Fonologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Lingvistică
Lingvistică teoretică
Fonetică
Fonologie
Lexic
Gramatică
Morfologie
Sintaxă
Sintaxa propoziției
Sintaxa frazei
Semantică
Semantică lexicală
Pragmatică
Ortografie
Stilistică
Lingvistică aplicată
Sociolingvistică
Lingvistică computațională
Lingvistică cognitivă
Lingvistică istorică
Lingvistică comparativă
Etimologie
Lingviști

Fonologia, numită și fonetică funcțională, este o ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sunetelor dintr-o anumită limbă din punctul de vedere al valorii lor funcționale. Analiza fonologică a unei limbi determină care sînt acele elemente fonetice ale limbii care au un rol în diferențierea cuvintelor sau a categoriilor gramaticale ale acestora. Aceste elemente din vorbire care pot determina diferențe la nivel semantic se numesc foneme.

Spre deosebire de fonetică, unde diferențele dintre sunete sînt analizate indiferent de rolul lor semantic, fonologia ține cont de percepția sunetelor de către vorbitorii acelei limbi. Chiar dacă fonetic două sunete sînt diferite, și poate în alte limbi această diferență este importantă pentru transmiterea corectă a sensului cuvintelor, dacă în limba avută în vedere aceste sunete nu sînt percepute ca diferite ele vor fi tratate ca unul și același fonem.

De exemplu, în limba română cuvintele "haină", "heliu" și "hidră" încep toate cu "h" și vorbitorii limbii române nu găsesc nici o diferență între aceste sunete. Acest "h" este așadar un fonem unic, notat de obicei cu simbolul /h/. O analiză fonetică va stabili totuși că sunetele inițiale din cuvintele amintite nu sînt identice, ele fiind articulate în locuri diferite pe calea vocală: "h" din "haină" este o consoană fricativă laringală notată fonetic [h], "h" din "heliu" este consoana fricativă velară [x], iar "h" din "hidră" este consoana fricativă palatală [ç]. Astfel de sunete care sînt diferite fonetic, dar identice fonemic, se numesc alofone. A se observa de asemenea că transcrierea sunetelor se face cu bare oblice atunci cînd se analizează perceperea lor de către vorbitori (fonemic) și paranteze pătrate cînd se au în vedere sunetele ca atare (fonetic).

În afară de sunetele propriu-zise (consoane, vocale, etc.), fonologia se mai ocupă și de alte aspecte ale vorbirii care au rol semantic, ca de exemplu:

  • Accentul, articularea mai puternică a anumitor vocale;
  • Cronemul, alungirea anumitor foneme vocalice sau consonantice;
  • Tonul, imprimarea unei anumite linii melodice fiecărei vocale în parte;
  • Intonația, imprimarea unei linii melodice cuvintelor sau grupurilor de cuvinte.

Nu toate limbile folosesc aceste elemente în diferențierea cuvintelor. De exemplu cuvintele din limba română se pot diferenția după accent, iar intonația joacă un rol clar în transmiterea informației, dar nu are tonuri și croneme.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Fonetica și fonologia au avut o istorie comună multă vreme. Separarea lor se consideră că a avut loc în anul 1939, o dată cu publicarea postumă a lucrării Grundzüge der Phonologie (Principiile fonologiei) a lingvistului rus Nikolai Sergeevici Trubețkoi. Acesta a definit fonemul ca fiind cea mai mică unitate distinctivă din structura unei limbi și a adus numeroase contribuții în analiza sistemelor fonologice ale unor limbi luate individual, precum și în enunțarea unor legi fonologice generale și universale.

Fonologia generativă, introdusă în 1968 de Noam Chomsky și Morris Halle pentru studiul structurii fonetice a limbii engleze, constă în descrierea articulării sunetelor printr-o serie de elemente binare (cu numai două valori, + sau –) aflate sub incidența unei ierarhii de legi fonologice. Aceste legi dictează modul în care succesiunea de elemente binare (subterane) se transformă în articularea propriu-zisă (la suprafață). O consecință a fonologiei generative a fost scăderea importanței care se acorda silabelor în favoarea fonemelor.

Un alt eveniment important în dezvoltarea fonologiei a avut loc în 1976, cînd John Goldsmith a propus în teza sa de doctorat o modifocare a fonologiei generative pe care el a numit-o fonologie autosegmentală și a aplicat-o în analiza limbii igbo din Nigeria. Această teorie susține că vorbirea nu este un șir liniar de foneme, ci se compune din mai multe straturi paralele de procese fonologice.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ion Toma, Limba română contemporană: fonetică - fonologie - lexicologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000