[53] (astăzi Pasul Verecke).[54] Este foarte posibil ca o parte din triburile kavaro-maghiare să fi trecut în Panonia și prin Pasul Uz, trecătoarea fiind cunoscută de khazari.[53] Pecenegii au ocupat cu această ocazie un teritoriu vast cuprins între Nipru, Dunăre și Carpați.[52] Ocupația pecenegilor a luat sfârșit în jurul anului 1050, când au fost presați de uzii veniți dinspre răsărit, aceștia din urmă lăsând în fostul Etelköz două hidronime: Uz și Oituz și la gurile Dunării denumirea Uzo-Limna, în traducere „mlaștinile uzilor”.[55]

Argumentele ipotezei privind originea maghiară orientală au fost de ordin lingvistic și arheologic, însă fără un suport științific solid. În vreme ce Etelköz se întindea din bazinul Siretului și de la Dunăre spre est, ceangăii stabiliți în Moldova se grupau îndeosebi între Carpați și Siret, unde au lăsat și urme în toponimie și hidronimie.[56][57][58][59] Ipoteza a fost combătută atât de cercetătorii români,[60][61] cât și de cei maghiari.[62] Prin urmare, teoriile potrivit cărora stratul de bază al ceangăilor moldoveni aparținea unui grup al maghiarilor cuceritori care au rămas în afara Carpaților, în drumul lor spre Transilvania, au fost respinse.[35] Cu toate aceastea, o analiză genetică din anul 1996 a sprijinit teoria că ceangăii ar putea proveni dintr-un grup lăsat în urmă de cuceritorii maghiari în anul 896. Un studiu similar publicat în anul 2007 în Annals of Human Genetics a scos în evidență faptul că, există o diferență genetică pronunțată între două eșantioane de populație analizate, unul fiind de secui din Miercurea Ciuc și celălalt fiind de ceangăi din zona Ghimeșului (Lunca de Sus), ceea ce este surprinzător, dată fiind apropierea geografică a celor două zone.[63]

Teoria originii maghiare occidentale[modificare | modificare sursă]

Migrația ceangăilor (grupele de nord, sud și a secuilor), pecenegilor și teutonilor în interiorul și exteriorul Arcului Carpatic în Evul Mediu

În prima jumătate a secolului al XX-lea, cercetătorii maghiari au renunțat la ipotezele emigrării ceangăilor dinspre est, lansând ipoteza migrării în Evul Mediu dinspre vest, după mutarea ungurilor din Etelköz în Panonia. Géza Bakó⁠(hu) a emis ipoteza că ceangăii reprezintă un grup al poporului maghiar care, în decursul secolelor X-XIII a trăit în regiunea apuseană a Ungariei de azi, de unde s-a strămutat în Transilvania în cursul secolului al XII-lea.[64]

Astăzi a devenit un concept general acceptat că maghiarii moldoveni au sosit în actuala lor locație în Evul Mediu nu dinspre est, ci dinspre vest, din Bazinul Carpatic. Rămâne de lămurit de unde au plecat ungurii spre Moldova, istoricii fiind de părere că aceștia ar fi putut veni de pe Valea Someșului și din bazinul Tisei superioare. Cu toate acestea, potrivit unei teorii bazate pe geografia lingvistică, majoritatea ceangăilor ar putea fi o ruptură a unui grup maghiar situat în Câmpia Transilvaniei.[35]

Primele surse documentare menționează prezența unei comunități etnice maghiare în Moldova încă din secolul al XIII-lea.[35] Prezența unor toponime și hidronime de origine maghiară, grupate în marea lor majoritate în partea de vest a Moldovei, dovedește că printre cei stabiliți la răsărit de Carpații Orientali se găseau și colectivități umane de limbă maghiară. Astfel de nume sunt atestate documentar încă de înainte de mijlocul secolului al XV-lea (Bacău, Bârgău, Chiejdi (Cuejd), Cracău, Hindău, Hârlău etc.), iar pentru adoptarea lor de către localnici fiind necesară trecerea mai multor decenii, este probabil ca acestea să fi apărut înainte de întemeierea Moldovei.[65]

Potrivit lui Dimitrie Cantemir, comunitățile catolice vorbitoare de limbă maghiară au fost aduse de Ștefan cel Mare în urma victoriei într-o luptă cu Matia Corvin.[48] Contele d'Hauterive⁠(fr), în descrierea sa a Moldovei din anul 1787, și austriacul Rudolf Bergner, într-o carte a sa din 1887, au fost de aceeași părere.[48] Nicolae Iorga era de părere că populația maghiară din Faraoani și alte sate din ținutul Romanului sunt un rezultat a unei colonizări făcute de Dragoș, Bogdan sau Roman.[66] După Péter Zöld, ceangăii au venit din Transilvania în Moldova în secolul al XV-lea, în timpul conducerii lui Sigismund de Luxemburg.[48] Mulți cercetători, mai ales unguri și români, au contestat ascendența acestora în secolul al XV-lea.[47]

Un alt punct de vedere acceptat al geografului Gheorghe I. Năstase este acela că Regatul Ungariei a colonizat maghiari în grupuri așezate până la cursul mijlociu al râului Siret, în zona gurii de vărsare a Bistriței, creând astfel o frontieră stabilă înaintea întemeierii statului feudal al Moldovei,[67] dar nu mai devreme de sfârșitul secolului XIII.[35] Aceștia fiind susținuți de politica defensivă a Regatului Ungariei, sarcina lor era de a controla și de a apăra granița estică a statului. Această graniță se întindea de-a lungul râului Siret, indicând faptul că deplasarea maghiarilor nu s-a oprit la Munții Carpați. Regii maghiari au încercat să exercite controlul militar asupra teritoriilor situate dincolo de graniță, împingându-și punctele de supraveghere, avanposturile și fortificațiile până în dreptul râurilor Nistru și Dunăre. Primele așezări din regiunea de frontieră au apărut cel mai probabil după invazia mongolă din 1241-1242, apoi la începutul secolului al XVI-lea.[35] Înainte de bătălia de la Mohács (1526), maghiarii din Moldova au beneficiat de protecția Regatului Ungar datorită aportului acestora în politica împotriva migratorilor.[68]

Grupul etnic maghiar s-a stabilit în zona cea mai productivă a celui mai mare râu, Siret, în principal în jurul gurilor de vărsare ale afluenților acestuia (Moldova, Bistrița, Trotuș). Regiunea populată de maghiari era alcătuită din așezări continue din punct de vedere geografic (spre exemplu: între Suceava și Roman, pe teritoriul județului Bacău pe malul drept al râului Siret, pe cursul inferior al râului Trotuș). Chiar și unele orașe au fost așezate în locuri de importanță majoră din punct de vedere economic, comercial, strategic (Roman, Bacău, Adjud, Târgu Trotuș, Târgu Ocna, Baia, Iași, Huși, Bârlad etc.). Urbanizarea și comerțul au luat avânt în Moldova în secolele XIV-XV, mai ales datorită activității germanilor și maghiarilor stabiliți aici. Cu toate acestea, dezvoltarea economică și socială a fost întârziată de condițiile politico-militare nefavorabile încă la sfârșitul secolului al XVI-lea și a fost în cele din urmă stopată ca urmare a campaniilor militare ale migratorilor din est. Populația acestor orașe a ajuns într-un final să fie asimilată de către cea majoritară, românească.[68] De remarcat și faptul că populația maghiară nu a avut însă același caracter social precum cel al germanilor, pătrunderea urbană cu caracter comercial nefiind valabilă, ci fiind mai degrabă o infiltrație de populație rurală, din zona secuimii, care printre altele a dat naștere ceangăilor. O situație asemănătoare s-a putut remarca și în fostul județ Săcuieni.[69]

Datorită pustiirilor cauzate de războaie și a altor factori, din anumite zone a dispărut elementul maghiar, rezultând două enclave lingvistice locuite de ceangăi non-secui (ceangăii de nord – zona Romanului și ceangăii de sud – zona Bacăului), zone care se mențin și în prezent în același stadiu. Acestea se caracterizează prin prezența unei limbi maghiare arhaice și elemente culturale vechi.[70]

Începând cu secolul al XV-lea,[35] mai precis din anul 1436,[71] numărul maghiarilor moldoveni a crescut și mai mult prin sosirea ereticilor husiți plecați din zona Szerémség,[71] din sudul Ungariei[35] și din sudul Transilvaniei pentru a scăpa de Inchiziție.[35] Mai târziu, în anii 1480, în conformitate cu notele lui Bandinus, alte valuri de husiți au plecat din zona de frontieră nord-estică a Ungariei și din împrejurimile orașului Bratislava. Nu există date referitoare la numărul lor, dar se presupune că au fost câteva mii. Această presupunere este fundamentată pe un raport scris în anul 1571 de către Vásári György, secretar al episcopului de Kamenyec, care afirma că Thabuk Mihály, vicar de Târgu Trotuș, a convertit aproximativ 2.000 de husiți înapoi la catolicism.[71] Aceștia erau din Huși, Târgu Trotuș, Roman și din 5 sate din jurul Romanului[71] și stătuseră sub confesiunea husită timp de 150 de ani.[72] În acest sens episcopul a trimis și 12 preoți din Polonia pentru a-l ajuta pe vicar la păstorirea noilor catolici.[71]

Odată cu venirea elementelor românești din Transilvania înainte de descălecat, în Moldova s-au stabilit și mici grupuri de sași, unguri și, probabil, secui. Cele mai vechi dovezi despre așezarea populației germane (theutonici) și ungurești (ungari) în sud-vestul Moldovei și nord-estul Munteniei, în cadrul Episcopiei Cumaniei, datează încă din anul 1234. Anterior avuseseră loc pătrunderi ale cavalerilor teutoni dincolo de curbura Carpaților, dar ele nu au lăsat urme durabile în structura etnică a regiunii. Distrugerea Episcopiei Cumaniei prin invazia mongolă de la 1241-1242 și perioada care a urmat ocupării ținuturilor de la nordul gurilor Dunării de către mongoli au dus la plecarea elementelor coloniste venite din Transilvania. Ele au revenit, probabil, abia la începutul secolului al XIV-lea, când formațiunile prestatale pe cale de a se întări făceau eforturi pentru a asigura un climat de stabilitate, favorabil dezvoltării meșteșugurilor și comerțului.[73]

Teoria originii secuiești[modificare | modificare sursă]

Migrația secuilor pe teritoriul Ungariei și în exteriorul ei

Catolicii din Moldova au fost considerați la un anumit moment dat ca fiind un grup auxiliar al secuilor.[74][75] Există teoria conform căreia o parte din ceangăi ar putea proveni din secuii aduși după anul 1400 de boieri pentru a lucra pe moșiile lor.[50]

În regiunile sudice ale Moldovei (văile Siret și Trotuș,[35] cu precădere pe teritoriul fostului ținut Trotuș)[76] s-au stabilit încă din Evul Mediu secui proveniți tot din Transilvania,[35] cele mai importante localități de așezare fiind Solonț, Moinești, Băhnășeni, Brusturoasa, Dărmănești, Dofteana, Grozești, Bogdănești, Slănic, Târgu Ocna, Târgu Trotuș, Onești, Berzunți, Valea Rea-Târg, Sănduleni, Tețcani, Nadișa, Bogdana, Căiuți.[77] Apogeul trecerii secuilor în Moldova a fost după Masacrul de la Siculeni din 1764, când generalul Nikolaus von Buccow a încercat să-i încorporeze pe aceștia în nou-createle regimente de grăniceri, acțiune soldată cu opoziția unor săteni și represiuni din partea autorităților.[11]

Începând cu anul 1420, Sigismund de Luxemburg a autorizat ca un număr însemnat de sași și secui să părăsească Transilvania, stabilindu-se în Moldova condusă de Alexandru cel Bun. Inițial fuseseră împărțiți în 9 parohii aflate sub autoritatea Episcopiei de Bacău, dar parohiile germane au dispărut ori s-au contopit cu cele maghiare cu trecerea timpului. Secuii au rămas cu parohii la Faraoani și Luizi-Călugăra (cu sucursale la Bacău și Barați) și Grozești (cu sucursale la Târgu Trotuș și Târgu Ocna).[78]

Când valul de emigrare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a ajuns la punctul culminant, grupuri mari și omogene din punct de vedere etnic și religios de secui s-au stabilit în Moldova în satele Pustiana, Frumoasa,[70] Lespezi, Pârgărești și în împrejurimi: Arini, Vladnic, Luizi-Călugăra etc. Având în vedere faptul că terenurile cele mai bune erau deja ocupate, noii coloniști au trebuit să se limiteze la văile înguste ale râurilor și zonele denivelate.[79]

Se poate presupune că în cazul mai multor sate, secuii s-au suprapus peste o populație maghiară deja existentă, schimbând semnificativ limba și cultura populară a așezărilor. În mod evident, acest lucru s-a întâmplat în următoarele zone de pe Valea Siretului cum ar fi: Gioseni, Luizi-Călugăra, Cleja și Faraoani și probabil în Fundu Răcăciuni și Sascut. Unele sate de-a lungul râului Trotuș și afluenților săi, cum ar fi Oituz, Târgu Trotuș și probabil Onești ar fi putut fi locuite de maghiari mai devreme. Cu toate acestea, datorită influenței secuiești puternice a dispărut dialectul original, iar clasificarea unor astfel de sate conform dialectelor s-a dovedit a fi problematică pentru cercetătorii care folosesc metodele de geografie lingvistică. De remarcat faptul că ceangăii de nord nu s-au amestecat niciodată cu secuii, ceea ce poate fi explicat prin densitatea mai mare a populației și influența culturală puternică a stratului de bază.[79]

Secuii sosiți în grupuri mici, izolate, cei veniți mai târziu (în secolul al XIX-lea) sau eventual proveniți din satele moldovenești existente, s-au stabilit în sau în jurul comunităților românești deja formate. Probabil că în unele sate a existat simultan o populație mixtă de români-secui. În așezările cum ar fi Gârleni, Lilieci, Solonț, Sârbi, Verșești, Enăchești, Turluianu, Bogata, Dărmănești, Ștefan cel Mare etc. și în cele din lunca Siretului precum Chetriș, Furnicari, Gheorghe Doja, se poate întâlni amestecul de populație ceangăiască-secuiască. Asemenea amestec etnic s-ar putea întâlni și în zone muntoase cum ar fi: Ciugheș, Brusturoasa, Gutinaș, Ferestrău, Vizantea etc. Unele așezări ungurești de mici dimensiuni sau doar părți din sate se găsesc în apropierea unor localități românești situate în regiuni montane: Cucuieți, Râpa, Lărguța, Strugari, Nesuești, Valea Rea, Berzunți (Butucari), Seaca, Slănic, Cerdac, Capăta, Pralea etc.[79]

Teoria originii românești[modificare | modificare sursă]

Conform unui punct de vedere promovat de către profesorul Dumitru Mărtinaș[80] și de asociația omonimă,[81] strămoșii ceangăilor erau români ortodocși din Transilvania, care ar fi fost siliți să treacă la religia romano-catolică. Conform acestuia, după ce au fost parțial maghiarizați[80] (sau „secuizați”)[82] în Transilvania, s-ar fi refugiat în Moldova în jurul anului 1700, ca să scape de opresiunea maghiară.[80] În sprijinul acestei teorii se menționează faptul că ceangăii vorbesc defectuos limba maghiară[C] și că folosesc un grai specific transilvănean,[D] ce constituie dovada peremptorie a originii românești.[83] De asemenea, se amintește că au un port popular românesc.[83]

În pofida popularității sale în țară, teoria originii românești nu a câștigat recunoașterea academică internațională atât timp cât există dovezi istorice, toponime și nume proprii care atestă o prezență maghiară în Moldova.[84]

Asimilarea populației românești ortodoxe de limbă maternă română de către populația maghiară romano-catolică ar putea fi semnificativ mai mic proporțională decât cea a asimilării populației maghiare de către români, cu toate acestea, numele de familie românești care se găsesc în satele catolice atrag atenția asupra existenței unui asemenea proces.[8] De regulă, diferențierea românilor față de restul ceangăilor se face prin utilizarea termenului „ungurean”.[44] În schimb, pe văile Oituzului și Cașinului se remarcă și populația mocănească, stabilită aproximativ în secolul al XIX-lea.[85]

Alte ipoteze și concluzii[modificare | modificare sursă]

Istoricii români precum Radu Rosetti, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Alexandru D. Xenopol, Constantin Gane, Romulus Cândea,[86] Bogdan Petriceicu Hasdeu,[87] Octav George Lecca[67] și alții, au susținut că ceangăii ar putea proveni din secui, unguri și sași.[86]

Pál Péter Domokos a fost de părere că primii ceangăi au venit în perioada imediat următoare alungării cavalerilor teutoni din Regatul Ungariei în anul 1225. Totuși, Karl Auner a sugerat că aceștia au venit sub protecția cavalerilor teutoni între 1211 și 1225.[88]

Georg von Reicherstorffer, sas transilvănean din Biertan, a lăsat o importantă descriere a Moldovei, subliniind că alături de moldoveni trăiesc și un număr „mare de sași catolici risipiți în această țară”.[89] După anul 1562, umanistul Johann Sommer în lucrarea sa privitoare la viața lui Despot Vodă a pomenit de ungurii și sașii din Moldova, care căpătaseră obiceiul să nu mai respecte legământul căsătoriei. De asemenea, a scris despre ordinul pe care domnitorul l-a dat cu privire la construirea unei școli la Cotnari[90] și despre complotul împotriva lui Despot când oastea ungurească a acestuia a fost ucisă, iar aderenții săi din rândul străinilor (germani, italieni etc.) au fost jefuiți sau uciși.[91][90]

Prima sursă care atestă trecerea catolicilor la ortodoxism este scrisoarea Papei Grigore al IX-lea adresată regelui Ungariei Béla al IV-lea la 14 octombrie 1234, ce arată faptul că germanii și ungurii din Episcopia Cumaniei sunt asimilați de către valahii ortodocși.[92] Un raport cu autor anonim, trimis de la Sibiu la 11 aprilie 1552, arată intenția voievodului Ștefan al VI-lea Rareș de a converti toți ungurii din Moldova la religia ortodoxă.[93] La porunca lui Despot Vodă, un alt raport a fost redactat la Roman de agentul habsburgic Ioan Belsius către Ferdinand I, pentru a arăta faptul că Alexandru Lăpușneanu a silit toate națiunile Moldovei să se boteze din nou și să urmeze religia ortodoxă.[93] Între anii 1583 și 1586, misionarul iezuit Giulio Mancinelli a relatat faptul că populația catolică a trecut la ortodoxism din cauza lipsei preoților și că a găsit într-o biserică romano-catolică preoți și credincioși unguri și germani, de confesiune luterană.[94]

Studiile internaționale în domeniu au ajuns la concluzia că ceangăii sunt de origine maghiară, cu mici excepții de elemente asimilate de origine română, germană, poloneză, italiană și țigănească.[8]

Cu toate acestea, maghiarii moldoveni nu s-au constituit ca un grup omogen nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere lingvistico-etnografic. Majoritatea cercetătorilor în domeniu nu sunt de acord cu utilizarea termenului ceangău (csángó) ca desemnare generală, preferând să se facă diferența între maghiarii stabiliți aici în Evul Mediu și refugiații secui care au sosit în secolele XVII-XIX (mai ales la sfârșitul secolului al XVIII-lea), în valuri mai mici sau mai mari. Alți cercetători folosesc termenii de maghiari moldoveni și secui moldoveni, în timp ce alții încearcă să definească diferențele evidente prin folosirea termenilor ceangăi-maghiari și maghiari-secui.[8]

În lipsa unor rezultate adecvate ale cercetărilor cu privire la asimilarea ceangăilor, în prezent se presupune doar că asimilarea lor în secolele XVI-XVIII nu a fost doar de natură lingvistică, ci și religioasă, în anumite sate oamenii pierzându-și atât limba cât și religia sub presiunea boierilor locali dar și ca urmare a lipsei preoților de cult romano-catolic. Unele denumiri ale localităților din regiunea Moldovei, denumiri geografice, nume de familie, precum și documente istorice conduc fără nicio îndoială la astfel de concluzii.[8]

Ceangăii sunt considerați una dintre cele mai enigmatice comunități în ceea ce privește originile lor, ceea ce a produs o serie de teorii contradictorii care să explice existența acestei populații. Deși toate aceste teorii se bazează într-o oarecare măsură pe investigații științifice, nu se poate nega că ele sunt adesea puternic influențate de viziunile politice ale două state rivale, Ungaria și România. Cele două curente naționaliste principale conturate în jurul originii ceangăilor sunt „teoriile continuității”, susținute anterior de antropologii maghiari; și „teoriile maghiarizării”, propuse și susținute de români.[84]

„Teoria continuității” propune sosirea proto-ceangăilor înainte de descălecarea maghiarilor în Bazinul Panonic în secolul al IX-lea, din care ar rezulta că ceangăii sunt o populație cu vechime printre triburile maghiare, la acea vreme poziționate între râurile Nipru și Nistru.[84] „Teoriile maghiarizării” au fost dezvoltate în principal de Petru Râmneanțu (1944) și adăugite ulterior de Dumitru Mărtinaș (1985), care au declarat că ceangăii fuseseră inițial români din Transilvania care s-au convertit la catolicism și au adoptat limba maghiară. Această teorie este încă cea mai populară în țară și este promovată de diferite cercuri, inclusiv de unele organizații din cadrul Bisericii Catolice, guvernul român și unii intelectuali.[95]

Deși aceste teorii extreme ale ambelor tabere au fost dezmințite de savanții contemporani, ele rămân populare în țările de origine.[84]

În ciuda acestor ipoteze contradictorii, ceangăii au propriul lor punct de vedere despre ei înșiși. Pe de o parte, unii dintre aceștia se văd maghiari, ceea ce nu înseamnă că ar avea vreun sentiment separatist, autonomist sau oricare alt sentiment etno-politic. Sentimentele lor de identitate variază de la o minoritate care se consideră maghiară atât din punct de vedere etnic și al naționalității, până la cei care cred că grupul este compus din români catolici cu origine maghiară, cât și unii care se consideră pur și simplu catolici moldoveni. Acest ultim punct de vedere este unul dintre cele mai frecvente în cadrul comunității și este similar cu cel al tătarilor din Crimeea, care obișnuiesc să se considere musulmani ai Crimeeii decât ca etnie vorbitoare de limbă turcică, precum și comunitatea Amish din Statele Unite ale Americii, care se autodefinește prin afiliația religioasă și nu prin originea și dialectul german.[95]

Grupurile ceangăiești[modificare | modificare sursă]

Catolicii din Moldova erau eterogeni din punct de vedere etnic, documentele menționând din sec. XIII că erau cumani, sași, secui, unguri, valahi.[96] Radu Rosetti i-a împărțit pe maghiarii catolici din Moldova în două grupuri: în ceangăi și în secui. Aceste grupuri erau delimitate geografic și erau deosebite prin grai și caracter.[97] Analizând criteriile istorice, geografice, lingvistice și antropologice, Gheorghe I. Năstase a împărțit maghiarii din Moldova tot în două grupuri, ceangăi și secui. Acesta a ajuns la concluzia că termenul ceangău, în sens istoric, nu se mai suprapune cu termenul ceangău, în sens geografico-lingvistic.[98]

Ceangăii din Moldova[modificare | modificare sursă]

În urma unei cercetări etnografice și lingvistice, cercetătorul maghiar Gábor Lükő⁠(hu) a împărțit ceangăii moldoveni în două grupe: de nord și de sud. Grupul nordic se întinde în jurul Romanului și mai spre sud, în jurul Bacăului, amestecându-se cu zona satelor catolice din regiunea Siretului și a Trotușului. Cei din această subpopulație își asumă denumirea de ceangău. Catolicii din grupul sudic nu-și asumă însă denumirea de ceangău, ci pe cea de secui, ei având o legătură etnografică și lingvistică cu secuii din sud-estul Transilvaniei. Lükő⁠ a ajuns la concluzia că grupul nordic al ceangăilor este grupul maghiar cel mai vechi. Reprezentanții săi sunt apropiați din punct de vedere etnografic de maghiarii din bazinul Someșului, iar cei din zona Siretului și a Trotușului au legături cu cei din secuime.[99]

În ultima vreme,[11] în terminologia românească se înțelege doar ramura din Moldova a ceangăilor. Aceștia se disting prin particularități lingvistice (limba maghiară arhaică),[100] etnie distinctă și bogăția de tradiții vechi, artă populară și cultură.[100][11] Ceangăii din Moldova (în maghiară: moldvai csángók) trăiesc pe văile Trotușului, Tazlăului, Siretului, Bistriței și în zona Podișului Moldovei pe teritoriul județelor Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Vaslui și Vrancea.[8] La rândul lor aceștia se împart în ceangăii de nord – zona Romanului și ceangăii de sud – zona Bacăului, fiind două enclave ce se caracterizează prin prezența unei limbi maghiare arhaice și a unor elemente culturale vechi.[70]

Ceangăii ghimeșeni[modificare | modificare sursă]

Ceangăii ghimeșeni (în maghiară: gyimesi csángók)[101] trăiesc în Munții Ciucului și în valea Trotușului în trei comune (alcătuite din 21 localități), dintre care două (respectiv 15 sate) se află în județul Harghita și una (alcătuită din 6 sate) se află în județul Bacău. Cele trei comune ale ceangăilor ghimeșeni sunt: Ghimeș-Făget (Gyimesbükk), Lunca de Sus (Gyimesfelsőlok) și Lunca de Jos (Gyimesközéplok). Dialectul ceangău ghimeșean este o variantă al dialectului secuiesc din zona Ciucului. Ghimeș-Făget este singura comună din județul Bacău, unde existau în anul 2019 școli cu limba de predare maghiară.[102][103] Deși în în timpul regimului comunist predarea în limba maghiară era interzisă și aici,[102] după 1990 pedagogii maghiari au reușit să reînființeze clasele maghiare, iar mai târziu și școala maghiară. Totuși, în ciuda faptului că 60% dintre localnici se declară maghiari, doar 20% dintre copii învățau în anul 2019 în clasele cu limbă de predare maghiară.[103]

Comuna Ghimeș-Făget era în anul 2019 singura comună din județul Bacău (și din toată Moldova), unde în bisericile romano-catolice se celebra (și) în limba maghiară slujba, deoarece comunitatea aparține la Arhidieceza de Alba Iulia, în cadrul căreia fiecare naționalitate are posibilitatea să participe la slujba celebrată în limba maternă.[103]

Ceangăii din Țara Bârsei[modificare | modificare sursă]

Ceangăii din fostele Șapte Sate (azi municipiul Săcele (Baciu, Turcheș, Cernatu și Satulung) și comuna Tărlungeni (Tărlungeni, Purcăreni și Zizin)[104], din Țara Bârsei (în maghiară: hétfalusi csángók) trăiesc în județul Brașov. Se presupune că ar fi descendenții unor diferite grupuri secuiești, în timp ce unii exclud originea secuiască a acestora.[104]

Pe lângă cele două grupuri (din Săcele și Tărlungeni) care au supraviețuit, în trecut au mai existat alte trei grupuri ceangăiești care au fost asimilate de secui, lăsând o moștenire dialectală în graiul acestora. Primul grup era așezat în cotitura Oltului, în special în localitățile Hălmeag, Jimbor și Racoșul de Jos. Al doilea grup era situat la sud-vest de Târgu Secuiesc, pe teritoriul fostelor scaune Orba și Kézdi, iar al treilea grup era așezat în mijlocul Ciucului, unde elementele dialectale ceangăiești au fost semnalate în 13 localități.[104]

După Géza Bakó⁠(hu), cele cinci grupuri aveau un dialect ceangăiesc comun, ceea ce dovedește că au o origine comună. În trecut membri acestor grupuri au locuit împreună cu poporul maghiar pe teritoriul de azi al Ungariei în regiunea râurilor Rába și Répce, unde erau grăniceri împreună cu pecenegii până la începutul secolului al XII-lea. După aceea, au apărut tot ca paznici ai granițelor situate în estul Regatului Ungariei, prima dată pe linia Oltului și după aceea pe linia Carpaților Orientali, în ambele zone împreună tot cu pecenegii și în final, pe linia Siretului. Argumentele aduse sunt în primul rând de ordin lingvistic, dar și istoric. Bisericile catolice de la Hălmeag, precum și cele de pe vechiul teritoriu ceangăiesc din sudul râului râul Negru (Ghelința etc.) au fost construite înainte de invazia mongolă din 1241-1242, de către strămoșii ceangăilor.[104]

Dialectul lor aparține graiului secuiesc, apropiat de graiul de Trei Scaune. Ceangăii din Țara Bârsei au posibilitatea de a învăța în limba maternă (de la grădiniță până la universitate) și să participe la slujbe maghiare (fiind luterani sinodo-presbiterieni), deși astăzi sunt deja în minoritate pe plan local.

Ceangăii din Dobrogea[modificare | modificare sursă]

Comunități de ceangăi s-au stabilit și în alte județe din țară precum Constanța și Tulcea.[11] Ei sunt descendenții militarilor originari din Luizi-Călugăra, Bacău, care au luptat în Primul Război Mondial și care au primit pământ în Dobrogea. Unii dintre ei locuiesc în satul Oituz din județul Constanța.[105]

Limba[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere sincronic, limba maghiară vorbită de ceangăii din Moldova se compune dintr-un dialect ceangăiesc, sau două dialecte ceangăiești de nord și de sud, în timp ce din punct de vedere diacronic există trei subdialecte (graiuri) de origine diferită — de nord, sud și secuiesc.

De asemenea, având în vedere că ceangăii pot fi bilingvi, limba vorbită de aceștia se încadrează în categoria bilingvismului dialectal, din punct de vedere sincronic[necesită citare] fiind format din dialectul ceangăiesc maghiar și un grai ceangăiesc românesc.[106]

În 1880 ziarul românesc Amicul Familiei, care apărea în orașul Gherla din Austro-Ungaria, scria astfel despre ceangăii din Moldova:

„În Moldov’a, în doue din cele mai mari și mai frumoase județie, mai cu semă Bacăulu și Romanulu, locuitorii țierani, cari suntu mai toți răzăși, moșneni și proprietari mici, vorbescu numai unguresce. Cându intri în satele loru, e mai reu decâtu în mijloculu Ungariei; trebue să mergi cu tălmaci: femeile și copii nu sciu se dea nici „bună demaneția“ românesce. — Culp’a neiertată este a oameniloru noștri de statu că n’au îngrigitu nici odată de romanisarea acestui elementu și a lăsatu in inim’a Moldovei o populațiune de preste doue sute de mii. streină și de limbă și de religiune. Domnule Nicolae Crețiulescu, Ministru culteloru și instucțiunei publice, se vede că seculii ți-a păstratu d-tale resolvarea acestei cestiuni naționale. Fă ca poporulu ruralu, căruia i-au datu pământu la 2 maiu. se fie unulu și acel’ași și în limbă și in animă, căci în elu stă vieți’a țierei; româniseză pre acești Ciangăi, scapă-i de urâtulu nume, ce nu voru nici ei să-lu poarte, și vei ave eterna recunoscinția. Mesurile ce ar’ trebui să se ia suntu: mai întâiu îndesuirea scoleloru prin tote satele, cătunele și fundăturile unguresci; copii luați cu vătășielulu și duși la scola ern’a si ver’a, mai cu sema fetele, care devenindu mame și voru înveția copii românesce; și alu doilea, pe la tote bisericile loru, aduși preoți dintre Românii din Transilvania, ca să le vorbească și să le ceteasca românesce. — Cându preotulu le va da binecuventarea în limb’a română, cându dascălu le va cânta românesce, și cându mama va legăna copilulu si-i va dice: haidi, nani, puiulu mamei, resultatulu va fi dobânditu!”
—Ioan Polescu – Limba ungurească în Moldova, „Amicul familiei”, an. IV. 27 ianuarie-8 februarie 1880, pag. 127

Dialectele ceangăilor moldoveni sunt răspândite mai ales în județele Bacău, Neamț, Iași, Vrancea și Vaslui fiind vorbite, conform etnografului și antropologului Vilmos Tánczos, de circa 62.000 de persoane.[107][108]

Fonetismul prezintă asemănări cu graiurile ardelene și secuiești, de exemplu tratarea vocalei o (înlocuită cu [ɒ]).

Lexicul se caracterizează prin lipsa cuvintelor intrate în limba maghiară în perioada „înnoirii limbii” (secolul al XIX-lea), prin prezența multor cuvinte formate pe teren propriu și prin numeroase împrumuturi din limba română.

În structura gramaticală este de menționat păstrarea, ca în graiurile secuiești, a timpurilor trecute corespunzătoare perfectului simplu și mai mult ca perfectului: mene „merse”, kére „ceru”, respectiv ment vala „mersese”, kért vala „ceruse”.

Se deosebesc două subgrupuri de graiuri:

  • Graiurile arhaice (sau de nord) sunt vorbite de circa 8.000 de persoane. Din Evul Mediu s-au dezvoltat complet separat de restul limbii maghiare, putând fi considerate ca aparținând unei limbi regionale aparte. Păstrează elemente de limbă din Evul Mediu.
Fonetismul lor se caracterizează prin așa-numita „vorbire sâsâită”, adică s [ʃ] este apropiat de sz [s], distingându-se totuși de fonemul din urmă. Altă caracteristică de pronunțare este frecvența fonemului [ʤ]:
Graiurile arhaice Maghiara standard Traducere
[ʤɛrmɛk] gyermek copil
[ʤio:] dió nucă
[mɛʤ] megy merge
Lexicul ceangăiesc arhaic este greu de înțeles de către ceilalți vorbitori de maghiară, chiar și de către vorbitorii de maghiară care cunosc limba română, deoarece conține multe arhaisme ale limbii maghiare în general, dar și cuvinte dialectale specifice:
Graiurile arhaice Maghiara standard Traducere
bücsü becsület cinste
csúkmony tojás ou
eszüdni hozzáérteni a se pricepe
filjesz nyúl iepure
hét mikor când
ő el / ea
külpis / külbécs csiga melc
În domeniul lexico-gramatical este specifică folosirea frecventă a sufixelor diminutive, aplicate nu numai substantivelor (nume de persoane, dar și de animale și de obiecte), ba chiar și adjectivelor și adverbelor. Sufixul -ka/-ke chiar a devenit marca femininului la numele de etnii:
Graiurile arhaice Maghiara standard Traducere
magyarka magyar nő unguroaică
Particularități sintactice:
Fenomen Graiurile arhaice Maghiara standard Traducere
omiterea predicatului (verbul „a fi”) Arra a kecke a heden. Arra van a kecske a hegyen. Capra e pe-acolo, pe deal.
omiterea articolului hotărât în unele cazuri Feredik a búza napba. Fürdik a búza a napban. Se scaldă grâul în soare.
indicativul în locul condiționalului Mintha úszik búzába. Mintha úszna a búzában. Parcă ar înota în grâu.
Lexicul ceangăiesc arhaic este cel mai puternic influențat de limba română, prin termeni de specialitate din agricultură, creșterea vitelor, administrație, justiție, industrie, comerț, tehnici, dar și prin adverbe, conjuncții și interjecții. Multe împrumuturi au intrat în lexicul de bază și îmbogățesc mai departe vocabularul prin compunere și derivare.
  • Graiurile cu influență secuiască (sau de sud) sunt înrudite îndeaproape cu graiurile secuiești din Trei-Scaune și Ciuc, și prezintă mai puține împrumuturi românești decât graiurile de nord. Sunt vorbite de majoritatea ceangăilor, aproximativ 44.500. Mai sunt în jur de 9.500 de persoane care vorbesc graiuri intermediare între cele două subgrupuri.

Grupul de grai al ceangăilor[modificare | modificare sursă]

Grupurile de graiuri ale limbii maghiare, cele două grupuri dialectale ale ceangăilor (grupul de Nord și grupul de Sud) semnate cu galben (9).

Limba ceangăilor (a celor care sunt vorbitori de limba maghiară și în prezent) se încadrează în grupul dialectal ceangăiesc al limbii maghiare.[109][110] Deși sunt diferențe relativ mari între graiurile ceangăiești (ceangăii de azi provenind din diferite grupuri ardelene[111]), acestea se încadrează în două grupuri mari: grupul de nord și grupul de sud al graiurilor.[110] Trăsătură comună întregului grup de graiuri este că toate variantele acestuia sunt graiuri arhaice ale unei limbi maghiare medievale și nu includ cuvintele apărute în timpul reformei limbii maghiare (proces de înnoire a limbii maghiare, care a avut loc între 1790 și 1870, determinat de intelectuali ca György Bessenyei sau Ferenc Kazinczy) sau pe cele apărute în urma acestuia. Pe lângă un substrat lingvistic arhaic maghiar, toate dialectele conțin un număr relativ mare de cuvinte preluate din română (folosite, însă, conform gramaticii maghiare[112][113]), mai ales pe planul neologismelor. Lipsesc cu desăvârșire cuvintele maghiare inventate în secolul al XX-lea, acestea fiind înlocuite ori cu cuvinte preluate din română ori cu invenții proprii în limba maghiară.[110] De exemplu: „război mondial” în standardul maghiar este világháború, în graiurile ceangăilor însă se folosește termenul nagy verekedés (marea încăierare) cu sensul: marea bătălie, fapt care demonstrează în același timp și influența puternică a limbii române (în care cuvintele „bătaie” și „bătălie” sunt asemănătoare).[114][115][116]

Graiurile ceangăilor au fost catalogate în trei categorii: dialectul vechi de nord, vechi de sud și cel ceangăiesc secuiesc.[E]

Dialectul/graiul vechi de nord[modificare | modificare sursă]

Hartă demografică antebelică realizată de István Győrffy. De remarcat enclavele ale ceangăilor de sud (zona Bacău) și nord (zona Roman) și zona vestică a Bacăului unde s-au suprapus ulterior secui.
Hartă etnografică realizată de dr. László Rétvári și dr. József Hajdú-Moharos. Ceangăii de sud, de nord și secuii din Bucovina sunt marcați cu albastru, ceangăii ghimeșeni cu galben, ceangăii din Țara Bârsei cu roșu. Harta se arată distribuție geografică a membrilor acestor populații, independent de procentul existent din populația totală, în acele zone.

Ceangăii de nord alcătuiesc o comunitate relativ mică în apropierea municipiului Roman (în maghiară Románvásár, Târgul Românilor), în satele Săbăoani (Szabófalva), Pildești (Kelgyest), Tămășeni (Tamásfalva), Adjudeni (Dzsidafalva), Iugani, Traian (Újfalu) și în alte sate mai mici, unde astăzi abia deloc nu se mai vorbește limba maghiară.[5][108][117]

Este cel mai mic și asimilat grup al ceangăilor, iar graiul lor constituie varianta cea mai arhaică a limbii maghiare dintre dialectele de azi: de fapt o limbă maghiară medievală cu preluări și neologisme românești.[5] Continuă să fie folosite în această comunitate lingvistică unele cuvinte sau forme ale cuvintelor care în secolele XV-XVI au dispărut din maghiara vorbită în Bazinul Carpatic. Caracterul arhaic al acestui grup poate fi explicat prin faptul că strămoșii acestor oameni au fost primii maghiari care s-au stabilit în Moldova, foarte probabil la sfârșitul secolului al XIII-lea, având după aceea contacte foarte restrânse cu restul maghiarilor, schimbările lingvistice survenite în Bazinul Carpatic neafectându-le graiul. Un exemplu de arhaism lingvistic este cuvântul rér, lér, ce se traduce prin „cumnat, bărbatul unei surori mai în vârstă”. În anul 1395 acesta era încă inclus într-un glosar (rer[e]), mai apoi în alte patru glosare (1405: rer/ e/, 1418-22: Rer[et], 1572: Rer[ed], 1590: Rer[ed], însă după sfârșitul secolului al XVI-lea acest cuvânt nu mai are nici o atestare scrisă în maghiara comună. În prezent este folosit numai într-un dialect maghiar foarte arhaic din Croația (rér) și de ceangăi (rér și lér). Aceasta din urmă formă este mai nouă, fiind rezultată în urma unei mutații fonetice r-r>l-r, ce poate fi observată și la alte cuvinte maghiare, ca de pildă germ. Rohr > magh.dial. ler „cuptor”, germ. Vierer > magh. fillér [cea mai mică monedă maghiară] etc.[106]

Graiul vechi ceangăiesc (ősi moldvai csángó dialektus) se mai numește și dialectul ceangăiesc cu „s” (sz-elő csángó dialektus), dialectul cu șuierături (sziszegő dialektus) sau dialectul de nord (északi csángó dialektus) în lingvistica maghiară, deși este vorbit și de un mic grup al ceangăilor de sud. Termenul dialectul ceangău cu „s” provine din faptul că graiul vechi conține o consoană „s” care, în limba maghiară nu mai există și diferă de consoana „sz” (care se folosește și aici) și stă de obicei în locul unui „ș” (s) unguresc.[110] Rezultă astfel o trăsătură fonologică foarte specifică numită „sâsâit”: folosirea lui [s] în loc de [š] și a lui [z] în loc de [ž]; de exemplu: szok [sok] „mult, mulți” față de sok [šok] din maghiara comună; zák [za:k] „sac” față de maghiara standard zsák [ža:k]. O trăsătură arhaică a sistemului fonologic o constituie pronunțarea lui [dž] în loc de [dy], și, respectiv, folosirea lui [č] în loc de [ty]: madzsar „maghiar” față de maghiara standard magyar; kucsa „câine” față de maghiara standard kutya. Este conservată de asemeni pronunția muiată a consoanei [l’] din maghiara veche, dispărută din celelalte variante ale limbii maghiare, dar păstrată în ortografia cuvintelor respective prin litera ly. De pildă: cuvântul însemnînd „ața, asemenea” se scrie ilyen în maghiara standard, dar se pronunță [ijen] (adică „iien”, cu transliterație românească), pe când în varianta ceangăiască acest cuvânt se pronunță [il’en].[106]

Conform cercetărilor lingvistului Loránd Benkő⁠(hu) , documente transilvănene realizate în Evul Mediu conțin în număr mare această alternanță. Potrivit cercetătorilor de lingvistică istorică, în Evul Mediu existau două dialecte maghiare în Bazinul Carpatic (unul unde se folosea s [ʃ] și altul unde se folosea sz [s]).[113]

Nivelul de cunoaștere al limbii maghiare în acest areal este cel mai mic raportat la celelalte comunități ale ceangăilor, conform cercetărilor etnografice. Etnograful Vilmos Tánczos a găsit doar 8.180 persoane care mai cunoșteau limba maghiară dintr-o populație totală afirmată ca fiind de 21.094 de ceangăi (în 7 localități), majoritatea lor bătrâni.[5][108] Doar într-un singur sat mai există copii care vorbesc bine limba: satul Pildești (Kelgyest), unde procentul locuitorilor vorbitori (și) de limba maghiară era de 82% în 1992. Câteva familii s-au mai găsit în Bălușești (Balusest), Ploscuțeni (Ploszkucény) și Săbăoani (Szabófalva), unde și copiii au avut contact cu limba maghiară. În ultimele trei sate părinții încă mai cunoșteau limba, în restul satelor doar bunicii o mai știau.

Dialectul vechi ceangăiesc este cel mai greu de înțeles și pentru maghiarii vorbitori de limbă română (de exemplu pentru cei transilvăneni), deoarece, pe lângă preluările și neologismele românești, conține un număr relativ mare de arhaisme și regionalisme specifice, inexistente în sau dispărute din limba maghiară curentă.

Arhaisme tipice vechiului dialect ceangău
Cuvânt În vechiul dialect ceangău În limba maghiară literară
iepure filjesz nyúl
când hét mikor
pe când ahét amikor
cinste bücsü becsület
ouă csúkmony tojás
a se pricepe eszüdni hozzáérteni
a face csánni csinálni

Cel mai apropiat dialect de vechiul dialect ceangău este varianta câmpeană al graiului transilvănean (mezőségi).

Dialectul/graiul vechi de sud[modificare | modificare sursă]

Grupul mai mare și mai puternic al ceangăilor este cel de sud. Majoritatea localităților ceangăilor de sud se află în județul Bacău.[117] La ceangăii de sud, nivelul de cunoaștere a limbii maghiare este mult mai ridicat decât în comunitățile de nord, existând multe familii unde și acasă se mai vorbește în limba maghiară. Diferențele însă sunt relativ mari chiar și în localitățile unde și copii vorbesc încă limba maghiară. În anumite sate copiii nu folosesc maghiara decât în comunicarea cu părinții lor (copii între ei nu mai vorbesc ungurește) sau numai cu bunicii (în cazul în care și generația părinților s-a asimilat deja). Din cauza relațiilor sociale tradiționale, nivelul de cunoaștere a limbii maghiare este mult mai scăzut în rândul bărbaților în raport cu femeile. Acestea rareori părăsesc satul și de obicei sunt mai puțin educate decât bărbații – ca urmare nu sunt influențate atât de mult de caracterul asimilator al educației române, ele nefiind sunt nevoite să se încadreze în alte comunități decât cea de acasă (de exemplu: armată, loc de muncă la oraș etc.).[5][108]

Ceangăii de sud vorbesc două dialecte diferite, vechiul dialect ceangăiesc vorbindu-se în șase sate mai mari: Pădureni (Szeketura), Valea Seacă (Bogdánfalva), Nicolae Bălcescu (Újfalu), Galbeni (Trunk), Gioseni (Gyoszény) și Valea Mare (Nagypatak),[5][108][117] precum și în câteva localități mai mici, unde doar persoanele în vârstă mai cunosc limba maghiară. În cele șase sate sus-menționate 9.520 persoane au mai vorbit limba maghiară în 1992, dintr-un număr total de 12.979 romano-catolici.[5][108] Dialectul acestor ceangăi este aproape identic cu cel al ceangăilor de nord, cu diferența că se simte influența ceangăilor vorbitori de dialectul ceangăiesc-secuiesc.

Dialectul/graiul ceangăiesc secuiesc[modificare | modificare sursă]

Fragmente audio:
    Înregistrare audio
    Dialectul/graiul de sud moldovenesc (subgraiul ceangău secuiesc): ceangăi din Faraoani vorbind despre porecla lor de „pecsenyés” (~ friptură) provenită din numele unguresc al satului (Forrófalva ~ Satul fierbinte) și din credința populară conform căreia faraoanii sunt de origine pecenegă.
  • Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

Cea mai mare parte a ceangăilor de sud (circa 70% din numărul total al vorbitorilor de limbă maghiară) aparține de grupul secuiesc al ceangăilor (székelyes csángók).[5][108] Între variantele dialectului ceangăiesc-secuiesc se observă asemănări cu diferite dialecte secuiești și o accentuare specifică secuilor. În relațiile sociale și în cultura ceangăilor secui se simte o influență puternică secuiască. Acest grup a ajuns în Moldova mai târziu decât vorbitorii dialectului vechi, și este mai puțin asimilat și izolat lingvistic decât celălalt. Ceangăii secui trăiesc în valea râurilor Siret (Szeret), Tazlău (Tázló) și Trotuș (Tatros, Tatáros).

Deși sunt mai puțin asimilați lingvistic, nici ceangăii secui nu au sentimente naționale proprii puternice, comunitățile lor izolate nefiind influențate în trecut de curentele naționalismului european. Identitatea lor este mai degrabă o identitate așa-zis locală, bazată pe apartenența la cultul romano-catolic și pe dialectul comun vorbit. În ciuda faptului că în marea lor majoritate nu se declară maghiari, de aici provin cele mai multe cereri pentru introducerea limbii maghiare (ca subiect facultativ) în educație și pentru slujbă maghiară în biserici. Cea mai numeroasă comunitate al ceangăilor secui trăiește astăzi la Luizi-Călugăra (Lujzakalagor), unde în 1992 s-au găsit 4.700 vorbitori de limba maghiară (90% dintre romano-catolici, respectiv 89% din populația totală).[5][108] Cea mai puternică comunitate însă este considerată cea din Pustiana (Pusztina), unde există și o casă comunitară („casa maghiară”)[118] și unul dintre cele două sedii al Asociației Maghiarilor Ceangăi din Moldova (AMCM).[119] Aici funcționează și Asociația Sfântul Ștefan al Ungariei (patronul bisericii din sat fiind Sfântul Ștefan).[120] În multe localități există învățământ în limba maghiară, extrașcolar sau, facultativ în cadrul școlii. Majoritatea celor peste 1.500 de elevi care învață maghiară în cadrul școalii sau în cadrul grupuilor extrașcolare sunt ceangăi secui.[119]

Starea actuală[modificare | modificare sursă]

În anul 2009, Vilmos Tánczos a evaluat nivelul de cunoștințe lingvistice și vârsta vorbitorilor ceangăi. Asimilarea lingvistică a ceangăilor a fost demonstrată în aproape toate localitățile cercetate: bătrânii (peste 60 de ani) în general cunosc foarte bine limba maghiară și o folosesc ca limba maternă (prima limbă vorbită). Între adulți sunt diferențe mari, în unele localități chiar și adulții mai tineri (30-44 ani) vorbeau limba maghiară ca limbă maternă, în localitățile mai asimilate, doar adulții mai în vârstă (45-59 ani). Tinerii și copiii vorbesc limba maghiară doar în localitățile puternic ceangăiești, dar și aici o folosesc limba doar ca a doua limbă, aproape exclusiv pentru comunicarea cu părinții și/sau bunicii (copiii între ei vorbesc românește). Copiii sub 10 ani în cele mai multe localități nu mai înțeleg limba maghiară. Tánczos a observat mari diferențe între mediul rural și cel urban: în mediul rural 26% dintre catolici au vorbit limba maghiară (14% ca limba maternă, 12% ca a doua limbă) și 33% au înțeles limba (7% fiind procentul celor care au un vocabular pasiv). În mediul urban nivelul de cunoaștere a limbii maghiare este mult mai scăzut: doar 8% dintre catolici vorbesc maghiară (din care doar 3% ca limba maternă și 5% ca a doua limbă) și 5% au un vocabular pasiv, procentul total celor care înțeleg limba maghiară fiind 13%.[121]

Tánczos a observat mari diferențe și între diferitele grupuri ceangăiești, cele mai asimilați fiind ceangăii de nord, pe când ceangăii secui sunt mai puțin asimilați. Ca urmare se poate afirma că, cea mai arhaică variantă a limbii maghiare (dialectul vechi de nord) este pe cale de dispariție, deoarece nu mai există nici o comunitate în care tinerii (15-29 ani) sau copiii ar mai înțelege limba maghiară. În comunitățile ceangăilor de nord, doar bătrânii peste 60 de ani mai vorbesc limba maghiară ca și limbă maternă și doar adulții peste 45 ani o folosesc în calitate de a doua limbă. Ceangăii de sud sunt mai puțin asimilați, mai ales cei care vorbesc dialectul secuiesc. În unele sate locuite de ceangăi secui chiar și copiii mai mari (peste 10 ani) vorbesc destul de bine limba maghiară.[121]

Elemente de antropologie și caracteristici temperamentale[modificare | modificare sursă]

Comitele Alexandre Maurice Blanc de Lanautte D'Hauterive⁠(fr), secretar al lui Alexandru Mavrocordat al II-lea, a descris în „Memoriu despre starea Moldovei la 1787” populația maghiară din Moldova ca fiind cu o purtare mai așezată decât cea a moldovenilor, supusă, muncitoare și răbdătoare.[122] Maghiarii nu erau înclinați spre consumul de alcool, decât cu ocazia sărbătorilor.[123]

După Radu Rosetti, ceangăii sunt oameni cuprinși, harnici, gospodari cu capitaluri relativ însemnate. După Rosetti însă, aceștia sunt iuți de mânie, dârji, nesupuși, aplecați către beție și crimele de violență.[76] Ceangăii secui însă sunt în mare parte săraci, mai înclinați către consumul de alcool decât românii și se deosebesc de restul ceangăilor prin faptul că sunt mai blânzi și supuși.[124]

Nicolae Iorga îi descrie pe ceangăii din județul Roman astfel:[125]

„Aceștia au deseori fața molâie, ochii șterși; șuvițe de păr rar li se coboară pe umeri, dar sunt între ei și de aceia care sunt bălani ca Rușii sau negricioși ca Românii noștri.[125]

În 1941, preotul Iosif Petru Pal aprecia că bărbatul ceangău era bine format, voinic, înalt de la 1,60 cm la 1,80 cm în general și avea de la 0,80-0,90 grosimea toracică, capul lunguieț, rar rotund, fruntea mai mult lată, fața potrivită, părul castaniu sau blond, mai ales pe Valea Siretului din fostul județ Roman. Femeia avea o statură mai mică decât cea a bărbatului, aproximativ de la 1,55 la 1,68 cm înălțimea, părul castaniu sau blond, fața mai roșcovană în județul Bacău și mai blondă în județul Roman. Tot conform lui Pal, ceangăii aveau o fire blândă și potolită, fiind supuși și răbdători.[126]

Cultura[modificare | modificare sursă]

„De sute de ani cultura ceangăilor s-a păstrat în România. Situația ceangăilor a fost studiată de organizațiile internaționale, mai ales de Consiliul Europei. Reprezentanții Adunării Parlamentare a Consiliului Europei au mers de mai multe ori în România.
Ceangăii sunt un grup de catolici care cuprinde mai multe ramuri. Acest grup etnic a supraviețuit timp de secole încă din Evul Mediu și trăiește în Moldova, la răsărit de Carpații României. Ceangăii vorbesc o formă timpurie a limbii maghiare și se deosebesc prin tradiții foarte vechi, o cultură și o artă populară foarte bogată, care au o valoare foarte mare pentru Europa.
Timp de veacuri, identitatea ceangăilor s-a bazat pe religia romano-catolică și pe limba lor proprie, vorbită în familie și în sat. Acest lucru poate să lămurească, pe lângă modul de viață arhaic și felul cum înțeleg ei lumea, și faptul că legăturile cu religia catolică au fost foarte strânse, iar graiul lor încă mai trăiește.
Persoanele care mai vorbesc încă dialectul ceangău sau cei care-l consideră limba maternă sunt o parte din ce în ce mai mică din populație.
Deși această cifră nu este acceptată de toată lumea, se apreciază că din cel mult 260.000 de catolici, numai vreo 60.000 - 70.000 vorbesc dialectul ceangău. Această cultură este astăzi în pericol de dispariție. Este nevoie de ajutorul Europei pentru salvarea acestei culturi.
Ceangăii nu au vreo revendicare politică, dar vor numai să fie recunoscuți ca o cultură deosebită.
Diversitatea de culturi și limbi ar trebui considerată ca un izvor prețios care îmbogățește patrimoniul nostru european și întărește identitatea fiecărei națiuni și a fiecărei persoane.
Ajutorul european și mai ales al Consiliului Europei se justifică pentru a salva orice cultură și se dovedește a fi necesar în cazul ceangăilor. Scopul principal al tuturor acțiunilor trebuie să fie păstrarea și dezvoltarea identității culturale, de limbă și de religie a acestei comunități și această problemă trebuie tratată în afara oricărui interes politic.”
—extras din Culture e fede, nr.2/2001, Vatican

Folclorul[modificare | modificare sursă]

Pentru portul popular ceangăiesc, vedeți Portul popular ceangăiesc.

Până la sfârșitul secolului al XX-lea, ceangăii au păstrat cele mai arhaice straturi ale culturii populare maghiare, iar conform lui Ferenc Poszony și a celei europene, datorită situației istorice, sociale, culturale, politice si etnice specifice din Moldova. Interesul intelectualității față de cultura și folclorul bogat în elemente arhaice al ceangălor a apărut încă din secolul al XVIII-lea, apoi s-a intensificat la mijlocul secolului al XIX-lea, iar în ultimii 150 de ani în satele de ceangăi, cercetătorii au cules un material folcloric maghiar însemnat.[127]

Preotul Elek Gegő, născut la Toplița și însărcinat de Academia Maghiară de Științe să viziteze în anul 1836 comunități ceangăiești, a prezentat pe baza impresiilor de călătorie viața si cultura maghiarilor din Moldova. El a publicat pentru prima dată, în cartea sa apărută la Buda, varianta culeasă în Moldova a baladei clasice „Szilágyi și Hajmási”, care are ca subiect fapta eroică a vitejilor care, au înfruntat cu dârzenie până la moarte oastea turcă supranumerică, apărându-și familia si neamul.[127]

Primul cercetător care a studiat sistematic folclorul maghiar din Moldova a fost Ince János Petrás, preot romano-catolic născut în satul Faraoani, care a început să adune creațiile folclorice începând cu anul 1841, la cererea lui Gábor Döbrentei, secretarul Academiei Maghiare de Stiințe. Mai multe balade clasice au fost culese de acesta („Nevasta tâlharului”, „Testamentul ciobanului”, „Nevasta rea”, „Femeia necredincioasă”, „Cei trei orfani”, „Soacra rea”, „Amărâtă turturea”, „La șezătoare”, „Tündér Ilona”, „Întemnițatul și iubita”, variante în limba maghiară a cântecelor vechi de robie etc.).[127] Cercetările au dovedit că următoarele balade clasice maghiare sunt cunoscute doar în Moldova: „Mireasa vândută în Polonia”, „Fata furată de turci”, „Fata care se întoarce la nuntă”, „Fiul numit Lázár al regelui maghiar”, „Fata dusă în rai” (Langos szép Ilona), „Tündér Ilona”, „Nevasta leneșă”, „Fata care dezleagă enigme”, „Fata lui Dancia” (A katonaleány, Mizil-crai), „Nevasta vândută”, „Fratele mort”, „Soacra rea” etc., fiind cel mai probabil create în Moldova, sau, în cazul în care au existat mai devreme și în Bazinul Carpatic, acestea fiind dispărute din cauza modernizării culturii din poezia populară maghiară.[128]

Activități culturale[modificare | modificare sursă]

Porturi populare maghiare la un festival de folclor din Debrețin, portul ceangăiesc moldovean fiind ilustrat de ultima pereche de la stânga
Pelerinajul catolic de la Șumuleu
„Festivalul Secuiesc” de la Budapesta în anul 2017, în cadrul căruia se afla expoziția „Satul ceangăiesc”
Ansamblul Somos la Budapesta

Printre obiectivele Asociației Maghiarilor Ceangăi din Moldova se află păstrarea tradițiilor locale ceangăiești. Pentru atingerea acestui scop, asociația a organizat întâlniri în unele localități, punându-se bazele unor grupuri folclorice și de păstrare a tradițiilor. Aceste grupuri au participat la diferite manifestări culturale atât în țară, cât și în străinătate, prezentând publicului larg cântece, balade, dansuri, obiceiuri, povești și jocuri.

Cele mai populare festivaluri la care grupurile sunt participă, sunt:

  • Balul Ceangăiesc de la Budapesta, în 2005 fiind la ediția a IX-a
  • Tabăra Internațională de Dans și Cântece Populare de la Jászberény, aflată la ediția a XXIV-a
  • Zilele Sf. Gheorghe
  • Festivalul și Săptămâna Satului Fundu-Răcăciuni
  • Săptămâna Satului Somușca
  • Zilele Pustiana
  • Tabăra de Folclor de la Lunca de Jos
  • Ziua Ceangăilor - organizată anual în orașele din Ardeal

După implementarea programului educațional, grupurile de folclor au fost completate și de copii, în majoritatea locațiilor de învățământ aceștia formând grupe folclorice de tineri. Acești copii sunt îndrumați de nume consacrate în folclorul ceangăiesc.

Religia[modificare | modificare sursă]

Perioada precreștină[modificare | modificare sursă]

Analizând șamanismul la români așa cum a fost el relatat de episcopul Marcus Bandinus în Codex Bandinus, Mircea Eliade ajunge la concluzia că niciunul din elementele constitutive ale șamanismului nu este atestat la diverse varietăți de „vrăjitori” și „vraci” cunoscuți în provinciile românești. Transele extatice menționate de Bandinus nu se găsesc în nicio altă parte a României. Aceste aspecte îl fac pe Eliade să creadă că acei acei „incantatores” întâlniți de episcop în Moldova nu erau români, ci ceangăi.[129]

Șamanologul Vilmos Diószegi⁠(hu) a ajuns la aceeași concluzie cu Eliade. Tot Diószegi a remarcat diferențele structurale între táltos⁠(en)-ul unguresc și diferitele tipuri de vrăjitori omologi popoarelor vecine cu Ungaria, printre care solomonarul românilor, planetink-ul polonezilor și grabancias-ul sârbilor și croaților. Numai táltos-ul recunoștea „boala inițiatică” sau „somnul lung" (moarte rituală), unde subiectul este supus unei inițieri, posedă un costum special, o tobă și practică extazul. Aceste elemente sunt atestate la toate popoarele turcice, fino-ugrice și siberiene.[129]

Episcopul Bandinus a semnalat și un ritual împotriva ciumei în preajma satului Lucăcești, unde fiecare răscruce de drumuri de lângă frontiera cu Transilvania avea un priapos realizat dintr-un trunchi de stejar cu formă antropomorfică, cu un arc strunit cu două săgeți în mâna dreaptă și lance în mâna stângă, având o poziție de luptă. La fel, acest ritual nu a putut fi găsit la români.[130]

Tot in legătură cu apărarea împotriva ciumei, episcopul redă o poveste conform căreia, în timpul nopții, zece fete tinere, alergară goale în jurul satului, sărind, gesticulând, cântând și aruncând ramuri aprinse. Zece bărbați tineri veniră în întâmpinarea lor, goi și înarmați cu lănci. Cele două grupuri se salutară în tăcere și tinerii încrucișară lăncile cu ramurile aprinse. Bandinus explică astfel că românii cred că în felul acesta ciuma nu se va atinge de oamenii goi din cauza rușinii. O altă variantă este tot în timpul nopții, zece bărbați tineri urmați de zece fete tinere trag cu plugul o brazdă în jurul satului, cântând și râzând. Locuitorii, înarmați cu măciuci, se așază de-a lungul brazdei, cu fața spre Transilvania, gata să lupte împotriva ciumei. Bandinus afirmă că aceștia aparțin „națiunii române”,[131] deși acest ritual este tipic slavilor și fino-ugricilor.[132]

Începuturile romano-catolicismului[modificare | modificare sursă]

Prezența romano-catolică conform recensământului din 2002, județul Bacău poziționat pe locul 2 în țară ca număr (119.618) după județul Harghita cu 212.937 locuitori
Prezența romano-catolică conform recensământului din 2002, la nivel de comună ca unitate administrativă

Începuturile catolicismului și creștinării unor cumani prezenți[133] în prima parte a secolului al XIII-lea – temporar în partea de sud a Moldovei,[134] la est de curbura Carpaților, sunt strâns legate de neamul vecin al ungurilor, de peste munți. Constrânși din punct de vedere geopolitic, dar și religios, maghiarii și-au dat seama că șederea lor în câmpia Panonică depindea în primul rând de acceptarea religiei creștine, respectiv de imitarea celorlalte popoare creștinate ale Occidentului, care, intraseră în comunitatea popoarelor ce alcătuiau creștinătatea occidentală. Polonezii din sud începuseră deja să se creștineze. La fel au început și rușii din Regatul de Kiev, conduși de principii lor Olga și Vladimir.[133]

Un cunoscut apostol ungur și profesor de științe juridice de la Universitatea din Bologna, Paul Ungurul, a devenit provincial al Ordinului predicatorilor și, prin inițiativa sa, s-a dezvoltat prima misiune printre cumanii prezenți în sudul actualei Moldove. Misionarii inițial au fost însoțiți și protejați de teutoni. Probabil că, din această cauză cumanii au refuzat mesajul creștin, temându-se de puterea militară a teutonilor (care cruciații, dealtfel i-au și atacat în anul 1222). . În același an, misionarii s-au întors pe cont propriu printre cumani și eforturile lor, de această dată au avut rezultat, deoarece cumanii se temeau de pericolul hoardelor tătare. În strategia lor, aceștia au realizat că pentru a supraviețui, aveau nevoie de protecția vecinilor unguri catolici, destul de consolidați și puternici.[133] Atât așezarea cât și episcopia au fost distruse de mongoli de la 1241.[135]

Perioada de dezvoltare[modificare | modificare sursă]

Exquisite-kfind.png   Vezi și articolul:  Episcopia de BacăuVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Până la sfârșitul secolului al XVI-lea existau două episcopate romano-catolice în Moldova. Funcțiile lor au fost treptat preluate de Episcopia de Bacău, pe când o mănăstire franciscană a fost fondată acolo, aparținând de provincia franciscană din Transilvania. Datorită războaielor și sărăciei, în secolele XVI-XVII multe comunități catolice din Moldova și-au pierdut preoții, câțiva dintre aceștia fiind înlocuiți de călugări și preoți italieni și polonezi. În anul 1884 apiscopatul de la Bacău a fost dizolvat, fiind create Arhidieceza de București și Episcopia Romano-Catolică de Iași.[136]

Altele[modificare | modificare sursă]

În anul 1895, o lege a interzis folosirea catehismelor bilingve.[136] În anul 1938, a fost adoptată o hotărâre asemănătoare:[137]

„Primăria Ferdinand [azi Nicolae Bălcescu, popular Újfalu/Ujfalău]
Plasa Bistrița
Județul Bacău
No. 685
1938. Luna Maiu. Ziua 6
Publicațiune

Noi primarul comunei Ferdinand I. Jud. Bacău. În baza ordinului prefecturei Jud. Bacău No. 7621 din 3 Mai 1938. Se aduce la cunoștință populațiunei din această comună că nu este permis de a se vorbii în altă limbă decât românește în localurile publice, în Primărie sau în alte locurii. În bisericele catolice slujba religioasă se va face în limba Latină și Românește. Preoții și cântăreți bisericești nu au voie de a face cântări religioase decât în limba latină și românește. Preoții și cântăreții au ordine în această privință. Toți acei care vor contraveni vor fii aspru pedepsiți conform Legei. Făcut azi, 5 Mai 1938.”
—Ordinul prefecturei jud. Bacău 1938

Demografia[modificare | modificare sursă]

Ceangăii declarați în România în anul 2011
Maghiarii declarați în România în anul 2011, județul Bacău având 4.528 persoane (0,64%)

Ceangăii au fost menționați pentru prima dată ca etnie separată în cadrul recensământului din 2002 când s-au declarat ceangăi 1.370 de respondenți.[138], iar la recensământului din 2011, numărul ceangăilor a fost de 1.536.[139] Pe județe, repartiția acestora în 2011 era următoarea: Bacău – 829, Timiș – 151, Covasna – 83, București – 46, Brașov – 41, Prahova – 37, Constanța – 35, Satu Mare – 31, Harghita – 30, Ilfov – 22, Arad – 19, Hunedoara – 18, Tulcea – 17, Cluj – 16, Dolj – 16, Alba – 14, Sălaj – 13, Argeș – 12, Mureș - 11, Bihor – 10, Dâmbovița – 8, Maramureș - 8, Sibiu – 8, Suceava – 8, Caraș-Severin – 7, Galați – 6, Neamț - 6, Brăila – 5, Iași – 5, Teleorman – 5, Giurgiu – 3, Mehedinți - 3, Olt – 3,[140]

Într-un sondaj de opinie efectuat în cursul anului 2002 în comunitatea de ceangăi din Moldova, așa cum era ea rezultată din recensământul efectuat în 1992, 92,8% din totalul acestei populații s-a declarat români, 5,0% maghiari, 0,4% ceangăi, 0,7% de alte etnii (romi și germani), iar 1,1% nu știu/nu răspund.[141]

Din punct de vedere al identificării ca ceangăi, 48% se autoidentifică ceangăi și 52% sunt numiți de alții ceangăi. Un procent de 96% se consideră romano-catolici și 4% se consideră ortodocși. [142]

Conform sondajului, nici un maghiar din satele cu ceangăi din Moldova nu se consideră etnic ceangău. Pentru 96% dintre ceangăii maghiari acest lucru înseamnă că sunt maghiari de religie catolică.[143]

Numărul exact al ceangăilor este greu de stabilit și depinde de sensul în care este folosit acest etnonim. O evaluare exactă a ceangăilor nu este posibilă fiindcă mulți dintre aceștia refuză să declare etnicitatea lor actuală (după romi și secui, în cazul ceangăilor este cea mai mare diferență între numărul evaluat la recensăminte și numărul estimărilor științifice).[necesită citare]

În sensul etnolingvistic al cuvântului, ceangăii reprezint un număr mult mai mare decât cel evaluat la recensămintele oficiale: în prezent existând circa 60-70.000 de vorbitori de limba maghiară în Moldova[4] (indiferent de naționalitatea lor declarată). Cea mai precisă estimare minimă este este considerată cea din 1996 a etnografului Vilmos Tánczos, care în timpul cercetărilor sale (între 1992 și 1996) în 110 localități moldovene a găsit 62.265 vorbitori de limba maghiară, dintr-un număr total de 103.543 de romano-catolici. Menționând că poate să mai existe câteva sute de vorbitori a limbii maghiare și în alte localități, acest număr minim estimat este cel mai acceptat în literatura de specialitate.[107]

Într-un sens larg al cuvântului, numărul ceangăilor este estimat a fi de 300-350.000. Această estimare ia în calcul numărul total al catolicilor (și al ortodocșilor cu origine ceangăiască) și este mai puțin precisă, deoarece consideră pe toți catolicii moldoveni ca fiind ceangăi, sau – cel puțin – de origine ceangăiască. În mod sigur, majoritatea romano-catolicilor moldoveni sunt de origine ceangăiască (respectiv maghiară), însă trebuie menționat, că există între ei o minoritate relativ largă, de altă origine. Tánczos citează surse istorice, conform cărora numărul maghiarilor ar fi fost 20-25.000 dintr-un număr total de 25-30.000 romano-catolici, la începutul secolului al XVI-lea. Ca urmare, se poate afirma că un număr de cca 5.000 de catolici erau de altă naționalitate în acele timpuri (români, polonezi, eventual romi), deși naționalitatea lor exactă nu este menționată.[107]

În timpul cercetărilor sale din perioada 1992-1996, Vilmos Tánczos a găsit în 72 sate 44.565 persoane care au vorbit în maghiară dintr-un număr total de 69.470 romano-catolici.[5][108] Între comunitățile cercetate a găsit 8 sate în care toată populația romano-catolică știe limba maghiară (și vorbește această limbă și acasă) și încă 17 sate unde mulți copii știu și limba maghiară.[5][108]

În ceea ce privește evoluția demografică a ceangăilor moldoveni, nu se cunoaște decât numărul ceangăilor neasimilați, deoarece înainte de 1977 nu exista posibilitatea de a se declara drept ceangăi. Deși se cunoaște destul de bine evoluția numărului romano-catolicilor, nu există surse despre ortodocșii de origine ceangăiască (de exemplu: căsătorii mixte), și nici despre acei ceangăi care aveau o identitate oarecum ceangăiască, deși nu s-au declarat maghiari, înainte de 1977. Numărul persoanelor declarate maghiari a fost însă bine evaluat la mai multe recensăminte (1859, 1899, 1930 etc.).[necesită citare]

Asimilarea lingvistică[modificare | modificare sursă]

Antropologii, etnologii și istoricii maghiari folosesc adesea termenul csángó într-un sens mai larg, care include și populația romano-catolică din Moldova vorbitoare de limbă română. Această uzanță a termenului se bazează pe supoziția, în al cărei sprijin există argumente relevante, precum că cea mai mare parte a catolicilor din Moldova este de origine maghiară. Majoritatea acestor catolici, în jur de 75%, sunt astăzi vorbitori de română ca limbă maternă, ca urmare a proceselor de asimilare și a abandonării unei limbi, în favoarea alteia de-a lungul secolelor.[106]

Pe de altă parte, în ultimele două decenii unii autori români (mai cu seamă politicieni și ideologi) au tendința de a folosi și ei termenul de ceangău în sensul său extins de catolici din Moldova, concentrându-se însă asupra populației vorbitoare de română și excluzându-i pe ceangăii vorbitori de maghiară, considerându-i pe aceștia din urmă drept ceangăi atipici, victime ale unei presupuse asimilări forțate, practicate de puterea maghiară din secolul al XVIII-lea în Moldova.[106]

Fără a contesta datele recensămintelor, care spun ceva despre statutul lingvistic și identitatea etnică a ceangăilor moldoveni, Tánczos afirmă că situația reală este mult mai complicată, deoarece sondajele oficiale sunt incapabile să reflecte adecvat statutul actual complex al vorbirii ceangăiești din Moldova, precum și sensul specific al acesteia, în comunitate.[121]:p. 69 Astfel, de exemplu, unii dintre vorbitorii dialectelor ceangăiești nu consideră că vorbesc maghiara atunci când li se solicită să facă o identificare lingvistică, ci o limbă diferită atât de maghiară cât și de română. În plus, metodologia de investigare a problemelor lingvistice referitoare la ceangăi este în curs de perfecționare.[121]:p. 72

Tánczos a repetat cercetarea sa între 2008-2010 și a dovedit existența unei dinamici accelerate a procesului de asimilație lingvistică în cadrul ceangăilor: pe când în 1996 a găsit peste 62.265 de vorbitori de limba maghiară în Moldova, în 2009 acest număr a fost cu 14.000 mai puțin (numărul vorbitorilor activi ai limbii maghiare scăzând la doar 48.752 de persoane în același grup de localități.[121]:p. 145 Aceasta însă a avut loc în contextul schimbărilor sociale profunde care au avut loc în același interval, respectiv: accelerarea schimburilor civilizaționale și a creșterii mobilității populației, emigrația pentru locuri de muncă spre Europa de Vest și alte zone ale lumii (care a dus la scăderea absolută a populației), începutul apariției unei conștiințe transnaționale ca efect al apariției unor noi forme de comunicare socială,[121]:p. 65 devalorizarea din punct de vedere al oportunității sociale a folosirii limbii maghiare, în raport cu mediul.:p. 66.[121] La aceasta se adaugă și sporul natural negativ, care include atât pe români cât și pe maghiari.[144]

O creștere semnificativă a numărului de vorbitori de limbă maghiară între 1930 și 1992 poate fi observată doar în aproximativ 25-30 de așezări cu o populație ceangăiască mai mare, unde asimilarea limbii a devenit evidentă abia în ultimele două decenii.[107]

Deoarece este strâns legată de naționalitate, limba maternă este definitorie pentru identitatea națională prin cultură și apartenență la modelele spirituale. Limba poate sluji așadar și la înstrăinarea unei minorități naționale. Cu toate acestea, adoptarea limbii române, conform lui Vladimir Trebici este insuficientă pentru a explica disoluția identității naționale maghiare, atenția trebuind deplasată spre învățământ, precum și spre alți factori care explică o asemenea tendință. În sprijinul afirmațiilor sale, Trebici a adus exemplul comunităților evreiască, romă, armenească și greacă, la care procentele de vorbitori de română ca limbă maternă, sunt de 72 %, 54,3%, 49,7% și respectiv 37,6%.[145]

Asimilarea etnică[modificare | modificare sursă]

În sprijinul tezei românizării ceangăilor din Moldova, care însă și-ar fi păstrat religia romano-catolică, este invocată situația din județul Bacău. Cu toate acestea, la recensământul din 1992, din 737.512 locuitori ai județului, erau 4373 maghiari, iar din aceștia 3.910 erau romano-catolici. Pe de altă parte, din cei 125.805 romano-catolici erau 120.552 români. Potrivit lui Vladimir Trebici, explicația trebuie căutată în istoria răspândirii catolicismului în Moldova, nu în teoria românizării ceangăilor romano-catolici.[146] Același autor a scos în evidență diferențele existente în plan demografic între maghiar și români, primii fiind afectați de o îmbătrânire demografică ceva mai avansată decât cea a românilor,[147] precum și cu o rată de fertilitate mai scăzută.[148]

De asemenea, tot după Trebici, diferența procentuală de repartiție teritorială pe provincii a maghiarilor ilustrată de recensământul din 1930 în raport cu celelalte recensăminte, este explicată de către migrație internă în cadrul statului român, din perioada 1948 — 1992.[146] Pe primul loc este, din punctul de vedere al schimbului populațional între provincii – pe fondul unei natalități ridicate, Moldova.[149]

Populația istorică[modificare | modificare sursă]

Din secolul al XVI-lea au început să apară numeroase rapoarte și recensăminte asupra populației catolice din Moldova, realizate de clerici, preoți și misionari. Câteva dintre documente conțin și nume, altele doar numărul catolicilor.[150]

Populația catolică potrivit călătorilor străini
Anul evaluării Numărul catolicilor Sursa datelor
1587 15 000 Bruti
1591 20 000 Bruti
1599 10 704 Quirini
1623 4 480 Bogoslavič
1631 3690 anonim
1636 2 240 Remondi
~ 1640 3 715 anonim
1641 3 963 Deodato
1643 4 540 Basetti
1646 5 577 sau 5 392 Bandinus
1661 2 366 Koičevič
1696 2 799 anonim

Marco Bandini, vizitând comunitățile catolice din Moldova în anul 1646, a consemnat faptul că numărul maghiarilor și sașilor era în scădere continuă, mai ales în Vaslui, Trotuș, Bârlad, Hârlău, Cotnari, Neamț, Baia, Roman. În alte cazuri a găsit sate dispărute (un sat anonim de lângă Huși, Satul de jos, Gyula–Giulești, Stănești, Mănești, Slobozia, Bălana, Amăgei, Sărata[151]) sau care au fost reocupate, cu timpul, de români sau care și-au pierdut elementul unguresc[152] (Ciobârciu, Vaslui, Bârlad, Galați, Bogdana, Solonț, Lucăcești, Fântânele, Strunga, Baia, Suceava, Iași[153]). Având în vedere că episcopul a notat fiecare cap de familie în parte după nume și pe localitate, numărul catolicilor se cifra la 1646 la 5392 de oameni. Din aceștia, sașii mai puțini la număr, se cifrau la aproximativ 350, restul populației ungurești mai numeroase fiind aproximată la 5000 de oameni.[151]

Pe lângă maghiari și sași, Bandini a găsit și secui după nume: Szekely = Secuiul, întâlnit de 12 ori în Codex; Siculus, întâlnit o dată; nume de proveniență toponimică din ținuturile secuiești ca Pataki, Baroti, Fancsali. Numele ungurești întâlnite au fost Ungarus, Transilvanus, Erdely, Egerbegi, Husti, Racz, Tolnaj dar și de sorginte posibil toponimică, precum Somandi, Sorgal, Bondi, Paxi, Berczi, Föczi etc.[154]

Karl Auner, vicar general al Diecezei de Iași, a estimat numărul maghiarilor romano-catolici din Moldova în anul 1807 la 22.000 de oameni, iar dintr-o altă statistică a acestuia, bazată pe documente bisericești, reieșeau în anul 1814 23.331 de maghiari.[155]

Câțiva ani mai târziu, preotul Ince János Petrás a estimat numărul de ceangăi care trăiau în Moldova la 45.000 de locuitori în 1830 și 57.304 în 1839, deși el a afirmat că mulți din aceștia vorbeau limba maghiară mai bine sau mai rău la acel moment, în timp ce unii nu cunoșteau această limbă, dar se considerau totuși maghiari.[155]

În cadrul primului recensământ al populației organizat în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești în anul 1859, în care a fost luată în considerare și limba maternă, fost identificați în Moldova 52.811 romano-catolici, dintre care 37.823 persoane (71,5%) au fost menționate a avea ca limbă maternă maghiara. De aici rezultă că, 86,6% dintre romano-catolicii din județul Bacău și 94,6% dintrei cei din județul Roman aveau ca limbă maternă maghiara.[155]

An evaluare Populație totală Număr catolici Catolici (%) Număr maghiari Maghiari din total populație (%) Maghiari din total catolici (%) Sursa datelor[5]
1859 1 325 406 52 881 4,0% 37 825 2,9% 71,6% SZABADOS 1989. pag. 91., recensământ oficial
1899 1 848 122 88 803 4,8% 24 276 1,3% 27,3% SZABADOS 1989. pag. 94., recensământ oficial
1912 2 139 154 97 771 4,6% - - - recensământ oficial
1930 2 433 596 109 953 4,5% 23 894 1,0% 21,7% recensământ oficial
1941 2 769 380 - - 9 352 0,3% - recensământ oficial
1948 2 598 259 - - 6 618 0,3% - recensământ oficial
1956 2 991 281 - - 8 829 0,3% - recensământ oficial
1966 3 391 400 - - 4 748 0,14% - recensământ oficial
1977 3 763 221 - - 3 276 0,09% - recensământ oficial
1992 4 079 046 240 038 5,9% 3 098 0,08% 0,8% recensământ oficial
2002 3 993 120 243 708 6,1% 5 866 0,14% 2% recensământ oficial
2011 4 178 694 195 738 4,7% 4 926 0,11% 2,5% recensământ oficial
(Moldova+Bucovina)

Analizând datele publicate în 1930, se pot observa neconcordanțe între acestea și cele ale recensămintelor anterioare (1859, 1899). Spre exemplu, o astfel de neconcordanță o reprezintă situația demografică a comunei Onești. Dacă la recensământul din 1899, jumătate din populația localității se declarase maghiară, în 1930, din cei 2.945 de locuitori ai localității, 1.236 erau romano-catolici, însă doar 672 au declarat că ar avea ca limbă maternă maghiară și doar 57 au susținut că ar fi de etnie maghiară. Un alt caz este la Fundu Răcăciuni, unde cercetătorii nu au putut găsi nici măcar o singură persoană de etnie maghiară, deși 833 de indivizi au susținut că ar avea ca limbă maternă maghiara. Similară este și situația satului Pustiana, unde dintr-o populație de 1.153 romano-catolici, 1.146 aveau ca limbă maternă maghiara, însă nici unul nu s-a declarat a fi maghiar. În satul Somușca, cunoscut ca fiind o așezare ceangăiască puternică, conform biroului de recensământ nici un rezident cu limbă maternă maghiară nu locuia acolo. De asemenea, în Cleja și Faraoani nu exista decât un singur locuitor maghiar în fiecare dintre cele două sate,[156] în timp ce, în „Marele Dicționar Geografic al României”, apărut cu 30 de ani înaintea acestui recensământ, comuna Cleja avea 2.379 de locuitori maghiari, iar comuna Faraoani 1.443.[156][157] Conform istoricului László Diószegi,[158] rezultatele recensământului din 1930 ar fi putut fi viciate de o acțiune de falsificare a datelor, desfășurată de către oficiali, în scopuri naționaliste.[156]

„După recensământul din 1890, județul Bacău numără 172.496 de locuitori. După naționalitate, populațiunea urbană se împarte în 9.665 Români, 1.199 Unguri, 7.369 Evrei, 530 Armeni, 45 Greci, 629 Germani, 20 Ruși, 5 Sârbi, 18 Francezi, 55 Italieni, 12 Elvețieni, 2 Turci, 36 Bulgari, în total 19.200 suflete.

Populațiunea rurală se compune din 123.132 Români, 24.715 Unguri, 5.197 Evrei, 47 Greci, 111 Germani, 5 Ruși, 5 Francezi, 58 Italieni, 1 Englez, 35 Bulgari, în total 152.296 suflete.

Locuitori pământeni sub protecțiune română, de care, afară de Români, țin și Armenii, Ungurii și Evreii: 170.883.

Cultul catolic numără în acest județ 32.463 credincioși, mai mult ca în orice alt județ din țară.

Episcopul catolic are sub autoritatea sa, în județul Bacău, doi vicari: unul al Trotușului cu reședința în Târgul-Trotușul. De acest vicariat depind 4 parohii: cea din Târgul-Trotușul și cele din satele cu Săcui: Dărmănești, Pustiana și Grozești. Al doilea vicariat este al Bacăului, cu reședința în Bacău. De acest vicariat depind parohii de prin locurile locuite de Ciangăi și anume: Prăjești, Bacău, Liuzi-Călugăra, Valea Seacă, Valea-Mare, Cleja și Faraoani. Bisericile catolice sunt 62 active, 2 în construcție, deservite de 12 preoți, 54 cântăreți și eclesiarhi. De acest rit țin Ungurii, în număr de 25.914, din cari 24.715 prin mai mult de 80 sate.[157]
—Conform Marelui Dicționar Geografic al României, 1898, alcătuit după Dicționarul geografic al județului Bacău, Ortensia Racoviță, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, București, 1895

Învățământul în limba maghiară[modificare | modificare sursă]

Actual în Transilvania, ceangăii de limbă maghiară învață în școli maghiare. În Moldova, în 13 localități au fost organizate cursuri extrașcolare, iar în 11 localități limba maghiară este inclusă în programul școlar. În anul școlar 2005-2006, 725 de elevi din Moldova au învățat maghiara în grupuri școlare, iar 369 în grupuri extrașcolare (în total: 1094), iar în anul școlar 2010-2011 în total 1500 de elevi.[119] Asociația Maghiarilor Ceangăi din Moldova (AMCM) și Asociația Pedagogilor Maghiari din România[159] sunt cele două asociații care se îngrijesc de funcționarea programului. Circa 7500 de copii vorbitori de limba maghiară din cei totalul de 9000[119] nu au posibilitatea în prezent de a învăța limba maghiară în instituții de specialitate (școli sau instituții private), aceștia vorbind limba lor maternă doar în familie. Asociația poate ajuta în fiecare an școlar 75 elevi ceangăi, pentru continuarea studiilor în licee maghiare.

În momentul de față, învățământul în limba maghiară este organizat în 25 sate moldovenești (în afară de comuna Ghimeș-Făget), în majoritatea lor în grupuri extrașcolare:[119]

Biserica Sfânta Elisabeta a Ungariei de lângă Liceul Teologic Romano-Catolic Sfânta Elisabeta a Ungariei din Lunca de Sus

Pentru cei care doresc să continuă studiile în licee cu limba de predare maghiară, asociația le asigură această posibilitate în Miercurea Ciuc. Aici s-a înființat și un cămin pentru elevii și studenții ceangăi (Căminul Ceangăiesc din Miercurea Ciuc), în care aceștia sunt ajutați în studiile lor în limba maghiară de profesori de specialitate (lecții particulare) și de călugării piariști ai orașului.[119][160]

Personalități[modificare | modificare sursă]

Nume de familie[modificare | modificare sursă]

Cele mai frecvente nume de familie sunt:[necesită citare];

  • Andor
  • Ádám (Adam),
  • Baka (Baca, Boca – soldat)
  • Balázs (Blaj)
  • Balog (Balogh, Bologh, Bolog, Bulug)
  • Bartha (Barta)
  • Bálint (Balint – Valentin)
  • Bilibók (Biliboc)
  • Bodó, Budai ((cel) de la Buda – Budău)
  • Bulai
  • Cadar
  • Cardas (săbier, (cel) cu sabie – Kardas, cel mai adesea Cardaș )
  • Chihălău

  • Diós, Diósi ((cel) cu nuci)
  • Duma
  • Demeter
  • Farcadi (Farczadi, Fartzadi, Fartadi, Farțadi), Farkas (Fărcaș, Forcoș, Forcos – Lup(u))
  • Fekete (Fechete, Fecheta – Negru)
  • Ferenc (Ferencz, Ferentz, Ferenț – Francisc)
  • Gábor (Gabor – Gabriel)
  • Gáspár (Gașpar)
  • Gergely (Gherghel – Grigore)
  • Gyurka (Ghiurca – Gheorghe)
  • Kelemen (Caliman, Căliman)

  • Ignác (Ignácz, Ignátz, Ignaț)
  • Jakab (Iacobuș)
  • Kis (Kiss, Chiș, Châșu – Mic(u))
  • Kovács (fierar)
  • Kós, Kósa (Coșa)
  • László (Laszlo, Laslo, Laslău – Ladislau, Vasile)
  • Lukács (Lucaci – Luca)
  • Márton (Marton – Martin)
  • Mihály
  • Miklós (Nicolaie)
  • Nagy (Mare)
  • Nyisztor
  • Pál

  • Petrás, Petres
  • Pógár (Pogár, Pogar)
  • Puskás (Pușcaș, Pușcașu – (cel) cu pușcă)
  • Rab (rob(u))
  • Róka (Roca – vulpe)
  • Salamon
  • Simon
  • Sipos (Șipoș – (cel) cu fluier)
  • Szabó (Szabo, Sabău – croitor)
  • Szarka
  • Tamás (Tamas – Tămaș, Tamaș)
  • Zerkula
  • Zajzon, Zajzoni etc.

În rândul ceangăilor cu ascendență săsească sunt întâlnite nume precum: Müller,[78] Schuster, etc.[78]

Apariții culturale[modificare | modificare sursă]

Probleme privind conservarea identității etnice a ceangăilor[modificare | modificare sursă]

În timpul Principatului Moldovei și a Vechiului Regat[modificare | modificare sursă]

În rândul misionarilor italieni stabiliți în satele de ceangăi s-a putut remarca o dificultate în ceea ce privește comunicarea, având ca motiv faptul că misionarilor le era greu să învețe limba maghiară, preferând în schimb limba română mai ușor de înțeles. Astfel, contactele dintre misionari și comunitate se limitau doar la ceremoniile religioase.[164] Preotul Péter Zöld a scris de la Delnița după anul 1769 un raport detaliat referitor la situația maghiarilor moldoveni. În lucrarea sa, el a recomandat episcopului ca Sfânta Congregație să trimită preoți maghiari în locul misionarilor italieni și, dacă este posibil, acești preoți să fie mai stricți și din ordinul franciscan: „Acest tip de preoți sunt foarte importanți în această zonă, căci fără ei catolicii de aici sunt catolici doar cu numele, din moment ce Părinții italieni nu le-ar putea învăța credința pentru că nu pot să vorbească limba lor... după ce au terminat cu sfânta liturghie. În adăugire, numai Dumnezeu știe cum pot înțelege mărturisirile oamenilor din întrebările scrise, care, așa cum am experimentat, cu greu pot fi mărturisiri depline, pentru că ei nu înțeleg păcatele oamenilor care se acuză de sine, tipul și circumstanțele, în special cele care schimbă caracterul; acești săraci unguri îmi spun adesea printre lacrimi amare că nu cunosc limba pe care n-au folosit-o niciodată în viața lor.”[165]

În anul 1838, Elek Gegő⁠(hu) relata că în satele ceangăilor de nord din jurul localităților Săbăoani (Szabófalva), Tămășeni (Tamásfalva), Adjudeni (Dsidafalva), Răchiteni (Domafalva), Leucușeni (Lakosfalva) deveneau puternic românești atât în privința îmbrăcăminții, cât și a obiceiurilor, motivul principal fiind lipsa preoților maghiari, datorită faptului că vicariatele maghiare din circumscripția românească erau ocupate de misionari italieni.[166]

Indicii ale unei posibile încercări de asimilare au fost semnalate de preotul Ince János Petrás în anul 1845 la Săbăoani, când la a doua duminică a fiecărei luni slujba trebuia ținută în limba română. O situație asemănătoare era la Bacău, în timp ce la Ploscuțeni, cantorul avea voie să cânte slujba în maghiară doar în a treia duminică a fiecărei luni.[167] Tot Petrás a remarcat că la o populație de 57.300 de maghiari catolici în Moldova anului 1839 existau numai opt preoți maghiari în 1841.[168]

Unele încercări din secolul al XIX-lea de a învesti un cler de limbă maghiară în Moldova au eșuat din cauza preoților italieni care au remarcat că monopolul acestora este amenințat în această regiune. După mulți ani de negocieri, și în contextul favorabil intenției Papei Leon al XIII-lea de a extinde activitatea Bisericii Catolice, s-a reușit înființarea în anul 1884 a Episcopiei de Iași, primul episcop fiind italianul Nicolae Iosif Camilli,[169] prin intermediul căruia s-a încercat îndepărtarea ceangăilor de credința lor identitară.[167] Nașterea intelectualității ecleziastice catolice românești se datorează creării seminarului,[167] iar mai târziu tipografiei, de către Episcopia de Iași. În felul acesta s-a ajuns ca religia romano-catolică, factorul conservator al limbii și comunității maghiarilor moldoveni, distincte de cea a românilor, să devină începând cu finele secolului XIX, un instrument al românizării.[170]

Episcopul Camilli a cerut în anul 1889 ca slujbele să nu fie ținute în alte limbi decât în română. În 1894 catehismele bilingve au fost interzise.[171] În ciuda faptului că locuitorii din Luizi-Călugăra au refuzat ordinul episcopului, acesta le-a replicat: „în România limba este româna și nu poate fi alta. Ar fi un act de nedreptate împotriva propriei națiuni, [...] ar fi rușinos dacă un român de cultură ar dori să vorbească o limbă străină, cum ar fi limba maghiară, în propria sa țară. Acum mă adresez locuitorilor din Luizi-Călugăra: [...] ei sunt maghiari, sau sunt români? Dacă sunt maghiari, lăsați-i să meargă în Ungaria unde vorbesc limba maghiară, dar dacă sunt români, așa cum sunt cu adevărat, atunci ei ar trebui să fie rușinați că nu cunosc limba țării lor.”[171]

De asemenea, în 1880 sarcinile și mijloacele propagandei naționaliste referitoare la ceangăi au fost dezvoltate de intelectualul român greco-catolic Ioan Polescu în ziarul românesc „Amicul Familiei” din Gherla. El a considerat a fi intolerabil faptul că, în județele din inima Moldovei, trăiesc în masă locuitori care vorbesc limba maghiară și a formulat cele mai importante mijloace de asimilare națională a comunităților de ceangăi vorbitori de limbă maghiară.[172]

În perioada următoare au fost înființate școli primare în limba română, unde elevii ce erau prinși vorbind limba maternă erau pedepsiți, iar numele de familie cu rezonanță maghiară au fost schimbate în unele românești (Bordás-Spătaru, László-Laslău, Veress-Roșu etc.).[173]

În epoca interbelică[modificare | modificare sursă]

Situația comunității s-a îmbunătățit parțial după unirea Transilvaniei cu România, moment în care aceștia puteau realiza pelerinaje la Șumuleu Ciuc fără pașaport, care înainte de eveniment era greu de obținut, iar preoții, călugării și turiștii unguri puteau să călătorească mult mai ușor în Moldova. Această situație a avut ca repercusiuni expulzarea turiștilor și etnografilor unguri. Perioada anilor 1930 a fost caracterizată de declarația celebră a parohului de Faraoani Romilla Bonaventura „limba maghiară și cei care o vorbesc să fie blestemați”. Tot acesta îi amenința pe viitorii miri că nu le va oficia căsătoria dacă nu cunosc catehismul în română.[174]

Înainte de Al Doilea Război Mondial prefectul județului Bacău a ordonat ca în bisericile catolice să se vorbească numai în română și latină și că se vor pedepsi cu asprime cei ce nu vor respecta legea. Acest ordin a afectat comunitățile ce erau vizitate de franciscani de la Șumuleu Ciuc[174] și cele unde cantorii aveau voie până atunci să cânte câteva rugăciuni în maghiară.[175]

În perioada de dominație a extremei drepte[modificare | modificare sursă]

Paginile de introducere la secțiunea despre origini în „Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri” de Iosif Petru M. Pal, sub titulatura „Teorii bizare” aflându-se teoriile istoricilor unguri și secui (Györffy Istvan și alții) și români (Radu Rosetti, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Xenopol și alții), iar sub „Români de drept” figurând citate și comentarii.
Prima pagină a Buletinului eugenic și biopolitic, Vol. XIV, 1943

În contextul intensificării naționalismului și a politicilor rasiste ce au culminat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a propus purificarea națiunii, forțând populațiile nedorite să emigreze.[176] Unii politicieni români vizau expulzarea comunității ceangăiești, iar guvernul Ungariei și prim-ministrul László Bárdossy și-au propus să o instaleze pe teritoriul preluat de la Iugoslavia în aprilie 1941.[177] Comunitatea ceangăilor din Moldova a folosit ca metodă de ripostă redefinirea propriei identități. Cu scopul de a se opune deportării, clerul a solicitat intervenția unor antropologi din țară cu vederi rasiste, s-au colectat probe de sânge și și-au rescris istoria comunității pentru a-și demonstra descendența românească. Această strategie i-a ajutat pe ceangăi să evite discriminarea și violențele care au atacat comunitățile evreiești, țigănești, slave și altele.[176]

Teoria originii românești a ceangăilor a fost lansată propriu-zis în timpul dictaturii lui Ion Antonescu, în 1942, prin cartea preotului Iosif Petru Pal, „Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri”, fiind o reacție de apărare față de politica regimului antonescian. Câțiva preoți catolici din Moldova, printre care și Iosif Petru Pal, au fost anchetați, fiind învinuiți de o așa-zisă atitudine antiromânească și ofensă adusă autorității de stat. De aceea, Iosif Petru Pal a luat apărarea preoților și a credincioșilor catolici, încercând să demonstreze că în Moldova, comunitatea catolică ar avea origine românească, iar în acest fel preotul spera să convingă guvernul și autoritățile locale să nu le restricționeze drepturile cetățenești.[80]

Conform teoriei create de preot, ce prezintă multe inadvertențe istorice, cu prilejul despărțirii bisericii în cea ortodoxă și romano-catolică (1054), o parte din românii din Moldova ar fi rămas fideli bisericii romano-catolice, ei fiind apoi maghiarizați de biserica catolică chiar în Moldova.[80] Până acum această afirmație nu a putut fi dovedită din punct de vedere științific.[35]

Tot Pal a remarcat o anomalie în statisticile lui Gheorghe Popa-Lisseanu privind unele sate românești din secuime la mijlocul secolului al XVIII-lea, ce indica faptul că un număr mare de astfel de sate au dispărut. Pal a legat apoi dispariția românilor transilvăneni cu un influx concomitent de catolici români în Moldova – pe baza lecturii sale despre Biserică și alte documente istorice – care au dovedit existența așezărilor catolice acolo. Pal a concluzionat că acești imigranți erau greco-catolicii români, cu nume românești, care fuseseră „secuizați” și catolicizați. Pentru Pal, elementele maghiare dintre catolicii moldoveni erau superficiale și inautentice, spunând că „etnologia, etnografia și etnia acestei populații sunt autentic românești” și, prin urmare, „toți [catolicii] din Moldova sunt doar catolici români”.[178]

Ceea ce este remarcabil, din punctul de vedere al cercetătorului R. Chris Davis, este că în prima jumătate a anilor 1940 a apărut încrucișarea sacrului și profanului: reviste și intelectuali atât din mediul academic, cât și din guvern, au preluat cauza acestei minorități, între timp, revistele catolice locale au început să fie reeditate, publicate și citate în lucrările științifice ale lui Petru Râmneanțu, considerat un antropolog rasist și eugenist român important la acea vreme.[179]

Revistele catolice din Moldova au început în acest timp să promoveze teza conform căreia romano-catolicii din regiune erau în mod explicit la origine români catolici. Cele mai importante dintre aceste reviste erau Almanahul Revistei Viața, Almanahul Revistei Populare Catolice și Lumina Creștinului. Preoții-istorici Ioan Mărtinaș[H] și Iosif Petru M. Pal au folosit aceste medii de informare pentru a-și promova teoria istorică alternativă – ceea ce presupunea o etnogenealogie românească, și pentru a dezvolta o bază istoriografică în timp util pentru a completa monografiile ulterioare. Printre primele articole apărute a fost cel al preotului Pal „Catolicii din Moldova sunt români neaoși” din anul 1941. Acesta a inclus o serie de surse datând de la fondarea Episcopiei Catolice de Milcov din secolul al XIII-lea – date din bule papale, recensăminte, Propaganda Fide, rapoarte ale unor misionari și codici – până la lucrări contemporane, precum cea a lui Gheorghe Popa-Lisseanu privind presupusa deznaționalizare sau secuizare a românilor transilvăneni.[180]

În continuare, episcopul Mihai Robu a încercat crearea unui nou cler catolic după modelul fascist promovat de Legiunea Arhanghelul Mihail (ulterior Garda de Fier). Ideologia Legiunii privind crearea unui stat român omogen din punct de vedere etnic a fost rapid acceptată printre clericii catolici din Moldova.[181]

Nu există date clare cu privire la colaborarea bisericii catolice cu Mișcarea Legionară, cu o excepție notabilă: conform Arhivei Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), preotul Ioan Mărtinaș deținea funcția de șef de sector în cadrul statului legionar, fiind închis la Târgu Jiu pe 8 iulie 1941 după venirea lui Ion Antonescu la putere, dar eliberat la scurt timp datorită intervenției lui Andrea Cassulo, nunțiu apostolic. În arhivă este prezentată și dezamăgirea lui Mihai Robu, datorată dizgrației aduse bisericii în acest context.[182]

În cadrul cercetării rasiale instrumentate în crearea biopoliticii românești utopice în timpului regimului Antonescu este cercetarea lui Petre Râmneanțu a comunităților catolice din Moldova[183] din „Buletin eugenic și biopolitic Vol. 14”, secțiunea „Grupele de sânge la Ciangăii din Moldova”.[184] Acesta a contestat ambele teorii (a originii maghiare occidentale și a unor triburi maghiare rămase în drumul spre Bazinul Panonic) ce predominau în perioada interbelică istoriografia română și maghiară privind originea ceangăilor, dezvoltând o interpretare rasială a ceangăilor bazată pe principii naționaliste românești. Acesta avea ca pilon de sprijin recensământul din 1941, unde afirma că erau doar 8.523 de ceangăi în Moldova, acesta a menționat faptul că ei vorbesc doar limba română și au religie romano-catolică.[184]

Utopia etnică românească a lui Râmneanțu a favorizat și apariția a unui nou model biologic de identitate: odată ce au fost găsite anumite grupe sanguine specifice populației românești, singura explicație posibilă pentru apariția lor în alte grupuri etnice a fost faptul că populația acestor grupuri erau, de fapt, la origine „românească” ce fusese influențată cultural-lingvistic într-un mod diferit față de alte populații românești, afirmând cu această ocazie că ceangăii și secuii sunt români.[185]

Românizarea ceangăilor a ajuns într-un punct critic în istoriografia românească în anul 1944, când Râmneanțu a publicat „Die Abstammung der Tschangos”, fiind cea mai radicală reconstrucție a trecutului național al unui grup etnic minoritar în România modernă.[185]

La 1 aprilie 1943 a fost trimis un memoriu către Serviciul Special de Informații (SSI) de către câțiva preoți catolici ce conținea un suport pentru originea românească a ceangăilor, făcând referire la un articol pe această temă a lui Iosif Petru Pal „Glasul sângelui” din „Originea” ce susținea categoric teza lui Râmneanțu.[186]

În perioada comunismului[modificare | modificare sursă]

După preluarea puterii de către comuniști în anul 1944 au urmat represiuni asupra clerului și a credincioșilor până la sfârșitul anilor 1950, foști episcopi ca Marcu Glaser, Alexandru Cisar sau Anton Durcovici fiind privați de libertate.[181] În acest fel, în cadrul ofensivei împotriva cultelor, PMR s-a folosit de Uniunea Populară Maghiară, facilitând înființarea, începând cu anul 1948, a unei rețele de aproape 40 școli cu predare în limba maghiară în regiunile locuite de ceangăi, acestea având menirea să slăbească influența Bisericii în cadrul comunității. Școlile au fost închise treptat în perioada 1953-1958.[187]

Începând cu anii 1960, în timpul mandatului episcopului Petru Pleșca (1951/1965-1977) și succesorului Petru Gherghel (ambii cu ascendență ceangăiască) au început să apară schimbări inedite în cadrul bisericii romano-catolice din Moldova, precum boomul fără precedent în construcția de biserici,[181] case parohiale și unități de învățământ cu ajutor substanțial de la stat[188], lucru nemaiîntâlnit în blocul comunist, permiterea practicării cultului catolic în Moldova, dar numai în limba română, strategii astfel aplicate în scopul unei românizări eficace a ceangăilor, știuți a fi profund apropiați de biserică.[181]

În același timp, seminarul de la Iași a fost redeschis, clerul a început să aibă raporturi strânse cu Securitatea, iar Nicolae Ceaușescu a oficiat întâlniri cu conducerea Vaticanului în 1973 și 1978 ca parte a apropierii Sfântului Scaun față de unele state comuniste precum Polonia și Ungaria. Spre deosebire de cultul greco-catolic restricționat și persecutat în țară, romano-catolicismul din Moldova s-a bucurat de o atenție deosebită, prin a trimite la studii la Vatican pe Ioan Robu și Aurel Percă, în timp ce în alte zone ale țării cultul catolic a fost suprimat.[181]

În timpul regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu ceangăii au devenit ținta politicii de asimilare, una dintre strategii fiind susținerea originii românești a acestora prin cartea lui Dumitru Mărtinaș „Originea ceangăilor din Moldova”, publicată în anul 1985 prin intervenția secției de propagandă. Cooperând cu statul, Episcopia Romano-Catolică de Iași a participat la politica de asimilare.[189]:p. 48

În anii 1970–1980 raporturile dintre autoritățile comuniste și reprezentații Episcopiei Romano-Catolice de Iași au fost marcate de încercările de influențare a clericilor catolici de etnie română în problema originii ceangăilor din Moldova. Astfel, de la propunerea favorabilă înființării de regiuni autonome după model sovietic, de la începutul deceniul șase, s-a ajuns în ultimii ani ai regimului la o campanie susținută împotriva „iredentismului” și „șovinismului” maghiar, inclusiv sprijinirea apariției unor lucrări care demonstrau originea românească a ceangăilor.[190] Un alt pretext pentru atitudinea antimaghiară a autorităților îl reprezintă evenimentul Revoluției ungare din 1956, moment în care Biroul Politic al C.C. al PMR a hotărât moni­to­rizarea acțiunilor Bisericii Catolice, precum și reținerea episcopului Áron Márton la reședința de serviciu. După această dată, lista persoanelor potențial peri­cu­l­oase aflate în evidența generală a poliției politice s-a îmbogățit la rubrica iredentiști, ponderea acestora crescând constant pe măsură ce regimul adopta forma național-comunistă.[191]

Pe fondul acestor tensiuni, în cursul anului 1978, Securitatea a inițiat o amplă operațiune cu numele de cod „Trotuș” în cadrul căreia au fost întreprinse câteva „măsuri complexe și combinative” de mare amploare cum ar fi beatificarea călugărului Ieremia Valahul, sfințirea episcopului Ioan Robu sau tipărirea la Vatican a cărții „Originea ceangăilor din Moldova”. În cadrul acestei operațiuni, un plan de măsuri al Direcției I din cadrul Departamentului Securității Statului din 28 decembrie 1978, prevedea ca în scopul „cunoașterii și neutralizării intențiilor episcopului Áron Márton de a-și extinde, în scopuri ostile, jurisdicția canonică în unele localități din județul Bacău și Neamț”, să se încerce „atragerea preotului romano-catolic Pătrașcu Gheorghe [preot urmărit de Securitate, închis în repetate rânduri pentru viziuni anticomuniste] ca să acționeze la Vatican – prin interpunerea informatorului Bucur – să-i transmită lui Petru Tocănel să scrie și să publice în Occident, materiale în legătură cu intențiile lui Márton Áron de a desfășura acțiuni naționaliste în rândul unor parohii romano-catolice din Moldova”.[192] Petru Tocănel a început să acționeze în exterior și să-l sprijine pe preotul de origine română Mihai Caităr, stabilit în R.F.G. pentru finanțarea și publicarea cărții profesorului Dumitru Mărtinaș, cu privire la originea românească a ceangăilor din Moldova.[193] Pe urmă s-a decis scrierea unui articol pe tema originii române a ceangăilor cu sprijinul Serviciului D [Dezinformare] care să fie publicat în presa din Italia.[193]

Tot în acest sens se intenționa ca în cursul anului 1980 să se întreprindă o călătorie la Vatican unde să se discute problema legată de intențiile arhidiecezei de Alba Iulia de a prelua localitățile din Moldova cu locuitorii ceangăi și de a impune păstrarea slujbelor în limba maghiară.[194]

Istoricul Dumitru Mărtinaș a reluat ipoteza originii române a ceangăilor, aplicând-o la modul generalist, de această dată afirmând că strămoșii ceangăilor erau români ortodocși din Transilvania, care ar fi fost siliți să treacă la religia romano-catolică. Astfel, după ce au fost parțial maghiarizați în Transilvania, s-ar fi refugiat în Moldova în jurul anului 1700, ca să scape de opresiunea maghiară.[80] La scrierea cărții a luat parte și Ioan Mărtinaș (născut Tamaș Mărtinaș Gabur), manuscrisul fiind început în jumătatea anilor 1960, suferind de-a lungul timpului mai multe revizuiri înainte să fie finalizat în anul 1973 la Buzău. Însă, la publicarea cărții în 1985 ca autor a fost menționat doar fratele său mai mare, Dumitru, cel mai probabil din cauza faptului că Ioan fusese cleric anticomunist cu funcție în statul legionar.[182]

Concepțiile ce neagă caracterul maghiar al limbii vorbite și a originii ceangăilor au rădăcini ideologice, ce se dovedesc a fi nefondate, bazându-se pe o structură de motivații și metodologie selectivă. Cartea prefesorului Mărtinaș a fost publicată în 1985, fiind tradusă imediat în italiană (1987) și engleză (1989) și propagată internațional, exagerându-se valoarea acesteia. Cartea a fost finalizată în anul 1963, dar la acel moment lectorii o considerau ca fiind neștiințifică și diletantă. Ideea cărții a devenit valabilă doar în cadrul intensificării naționalismului, în 1985, la șase ani după moartea autorului, când asupra manuscrisului de aproximativ 100 de pagini i s-au mai adăugat circa 60 de pagini de către istoricii V. M. Ungureanu și Ion Coja. Acesta din urmă a realizat ulterior, în 1987, o sinteză a cărții în limba germană. În fapt, lucrările traduse sunt și un răspuns împotriva operei istorice apărută în trei volume Erdély története (Istoria Transilvaniei), Köpeczi, 1986. De la acel moment, teoria Mărtinaș a devenit pentru elita intelectuală și politică română o opinie avizată și oficială.[195]

Teoria are ca fundament lucrări mai vechi pseudoștiințifice din timpul regimului totalitar din Al Doilea Război Mondial (Pal, 1941, Râmneanțu, 1943 și 1944), fiind vorba de o concepție anacronică și nefondată din punct de vedere istoric, lingvistic și etnografic; totuși structura ei, potrivit unei logici interne, dă impresia de coerență.[196]

Indiferent în ce mod este abordată teoria originii românești, ea se dovedește a fi eronată,[197] amestecând adevăruri, jumătăți de adevăruri și falsuri.[198] Dumitru Mărtinaș și-a bazat argumentele în principal pe date lingvistice, lăsând problemele istorice și etnografice altor experți. Documentele istorice, toponimia, dovezile etnografice și arheologice indică faptul că ceangăii au trăit în Moldova și mai înainte de secolul al XVII-lea.[197] În Codex Bandinus scris în anul 1646 de episcopul Marcus Bandinus sunt amintite așezări conservate cu element unguresc de proveniență anterioară acestui secol precum Grozești, Târgu Trotuș, Faraoani, Valea Seacă, Trebeș, Tămășeni, Adjudeni, Răchiteni, Tescani, Săbăoani, Hârlău, Cotnari, Huși și probabil Bacău și Roman. În acestea se aflau și sași, care însă erau mai puțin numeroși.[67] Mai mult decât atât, dialectul lor dezvăluie trăsături arhaice pierdute în limba maghiară curentă,[197] dialect menținut până în prezent cu toate că au trăit timp de secole între români vorbitori de limbă română.[199]

După apariția cărții profesorului Mărtinaș în 1985 a urmat interzicerea cuvântului ceangău în cărți și reviste, astfel încât abia după Revoluția din 1989 s-a mai putut scrie despre această comunitate din România. În aceeași perioadă s-au interzis și cercetările etnografice și istorice referitoare la ceangăi,[80] mai ales după apariția unui articol în revista A Hét scris de lingvistul Sándor N. Szilágyi⁠(hu) în anul 1971 ce consta într-o analiză lingvistică asupra dialectului ceangăiesc, fiind atenționat la scurt timp de un ofițer al Ministerului de Interne să aibă grijă ce scrie.[200]

În urma unor măsuri complexe ale Securității, la 17 iunie 1989, un grup de aproximativ 30 de pelerini romano-catolici, printre care opt persoane „pregătite contrainformativ”, inclusiv o „sursă”, au fost primiți într-o audiență particulară de Papa Ioan Paul al II-lea. Scopul principal al Securității era de a demonstra opiniei publice occidentale că „în România libertatea de credință este asigurată”. În acest sens trebuie menționat și intenția Securității de a realiza o casetă video ce urma să conțină „aspecte privind viața religioasă, construcțiile bisericești, portul popular, realizările social-culturale din dieceza de Iași, urmărind crearea unei imagini cât mai concrete și realiste privind modul cum este asigurată libertatea religioasă din țară”. Caseta urma să fie folosită pentru activități de propagandă în exterior, urmând ca în cursul anului 1990, să fie prezentată inclusiv Papei Ioan Paul al II-lea.[201]

Conform opiniei lui Gabriel Andreescu din volumul Extremismul de dreapta în România, teoria profesorului Dumitru Mărtinaș a fost lansată în cadrul politicii asimilaționiste practicate în ultimii ani ai regimului comunist care pe de o parte luase forma național-comunismului, iar pe de altă parte regimul Ceaușescu dorea să iasă de sub controlul sovietic, Securitatea română fiind instruită într-un spirit naționalist. Printre sarcinile avute erau supravegherea măsurilor de asimilare a maghiarilor – în particular, a ceangăilor maghiari, combaterea acțiunilor externe care pătau imaginea țării, conlucrarea cu foști prolegionari din străinătate în scopul promovării unei istorii convenabile acestora.[80]

În anii 1970-1980, în contextul accelerării procesului de asimilare, ceangăii care s-au declarat maghiari au fost persecutați de organele de Miliție și de Securitate.[187]

În perioada postdecembristă[modificare | modificare sursă]

Obiectivul asimilării a fost susținut și după 1990, când s-au făcut presiuni asupra încercării înființării de asociații ceangăiești și etnografilor străini ce făceau studii în interiorul comunităților. Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki a sesizat în investigația făcută în anul 1997 mai multe tipuri de violări ale drepturilor cetățenilor, printre care împiedicarea Asociației Maghiarilor Ceangăi din Moldova să organizeze întâlniri locale, intimidarea cadrelor care intenționau să predea limba maghiară, propaganda anticeangăiască a presei din Bacău.[189]:p. 48 De asemenea, în anul 2002 Ecaterina Andronescu, ministrul Educației și Cercetării, a făcut propagandă tezelor profesorului Mărtinaș la postul național de televiziune, și a invocat în acest sens activitatea Asociației Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaș”.[202]:p. 21 Asociația Romano-Catolică „Dumitru Mărtinaș” a fost înființată în anul 2000,[189]:p. 51 de unii membrii ai Partidului România Mare (PRM), din care cea mai mare parte fiind ceangăi asimilați sau clerici catolici,[203] având menirea să reaprindă concepția profesorului și având ca sprijin autoritățile locale, centrale și asistența Episcopiei de Iași. Politica asociației constă în a da o mică importanță unei anumite identități, axându-se pe contestarea organizațiilor care susțin o interpretare diferită a originilor.[189]:p. 51

Asociația împreună cu „Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni” înființată în anul 1998 și alături de diecezele de Iași și București au organizat mai multe întâlniri pe teme pseudoștiințifice privind originea ceangăilor în cele două orașe, precum și la Dortmund (Germania) în anul 2000.[203]

Problematica ceangăilor a stârnit interesul oficialilor străini precum Zsolt Németh, secretarul de stat al Ministerului de Afaceri Externe al Ungariei și James Rosapepe, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București. Consiliul Europei și-a arătat interesul pentru subiect și a semnalat pericolul dispariției comunității prin raportul Adunării Parlamentare a Consiliului elaborat de parlamentara liberală finlandeză Tytti Isohookana-Asunmaa⁠(en).[189]:p. 49

La rândul său, ministrul Informațiilor Publice, Vasile Dîncu, a creat o asociere între organizații precum „Centrul European de Studii Covasna-Harghita”, Asociația Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaș”[202]:p. 22 și Universitatea din București, sub patronajul Academiei Române[204] pentru pregătirea unui seminar internațional la data de 29 aprilie 2002 destinat să promoveze tezele îndreptate împotriva ceangăilor maghiari. Acestor organizații, ale căror atitudini agresive de natură extremistă au fost remarcate, li s-au acordat fonduri publice care au fost folosite ulterior în mod discreționar. Organizatorii au limitat participarea ori acreditarea ziariștilor, specialiștilor și reprezentanților unor grupuri dedicate drepturilor[202]:p. 21 omului și minorităților, cunoscuți și cunoscute pentru cercetările lor asupra ceangăilor maghiari.[202]:p. 22

Potrivit lui Gabriel Andreescu, evenimentul reprezintă o ripostă împotriva raportului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, întocmit de parlamentara finlandeză Tytti Isohookana-Asunmaa, în cadrul căruia a fost adoptată Recomandarea 1521/2001 prin care se cerea o campanie de informare privind „cultura ceangăilor” și „organizarea de discuții și seminarii ale experților cu participare internațională dedicate studiului comunității”. În prezența unei presiuni internaționale, Guvernul României a încercat să folosească pasajul citat împotriva comunității, seminarul de la București reprezentând o demonstrație împotriva atitudinii Consiliului Europei și a unor organizații de drepturile omului precum Liga Pro Europa și Comitetul Helsinki. De asemenea, în cadrul seminarul nu au existat străini care să se pronunțe asupra temei, caracterul extranațional fiind asigurat de diplomații a trei ambasade.[204]

Senatorul Ghiorghi Prisăcaru, membru al delegației române la Adunarea Parlamentară, a contestat competența Consiliului Europei prin a se pronunța asupra originii limbii și culturii ceangăilor, cu toate că Recomandarea 1521/2001 făcea referiri la identitate numai în preambul, preocuparea Consiliului Europei fiind hărțuirea sistematică a ceangăilor care își asumau o origine maghiară.[204]

În perioada următoare s-au făcut cereri către Inspectoratul Școlar Județean Bacău pentru studierea limbii maghiare ca limbă străină, instituția a respins solicitările, iar când elevii ceangăi mergeau să învețe în instituții private în Transilvania, suporterii acestei inițiative au fost amenințați de către autorități și preoți.[189]:p. 49

Adepții teoriei originii românești folosesc în primă fază surse istorice (rapoarte ale misionarilor, jurnale de călătorie etc.) prin care se încearcă atestarea limbii române în rândul ceangăilor. Cea mai citată lucrare este cea a preotului Péter Zöld, în care acesta remarcă pronunția siflantă (consoana s în loc de ș): „Înțeleg la fel de bine limba Valahă și cea Maghiară, folosesc corect ambele limbi, numai că limba Maghiară o pronunță clar, dar sâsâit.” În continuare acest fenomen lingvistic este răstălmăcit de către adepți, prin a se afirma că, ceangăii fiind români maghiarizați, folosesc anevoios limba maghiară. Însă Zöld remarcă faptul că, ceangăii ce trăiesc de secole în Moldova, vorbesc limba statului, iar maghiara o pronunță în mod tradițional, siflant (în textul latin original multo blesius).[196]

Un alt argument folosit de aceștia, de ordin lexical, este existența în vocabularul ceangăilor de limbă maghiară cât și a celor de limbă română a cuvântului lér (lérike), respectiv ler (lerule), provenit din latinescul levir. În privința acestui argument, lingvistul László Murádin își exprimă nedumerirea de cazul unic întâlnit în lingvistică, și anume că teoria originii unei etnii este pusă pe seama unui singur cuvânt. Etimologia cuvântului lér - rér este cea de „soțul surorii mai în vârstă” și a fost interpretată în lingvistica maghiară de către lingviștii Dezső Pais (1943), Réka J. Lőrinczi (1980) ca fiind un cuvânt pătruns în dialectele limbii maghiare din vocabularul bisericesc latin medieval (levir). Deci, existența cuvântului ler în vocabularul ceangăilor vorbitori de limbă română se datorează împrumutului din vocabularul liturgic.[205] Existența acestuia în limba maghiară poate fi datată istoric și este prezent în mai multe dialecte, având totodată și un sens inexistent în latină și română, potrivindu-se cu structura istorică a termenilor de rudenie.[206]

Teza lui Mărtinaș având o importanță deosebită, fiind ridicată la rangul de dogmă și dispunând de o popularizare excesivă, a creat posibilitatea folosirii ei ca o unealtă în neacordarea drepturilor cuvenite ceangăilor. Se află în curs propagarea excesivă a acesteia pentru a servi drept fundament pentru fabricarea unor noi teze semidocte de acest fel (Bucur, I. M . 1997, Stan-Weber 1998, Nouzille 2003, Dănilă 2005,[206] Ciubotaru 1998-2005,[F][207] Coșa 2009, 2013 etc.).[G] Adepții teoriei propagă ideile în unele foruri internaționale ale drepturilor omului, de multe ori acestea sunt etalate și cu ocazia unor conferințe științifice, inducând în eroare diplomații și chiar lingviștii necunoscători ai acestei problematici. Istoricul român Marius Diaconescu remarcă faptul că prin mitul lingvistic și istoriografic fabulos, tulbure, împreună cu un discurs naționalist aferent, s-a contribuit în mare măsură la adâncirea crizei actuale de identitate a ceangăimii.[206]

În cadrul Episcopiei Romano-Catolice de Iași, infiltrată de Securitate după arestarea episcopului Anton Durcovici, au fost promovate tezele profesorului Dumitru Mărtinaș. În cazul revistei diecezane Lumina creștinului au fost publicate articole și eseuri de mici dimensiuni redactate mai ales de către preotul Alois Moraru sau Petru Gherghel, care s-au remarcat prin ascunderea surselor neagreate, precum și denaturarea declarațiilor din puținele surse pe care le utilizează, precum „Codex Bandinus” din 1648, scrisorile episcopul Bernardo Quirini din anul 1600 sau diverse alte scrisori papale.[203]

Investigația condusă de Comitetul Helsinki și Liga Pro Europa în decembrie 2001 a produs pentru prima dată o largă publicitate în cadrul presei și televiziunii cu privire la presiunea și umilința la care este supusă comunitatea. În urma presiunii interne și internaționale, autoritățile române au fost nevoite să-și schimbe politica, iar în anul școlar 2002-2003 au fost oficializate pentru prima oară cursuri în limba maghiară.[189]:p. 51 În anul 2001, Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1521, care a stipulat obligația României de a proteja cultura și limba tradițională a ceangăilor moldoveni, acest lucru putându-se însă face numai dacă ei înșiși respectă aceste valori sau dacă respectivele valori tradiționale culturale sau limba, mai există.[121]:p. 69

În anul 2003 o delegație a ceangăilor de limbă maghiară a fost primită de nunțiul Jean Claude Perisset. Drept urmare, reprezentanți ai Asociației Sfântul Ștefan din Pustiana au fost primiți în sinodul diecezan, unde au luat cuvântul în sesiunea plenară.[208] Prima liturghie în limba maghiară din anul 1884 încoace – de când există Dieceza de Iași – a fost oficiată în luna ianuarie 2019 în Biserica romano-catolică Sfântul Nicolae din Bacău.[209]

Conform raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România din anul 2006, politica de asimilare a regimului comunist a avut consecințe grave și asupra situației ceangăilor din regiunea Moldovei, comunitate formată din aproximativ 60.000 de persoane cunoscătoare de limbă maghiară în cadrul romano-catolicilor din județele Neamț și Bacău. Primele încercări de asimilare forțată a ceangăilor datează din perioada interbelică, Biserica Catolică asumându-și un rol important în acest proces. Facilitarea pierderii identității lingvistice a ceangăilor i-a permis Bisericii Catolice oprirea asimilării acestora în Biserica Ortodoxă, iar ca urmare a acestor politici, ceangăii nu au beneficiat de slujbe religioase și educație în limba maternă.[187]

În anul 2005 Episcopia Romano-Catolică de Iași a fost somată de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru refuzul introducerii liturghiilor și în limba maghiară, reprezentând o îngrădire a practicării libere a religiei, aspect sesizat și în raportul cu privire la drepturile omului din România dat publicității de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii din anul 2007. Tot în acest raport se menționează elevii ce nu au avut acces la educație și în limba maghiară, pentru că autoritățile școlare și cele locale au dus o campanie de intimidare în urma căreia părinții și-au retras cererile pentru înființarea de clase cu predare în limba maghiară.[210][211]

Reprezentanții tezei de origine etnică română a moldovenilor ceangăi, care de regulă sunt în legătură cu Dieceza de Iași, au propagat împreună cu alte cercuri românești teoria anacronică a originii românești a secuilor din Transilvania. Împreună cu membrii ai Partidului România Mare, Asociația Romano-Catolică „Dumitru Mărtinaș” realizează anual în luna iulie adunări la Izvoru Mureșului, Harghita. La aceste evenimente, restrângerea drepturilor minorităților sunt discutate și tratate în prim-plan. Alături de aceștia participă și membrii ai „Centrului European de Studii Covasna-Harghita”, organizație cu caracter rasist și ostil, oameni politici din guvernului țării precum și un număr restrâns de străini. Fenomenul „Mărtinaș” poate fi văzut ca rezultat al aspirațiilor clerului catolic pentru a obține un loc în națiunea română, la un loc cu promovarea ideologiei naționaliste totalitare a Mișcării Legionare și a fostului aparat comunist de propagandă.[212]

La momentul actual în proiectul privind menținerea culturii ceangăiești în detrimentul ideii de omogenitate națională apar două obstacole: cel al militantismului pentru statutul de maghiar expus de UDMR în care ceangăii nu sunt recunoscuți ca minoritate națională distinctă și cel al autorităților române în cazul recensămintelor care îi obligă pe operatori, conform formularelor, să nu accepte variante de tipul „maghiar ceangău” sau „ceangău maghiar”.[189]:p. 53

Contextul politicii aflate în relație cu minoritățile naționale, în România[modificare | modificare sursă]

Contextul istoric[modificare | modificare sursă]

Contextul actual[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  • A A nu se confunda cu Anton Coșa, episcop ceangău al Diecezei Romano-Catolice de Chișinău.
  • B În continuare această constatare asupra etnonimului, la acel moment făcută public pentru prima dată, a fost răstălmăcită de către Ion Coja și V. M. Ungureanu în cartea „Originea ceangăilor din Moldova” de Dumitru Mărtinaș, 1985, la pagina 122 prin a se insinua că Sándor N. Szilágyi vorbește de o așa-zisă origine „cabaro-cazară” a ceangăilor și că revista «A Hét» (Săptămâna) a dat o mare atenție așa-zișilor ceangăi, în toate articolele publicate respectând, bineînțeles linia tradițională maghiară cu privire la originea lor.[213]
  • C În cazul ceangăilor, limba maghiară vorbită de aceștia era una tradițională (arhaică) și nu vorbită anevoios, citându-se în acest sens lucrarea preotului Péter Zöld, care a remarcat pronunția siflantă (consoana s în loc de ș): „Înțeleg la fel de bine limba Valahă și cea Maghiară, folosesc corect ambele limbi, numai că limba Maghiară o pronunță clar, dar sâsâit.” (în textul latin original multo blesius).[196]
  • D Prin „grai transilvănean”, autorul se referă la faptul că românii din Transilvania foloseau în vorbirea curentă s în loc de ș înainte de venirea acestora în Moldova:[214]
„Graiul lor specific transilvănean reprezintă dovada peremptorie a originii lor românești.[83]
„Cu străinii vorbesc în grai moldovenesc, iar acasă, în familie, vorbesc graiul lor specific transilvănean.[83][215]
Însă, conform dialectologilor, vorbirea „sâsâită”, întâlnită numai la românii din zona Banatului, a apărut tot sub influența limbii maghiare și reprezintă o trăsătură arhaică a limbii maghiare medievale, menționată inclusiv în scris.[214]
  • E Din punct de vedere sincronic, limba maghiară vorbită de ceangăii din Moldova se compune dintr-un dialect ceangăiesc sau două dialecte ceangăiești de nord și de sud, în timp ce din punct de vedere diacronic există trei subdialecte (graiuri) de origine diferită — de nord, sud și secuiesc.
  • F Deși lucrarea în trei volume a cercetătorului Ion H. Ciubotaru este contestabilă din punct de vedere profesional și al perspectivei metodologice,[207] promovând, alături de alte lucrări, un punct de vedere naționalist,[216] totuși ea se dovedește a fi o bogată colecție de etnografie ceangăiască și relicte lingvistice maghiare.[207]
  • G
    „Oricine a exersat actul de cercetare știe că anumite rigori sunt indispensabile. Una dintre ele este să nu se citeze autori (experimente) care nu sunt credibile. Omul de știință calificat are cel puțin capacitatea să distingă ce este autentic în știința lui și ce nu.”
  • H Preotul Ioan Mărtinaș (născut Tamaș Mărtinaș Gabur, 1925–1986) era fratele mai mic al profesorului Dumitru Mărtinaș.[182] Acesta s-a remarcat prin deținerea unei funcții cheie în cadrul Legiunii Arhanghelul Mihail.[218]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b recensamant.referinte.transindex.ro (Web Archive). Recensământ 2002 – Rezultate pe țară. Accesat în 6 aprilie 2019.
  2. ^ „Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică. 
  3. ^ recensamant.referinte.transindex.ro (Web Archive). Recensământ 2002 – Rezultate în județul Bacău. Accesat în 6 aprilie 2019.
  4. ^ a b Parliamentary Assembly – Council of Europe, assembly.coe.int (Web Archive); Csango minority culture in Romania, Doc. 9078, 4 May 2001. Accesat în 6 aprilie 2019.
  5. ^ a b c d e f g h i j k l kia.hu. Tánczos Vilmos: A moldvai csángók lélekszámáról – Történeti demográfiai adatok. Accesat în 6 aprilie 2019.
  6. ^ Parliamentary Assembly – Council of Europe, assembly.coe.int (Web Archive); Recommendation 1521 (2001) – Csango minority culture in Romania. Accesat în 6 aprilie 2019
  7. ^ mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – csángók. Accesat în 6 aprilie 2019.
  8. ^ a b c d e f g h i Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 1
  9. ^ mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – bukovinai székelyek. Accesat în 6 aprilie 2019.
  10. ^ mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – dévai csángók. Accesat în 6 aprilie 2019
  11. ^ a b c d e szeret.klezse.ro, decembrie 2006. „Magunkról – Ceangăii”. Accesat în . 
  12. ^ The Csángó Minority Culture in Moldavia ..., Isohookana-Asunmaa, 2001, pag. 3
  13. ^ Anton Coșa, Considerații asupra originii și evoluției fenomenului ceangău, Almanahul Presa Bună, Iași, 1996, p. 61-76
  14. ^ Anton Coșa, Catolicii din Moldova și „Fenomenul ceangău”, Augusta nr. 6, Sf. Gheorghe, 2001, p. 33-41
  15. ^ Anton Coșa, Românii din sud-estul Transilvaniei în secolele XIII-XV, Angustia, nr. 6, Sf. Gheorghe, 2001, p. 15-20
  16. ^ Révai nagy lexikona, IV, Budapest, 1912,, p. 754-755
  17. ^ Új magyar lexikon, vol. I, A-C, ‎Akadémiai Kiadó, Budapest, 1960, p. 480-481
  18. ^ Ion Podea, Monografia județului Brașov, I, Brașov, 1938, p. 50
  19. ^ Anton Coșa, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (Secolele XVII-XVIII), Editura SAPIENTIA, Iași, 2007, p. 27
  20. ^ Ștefan Casapu; Plaiuri Săcelene, Asociația Cultural-Sportivă „Izvorul” Săcele, Anul XXVII (Serie nouă), Trimestrul III, 2014, nr. 81, pag. 6
  21. ^ Új Magyar Tájszótár - Noul Dicționar de Regionalisme – articolul „csángó”
  22. ^ Sándor N. Szilágyi; Amit még nem mondtak el a csángó névről („Ceea ce nu s-a spus încă despre numele ceangău”) în A Hét. X, 1979. nr. 24, 15 iunie, pag 10
  23. ^ a b Nicolae Iorga (). Privilegiile șangăilor de la Târgu Ocna. Librăriile Socec & Comp. și C. Sfetea București. p. 3/247. 
  24. ^ Nicolae Iorga; Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, București, 1981, pag. 182
  25. ^ a b c d Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri ..., Pal, 1941, pag. 96
  26. ^ a b Endre Veress; A moldvai csángók származása és neve (Originea și numele ceangăilor din Moldova), Cluj, 1934, pag. 30
  27. ^ On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 659
  28. ^ lexikon.katolikus.hu. „Magyar Katolikus Lexikon > C > csángók”. Accesat în . 
  29. ^ Măgirescu Ecaterina, Cedric Măgirescu; File din cartea Scorțenilor în Carpica Vol. XVIII-XIX, 1986-1987, pag. 388
  30. ^ Erdélyi Magyar Szótörténeti Tár - Dicționarul istoric al lexicului maghiar din Transilvania, București 1978, vol. II
  31. ^ Erdélyi Magyar Szótörténeti Tár, vol. II.
  32. ^ Péter Zöld și „descoperirea” ceangăilor din Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII ..., Diaconescu, 2003, pag. 263.
  33. ^ a b c Péter Zöld și „descoperirea” ceangăilor din Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII ..., Diaconescu, 2003, pag. 264
  34. ^ Anton Coșa; Problema originii catolicilor din Moldova în „Carpica XXXI”, Consiliul Județean Bacău, Muzeul de Istorie „Iulian Antonescu”, Editura Diagonal, Bacău, 2002, pag. 79
  35. ^ a b c d e f g h i j k l Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 2
  36. ^ a b c d e f On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 662
  37. ^ Karácsonyi János, A moldvai csángók eredete, Budapest, 1914, p. 18
  38. ^ Endre Veress; A moldvai csángók származása és neve (Originea și numele ceangăilor din Moldova), Cluj, 1934, pag. 22
  39. ^ a b c d en Vilmos Tánczos; Language Shift Among the Moldovan Csángós, The Romanian Institute of National Minorities, Cluj-Napoca, 2012, ISBN 978-606-8377-10-0, pag. 156
  40. ^ Munkácsi Bernát, A moldvai csángók eredete, Ethnografia, Budapest, 1902, p. 433-440
  41. ^ Gustav Weigand, Der Ursprung der s-Gemeinden, în Neunter Jahresbericht des Institutes für Rumänische Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig, 1902, p. 137
  42. ^ Dr. Iosif Petru M. Pal (). Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri. Tipografia „Serafica” Săbăoani-Roman. p. 12. 
  43. ^ Anton Coșa, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (Secolele XVII-XVIII), Editura SAPIENTIA, Iași, 2007, p. 20
  44. ^ a b Endre Veress; A moldvai csángók származása és neve (Originea și numele ceangăilor din Moldova), Cluj, 1934, pag. 21
  45. ^ Nicolae Iorga, Considerații noi asupra rostului secuilor, Revista istorică, Anul XXV, Nr. 4-6, aprilie-iunie, București, 1939, p. 141
  46. ^ ceangai.ro. „Raportul despre ceangăi prezentat Consiliului Europei – III. Fundal istoric”. Accesat în . 
  47. ^ a b c d e f On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 661
  48. ^ a b c d On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 660
  49. ^ Petru Râmneanțu, Die Abstammung der Tschangos, Volumul 2 din Bibliotheca rerum Transsilvaniae, Centrul de studii și cercetări privitoare la Transilvania, Sibiu, 1944, p. 11
  50. ^ a b c Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri ..., Pal, 1941, pag. 12
  51. ^ Dr. paroh Ioan Ferenț; Cumanii și episcopia lor, Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1931, pag. 1
  52. ^ a b Dr. paroh Ioan Ferenț; Cumanii și episcopia lor, Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1931, pag. 2
  53. ^ a b Paul Lazăr Tonciulescu „Cronica notarului Anonymus, Faptele ungurilor”, (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena), editura Miracol, București, 1996, pag. 8
  54. ^ Dragotă, Aurel. Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit și ritual funerar în Transilvania și în Europa centrală și de sud-est (secolele IX-XI p. Ch) (PDF). Alba Iulia: Altip. p. 23. ISBN 978-973-7724-98-4. Accesat în . 
  55. ^ Dr. paroh Ioan Ferenț; Cumanii și episcopia lor, Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1931, pag. 4
  56. ^ Victor Spinei, Realități etnice și politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români și Turanici, Editura Junimea, Iași, 1985, p. 54
  57. ^ Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 247-254
  58. ^ Lükő Gábor, Havaselve és Moldva népei a X–XII. században, Ethnografia népélet, 46/1-4, Budapest, 1935, p. 96-101
  59. ^ Ladislaus Mikecs, Ursprung und Schicksal der Tschango-Ungarn, Ungarische Jahrbucher, nr. 23, Berlin, 1943, p. 247-280
  60. ^ Victor Spinei, Realități etnice și politice în Moldova meridională..., Universitas, Chișinău, 1994, p. 53-54
  61. ^ Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Universitas, Chișinău, 1994, p. 242
  62. ^ István Fodor, Zur Problematik der Ankunft der Ungarn im Karpatenbecken..., în Interaktionen der mitteleuropäischen Slawen und anderen Ethnica im 6-10. Jahrhundert, Symposium, 1983, Nitra, 1984, p. 100-102
  63. ^ en A. Brandstatter, B. Egyed, B. Zimmermann, N. Duftner, Z. Padar and W. Parson (noiembrie 2007). „Migration Rates and Genetic Structure of two Hungarian Ethnic Groups in Transylvania, Romania”. Annals of Human Genetics, Volume 71, Issue 6, pages 791–803. John Wiley & Sons Ltd/University College London. pp. 792–793, 800–801. doi:10.1111/j.1469-1809.2007.00371.x. Accesat în . 
  64. ^ Bakó Géza, Contribuții la problema originii ceangăilor, în Studii și articole de istorie, vol. 4, București, 1962, p. 37-44
  65. ^ Victor Spinei; Moldova în secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 199
  66. ^ Nicolae Iorga; Istoria românilor, Vol. III Ctitorii, București, 1937, pag. 209
  67. ^ a b c Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 9
  68. ^ a b Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 3
  69. ^ Petre P. Panaitescu; Interpretări românești, studii de istorie economică și socială, Editura de Stat, București, 1947, pag. 195-196
  70. ^ a b c Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 4
  71. ^ a b c d e Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 24
  72. ^ Gabor, Iosif (). Dicționarul comunităților catolice din Moldova. Conexiuni, Bacău. p. 8. 
  73. ^ Victor Spinei; Moldova în secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 198
  74. ^ G. Szavas, în Magyar Nyelvör, Budapest, 1874, p. 54
  75. ^ J. Steuer, în Magyar Nyelvör, Budapest, 1893, p. 344
  76. ^ a b Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 2/248
  77. ^ Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 3/248
  78. ^ a b c Racoviță, Ortensia; Dicționar geografic al județului Bacău, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, București, 1897. pag. 74
  79. ^ a b c Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 5
  80. ^ a b c d e f g h ceangai.ro (WebArchive). „Teoria originii românești”. Accesat în . 
  81. ^ adevarul.ro, Mircea Merticariu, 3 mai 2016. „Ce sunt ceangăii la origini, români sau maghiari. Controversele dure pe tema bizarei comunități catolice din Moldova”. Accesat în . 
  82. ^ The Csángó Minority Culture in Moldavia ..., Isohookana-Asunmaa, 2001, pag. 4
  83. ^ a b c d Dumitru Mărtinaș; Originea ceangăilor din Moldova, text îngrijit de Ion Coja și V. M. Ungureanu, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, pag. 48
  84. ^ a b c d Situation of the Csángó Dialect ..., Ferdinand, 2016, pag. 77
  85. ^ Racoviță, Ortensia; Dicționar geografic al județului Bacău, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, București, 1897. pag. 73
  86. ^ a b Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri ..., Pal, 1941, pag. 14-15
  87. ^ Hasdeu, Bogdan Petriceicu (). Istoria toleranței religioase în România. Tipografia Lucrătorilor Associați, Bucurescii. p. 37. 
  88. ^ On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 663
  89. ^ Gheorghe Burlacu; Ocolul domnesc Trotuș (sec. XV-XIX), partea a III-a, Carpica - Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, nr. XXVI/2, Corgal Press Bacău, pag. 139
  90. ^ a b Strămoșii catolicilor din Moldova ..., Horváth, 1994, pag. 20
  91. ^ Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ion Totoiu; Călători străini în țările române, Volumul II, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Republicii Socialiste România, Editura Științifică, București, 1970, pag. 266
  92. ^ Strămoșii catolicilor din Moldova ..., Horváth, 1994, pag. 13
  93. ^ a b Strămoșii catolicilor din Moldova ..., Horváth, 1994, pag. 17
  94. ^ Strămoșii catolicilor din Moldova ..., Horváth, 1994, pag. 23
  95. ^ a b Situation of the Csángó Dialect ..., Ferdinand, 2016, pag. 78
  96. ^ Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I, București, 1887, p. 108 și 132
  97. ^ Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 247-248
  98. ^ Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 397-414
  99. ^ Lükő Gábor, A moldvai csángók. I. A csángók kapcsolatai az erdélyi magyarsággal, Budapest, 1936
  100. ^ a b ceangai.ro. „Europa și ceangăii”. Accesat în . 
  101. ^ mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – gyimesi csángók. Accesat în 6 aprilie 2019
  102. ^ a b danigergelyiskola.hupont.hu. Gyimesbükki „Dani Gergely” Általános Iskola. Accesat în 6 aprilie 2019.
  103. ^ a b c gyimesiplebania.hupont.hu. Gyimesbükk iskolái – A gyimesi iskoláztatás múltja és jelenje (S. J.). Accesat în 6 aprilie 2019.
  104. ^ a b c d Ștefan Casapu; Plaiuri Săcelene, Asociația Cultural-Sportivă „Izvorul” Săcele, Anul XXVII (Serie nouă), Trimestrul III, 2014, nr. 81, pag. 3
  105. ^ adevarul.ro. Fascinanta poveste a ceangăilor care au ridicat un sat în pustiul dobrogean, Mariana Iancu, 25 aprilie 2018. Accesat în 25 aprilie 2018.
  106. ^ a b c d e Sándor N. Szilágyi; Despre dialectele ceangăiești din Moldova, Altera, anul VIII, 2002, nr. 17-18, Fundația Jakabffy Elemér, Asociația Media Index, traducere de Doina Baci
  107. ^ a b c d hu kia.hu. Tánczos Vilmos: A magyar nyelv helyzete a moldvai csángó falvakban. Accesat în 16 octombrie 2009.
  108. ^ a b c d e f g h i j hu noborders.interfree.it. Tánczos Vilmos: Hányan vannak a moldvai csángók? Csango Baráti Társaság  - Magyar lap. Accesat în 6 aprilie 2019.
  109. ^ hu mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – moldvai magyarok. Accesat în 6 aprilie 2019
  110. ^ a b c d hu csango.hu. Kik a csángók – Ismertető. Accesat în 6 aprilie 2019.
  111. ^ lexikon.katolikus.hu. Magyar Katolikus Lexikon > C > csángó nyelvjárás. Accesat în 6 aprilie 2019.
  112. ^ hu Simon Boglárka; Hogyan „boldogulnak” a csángók? Az identitás kinyilvánításának versus elrejtésének stratégiái egy moldvai közösségben. Accesat în 6 aprilie 2019.
  113. ^ a b hu mkdsz1.freeweb.hu. Pozsony Ferenc; A Moldvai Csángók Nyelvjárása. Accesat în 6 aprilie 2019.
  114. ^ hu Pozsony Ferenc; Etnokulturális folyamatok a moldvai csángó falvakban. Accesat în 6 aprilie 2019.
  115. ^ hu erdely.ma (Web Archive), 17 octombrie 2007. Látogatás a legkeletibb magyar faluban. Accesat în 6 aprilie 2019.
  116. ^ hu Diószegi László; A moldvai csángók magyar nyelvű hitéletének története és jelene. keresztszulok.hu (Web Archive). Accesat în 6 aprilie 2019.
  117. ^ a b c hu csangok.ro. Moldvai Csángók, Accesat în 6 aprilie 2019.
  118. ^ pustiana.ro. Pusztina - Pustiana - Liga Pro Europa. Accesat în 6 aprilie 2019.
  119. ^ a b c d e f hu csango.ro (Web Archive). Moldvai Csángómagyarok szövetsége. Accesat în 6 aprilie 2019.
  120. ^ hu erdely-szep.hu. Pusztina. Accesat în 6 aprilie 2019.
  121. ^ a b c d e f g h hu Tánczos Vilmos; A moldvai csángók magyar nyelvismerete 2008–2010-ben. jakabffy.ro. Accesat în 6 aprilie 2019.
  122. ^ Memoriu despre starea Moldovei ..., D'Hauterive, 1902, pag. 89
  123. ^ Memoriu despre starea Moldovei ..., D'Hauterive, 1902, pag. 91
  124. ^ Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 3/249
  125. ^ a b Nicolae Iorga, „România cum era până la 1918”, volumul II, București, 1940, pag. 180
  126. ^ Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri ..., Pal, 1941, pag. 82
  127. ^ a b c Ferenc Poszony (). Szeret vize martján (Pe malul Siretului, folclor ceangău din Moldova). Cluj. p. 1. 
  128. ^ Ferenc Poszony (). Szeret vize martján (Pe malul Siretului, folclor ceangău din Moldova). Cluj. p. 2. 
  129. ^ a b De la Zamolxis la Genghis-Han, Eliade, 1995, pag. 204
  130. ^ De la Zamolxis la Genghis-Han, Eliade, 1995, pag. 205
  131. ^ De la Zamolxis la Genghis-Han, Eliade, 1995, pag. 206
  132. ^ De la Zamolxis la Genghis-Han, Eliade, 1995, pag. 207
  133. ^ a b c Dumea, Emil (). Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea. Sapientia, Iași. p. 34. 
  134. ^ E. Hurmuzaki, O. Densușianu; Documente privitoare la istoria românilor, vol. I, București, partea I, 1889, pag. 102.
  135. ^ Carol Auner, Episcopia Milcoviei, în Revista catolică, an II (1912), pp. 540-551.
  136. ^ a b Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 23
  137. ^ Ordinul Prefecturei Jud. Bacău No. 7621 din 3 Mai 1938
  138. ^ recensamant.referinte.transindex.ro (Web Archive). Recensământ 2002 – Rezultate pe țară. Accesat în 6 aprilie 2019.
  139. ^ Recensământul populației și al locuințelor, 2011, recensamantromania.ro
  140. ^ Recensământul populației și al locuințelor, 2011. VOLUMUL II: POPULAȚIA STABILĂ (REZIDENTĂ) – STRUCTURA ETNICĂ ȘI CONFESIONALĂ, 2. Populația după etnie – macroregiuni, regiuni de dezvoltare, județe și categorii de localități, coloana 21, recensamantromania.ro
  141. ^ Satele cu „ceangăi” din Moldova Identitate și cultură. Sondaj de opinie, Centrul de Sociologie Urbană și regională. CURS, Universitatea din București, Profilul etnocultural, p. 5
  142. ^ Satele cu „ceangăi” din Moldova Identitate și cultură. Sondaj de opinie, Centrul de Sociologie Urbană și regională. CURS, Universitatea din București, „Naționalitatea” ceangăilor. Ceangăii – grup cultural-religios, p. 6
  143. ^ Satele cu „ceangăi” din Moldova Identitate și cultură. Sondaj de opinie, Centrul de Sociologie Urbană și regională. CURS, Universitatea din București, Maghiarii, p. 8
  144. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 100
  145. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 92
  146. ^ a b Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 88
  147. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 95
  148. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 96
  149. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 89
  150. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 24
  151. ^ a b Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 88
  152. ^ Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 87
  153. ^ Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 75
  154. ^ Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 79
  155. ^ a b c Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 51
  156. ^ a b c Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 52
  157. ^ a b George Ioan Lahovary; Marele Dicționar Geografic al României, Vol. I, editat de Societatea Geografică Română, București, 1898, pag. 171-172
  158. ^ folklife.hu. „László Diószegi biography”. Accesat în . 
  159. ^ hu itthon.transindex.ro, 3 februarie 2012, Április végéig az RMPSZ veszi át a csángó oktatási program irányítását - a Transindex.ro portálról. Accesat în 6 aprilie 2019.
  160. ^ hu csikszereda.piarista.hu. Piarista Tanulmányi Ház, Csíkszereda. Accesat în 6 aprilie 2019.
  161. ^ Mihail Sadoveanu; Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, Editura Hyperion, Chișinău, 1992, pag. 141
  162. ^ Mihail Sadoveanu; Nicoară Potcoavă, Editura pentru Literatură, București, 1962, pag. 40
  163. ^ a b Otilia Cazimir; Întuneric-din carnetul unei doctorese, Editura Tineretului, 1956
  164. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 33
  165. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 98
  166. ^ en Heltai, János Imre; Language shift in Moldavia, în Language Use, Attitudes, Strategies. Linguistic Identity and Ethnicity in the Moldavian Csángó Villages, editare de Peti L. și Tánczos V., The Romanian Institute for Research on National Minorities, Cluj-Napoca, 2012, pag. 84
  167. ^ a b c Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 54
  168. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 102
  169. ^ Die Katholische Kirche ..., Meinolf, 2003, pag. 37
  170. ^ Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 15
  171. ^ a b Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 55
  172. ^ Pozsony Ferenc; Analize: Identitatea ceangăilor moldoveni în ziarul Provincia, octombrie 2001, anul II, nr. 10, ediția în limba română, pag. 8
  173. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 56
  174. ^ a b Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 58
  175. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 59
  176. ^ a b uwpress.wisc.edu. „R. Chris Davis; Hungarian Religion, Romanian Blood: A Minority's Struggle for National Belonging, 1920–1945”. Accesat în . 
  177. ^ The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 97
  178. ^ en The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 104
  179. ^ en The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 104-105
  180. ^ en The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 103
  181. ^ a b c d e Die Katholische Kirche ..., Meinolf, 2003, pag. 41
  182. ^ a b c The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 99
  183. ^ Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania ..., Turda, 2007, pag. 433
  184. ^ a b Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania ..., Turda, 2007, pag. 434
  185. ^ a b Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania ..., Turda, 2007, pag. 435
  186. ^ Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania ..., Turda, 2007, pag. 432
  187. ^ a b c Raport final ..., Tismăneanu, 2006, pag. 537
  188. ^ Gabriel Andreescu, Smaranda Enache; Raport privind exercițiul drepturilor lingvistice ale ceangăilor maghiari din Moldova, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 1, 2011, pag. 84
  189. ^ a b c d e f g h Schimbări în harta etnică a României ..., Andreescu, 2005
  190. ^ Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 11
  191. ^ Cristian Vasile; Combaterea „iredentismului” maghiar pe tărâm confesional în România comunistă,1968-1989, în „Arhivele Securității”, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București, Editura Nemira, 2004, pag. 142-161
  192. ^ Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 12
  193. ^ a b Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 14
  194. ^ Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 13
  195. ^ Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 180
  196. ^ a b c Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 181
  197. ^ a b c On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 664
  198. ^ Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 13
  199. ^ Consiliul Europei – Comitetul de Cultură, Știință și Educație (WebArchive) (). „Csango minority culture in Romania”. Accesat în . 
  200. ^ Gabriel Andreescu; Ruleta. Români și maghiari 1990-2000, Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 232
  201. ^ Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 15
  202. ^ a b c d Extremismul de dreapta în România ..., Andreescu, 2003
  203. ^ a b c Die Katholische Kirche ..., Meinolf, 2003, pag. 42.
  204. ^ a b c observatorcultural.ro, Nr. 115, 7 mai 2002, Gabriel Andreescu. „Academia Romana si Ministerul Informatiilor Publice patroneaza asimilarea”. Accesat în . 
  205. ^ Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 182
  206. ^ a b c Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 183
  207. ^ a b c en Vilmos Tánczos; Language Shift Among the Moldovan Csángós, The Romanian Institute of National Minorities, Cluj-Napoca, 2012, ISBN 978-606-8377-10-0, pag. 45
  208. ^ Pozsony Ferenc. „Efforts for the Protection of the Interests of the Moldavian Csángó after 1989”. Accesat în . 
  209. ^ Biserica Sfântul Nicolae din Bacău a fost arhiplină la prima liturghie în limba maghiară, flux24.ro, 27 ianuarie 2019. Accesat la 19 august 2019.
  210. ^ csango.ro. „Raport cu privire la drepturile omului dat publicității de Departamentul de Stat al SUA”. Accesat în . 
  211. ^ state.gov, Bureau of Democracy, Human Rights, and Labor 2007. „Human Rights Reports - Romania, 11 martie 2008”. Accesat în . 
  212. ^ Die Katholische Kirche ..., Meinolf, 2003, pag. 44.
  213. ^ Gabriel Andreescu; „Ruleta. Români și maghiari 1990-2000”, Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 233
  214. ^ a b Attila Hegyeli; Din Arini la Săbăoani, Fundația Culturală Siret, Roman, pag. 12
  215. ^ Dumitru Mărtinaș; Originea ceangăilor din Moldova, text îngrijit de Ion Coja și V. M. Ungureanu, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, pag. 49
  216. ^ en Vilmos Tánczos; Language Shift Among the Moldovan Csángós, The Romanian Institute of National Minorities, Cluj-Napoca, 2012, ISBN 978-606-8377-10-0, pag. 20
  217. ^ Gabriel Andreescu; „Ruleta. Români și maghiari 1990-2000”, Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 234
  218. ^ Davis R. Chris; Hungarian Religion, Romanian Blood: A Minority's Struggle for National Belonging, 1920–1945, University of Wisconsin Press, 2019, pag. 18

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Tismăneanu, Vladimir (președinte); RAPORT FINAL Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, București, 2006, pag. 537
  • Trebici, Vladimir; Demografie - Excerpta et selecta, Editura Enciclopedică, București, 1996
  • en Turda, Marius; Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania, în Slavic Review, Vol. 66, No. 3, The American Association for the Advancement of Slavic Studies, 2007, pp. 432-435, ISSN 00376779
Bibliografie suplimentară
Wikisursă

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Video[modificare | modificare sursă]

Despre ceangăii din Moldova[modificare | modificare sursă]

Filme documentare[modificare | modificare sursă]
Interviuri[modificare | modificare sursă]
Dansuri și cântece[modificare | modificare sursă]

Despre ceangăii ghimeșeni[modificare | modificare sursă]