Sari la conținut

Extrema dreaptă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Model ierarhic al ideologiilor de extremă dreaptă: de la radicalism politic la naționalism cultural, etnic și rasial[1]

Politica de extremă dreapta, adesea denumită și extremism de dreapta, cuprinde o varietate de ideologii caracterizate prin ultraconservatorism, autoritarism, ultranaționalism și nativism. Acest spectru politic se situează la marginea dreaptă a scenei politice, fiind distinct de ideologiile conservatoare tradiționale prin opoziția față de normele democrației liberale și accentul pus pe viziuni exclusiviste.

Ideologiile de extremă dreapta au inclus din punct de vedere istoric fascismul, nazismul și falangismul, în timp ce manifestările contemporane includ și neofascismul, neonazismul, supremația albă și diverse alte mișcări caracterizate de șovinism, xenofobie și credințe teocratice sau reacționare.

Un element central al viziunii de extremă dreapta este ideea de puritate socială, apelând adesea la noțiuni de comunitate națională sau etnică omogenă. Această viziune promovează adesea organicismul, concepând societatea ca un organism unitar și natural, aflat sub amenințarea diversității sau pluralismului modern. Mișcările de extremă dreapta vizează frecvent presupuse amenințări la adresa comunității idealizate, fie ele de natură etnică, religioasă sau culturală, ceea ce duce la sentimente anti-imigrație, șovinism în privința ajutoarelor sociale și, în cazuri extreme, la violență politică sau opresiune. Extrema dreaptă se adresează celor care cred în menținerea unor diviziuni culturale și etnice stricte și în revenirea la ierarhiile și valorile sociale tradiționale.

În practică, mișcările de extremă dreapta diferă semnificativ în funcție de contextul regional și istoric. În Europa Occidentală, ele se concentrează adesea pe anti-imigrație și anti-globalism, în timp ce în Europa de Est domină retorica anticomunistă. În Statele Unite, mișcările de extremă dreapta au evoluat într-o direcție proprie, punând accent pe nativism și o opoziție radicală față de guvernul federal.

De-a lungul istoriei, politicile de extremă dreapta au condus la opresiune, violență politică, asimilare forțată, epurare etnică și genocid, îndreptate împotriva unor grupuri considerate inferioare sau percepute ca o amenințare la adresa grupului etnic nativ, națiunii, statului, religiei dominante, culturii majoritare sau instituțiilor sociale conservatoare. În diverse contexte, politica de extremă dreapta a continuat să influențeze discursul public, uneori obținând succes electoral și generând dezbateri importante privind locul său într-o societate democratică.

Prezentare

[modificare | modificare sursă]
Pavel Krușevan, un membru proeminent al mișcării monarhiste de extremă dreapta și ultranaționaliste Sutele Negre din Rusia. El a fost primul editor al falsului antisemit Protocoalele Înțelepților Sionului [2]

Politologul Cas Mudde susține că extrema dreaptă poate fi privită ca o combinație a patru concepte definite în sens larg:[3]

Enciclopedia Politicii: Stânga și Dreapta afirmă că politica de extremă dreapta include „persoane sau grupuri care susțin viziuni naționaliste extreme, xenofobe, homofobe, rasiste, fundamentalist-religioase sau alte viziuni reacționare”. Deși termenul de „extremă dreaptă” este de obicei aplicat fasciștilor și neonazistilor, acesta a fost folosit și pentru a se referi la cei aflați la dreapta politicii de dreapta mainstream.

Jodi Dean susține că „ascensiunea anticomunismului de extremă dreaptă în multe părți ale lumii” ar trebui interpretată ca „o politică a fricii, care exploatează nemulțumirea și furia generate de capitalism”. Susținătorii organizațiilor de extremă dreaptă, la rândul lor, folosesc retorica anticomunistă pentru a contesta orice curent politic care nu este ancorat într-o agendă explicit naționalistă și rasistă. Pentru aceștia, atât URSS, cât și Uniunea Europeană, dar și liberalii, ecologiștii sau corporațiile transnaționale, pot fi etichetate drept „comuniste”, strict în funcție de interesul lor politic imediat.[5]

Terminologie modernă

[modificare | modificare sursă]

Ambiguitățile moderne în definiția politicii de extremă dreaptă rezidă în faptul că acest concept este folosit în general de adversarii politici pentru a „descalifica și stigmatiza toate formele de naționalism partizan, reducându-le la experimentele istorice ale fascismului italian și național-socialismului german.

Termenul nu este folosit doar în scopuri științifice, ci și în scopuri politice. Mai mulți autori definesc extremismul de dreapta ca un fel de antiteză împotriva propriilor convingeri. Totuși, etichetele de neonazism și neofascism ar trebui folosite exclusiv pentru partide și grupuri care declară în mod explicit dorința de a restaura al Treilea Reich sau citează național-socialismul istoric ca influență ideologică.[6]

Curtea Constituțională Federală a Germaniei etichetează un partid ca radical sau extremist. Dreapta extremistă este de regulă revoluționară, opunându-se suveranității populare și regulii majorității și susținând uneori violența. În schimb, dreapta radicală este o abordare reformistă, acceptând alegerile libere, dar opunându-se unor elemente esențiale ale democrației liberale, cum ar fi drepturile minorităților, statul de drept sau separarea puterilor în stat.[7]

Extrema dreaptă în România

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Partidul România Mare

Principalul partid de extremă dreaptă din România este Partidul România Mare (PRM), fondat în 1991 de Corneliu Vadim Tudor, cunoscut anterior ca „poet de curte” al dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu și discipol literar al scriitorului Eugen Barbu. Fondarea partidului a avut loc la un an după ce Tudor lansase săptămânalul România Mare, care a devenit principalul instrument de propagandă al PRM. Ulterior, Tudor a lansat și un cotidian asociat numit Tricolorul.[8]

Expresia istorică România Mare face referire la idealul de refacere a fostului Regat al României din perioada interbelică care a fost cea mai extinsă formă teritorială a statului român, cu frontiere trasate în scopul unificării teritoriilor locuite majoitar de români. Astăzi, această idee este un simbol puternic pentru naționaliștii români. În perioada comunistă de după Al Doilea Război Mondial, utilizarea expresiei „România Mare” în publicații a fost interzisă, interdicție ridicată abia după Revoluția din 1989. Succesul inițial al partidului a fost atribuit parțial moștenirii național-comunismului lui Ceaușescu în România.[9]

Atât ideologia, cât și axele principale ale discursului politic al PRM se regăsesc în articolele frecvent naționaliste scrise de Tudor. Partidul a cerut chiar interzicerea Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR), acuzând-o că ar complota pentru secesiunea Transilvaniei.[10]

Istoria intelectuală

[modificare | modificare sursă]

Context

[modificare | modificare sursă]

Revoluția Franceză din 1789 a produs o schimbare majoră în gândirea politică, contestând ideile tradiționale care susțineau ierarhia cu unele noi despre egalitatea și libertatea universală. În această perioadă a apărut și spectrul politic modern stânga–dreapta: democrații și susținătorii votului universal stăteau în partea stângă a Adunării Naționale Franceze, în timp ce monarhiștii se așezau în partea dreaptă.

Cei mai vehemenți oponenți ai liberalismului și democrației în secolul al XIX-lea, precum Friedrich Nietzsche, au criticat dur Revoluția Franceză. Cei care au susținut revenirea la monarhia absolută se autodenumeau „ultra-monarhiști” și îmbrățișau o viziune mistică și providențialistă asupra lumii, în care dinastiile regale erau văzute drept „purtătoare ale voinței divine”. Această opoziție față de modernitatea liberală se baza pe convingerea că ierarhia și rădăcinile tradiționale sunt mai importante decât egalitatea și libertatea, considerate de ei dezumanizante.[11][12]

Apariție

[modificare | modificare sursă]
Benito Mussolini, dictatorul Italiei fasciste (stânga), și Adolf Hitler, dictatorul Germaniei naziste (dreapta), au fost lideri fasciști.

În dezbaterile publice franceze de după Revoluția Bolșevică din 1917, termenul de extremă dreaptă a început să fie folosit pentru a desemna cei mai înverșunați opozanți ai extremei stângi, care sprijineau evenimentele din Rusia.

Unii gânditori ai extremei drepte au pretins influențe dintr-o interpretare antimarxistă și anti-egalitară a socialismului, bazată pe camaderie militară și pe respingerea analizei de clasă promovată de marxism. Printre acești gânditori s-au numărat Benito Mussolini și Arthur Moeller van den Bruck. Aceștia s-au desprins ideologic de mișcarea comunistă originală, în special datorită contradicției dintre naționalism și afirmația lui Karl Marx și Friedrich Engels conform căreia „muncitorii nu au patrie”.[13][14]

Pe măsură ce industrializarea și votul universal au adus conceptul de „mase” în centrul dezbaterii politice, a început să se contureze o nouă dreaptă, întemeiată pe idei naționale și sociale, ceea ce Zeev Sternhell a numit „dreapta revoluționară” și o prefigurare a fascismului. Ruptura dintre stânga și naționaliști a fost accentuată de apariția mișcărilor antimilitariste și antipatriotice, precum anarhismul sau sindicalismul, care aveau puține în comun cu extrema dreaptă.

Aceasta din urmă a început să dezvolte o „mistică naționalistă”, complet diferită de viziunea stângii, iar antisemitismul a devenit un crez central al extremei drepte, marcând o ruptură față de anti-iudaismul economic tradițional promovat de unele segmente ale stângii, în favoarea unei noțiuni rasiale și pseudo-științifice a alterității.[15]

Völkisch și dreapta revoluționară

[modificare | modificare sursă]
Forțele voluntare falangiste spaniole ale Diviziei Albastre se îmbarcă la San Sebastián, 1942

Mișcarea Völkisch a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea , fiind influențată de romantismul german și de fascinația acestuia față de un Reich medieval idealizat, organizat într-o ordine ierarhică armonioasă. Construită în jurul ideii de „sânge și sol” (în germană: Blut und Boden), mișcarea a devenit, începând cu anii 1900, rasistă, populistă, agrariană, naționalist-romantică și antisemită, ca urmare a unei conotații din ce în ce mai exclusiviste și rasiale. Adepții idealizau mitul unei „națiuni originare” care, în opinia lor, putea fi încă regăsită în regiunile rurale ale Germaniei, o formă de „democrație primitivă”, supusă liber elitelor naturale. Gânditori precum Houston Stewart Chamberlain și Alexis Carrel au distorsionat teoria evoluției a lui Darwin pentru a promova ideea unei „lupte rasiale” și o viziune „igienistă” asupra lumii. Puritatea națiunii biomistice și primordiale teoretizate de Völkischen a început apoi să fie văzută ca fiind coruptă de elemente străine, în special evreiești.

Aceste idei au influențat „dreapta revoluționară” pre-fascistă din Europa. Aceasta din urmă își are originea în criza intelectuală de la sfârșitul secolului. A fost caracterizată printr-o respingere a ordinii sociale stabilite, cu tendințe revoluționare și poziții anticapitaliste, o dimensiune populistă și plebiscitară, susținerea violenței ca mijloc de acțiune și ca apel la palingeneză (regenerare, renaștere) individuală și colectivă.

Gândire contemporană

[modificare | modificare sursă]
Mitingul CasaPound din Napoli

Principalii gânditori ai politicii contemporane de extremă dreaptă împărtășesc patru elemente cheie, și anume apocaliptismul (viziunea declinului civilizației occidentale), teama de elitele globale, credința în distincția prieten-inamic (idee a lui Carl Schmitt) și ideea de metapolitică (lupta ideologică și culturală dincolo de arena politică directă).

Tendința apocaliptică a gândirii începe în Declinul Occidentului de Oswald Spengler și este împărtășită de Julius Evola, Alain de Benoist. Aceasta continuă în Moartea Occidentului, scrisă de Pat Buchanan, precum și în temerile privind islamizarea Europei. și Pat Buchanan, precum și în temerile legate de islamizarea Europei. Ernst Jünger și-a exprimat îngrijorarea față de elitele cosmopolite lipsite de rădăcini, în timp ce de Benoist și Buchanan se opun statului managerial, iar Curtis Yarvin critică ceea ce numește „Catedrala”. Distincția prieten-dușman a lui Schmitt a inspirat ideea franceză de etnopluralism, specifică partidului francez Nouvelle Droite (Noua Dreaptă). Într-o lucrare publicată în 1961 și considerată influentă în cercurile extremei drepte europene, scriitorul neo-fascist francez Maurice Bardèche a introdus ideea că fascismul ar putea supraviețui secolului XX într-o nouă formă metapolitică, adaptată schimbărilor vremii. În loc să încerce revigorarea regimurilor totalitare tradiționale (partid unic, poliție secretă, cult al conducătorului), Bardèche susținea că teoreticienii ar trebui să promoveze ideea filosofică de bază a fascismului, indiferent de forma sa instituțională: convingerea că doar o minoritate („cea mai sănătoasă fizic, cea mai pură moral, cea mai conștientă de interesul național”) poate reprezenta cu adevărat comunitatea, servindu-i pe cei mai puțin înzestrați într-un nou „contract feudal”.[16]

O altă influență importantă asupra gândirii extremei drepte contemporane a fost Școala Tradiționalistă, din care a făcut parte și Julius Evola, influențând figuri precum Steve Bannon și Aleksandr Dughin, consilieri ai lui Donald Trump și Vladimir Putin, dar și partidul Jobbik din Ungaria.[17]

Organizații internaționale

[modificare | modificare sursă]

În timpul ascensiunii Germaniei naziste, au început să apară organizații internaționale de extremă dreaptă în anii 1930, odată cu Conferința Internațională a Partidelor Fasciste din 1932 și Congresul Internațional Fascist din 1934.[18]

La Conferința Internațională Fascistă din 1934 era o inițiativă a regimului fascist condus de Benito Mussolini de a crea o rețea internațională fascistă, totuși niciun grup internațional nu a fost pe deplin înființat înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Reprezentanți ai grupărilor de extremă dreaptă s-au reunit la Montreux, Elveția:

Începând cu anii 1980, grupurile de extremă dreapta au început să se consolideze prin intermediul căilor politice oficiale. Odată cu fondarea Uniunii Europene în 1993, grupurile de extremă dreapta au început să îmbrățișeze euroscepticismul, convingerile naționaliste și anti-migrație.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ „Still Blind in the Right Eye? A Comparison of German Responses to Political Violence from the Extreme Left and the Extreme Right”, Extreme Right Wing Political Violence and Terrorism, Bloomsbury Academic, ISBN 978-1-4411-5012-7, accesat în  
  2. ^ Michelis, Cesare G. De (). The non-existent manuscript: a study of the Protocols of the sages of Zion. Lincoln: Univ. of Nebraska Press. pp. 76–80. ISBN 0803217277. 
  3. ^ Mudde, Cas. "The Extreme Right Party Family: An Ideological Approach" (PhD diss., Leiden University, 1998).
  4. ^ Mudde, Cas. "The Extreme Right Party Family: An Ideological Approach" (PhD diss., Leiden University, 1998).
  5. ^ Kuligowski, Piotr; Moll, Łukasz; Szadkowski, Krystian (). „Anti-Communisms: Discourses of Exclusion”. Praktyka Teoretyczna. Adam Mickiewicz University in Poznań. 1 (31): 7–13. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ del Hierro, Pablo (), „'From Brest to Bucharest': Neofascist transnational networks during the long 1970s”, European Review of History: Revue européenne d'histoire (în engleză), 29 (3), pp. 520–547, doi:10.1080/13507486.2021.1962253, ISSN 1350-7486, accesat în  
  7. ^ Brandmann, Franziska, „Radical-right Parties in Militant Democracies: How the Alternative for Germany's Strategic Frontstage Moderation Undermines Militant Measures”, European Constitutional Law Review (în engleză), 18 (3), pp. 412–439, doi:10.1017/S157401962200030X, ISSN 1574-0196 
  8. ^ Verbeeck, Georgi; Hausleitner, Mariana (). „Cultural Memory and Legal Responses: Holocaust Denial in Belgium and Romania”. Facing the Catastrophe: Jews and Non-Jews in Europe During World War II. Berg. p. 238. ISBN 978-1-84520-825-7. 
  9. ^ Shafir, Michael (). „Memories, Memorials and Membership: Romanian Utilitarian Anti-Semitism and Marshal Antonescu”. Romania Since 1989: Politics, Economics, and Society. Lexington Books. p. 71. ISBN 978-0-7391-0592-4. 
  10. ^ Cinpoeș, Radu (octombrie 2012).
  11. ^ Art, David (). Inside the Radical Right. New York: Cambridge University Press. ISBN 978-1-139-49883-8. 
  12. ^ Bornschier, Simon (). Cleavage politics and the populist right the new cultural conflict in Western Europe. Temple University Press. OCLC 748925475. 
  13. ^ Bar-On, Tamir (), Backes, Uwe; Moreau, Patrick, ed., „Intellectual Right – Wing Extremism – Alain de Benoist's Mazeway Resynthesis since 2000”, The Extreme Right in Europe, Vandenhoeck & Ruprecht, pp. 333–358, doi:10.13109/9783666369223.333, ISBN 978-3-525-36922-7 
  14. ^ Woods, Roger (). The Conservative Revolution in the Weimar Republic. Springer. pp. 1–2. ISBN 978-0-230-37585-7. 
  15. ^ Dupeux, Louis (). „La nouvelle droite " révolutionnaire-conservatrice " et son influence sous la république de Weimar”. Revue d'Histoire Moderne & Contemporaine. 41 (3): 474–475. doi:10.3406/rhmc.1994.1732. 
  16. ^ Desbuissons, Ghislaine (). „Maurice Bardèche, écrivain et théoricien fasciste?”. Revue d'histoire moderne et contemporaine (în franceză). 37 (1): 148–159. doi:10.3406/rhmc.1990.1531. ISSN 0048-8003. JSTOR 20529642. 
  17. ^ Teitelbaum, Benjamin R. (). War for Eternity: The Return of Traditionalism and the Rise of the Populist Right. Penguin Books Limited. pp. 2–3, 11, 58. ISBN 978-0-14-199204-4. 
  18. ^ a b The Oxford Handbook of the Radical Right (în engleză). Oxford University Press. . pp. 394–411. ISBN 978-0-19-027455-9. 

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Jean-Pierre Apparu, La Droite aujourd'hui, Paris, Albin Michel, 1978.
  • Arzheimer, Kai and Elisabeth Carter (2006). "Political Opportunity Structures and Right-Wing Extremist Party Success" European Journal of Political Research (45):419-443
  • Betz, Hans-Georg and Stefan Immerfall, (eds.), The New Politics of the Right: Neo-Populist Parties and Movements in Established Democracies, New York: St. Martin's Press, 1998.
  • Betz, Hans-Georg (1994). Radical Right-wing Populism in Western Europe. New York: St. Martins Press.
  • Durham, Martin (2000). The Christian Right, the Far Right and the Boundaries of American Conservatism. Manchester, England: Manchester University Press.
  • Durham, Martin (2002). "From Imperium to Internet: the National Alliance and the American Extreme Right" Patterns of Prejudice 36(3), (July): 50-61.
  • Hainsworth, Paul (2000). The Politics of the Extreme Right: From the Margins to the Mainstream. London: Pinter.
  • Schoenbaum, David. Hitler's Social Revolution: Class and Status in Nazi Germany,.
  • Formisano, Ronald P. (). „Interpreting Right-Wing or Reactionary Neo-Populism: A Critique”. Journal of Policy History. 17 (2): 241–255. doi:10.1353/jph.2005.0010. 
  • Radical conservatism: the right's political religion / Robert Brent Toplin., 2006.
  • Radical conservatism and the future of politics / Göran Dahl., 1999.
  • Fascists and conservatives : the radical right and the establishment in twentieth-century Europe / Martin Blinkhorn., 1990.
  • The Routledge companion to fascism and the far right / Peter Davies., 2002.
  • The terrorist next door : the militia movement and the radical right / Daniel Levitas., 2002.
  • Right-wing populism in America : too close for comfort / Chip Berlet & Matthew N. Lyons, 2000.
  • The extreme right : freedom and security at risk / Aurel Braun., 1997
  • The impact of radical right-wing parties in West European democracies / Michelle Hale Williams., 2006.
  • Right-wing extremism in the twenty-first century / Peter Merkl., 2003.
  • Extreme right parties in Western Europe / Piero Ignazi., 2003.
  • The United States and right-wing dictatorships, 1965-1989 / David Schmitz., 2006.
  • The emergence of a Euro-American radical right / Jeffrey Kaplan., 1998
  • The politics of the extreme right : from the margins to the mainstream / Paul Hainsworth., 2000.
  • The revival of right-wing extremism in the nineties / Peter Merkl., 1997.
  • Shadows over Europe : the development and impact of the extreme right in Western Europe / Martin Schain., 2002.
  • Western democracies and the new extreme right challenge / Roger Eatwell., 2004.
  • The voice of modern hatred : encounters with Europe's new right / Nicholas Fraser., 2000.
  • Extreme right activists in Europe : through the magnifying glass / Bert Klandermans., 2006.
  • Preachers of hate : the rise of the far right / Angus Roxburgh., 2002.
  • Movements of exclusion : radical right-wing populism in the Western world / Jens Rydgren., 2005.
  • Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a doua, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007. ISBN 978-973-675-307-7

Vezi și

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Extrema_dreaptă&oldid=17012713