Italia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Republica italiană
Repubblica Italiana
Drapelul Italiei Stema Italiei
Drapel
ImnIl Canto degli italiani
Amplasarea Italiei
Capitală
(și cel mai mare oraș)
Roma
Limbi oficiale Italiana[ib 1]
Etnonim Italian, Italiancă, Italieni
Sistem politic Republică
 -  Președinte Sergio Mattarella[2]
 -  Prim-ministru Matteo Renzi
Unificarea Italiei
Suprafață
 -  Total 301,340 km² (locul 71)
 -  Apă (%) 2,4%
Populație
 -  Estimare 2011 60.776.531 (locul 22)
 -  Densitate 201,7 loc/km² 
PIB (PPC) estimări 
 -  Total $2150 miliarde 
 -  Pe cap de locuitor $32,700 
Monedă Euro (EUR) din 1999 (€)[ib 2]
Prefix telefonic +39[ib 3]
Domeniu Internet .it, .eu[ib 4]
Fus orar UTC+1/+2
  1. ^ Mai multe limbi sunt oficiale alături de italiană în diverse regiuni: germana și ladina în Tirolul de Sud, slovena în provinciile Gorizia și Trieste; franceza în Valea Aostei
  2. ^ înainte de Euro, Lira Italiană; în Campione d'Italia, Euro este acceptat la plată, deși acolo moneda oficială este francul elvețian.
  3. ^ Pentru Campione d'Italia se folosește prefixul pentru Elveția (+41)
  4. ^ Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care Italia face parte

Italia (scris și pronunțat la fel și în limba italiană: iˈtaːlja), oficial Republica italiană (în italiană Repubblica italiana),[3][4][5][6] este un stat unitar, republică parlamentară, aflat în Europa de sud. Ea acoperă o arie de 301.338 km² și are o climă temperată; datorită formei părții sale continentale, este denumită pe plan intern lo Stivale („Cizma”).[7][8] Cu 61 de milioane de locuitori, este a cincea cea mai populată țară a Europei. Italia este o țară foarte dezvoltată[9] și are a treia cea mai mare economie din zona Euro și a opta din lume după PIB nominal.[10]

Din vremurile antice, culturile etruscă, Magna Graecia și altele au înflorit pe teritoriul actual al Italiei, până când au fost în cele din urmă absorbite de Roma, care timp de secole a rămas centrul politic și religios al civilizației Occidentale, capitala Imperiului Roman și apoi centrul creștinismului. În Evul Mediu Întunecat, Peninsula Italică s-a confruntat cu dezastruoase invazii ale triburilor barbare, dar începând cu secolul al XI-lea, numeroase orașe-stat italiene⁠(en) au început să înflorească practicând navigație, comerț și întreținând instituții bancare (capitalismul modern își are originile în Italia medievală).[11] Mai ales în timpul Renașterii, cultura italiană a înflorit, producând cărturari, artiști și polimați ca Leonardo da Vinci, Galileo, Michelangelo și Machiavelli. Exploratorii italieni ca Marco Polo, Columb, Vespucci și Verrazzano au descoperit noi rute către Orientul Îndepărtat și către Lumea Nouă, contribuind la epoca marilor descoperiri pentru europeni. Totuși, Italia a rămas fragmentată în numeroase state aflate în război unele cu celelalte de-a lungul întregii Epoci Medievale, ceea ce le-a făcut să cadă ușor pradă marilor puteri europene, ca Spania, Franța, și apoi Austria. Italia va intra astfel într-o lungă perioadă de declin până la jumătatea secolului al XIX-lea.

După diferite tentative nereușite, războaiele al doilea⁠(en) și al treilea⁠(en) pentru independența Italiei s-au soldat cu unificarea a mare parte din Italia actuală între 1859–1866.[12] Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea, noul Regat al Italiei s-a industrializat rapid și și-a format un imperiu colonial, devenind Mare Putere.[13][14] Italia sudică și rurală au rămas în mare parte însă excluse de la industrializare, alimentând o diaspora⁠(en) mare și influentă. În ciuda victoriei din Primul Război Mondial, Italia a intrat într-o perioadă de criză economică și agitație socială, care a favorizat apariția unei dictaturi fasciste în 1922. Participarea ulterioară la al Doilea Război Mondial de partea Axei s-a sfârșit cu o înfrângere militară, distrugere economică și un război civil. În anii care au urmat, Italia a abolit monarhia, a restaurat democrația și s-a bucurat de explozie economică⁠(en), devenind astfel una dintre cele mai dezvoltate țări[15][16][17][18] și a cincea economie a lumii până în 1990.[19]

Italia joacă un rol de frunte în afacerile militare, culturale și diplomatice mondiale[20] și este astfel considerată a fi o putere regională majoră.[21][22][23] Italia este unul dintre membrii fondatori și unul dintre membrii de frunte ai Uniunii Europene, fiind membră și a mai multor instituții internaționale, între care ONU, NATO, OCDE, OSCE, DAC⁠(en), OMC, G4⁠(en), G6⁠(en), G7, G8, G10⁠(en), G20, a Uniunii Mediteranei, a Uniunii Latine, a Consiliului Europei, a Inițiativei Central-Europene, ASEM și a Uniting for Consensus⁠(en).

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Prezumpțiile privind etimologia numelui de „Italia” sunt numeroase și foarte variate.[24] Conform unuia dintre cele mai comune explicații, termenul latinesc Italia[25] a fost împrumutat prin greaca antică din oscanul Víteliú, care înseamnă „țara vițeilor” (cf. Lat vitulus „vițel”, Umb vitlo „vițel”).[26] Taurul era un simbol al triburilor din sudul peninsulei și apărea adesea în luptă cu lupoaica romană ca simbol al sfidării Italiei libere în timpul Războiului Social. Istoricul grec Dionis din Halicarnas afirmă aceasta odată cu legenda că Italia ar fi fost denumită astfel după Italus⁠(en),[27] amintită și de Aristotel[28] și Tucidide.[29]

Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud – conform lui Antioh din Syracusa⁠(en), porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de astăzi: provincia Reggio, și parte din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la vremea sa Oenotria⁠(en) și Italia deveniseră sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a mare parte din Lucania. Grecii au ajuns și ei să folosească denumirea de „Italia” pentru o regiune mai extinsă, dar abia în timpul domniei lui Cezar August (sfârșitul secolului I e.n.) termenul s-a extins asupra întregii peninsule până la Alpi.[30]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Preistoria și antichitatea[modificare | modificare sursă]

Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere de arhitectură și inginerie.

Săpăturile efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de Neanderthal în perioada paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[31] urmată de sosirea omului modern acum circa 40.000 de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cu ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza civilizației romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții – erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-europeană erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.

Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.e.n., grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia[32][33][34][35] iar în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.e.n. au fost înființate colonii grecești de-a lungul coastelor Siciliei și sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea de Magna Graecia. Fenicienii au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.

Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.e.n., a evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat puternic civilizația occidentală, și a modelat în mare măsură lumea modernă.[36] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea e.n., Imperiul s-a divizat în două în 395 e.n. Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a dizolvat în cele din urmă în 476 când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia germanică Odoacru, în timp ce jumătatea estică a mai supraviețuit încă o mie de ani.

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Coroana de Fier a Lombardiei, simbol de secole al regilor Italiei.

După căderea Imperiului Roman⁠(en), Italia a fost cucerită de ostrogoți,[37] urmați în secolul al VI-lea de o scurtă recucerire de către împăratul bizantin Justinian. Invazia unui alt trib germanic, lombarzii, spre sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva fragmente teritoriale izolate (Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului unității politice a peninsulei pentru următorii 1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea. Francii au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală. Până în secolul al XIII-lea, politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului Imperiu Roman și papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de partea primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment.[38]

Castel del Monte⁠(en), construit de împăratul german Frederick al II-lea.

În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna medievală⁠(en). Dat fiind vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de lupta dintre Imperiu și Sfântul Scaun, comunitățile locale au căutat să-și afirme autonomia pentru a restaura legea și ordinea.[39] În 1176, Liga Lombardă, o asociație de orașe-stat, l-a învins pe împăratul german Frederic Barbarossa în bătălia de la Legnano, asigurând practic independența a mare parte dintre orașele din Italia nordică și centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au constituit în republici maritime, cele mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au implicat mult în cruciade, au ajuns să domine Mediterana și să monopolizeze rutele comerciale către Orient.[40]

În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de italo-normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și bizantine din Italia sudică.[41] Printr-un șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou⁠(en) și, începând cu secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon. În Sardinia, fostele provincii bizantine au devenit state independente denumite Giudicati⁠(en), deși unele părți din insulă s-au aflat sub control genovez sau pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând poate o treime din populație.[42][43] Recuperarea din ravagiile făcute de ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa.

Începutul Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]

Leonardo da Vinci, modelul de om renascentist (autoportret, c. 1512).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe orașe-state aflate în război, restul peninsulei fiind ocupate de Statul Papal și de Regatul Siciliei, ultimul denumit și Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere unor seniorii, state regionale adesea conduse de puternice familii de negustori care înființau dinastii locale. Războaiele între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu armate de mercenari denumiți condottieri⁠(en), bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales germani și elvețieni, cu comandanți italieni.[44] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă la apariția Florenței⁠(en), Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454 ai păcii de la Lodi⁠(en), prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară după multe secole. Pacea avea să direze circa patruzeci de ani.

Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în Italia datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri, patronajul familiilor dominante, ca familia Medici din Florența,[45][46] și migrația cărturarilor greci⁠(en) care au adus în Italia texte antice după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor otomani.[47][48][49] Renașterea italiană și-a avut apogeul la jumătatea secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în tumultul Războaielor Italiene. Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de Nord⁠(en), Franța⁠(en), Anglia⁠(en) și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii de către Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu ascensiunea Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și de republicile maritime asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a produs un declin economic accentuat al peninsulei.

După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania, orașele-stat și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai întâi spaniolă (între 1559 și 1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din populația Italiei.[50] Pe lângă aceasta, Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al XVII-lea, și la fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia sudică a sărăcit și a fost deconectată de evenimentele importante din Europa.[51] În secolul al XVIII-lea, ca urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin reforme economice și administrative efectuate în mai multe state de către elitele dominante.[52] În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală a fost invadată și reorganizată ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar⁠(en) al Imperiului Francez,[53] în timp ce jumătatea sudică a peninsulei a intrat sub administrația lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat rege al Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la suprafață în timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a secolului al XIX-lea.

Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Legendara „strângere de mână de la Teano” între Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea: la 26 octombrie 1860, „Eroul a Două Lumi” a renunțat la speranțele sale republicane de dragul unității italiene.

Nașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și monarhiștilor loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă întreaga Peninsulă Italică. În contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat război. Acest Prim Război pentru Independența Italiei⁠(en) a fost pierdut de Regatul Sardiniei, dar a fost clar că acesta nu poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor italiene. În 1859, Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de această dată aliat cu Franța în al Doilea Război pentru Independența Italiei, de această dată reușind să elibereze Lombardia.

În 1860–1861, generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare în Neapole și Sicilia,[54] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să proclame regatul Italiei la 17 martie 1861. În 1866, Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat cu Prusia în Războiul Austro-Prusac. Participarea Italiei la acest conflict este considerată a fi un al Treilea Război pentru Independența Italiei⁠(en), Italia reușind de această dată să anexeze Veneto. În cele din urmă, după ce Franța și-a abandonat garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război Franco-Prusac din 1870, italienii s-au grăbit să umple vidul de putere ocupând Statul Papal⁠(en).

Statutul Albertin⁠(en) piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în 1861, dădea cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot clasele needucate și fără proprietăți. Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii constituționale, dominate de forțe liberale. În 1913, a fost adoptat votul universal pentru bărbați. Italia nordică s-a industrializat rapid, dar sudul și zonele rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și suprapopulate, ceea ce a obligat milioane de oameni să emigreze în străinătate, în timp ce Partidul Socialist Italian⁠(en) își mărea constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator. Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a transformat într-o putere colonială, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând controlul asupra Somaliei, Eritreei și apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.[55]

Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au murit pe câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.

Italia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat să intre în Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că alianța este una defensivă. În cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i s-au promis teritorii importante⁠(en), inclusiv Carniola Interioară⁠(en), fostul Litoral Austriac⁠(en), Dalmația precum și părți din Imperiul Otoman. Participarea Italiei nu a adus la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-se într-un îndelungat război de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind pierderi grele. În cele din urmă, în contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o ofensivă masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto⁠(en). Victoria italiană[56][57][58] a marcat sfârșitul războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-Ungar și la sfârșitul războiului după două săptămâni.

În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit[59] iar regatul a ajuns în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-Germain, Rapallo⁠(en) și Roma⁠(en), Italia a obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis naționaliștilor să descrie victoria ca fiind una „mutilată”. Italia a anexat de la Ungaria și portul Fiume, care nu făcea parte din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după sfârșitul războiului de către Gabriele D'Annunzio.

Regimul fascist[modificare | modificare sursă]

Agitațiile socialiste⁠(en) care au urmat devastărilor războiului erau inspirate de Revoluția Rusă și au provocat agitație și anarhie în toată Italia. Clasa politică liberală se temea de o revoluție de tip sovietic, și a început să se ralieze de partea micului Partid Național Fascist, condus de Benito Mussolini. În octombrie 1922, „cămășile negre” fasciste au încercat o lovitură de stat („Marșul asupra Romei”). Lovitura de stat propriu-zisă a eșuat, dar în ultimul moment regele Victor Emmanuel al III-lea a refuzat să proclame starea de asediu și l-a numit pe Mussolini prim ministru. În următorii ani, Mussolini a interzis toate partidele politice și a restrâns libertățile personale, instaurând dictatura. Aceste acțiuni au atras atenția opiniei publice internaționale, și au inspirat dictaturi similare în Germania Nazistă și în Spania Franchistă.

În 1935, Mussolini a invadat Etiopia, izolând țara pe plan internațional și retrăgând-o din Societatea Națiunilor. Ca urmare, Italia s-a aliat cu Germania Nazistă și cu Imperiul Japonez și l-a susținut pe Francisco Franco în Războiul Civil Spaniol. În 1939, Italia a anexat Albania⁠(en), care era de facto protectorat italian încă de la independența sa. Italia a intrat în al Doilea Război Mondial la 10 iunie 1940. După ce la început a înaintat în Somalilandul Britanic și în Egipt, italienii au suferit înfrângeri grele în Grecia, în Rusia și în Africa de Nord.

Sicilia a fost apoi invadată de Aliați⁠(en) în iulie 1943, ceea ce a dus la prăbușirea regimului fascist și la căderea lui Mussolini la 25 iulie. La 8 septembrie 1943, Italia a capitulat. Germanii au reușit pentru scurt timp să cucerească Italia nordică și centrală. Țara a rămas câmp de luptă tot restul războiului, Aliații înaintând încet dinspre sud.

În nord, germanii au proclamat Republica Socială Italiană (RSI), un stat-marionetă nazist, condus de Mussolini. Perioada de după armistițiu a adus apariția mișcării antifasciste de rezistență, denumită Resistenza. Ostilitățile au luat sfârșit la 29 aprilie 1945, când forțele germane din Italia au capitulat. Aproape jumătate de milion de italieni (inclusiv civili) au murit în conflict,[60] iar economia italiană fusese aproape distrusă; venitul pe cap de locuitor în 1944 era la minimul secolului al XX-lea.[61]

Italia republicană[modificare | modificare sursă]

Alcide De Gasperi, primul șef de guvern republican al Italiei, unul dintre Părinții Fondatori⁠(en) ai Uniunii Europene.

Italia a devenit republică după un referendum[62] ținut la 2 iunie 1946, zi sărbătorită de atunci ca „Ziua Republicii”. A fost pentru prima oară când femeile italiene au avut drept de vot.[63] Fiul lui Victor Emmanuel al III-lea, Umberto al II-lea, a fost obligat să abdice și să plece în exil. Constituția republicană a fost aprobată la 1 ianuarie 1948. În urma tratatului de pace din 1947, mare parte din Veneția Iuliană⁠(en) a fost cedată Iugoslaviei și s-a înființat o structură statală neutră, denumită Teritoriul Liber Trieste⁠(en), care a fost în 1954 împărțit între cele două țări. Italia și-a pierdut și posesiunile coloniale.

Temerile electoratului italian de o posibilă preluare a puterii de către comuniști s-au dovedit cruciale pentru rezultatul alegerilor din 18 aprilie 1948, câștigate detașat de creștin-democrații lui Alcide De Gasperi. Ca urmare, în 1949 Italia a devenit membră a NATO. Planul Marshall a contribuit la refacerea economiei italiene care, până la sfârșitul anilor 1960, s-a bucurat de o perioadă de creștere economică susținută denumită „Miracolul Economic”. În 1957, Italia a devenit membră fondatoare a Comunității Economice Europene (CEE), care avea în 1993 să devină Uniunea Europeană (UE).

Începând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut prin așa-numiții Ani de Plumb⁠(en), perioadă caracterizată de criză economică (mai ales după criza petrolului din 1973), conflicte sociale pe scară largă și masacre teroriste comise de grupări extremiste rivale, cu presupusa implicare a serviciilor de informații american și sovietic.[64][65][66] Anii de Plumb au culminat cu asasinarea liderului creștin-democrat Aldo Moro în 1978 și cu masacrul din gara Bologna⁠(en) din 1980, în care au murit 85 de oameni.

În anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri care nu erau creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist (Bettino Craxi); creștin-democrații au rămas, însă, principalul partid parlamentar. În timpul guvernului lui Craxi, economia și-a revenit și Italia a devenit a cincea cea mai mare economie industrializată din lume, fiind primită în grupul G7. Ca urmare a cheltuielilor publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a depășit 100% din PIB.

La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu provocări importante, alegătorii – nemulțumiți de paralizia politică, de datoria publică uriașă și de corupția endemică (sistem denumit Tangentopoli⁠(en)) descoperită de anchetele Mani pulite⁠(en) – au cerut reforme radicale. Scandalurile au implicat toate marile partide, dar mai ales pe cele din coaliția de guvernare: creștin-democrații, care guvernau de aproape 50 de ani, au trecut printr-o criză gravă partidul ajungând să se desființeze, divizându-se în câteva facțiuni. Comuniștii s-au reorganizat ca o forță social-democrată. În deceniile anilor 1990 și 2000, au alternat guverne de centru-dreapta (dominate de magnatul media Silvio Berlusconi) și de centru-stânga (în frunte cu profesorul universitar Romano Prodi), țara intrând într-o perioadă prelungită de stagnare economică.

În 2008, Italia a fost lovită de recesiune, înregistrând din 2008 până în 2015 42 de luni de contracție a PIB. Criza economică a fost una dintre principalele probleme care l-au forțat pe Berlusconi să demisioneze în 2011. Guvernul premierului conservator a fost înlocuit cu cabinetul de tehnocrați al lui Mario Monti.

În aprilie 2013, după alegerile generale, vicesecretarul Partidului Democrat Enrico Letta a format un nou guvern în fruntea unei coaliții de uniune națională; dar în urma tensiunilor cu noul secretar al PD Matteo Renzi, Letta a demisionat la 14 februarie 2014 și a fost înlocuit la 22 februarie cu Renzi, care a anunțat că va promova reforme constituționale importante, cum ar fi trecerea la parlament unicameral și o nouă lege electorală.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Hartă fizică a Italiei

Italia se află în Europa de Sud, între paralelele de 35° și 47° latitudine nordică, și între meridianele de 6° și 19° longitudine estică. La nord, Italia se învecinează cu Franța, Elveția, Austria și Slovenia, fiind delimitată în principal de lanțul Munților Alpi, cuprinzând Valea Padului și Câmpia Venețiană⁠(en). La sud, ea cuprinde în întregime Peninsula Italică și două mari insule mediteraneene — Sicilia și Sardinia — alături de numeroase alte insulițe. Statele suverane San Marino și Vatican sunt enclave în Italia, în timp ce Campione d'Italia este o exclavă italiană în Elveția.

Aria totală a țării este de 301.230 km², dintre care 294.020 km² este uscat și 7.210 km² este apă. Incluzând și insulele, Italia are 7.600 km de coastă și frontieră, cu 740 km de coastă la Mările Adriatică, Ionică și Tireniană, și frontiere cu Franța (488 km), Austria (430 km), Slovenia (232 km) și Elveția (740 km). San Marino (39 km) și Vatican (3,2 km), ambele enclave, reprezintă restul de lungime de frontieră.

Munții Apenini formează coloana vertebrală a peninsulei și Alpii formează frontiera nordică, unde se află și cel mai înalt punct al Italiei, Mont Blanc (4.810 m).[a] Padul, cel mai lung curs de apă din Italia (652 km), curge din Alpi de la frontiera vestică cu Franța și traversează Câmpia Padului în drumul său spre Marea Adriatică. Cele mai mari cinci lacuri sunt:[67] Garda (367,94 km²), Maggiore (212,51 km², pe granița cu Elveția), Como (145,9 km²), Trasimeno (124,29 km²) și Bolsena (113,55 km²).

Mont Blanc, aflat pe frontiera franco-italiană, este cel mai înalt vârf din Uniunea Europeană.

Țara se află la punctul de întâlnire între Placa Eurasiatică și Placa Africană, ceea ce conduce la o activitate seismică și vulcanică susținută. În Italia sunt 14 vulcani, dintre care patru sunt activi: Etna, Stromboli, Vulcano și Vezuviu. Vezuviul este singurul vulcan activ din Europa continentală și este celebru pentru erupția sa care a distrus orașele Pompeii și Herculanum. Activitatea vulcanică a condus la apariția mai multor insule și dealuri, și există încă o caldeiră vulcanică activă mare, Campi Flegrei⁠(en), la nord-vest de Napoli.

Deși țara cuprinde Peninsula Italică și mare parte din bazinul Alpin sudic, o parte din teritoriul Italiei se extinde dincolo de acest bazin și unele insule sunt aflate în afara platoului continental eurasiatic. Aceste teritorii sunt comunele: Livigno, Sexten, Innichen, Toblach (parțial), Chiusaforte, Tarvisio, Graun im Vinschgau (parțial), aflate în bazinul hidrografic al Dunării, în timp ce Val di Lei constituie parte a bazinului Rinului, iar insulele Lampedusa și Lampione se află pe platoul continental african.

Mediul[modificare | modificare sursă]

Hartă a parcurilor naționale din Italia.

După rapida industrializare, Italiei i-a luat mult timp până a început să abordeze problematica mediului. După mai multe ameliorări, a ajuns să se claseze în 2010 pe locul 84 în lume la sustenabilitate ecologică.[68] Parcurile naționale acoperiă circa 5% din suprafața țării.[69] În ultimul deceniu, Italia a devenit unul dintre cei mai mari producători mondiali de energie regenerabilă, clasându-se pe locul al patrulea în lume după capacitatea instalată de producție de energie solară[70][71] și pe locul al șaselea la capacitatea de producție de energie eoliană.[72] Energiile regenerabile reprezintă astăzi 12% din consumul primar total și final de energie, autoritățile fixându-și un obiectiv de 17% pentru anul 2020.[73]

Peisaj deluros în Toscana.

Poluarea aerului rămâne însă o problemă gravă, mai ales în nordul industrializat, țara ajungând în anii 1990 să aibă al zecelea nivel din lume de emisii industriale de dioxid de carbon.[74] Astăzi, Italia este al doisprezecelea cel mai mare producător de dioxid de carbon.[75][b] Traficul rutier și congestia sa în zonele metropolitane continuă să producă grave probleme de sănătate și de mediu, chiar dacă concentrațiile de smog s-au redus dramatic din anii 1970 și 1980, iar prezența smogului devine un fenomen din ce în ce mai rar și nivelele de dioxid de sulf sunt în scădere.[76]

Numeroase cursuri de apă și zone de coastă au fost și ele contaminate de activitatea industrială și agricolă și, din cauza creșterii nivelului apelor, Veneția a fost inundată în mod repetat în ultimii ani. Deșeurile provenite din activități industriale nu sunt evacuate întotdeauna prin mijloace legale și au produs efecte permanente asupra sănătății locuitorilor zonelor afectate, așa cum este cazul cu dezastrul de la Seveso. Țara a avut și câteva reactoare nucleare între 1963 și 1990 dar, în urma accidentului de la Cernobîl și a unui referendum pe această temă⁠(en), programul nuclear a fost oprit, decizie asupra căreia guvernul a revenit în 2008, cu planuri de a construi până la patru reactoare nucleare cu tehnologie franceză. Acestea au fost și ele anulate după un referendum convocat în urma accidentului nuclear de la Fukushima.[77]

Despăduririle, proiectele imobiliare ilegale și politicile de gestiune a resurselor funciare au condus la o importantă eroziune în zonele montane ale Italiei, care s-a manifestat prin dezastre ecologice majore, ca scurgerea din Barajul Vajont⁠(en) din 1963, și scurgerile de noroi de la Sarno din 1998[78] și de la Messina din 2009.

Clima[modificare | modificare sursă]

Italia de sud are climă mediteraneană.

Datorită întinderii mari pe longitudine și datorită configurației interne predominant montane, clima Italiei este deosebit de diversă. În mare parte din regiunile nordice și centrale continentale, clima are caracteristici de la subtropicale umede până la continentale umede și oceanice. În particular, clima văii Padului este predominant continentală, cu ierni geroase și veri călduroase.[79][80]

Zonele de coastă din Liguria, Toscana și mare parte din sud se potrivesc cel mai bine stereotipului de climă mediteraneană (Csa în Clasificarea climatică Köppen). Condițiile climatice din zonele peninsulare de coastă pot fi foarte diferite de cele ale zonelor mai înalte și ale văilor din interior, în special în lunile de iarnă, când la altitudinile mai înalte tinde să fie mai rece, mai umed și adesea să cadă zăpadă mai abundentă. Regiunile de coastă au ierni blânde și veri în general uscate, deși în văi și în câmpii, vara tinde să fie călduroasă. Temperaturile medii pe timp de iarnă variază de la 0 °C în Alpi până la 12 °C în Sicilia, iar mediile pe timp de vară se încadrează între 20–30 °C.[81]

Politică[modificare | modificare sursă]

Matteo Renzi, prim ministru din 22 februarie 2014.
Sergio Mattarella, președintele Italiei din 3 februarie 2015.

Din 2 iunie 1946, Italia este republică parlamentară unitară; la acea dată, monarhia a fost abolită în urma unui referendum constituțional. Președintele Italiei (Presidente della Repubblica), actualmente Sergio Mattarella din 2015, este șeful de stat al Italiei. El este ales în funcție pentru un mandat unic, de șapte ani, de către camerele Parlamentului reunite în ședință comună. Italia are o constituție democratică, elaborată de Adunarea Constituată formată de forțele antifasciste care au contribuit la înfrângerea fasciștilor și naziștilor în Războiul Civil Italian.[82]

Guvernul[modificare | modificare sursă]

Italia are un sistem de guvernare parlamentar, bazat pe un sistem de vot cu reprezentare proporțională. Parlamentul este bicameral, dar cele două camere, Camera Deputaților (cu sediul în Palazzo Montecitorio⁠(en)) și Senatul⁠(en) (cu sediul în Palazzo Madama⁠(en)), au aceleași puteri. Primul ministru, denumit Presidente del Consiglio dei Ministri, este șeful guvernului. Primul ministru și cabinetul său sunt numiți de către președinte, dar trebuie să obțină votul de încredere al Parlamentului.

Deși organizarea guvernării este similară cu cea a majorității sistemelor parlamentare, primul ministru italian are mai puțină autoritate ca omologii săi din alte republici parlamentare. Primul ministru nu poate cere dizolvarea Parlamentului și nu poate demite miniștri (acestea fiind prerogative exclusive ale președintelui) și are nevoie de un vot de aprobarea din partea Consiliului Miniștrilor—deținătorul puterii executive efective—pentru majoritatea activităților politice.

O particularitate a Parlamentului Italiei este reprezentarea acordată cetățenilor italieni cu domiciliul în străinătate: 12 deputați și șase senatori aleși în patru circumscripții distincte ale diasporei. Senatul Italian este și el caracterizat de existența unui număr mic de senatori pe viață⁠(en), numiți de președinte „pentru merite patriotice deosebite în domeniile social, științific, artistic sau literar”. Foștii președinți sunt senatori pe viață din oficiu.

Cele trei mari partide politice ale Italiei sunt Partidul Democrat, Forza Italia⁠(en) și Mișcarea Cinci Stele⁠(en). La alegerile generale din 2013, aceste trei partide au câștigat 579 de locuri din cele 630 disponibile în Camera Deputaților și 294 din 315 în Senat.[83] Mare parte din restul locurilor au fost obținute de o platformă efemeră care îl susținea pe fostul prim ministru Mario Monti, de partidul de extremă stânga Stânga, Ecologie, Libertate⁠(en) sau de partidele ce participă la alegeri doar în anumite regiuni ale Italiei: Liga Nordului⁠(en), Partidul Popular din Tirolul de Sud⁠(en), Vallée d'Aoste⁠(en) și Marele Sud⁠(en). La 15 noiembrie 2013, 58 de parlamentari demisionari din Forza Italia au înființat Noul Centru-Dreapta.

Justiția[modificare | modificare sursă]

Sistemul juridic italian se bazează pe dreptul roman, modificat de codul napoleonian și de statutele ulterioare. Curtea Supremă de Casație⁠(en) este cea mai înaltă instanță din Italia pentru apeluri în cazuri civile și penale. Curtea Constituțională a Italiei⁠(en) (Corte Costituzionale) decide cu privire la constituționalitatea legilor și este o inovație postbelică. De la apariția lor la jumătatea secolului al XIX-lea, criminalitatea organizată⁠(en) a infiltrat viața economică și socială a multor regiuni din sudul țării, cea mai notorie fiind Mafia Siciliană, care avea apoi să se extindă și peste hotare, inclusiv în Statele Unite. Veniturile Mafiei ar putea ajunge la 9%[84][85] din PIB-ul Italiei.[86]

Un raport din 2009 a identificat 610 de comune cu prezență mafiotă puternică, în care locuiesc 13 milioane de italieni și în care se produce 14,6% din PIB.[87][88] Gruparea calabreză 'Ndrangheta⁠(en), astăzi poate cea mai puternică organizație mafiotă italiană, controlează circa 3% din PIB-ul țării.[89] Cu toate acestea, la 0,013 omucideri la mia de locuitori, Italia are doar a 47-a rată a crimelor dintr-un grup de 62 de țări,[90] clasându-se și pe locul 43 din 65 de țări la rata violurilor, cifre relativ scăzute comparativ cu alte țări dezvoltate.

Forțele polițienești[modificare | modificare sursă]

Un Lamborghini Gallardo primit de Polizia di Stato.

Există în Italia mai multe forțe polițienești, dintre care cinci sunt agenții la nivel național. Polizia di Stato⁠(en) (Poliția Statului) este forța civilă de poliție a italiei. Pe lângă munca de patrulare și atribuții de anchetă și aplicare a legii, ea patrulează și autostrăzile și supraveghează securitatea transportului feroviar, a podurilor și căilor fluviale. Carabinieri⁠(en) este o organizație de tipul jandarmeriei, cu atribuții polițienești. Ea funcționează ca poliție militară pentru forțele armate. Guardia di Finanza⁠(en), (în traducere, Garda financiară) se află sub autoritatea Ministerului Economiei și Finanțelor, cu rol de forță polițienească. Ea se ocupă cu securitatea publică, financiară, economică și judiciară. Corpo Forestale dello Stato⁠(en) (Departamentul Forestier al Statului) este responsabil cu aplicarea legilor în parcurile naționale și în pădurile Italiei. Atribuțiile sale sunt cele de a aplica legile braconajului, de a veghea la siguranța speciilor de animale protejate, și de a preveni incendiile forestiere.

Relații externe[modificare | modificare sursă]

Matteo Renzi cu președintele american Barack Obama.

Italia este membru fondator al Comunității Europene, astăzi devenită Uniunea Europeană (UE), și al NATO. Italia a fost primită în ONU în 1955, și este stat membru și puternic susținător al mai multor organizații internaționale, cum ar fi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Organizația Mondială a Comerțului, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Consiliul Europei, și Inițiativa Central Europeană. A asigurat președinția prin rotație a unor astfel de organizații: în 1994 la CSCE (un predecesor al OSCE); G8; și la Uniunea Europeană în 2009 și între iulie și decembrie 2003.

Italia susține ferm politicile internaționale multilaterale, oferind suport pentru ONU și pentru activitățile sale de securitate internațională. În 2013, Italia avea 5.296 de militari desfășurați în operațiuni peste hotare, în cadrul a 33 de misiuni sub egida ONU și NATO în 25 de țări.[91] Italia a desfășurat trupe pentru a susține misiunile ONU de menținere a păcii din Somalia, Mozambic⁠(en), și în Timorul de Est⁠(en) și susține operațiuni NATO și ONU în Bosnia⁠(en), Kosovo și Albania⁠(en). Italia a desfășurat peste 2.000 de soldați în Afganistan în cadrul Operațiunii Enduring Freedom⁠(en) (OEF) din februarie 2003. Italia susține încă eforturile internaționale de reconstrucție și stabilizare a Irakului, dar își retrăsese contingentul militar de circa 3.200 de soldați in noiembrie 2006, păstrând doar personal civil și misiuni umanitare. În august 2006, Italia a desfășurat circa 2.450 de soldați în Liban în contextul misiunii ONU de menținere a păcii⁠(en) UNIFIL⁠(en).[92] Italia este unul dintre cei mai mari finanțatori ai Autorității Naționale Palestiniene, contribuind cu 60 de milioane de euro doar în 2013.[93]

Armata[modificare | modificare sursă]

Portavionul MM Cavour⁠(en)

Armata⁠(en), Marina⁠(en), Forțele Aeriene Italiene și Carabinieri⁠(en) formează împreună Forțele Armate Italiene, aflate sub comanda Consiliului Suprem de Apărare, prezidat de președintele Italiei. Din 2005, serviciul militar este în întregime voluntar.[94] În 2010, armata italiană avea 293.202 de cadre militare active,[95] dintre care 114.778 la Carabinieri.[96] Cheltuielile totale cu armata efectuate de guvernul italian în 2010 se clasau pe locul zece în lume, cu 35,8 miliarde de dolari, adică 1,7% din PIB. Ca parte a strategiei de codiviziune nucleară în cadrul NATO⁠(en), Italia găzduiește 90 de bombe nucleare americane, aflate în bazele aeriene Ghedi și Aviano⁠(en).[97]

Armata Italiană este forța terestră națională de apărare, cu 109.703 de militari în 2008. Cele mai cunoscute vehicule de luptă ale sale sunt vehiculul de luptă de infanterie Dardo⁠(en), distrugătorul de tancuri Centauro⁠(en) și tancul Ariete, iar între vehiculele aeriene folosite se numără elicopterul Mangusta, recent desfășurat în misiuni ONU. Ea are la dispoziție și un număr mare de tancuri Leopard 1 și blindate M113⁠(en).

Marina Italiană avea în 2008 35.200 de militari activi, cu 85 de vase și 123 de vehicule aeriene.[98] Ea este în curs de echipare cu un portavion mai mare (Cavour⁠(en)), distrugătoare, submarine și fregate noi. În perioada modernă, ca membră a NATO, Marina Italiană a luat parte la numeroase coaliții de menținere a păcii în lume.

Corp autonom al serviciilor militare, Carabinieri constituie jandarmeria și poliția militară ale Italiei. Deși ramurile diferite ale Carabinierilor sunt responsabile față de diferite ministere pentru funcțiuni individuale, activitatea de ansamblu de menținere a siguranței și ordinii publice este supervizată de Ministerul Afacerilor Interne.[99]

Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]

Italia este împărțită în 20 de regiuni (regioni, singular regione), dintre care cinci au statute speciale de autonomie, care le permit să adopte la nivel regional legi în anumite domenii. Regiunile sunt împărțite mai departe în 110 provincii (province) sau orașe metropolitane (città metropolitane), și 8.100 de comune (comuni).

Regiune[c] Capitală Suprafață (km²) Populație
Abruzzo L'Aquila 10.763 1.342.177
Valea Aostei Aosta 3.263 128.129
Apulia Bari 19.358 4.090.577
Basilicata Potenza 9.995 587.680
Calabria Catanzaro 15.080 2.011.537
Campania Napoli 13.590 5.833.131
Emilia-Romagna Bologna 22.446 4.429.766
Friuli-Venezia Giulia Trieste 7.858 1.235.761
Lazio Roma 17.236 5.724.365
Liguria Genova 5.422 1.616.993
Lombardia Milano 23.844 9.909.348
Marche Ancona 9.366 1.564.886
Molise Campobasso 4.438 319.834
Piemont Torino 25.402 4.456.532
Sardinia Cagliari 24.090 1.675.286
Sicilia Palermo 25.711 5.050.486
Toscana Florența 22.993 3.749.074
Trentino-Tirolul de Sud Trento 13.607 1.036.639
Umbria Perugia 8.456 906.675
Veneto Veneția 18.399 4.936.197

Economie[modificare | modificare sursă]

Noul Ferrari 488 GBT⁠(en). Italia este unul dintre cei mai mari fabricanți și exportatori de autovehicule.
Nutella, fabricată de Ferrero SpA. Italia este cel mai mare producător de ciocolată din lume.[100]
Podgorii în regiunea Chianti. Italia este cel mai mare producător mondial de vinuri.
Italia face parte din zona Euro (albastru închis), și din piața unica europeană.

Italia are o economie mixtă capitalistă, a treia cea mai mare din zona Euro și a opta din lume.[10] Țara este membră fondatoare a G7, G8, a zonei Euro și a OCDE.

Italia este considerată a fi una dintre cele mai industrializate țări din lume și un lider în domeniul comerțului mondial și exporturilor.[101][102][103] Este o țară foarte dezvoltată, pe locul 8 în lume după calitatea vieții[16] și pe locul 25 după Indicele Dezvoltării Umane. În ciuda recentei crize mondiale, PIB-ul pe cap de locuitor al Italiei rămâne aproximativ egal cu media UE,[104] iar rata șomajului (12,6%) este puțin mai mare decât media zonei Euro.[105] Țara este cunoscută pentru mediul de afaceri creativ și inovator,[106] pentru un sector agricol mare și competitiv[107] (Italia este cel mai mare producător mondial de vinuri),[108] și pentru influența și calitatea ridicată a industriilor de automobile, construcții de mașini, alimentară și de design vestimentar.[109][110][111]

Italia este a șasea țară din lume la producția industrială,[112] fiind caracterizată de prezența unui număr redus de corporații multinaționale globale decât în alte economii comparabile ca dimensiune, și de un număr mare de întreprinderi mici și mijlocii, aglomerate în câteva districe industriale ce reprezintă coloana vertebrală a industriei italiene. Acestea alcătuiesc împreună un sector al industriei producătoare adesea concentrat pe exporturi pe piețe de nișă și de produse de lux, adică pe de o parte mai puțin capabil de competitivitate în ce privește cantitatea, dar pe de altă parte mai capabil să facă față cu produse de calitate net superioară concurenței venite din partea Chinei și economiilor emergente asiatice și bazate pe costul redus al forței de muncă.[113]

Țara era în 2009 al șaptelea cel mai mare exportator din lume.[114] Cele mai strânse legături comerciale ale Italiei sunt cu celelalte țări ale Uniunii Europene, cu care efectuează circa 59% din comerț. În cadrul UE, cei mai mari parteneri comerciali sunt Germania (12,9%), Franța (11,4%) și Spania (7,4%).[115] Turismul este și el unul dintre cele mai profitabile și mai rapid crescătoare sectoare ale economiei naționale: cu 47,7 milioane de turiști sosiți din întreaga lume, și cu venituri estimate la 43,9 miliarde de dolari în 2013, Italia a fost a cincea cea mai vizitată țară din lume și a șasea ca venituri din turism.[116]

Italia a fost însă lovită puternic de recesiunea de la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea și de criza datoriilor suverane care a urmat, ceea ce i-a exacerbat problemele structurale.[117] După o creștere puternică de 5–6% pe an din anii 1950 până în anii 1970,[118] și o încetinire progresivă în anii 1980-90, țara a stagnat practic în anii 2000.[119][120] Eforturile politice de revitalizare a creșterii cu investiții masive de stat au produs o gravă creștere a datoriei publice, care în 2014 se ridica la peste 135% din PIB, a doua din UE după cea a Greciei (174%).[121] Cu toate acestea, cea mai mare parte din datoria publică a Italiei aparține unor entități private, o diferență majoră față de situația Greciei,[122] iar nivelul datoriilor personale este mult mai scăzut față de media OCDE.[123]

Principalul factor de slăbiciune socio-economică este o divizare mare între nord și sud.[124] Ea se poate observa prin uriașa diferență între veniturile statistice înregistrate la nivelul comunelor din nord și cele din comunele din sud.[125]

În plus, Italia are nevoie să-și importe circa 80% din necesarul de energie.[126][127][128] Mai mult, după Indicele Libertății Economice, țara se clasează abia pe locul 86 în lume[129] din cauza birocrației ineficiente a statului, a protecției scăzute a drepturilor de proprietate, a nivelului ridicat de corupție, a taxelor ridicate și cheltuielilor publice care reprezintă jumătate din PIB-ul țării.[130] Crima organizată ar reprezenta venituri de circa 90 de miliarde de euro și 7% din PIB-ul Italiei.[131]

Infrastructura[modificare | modificare sursă]

Tren de mare viteză Frecciarossa 1000⁠(en) al FS⁠(en), care atinge viteza maximă de 400 km/h,[132] cel mai rapid tren din Italia și din Europa.

În 2004, sectorul italian al transporturilor a generat venituri de 119,4 miliarde de euro, și a anajat 935.700 de persoane în 153.700 de agenți economici. În ce privește rețeaua de drumuri, în 2002 existau 668.721 km de drumuri la nivel national, între care 6.487 km de autostrăzi, în proprietatea statului dar administrate privat de către Atlantia⁠(en). În 2005, prin rețeaua națională de drumuri au circulat 34.667.000 de automobile (590 de vehicule la mia de locuitori) și 4.015.000 vehicule de marfă.[133]

Rețeaua feroviară națională, deținută de stat și operată de Ferrovie dello Stato⁠(en), totaliza în 2008 16.529 km de cale ferată, dintre care 11.727 electrificată, cu 4.802 locomotive și vagoane.

Rețeaua de navigație fluvială cuprindea în 2002 1.477 km de canale și râuri navigabile. În 2004, funcționau circa 30 de aerporturi principale (inclusiv cele două huburi Malpensa din Milano și Leonardo da Vinci din Roma) și 43 de mari porturi (inclusiv portul maritim Genova, cel mai mare din țară și al doilea cel mai mare port la Marea Mediterană). În 2005, Italia avea o flotă aeriană civilă de circa 389.000 unități și o flotă comercială de 581 de nave.[133]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Harta densității populației în Italia.

La sfârșitul lui 2013, Italia avea 60.782.668 de locuitori.[134] Densitatea populației, de 202 locuitori/km², este mai mare decât în majoritatea țărilor Europei de Vest. Distribuția populației este însă foarte neomogenă. Cele mai dens populate zone sunt Valea Padului (unde trăiește aproape jumătate din populația țării) și zonele metropolitane Roma și Napoli, în timp ce unele regiuni vaste, cum ar fi Alpii și Apeninii, podișurile din Basilicata și insula Sardinia, sunt foarte rarefiat populate.

Populația Italiei aproape s-a dublat de-a lungul secolului al XX-lea, dar modelul de creștere a fost extrem de eterogen, din cauza migrației interne pe scară largă dinspre sudul rural către orașele din nord, fenomen ce a avut loc ca urmare a miracolului economic italian⁠(en) din anii 1950–1960. Fertilitatea ridicată și o rată mare a natalității au persistat până în anii 1970, după care au început să scadă dramatic, ceea ce a dus la o îmbătrânire demografică rapidă. La sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, unul din cinci italieni avea peste 65 de ani.[135] Ulterior, însă, în Italia rata natalității a crescut semnificativ.[136] Rata totală a fertilității a crescut și ea de la un minim istoric de 1,18 copii pe femeie în 1995 la 1.41 în 2008.[137] Se așteaptă ca rata fertilității totale să ajungă la 1,6–1,8 în 2030.[138]

De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în anii 1960, Italia a fost o mare sursă de emigrație. Între 1898 și 1914, anii de vârf ai diasporei italiene⁠(en), circa 750.000 italieni au emigrat în fiecare an.[139] Diaspora cuprindea peste 25 de milioane de italieni și este considerată a fi cea mai mare migrație în masă din vremurile contemporane.[140] Ca urmare, astăzi peste 4,1 milioane de cetățeni italieni trăiesc în străinătate,[141] iar cel puțin 60 de milioane de oameni cu toți sau o parte din strămoși italieni trăiesc în afara țării, predominant în Argentina,[142] Brazilia,[143] Uruguay,[144] Venezuela,[145] Statele Unite,[146] Canada,[147] Australia,[148] și Franța.[149]

Grupuri etnice[modificare | modificare sursă]

Circle frame.svg

Populația de străini rezidenți în Italia.[150]

     Uniunea Europeană (29.2%)

     Europa non-UE (24.2%)

     Africa de Nord (14.9%)

     Asia de Sud (8.8%)

     Asia de Est (8.0%)

     America Latină (7.7%)

     Africa Subsahariană (6.7%)

     Altele (0.5%)

Imigranți după țară
Țară 2013[151]
 România 1.081.400
Albania Albania 495.709
Maroc Maroc 454.773
uChina China 256.846
Ucraina Ucraina 219.050
Filipine Filipine 162.655
 Republica Moldova 149.434

De la începutul anilor 1980, până atunci o societate omogenă din punct de vedere lingvistic și cultural, Italia a început să atragă fluxuri substanțiale de imigranți străini.[152] Cifra actuală de circa 4,9 milioane de străini rezidenți,[153] alcătuind circa 8,1% din totalul populației, include peste jumătate de milion de copii născuți în Italia din părinți străini—imigranți de a doua generație, dar exclude străinii care au dobândit naționalitatea italiană; aceștia erau în 2008 în număr de 53.696.[154]

Cifrele oficiale exclud și imigranții ilegali, al căror număr este foarte dificil de determinat; în 2008, acesta era estimat la cel puțin 670.000.[155] De la căderea zidului Berlinului și, mai recent, după extinderile Uniunii Europene din 2004 și 2007, principalele valuri de migrație au provenit din țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est (în special România, Albania, Ucraina și Polonia). A doua cea mai importantă sursă de imigrație în Italia a fost dintotdeauna Africa de Nord aflată în vecinătate (mai ales Maroc, Egipt și Tunisia), valuri de imigranți crescând ca urmare a Primăverii Arabe. În anii mai recenți, s-au înregistrat și fluxuri de migrație din Orientul Îndepărtat (în special China[156] și Filipine) și din America Latină (în special din America de Sud).

Circa un milion de cetățeni români (circa o zecine din ei etnici romi[157]) sunt înregistrați oficial ca locuitori ai Italiei, ei reprezentând astfel cel mai important grup individual de imigranți după țara de origine, urmați fiind de albanezi și marocani cu câte circa 500.000 de oameni. Numărul românilor neînregistrați este dificil de estimat, dar Balkan Investigative Reporting Network sugera în 2007 că la acea vreme ar fi fost circa o jumătate de milion.[158] Albanezii au început să sosească mai ales după căderea regimului Hoxha în 1990, Italia fiind principala țintă a emigranților albanezi; ei traversau Marea Adriatică în ambarcațiuni improvizate, iar Italia s-a văzut nevoită să patruleze Adriatica pentru a frâna fenomenul.[159]

În total, la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, populația străină din Italia provenea din: Europa (54%), Africa (22%), Asia (16%), America (8%) și Oceania (0,06%). Distribuția imigranților este neechilibrată: 87% dintre aceștia trăiesc în zonele nordice și centrale ale țării (cele mai dezvoltate economic), și doar 13% trăiesc în jumătatea sudică a peninsulei și în Sicilia.

Limbile[modificare | modificare sursă]

Distribuția geografică a limbii italiene în lume:

     limbă maternă

     limbă secundară sau neoficială

     Minorități italofone

Limba oficială a Italiei este italiana.[160] Se estimează că există circa 64 de milioane de vorbitori materni ai limbii italiene[161][162][163] în timp ce numărul total de vorbitori, cuprinzându-i și pe cei care o folosesc ca a doua limbă, ar fi de aproximativ 85 de milioane.[164] În Italia sunt numeroase dialecte regionale,[165] dar înființarea unui sistem național de educație a condus la reducerea de-a lungul secolului al XX-lea a variației în limba vorbită de la o regiune la alta. Standardizarea s-a extins și mai mult în anii 1950 și 1960 datorită creșterii economice și a dezvoltării mass media și televiziunii (postul național RAI a contribuit la promovarea limbii italiene standard).

Sunt recunoscute câteva limbi minoritare: albaneza, catalana, germana, greaca, slovena, croata, franceza, provensala, friulana, ladina, occitana și sarda (conform legii numărul 482 din 15 decembrie 1999).[166] Franceza este cooficială în Valea Aostei—deși în realitate acolo se vorbește mai mult provensala.[167] Germana are același statut în Tirolul de Sud, la fel ca ladina în anumite părți ale acelei provincii precum și în Trentinoul vecin. Slovena este oficial recunoscută în provinciile Trieste, Gorizia și Udine.

Din cauza imigrației importante de dată recentă, Italia are și alte populații mari a căror limbă maternă nu este italiana. Conform Institutului Național Italian de Statistică, româna este cea mai frecventă limbă maternă între locuitorii rezidenți în Italia: circa 800.000 de oameni au româna ca limbă maternă (21,9% din numărul rezidenților străini cu vârste de la 6 ani în sus). Alte limbi materne în comunitățile de imigranți sunt araba (vorbită de 475.000 de oameni; 13,1% din locuitorii străini), albaneza (380.000 de oameni) și spaniola (255.000 de oameni); cu numere mai mici de vorbitori sunt ucraineana, Hindi, polona și tamila.[168]

Religie[modificare | modificare sursă]

Romano-catolicismul este de departe cea mai mare religie din țară, deși Biserica Catolică nu mai este oficial religie de stat. Proporția de italieni care se identifica ca romano-catolici este de 87,8%, , deși doar aproximativ o treime din aceste s-au descris ca fiind membri activi (36,8%). Cei mai mulți italieni cred în Dumnezeu, sau o formă de o forță de viață spirituală. Conform sondajului Eurobarometru cele mai recente pentru 2005: 74% dintre cetățenii italieni au răspuns că "ei cred că există un Dumnezeu", 16% au răspuns că "ei cred că există un fel de spirit sau de forță de viață" și 6% au răspuns că "ei nu cred că există nici un fel de spirit, Dumnezeu, sau forță vitală".

Biserica Catolică Italiană este parte a Bisericii Romano-Catolice la nivel mondial, sub conducerea spirituală a Papei, Curia Romană și a Conferinței Episcopilor italieni. În plus față de Italia, două națiuni alte suverane sunt incluse în ierarhia italiană, San Marino și Vatican. Chiar dacă prin lege Vatican nu face parte din Italia, este în Roma, și împreună cu latina, italiana, este limba cea mai vorbită și a doua a Curiei Romane.

Credința non-creștină cea mai stabiliă în Italia este iudaismul, evreii fiind prezenți l Roma antică înainte de nașterea lui Hristos. Italia a văzut multi evrei italieni la conducere, cum ar fi Luigi Luzzatti, care a preluat mandatul în 1910, Ernesto Nathan a servit ca primar al Romei 1907 - 1913 și Shabbethai Donnolo (a murit 1982). În timpul Holocaustului, Italia a avut mulți refugiați evrei din Germania nazistă. Cu toate acestea, cu crearea statului marionetă nazist Republica Socială Italiană, aproximativ 15% din evreii din Italia au fost uciși, în ciuda refuzului guvernului fascist de a deporta evreii în lagărele de exterminare naziste. Acest lucru, împreună cu emigrarea care au precedat și au urmat al doilea război mondial, a lasat doar o mică comunitate de aproximativ 45.000 de evrei în Italia de astăzi. Datorită imigrației în creștere, a existat o creștere în credințele non-creștine. În 2009, au venit 1.0 milioane de musulmani în Italia care fac 1,6 la sută din populație, deși, numai 50.000 dețin cetățenia italiană. Previziuni independente pun populația islamica din Italia oriunde de la 0,8 milioane, la 1,5 milioane [149]. Există mai mult de 200.000 de adepți ai credinței originare din subcontinentul indian: 70000 hinduși, budiști.

Educație[modificare | modificare sursă]

Educația publică din Italia este gratuită și obligatorie de la 6 până la 15 ani, și are o etapă de cinci ani de clase primare și într-un stadiu de opt ani de clase secundare, împărțit în prima clasa de liceu (gimnaziu) și a doua școală de grad secundar (sau liceu). Italia are un standard ridicat de educație publică, depășind de alte țări comparabile dezvoltate, cum ar fi Regatul Unit și Germania. Țara are atât sisteme publice, cât și private de învățământ.

Potrivit indicatorilor naționali pentru știintă (1981-2002), o bază de date produsă de Grupul de Servicii de cercetare care conțin liste de ieșire și statisticile citare pentru mai mult de 90 de țări, Italia are o putere de peste medie de lucrări științifice (în ceea ce privește numărul de lucrări scrise cu cel puțin un autor fiind din Italia), în domeniul științei spațiale (9,75% din lucrări din lume fiind din Italia), matematică (5.51% din lucrări în lume), informatică, neuroștiințe, și fizică, de ieșire în ceea ce privește numărul de documente de produse se înregistrează în domeniul științelor sociale, psihologie și psihiatrie, și de economie și afaceri.

Cultură[modificare | modificare sursă]

Italia este bine cunoscută pentru arta și cultura sa, precum și datorită nenumeratelor ei monumente, printre care se numără Turnul din Pisa și Colosseumul roman, dar și pentru mâncarea sa (pizza, pasta, s.a.m.d.), vin, stilul de viață, eleganță, design, cinema, teatru, literatură, poezie, arte vizuale, muzică (mai ales de operă), sărbători, și în general pentru gust.

Mișcările artistice ale Renașterii și barocului a apărut în Italia între secolele al 14-lea și al 15-lea, respectiv la sfârșitul secolului al 16-lea, determinând o adevărată revoluție artistică în Italia, mai întâi, în Europa ulterior și apoi în întreaga lume.

Arhitectură[modificare | modificare sursă]

Arte[modificare | modificare sursă]

Genurile literare care au înflorit în Italia, așa cum sunt poezia lui Petrarca, Tasso și a lui Ariosto, respectiv proza lui Dante, Boccaccio, Machiavelli și a lui Castiglione, au exercitat o influență durabilă în dezvoltarea culturii vestice, la fel ca și pictura, sculptura și arhitectura, la care au contribuit artiști extraordinari ca Leonardo da Vinci, Raffaello, Botticelli, Fra Angelico și Michelangelo.

Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

Galileo Galilei

De-a lungul secolelor, Italia a promovat comunitatea științifică care a produs multe descoperiri importante în fizică și alte domenii științifice. În timpul Renașterii italiene, oameni precum Leonardo da Vinci (1452-1519), Michelangelo Buonarroti (1475-1564) și Leon Battista Alberti (1404-1472) au adus contribuții importante la o varietate de domenii: biologie, arhitectură, inginerie etc. Galileo Galilei (1564-1642), un fizician, matematician și astronom, a jucat un rol important în revoluția științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescopului și observațiile astronomice care au dus în cele din urmă la acceptarea modelului heliocentric al lui Nicolaus Copernic în detrimentul modelului geocentric al lui Ptolomeu. Alți astronomi ca Giovanni Domenico Cassini (1625-1712) și Giovanni Schiaparelli (1835-1910) au făcut mai multe descoperiri importante despre Sistemul solar.

În matematică, Joseph Louis Lagrange (născut Giuseppe Lodovico Lagrangia,1736-1813),a fost activ înainte de a pleca în Italia.Fibonacci (1170-1250),și Girolamo Cardano (1501-1576) a făcut progrese fundamentale în matematică.Luca Pacioli a stabilit lumea prin Contabilitate.Fizicianul Enrico Fermi (1901-1954) a fost un laureat al Premiului Nobel,a condus echipa din Chicago care a dezvoltat primul reactor nuclear și este,de asemenea,remarcat pentru multe alte contribuții la fizică,inclusiv co-dezvoltatorul teoriei cuantice.El și un număr de fizicieni italieni au fost nevoiți să părăsească Italia în anii 1930 de către legile fasciste împotriva evreilor,inclusiv Emilio Segrè (1905-1989) (care a descoperit elementele Technețiu și Astatiniu,Antiproton),

Cinematografie și televiziune[modificare | modificare sursă]

Muzică[modificare | modificare sursă]

Influența muzicală a compozitorilor italiani ai epocii baroce, precum Monteverdi, Palestrina și Vivaldi s-a dovedit a fi remarcabilă. Mai târziu, în secolul al 19-lea, opera romantică italiană (gen muzical "inventat" de asemenea de italieni) a excelat datorită compozitorilor Gioacchino Rossini, Giuseppe Verdi și Giacomo Puccini.

Artiștii, scriitorii, regizorii, arhitecții, compozitorii și designerii contemporani italieni contribuie semnificativ la cultura vestică.

Sport[modificare | modificare sursă]

Fotbalul este principalul sport național. Italia a câștigat Cupa Mondială de Fotbal de patru ori: în 1934, 1938, 1982 și 2006. Seria A a campionatului italian de fotbal a dat unii dintre cei mai buni jucători de fotbal la nivel mondial. Cele mai cunoscute echipe sunt A.C. Milan și Inter Milano FC din Milano, A.S. Roma și S.S. Lazio din Roma, Juventus din Torino și Fiorentina din Florența.

Note de completare[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Hărțile franceze oficiale arată frontiera ca ocolind vârful principal pe la sud, susținând că cel mai înalt punct al Italiei este Mont Blanc de Courmayeur (4.748 m), dar acestea nu sunt consistente cu o convenție din 1861 și cu analizele topografice ale cumpenei apelor.
  2. ^ Doar emisii directe de dioxid de carbon, produse de oameni. Exclude alte gaze de seră, cele produse prin utilizarea solului și fluxul natural de Format:CO2
  3. ^ Regiunile cu italice sunt autonome.

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

  1. ^ , http://www.quirinale.it/elementi/Continua.aspx?tipo=Notizia&key=393 
  2. ^ , http://www.quirinale.it/elementi/Continua.aspx?tipo=Notizia&key=393 
  3. ^ Search the agreements database Council of the European Union (retrieved 13 October 2013).
  4. ^ Italy: The World Factbook Central Intelligence Agency (retrieved 13 October 2013).
  5. ^ Country names. http://www.pcgn.org.uk/country_names.htm. 
  6. ^ BBC News - Italy profile - Facts”. BBC News. http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-17433143. 
  7. ^ Maltempo, è emergenza su tutto lo Stivale. Si cercano due dispersi”. RomagnaOggi. http://www.romagnaoggi.it/cronaca/maltempo-e-emergenza-su-tutto-lo-stivale-si-cercano-due-dispersi.html. 
  8. ^ L'Italia vista dallo spazio: lo stivale illuminato di notte è uno spettacolo”. Tgcom24. 4 august 2014. http://www.tgcom24.mediaset.it/magazine/2014/notizia/l-italia-vista-dallo-spazio-lo-stivale-illuminato-di-notte-e-uno-spettacolo_2061127.shtml. 
  9. ^ Human Development Report 2014 – "Sustaining Human Progress: Reducing Vulnerabilities and Building Resilience"”. HDRO (Human Development Report Office) United Nations Development Programme. http://hdr.undp.org/en/content/human-development-report-2014. Accesat la 25 iulie 2014. 
  10. ^ a b International Monetary Fund (IMF), World Economic Outlook (WEO) Database- GDP Nominal 2010 to 2019, imf.org, Ediția octombrie 2014
  11. ^ Sée, Henri. „Modern Capitalism Its Origin and Evolution”. University of Rennes. Batoche Books. http://www.efm.bris.ac.uk/het/see/ModernCapitalism.pdf. Accesat la 29 august 2013. 
  12. ^ Unification of Italy”. Library.thinkquest.org. 4 aprilie 2003. http://library.thinkquest.org/TQ0312582/unification.html. Accesat la 19 noiembrie 2009. 
  13. ^ The Italian Colonial Empire”. All Empires. http://www.allempires.com/article/index.php?q=italian_colonial. Accesat la 17 iunie 2012. „At its peak, just before WWII, the Italian Empire comprehended the territories of present time Italy, Albania, Rhodes, Dodecaneses, Libya, Ethiopia, Eritrea, 2/3 of Somalia and the little concession of Tientsin in China” 
  14. ^ http://globalmakeover.com/sites/economicreconstruction.com/static/JonRynn/FirstChapterDissertation.pdf
  15. ^ 2014 Human Development Report Summary”. United Nations Development Programme. 2014. pp. 21–25. http://hdr.undp.org/sites/default/files/hdr14-summary-en.pdf. Accesat la 27 iulie 2014. 
  16. ^ a b The Economist Intelligence Unit’s quality-of-life index, Economist, 2005
  17. ^ Report for Selected Countries and Subjects”. Imf.org. 16 aprilie 2013. http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2013/01/weodata/weorept.aspx?sy=2008&ey=2013&scsm=1&ssd=1&sort=country&ds=.&br=1&c=512%2C941%2C914%2C446%2C612%2C666%2C614%2C668%2C311%2C672%2C213%2C946%2C911%2C137%2C193%2C962%2C122%2C674%2C912%2C676%2C313%2C548%2C419%2C556%2C513%2C678%2C316%2C181%2C913%2C682%2C124%2C684%2C339%2C273%2C638%2C921%2C514%2C948%2C218%2C943%2C963%2C686%2C616%2C688%2C223%2C518%2C516%2C728%2C918%2C558%2C748%2C138%2C618%2C196%2C522%2C278%2C622%2C692%2C156%2C694%2C624%2C142%2C626%2C449%2C628%2C564%2C228%2C283%2C924%2C853%2C233%2C288%2C632%2C293%2C636%2C566%2C634%2C964%2C238%2C182%2C662%2C453%2C960%2C968%2C423%2C922%2C935%2C714%2C128%2C862%2C611%2C716%2C321%2C456%2C243%2C722%2C248%2C942%2C469%2C718%2C253%2C724%2C642%2C576%2C643%2C936%2C939%2C961%2C644%2C813%2C819%2C199%2C172%2C184%2C132%2C524%2C646%2C361%2C648%2C362%2C915%2C364%2C134%2C732%2C652%2C366%2C174%2C734%2C328%2C144%2C258%2C146%2C656%2C463%2C654%2C528%2C336%2C923%2C263%2C738%2C268%2C578%2C532%2C537%2C944%2C742%2C176%2C866%2C534%2C369%2C536%2C744%2C429%2C186%2C433%2C925%2C178%2C746%2C436%2C926%2C136%2C466%2C343%2C112%2C158%2C111%2C439%2C298%2C916%2C927%2C664%2C846%2C826%2C299%2C542%2C582%2C443%2C474%2C917%2C754%2C544%2C698&s=PPPGDP&grp=0&a=&pr.x=9&pr.y=12. Accesat la 17 aprilie 2013. 
  18. ^ CIA World Factbook, Budget”. Cia.gov. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2056.html. Accesat la 26 ianuarie 2011. 
  19. ^ The world's largest economies: 1990 vs. 2011”. Business Insider. http://www.businessinsider.com/the-worlds-largest-economies-1990-vs-2011-2012-3. Accesat la 30 noiembrie 2014. 
  20. ^ "Italy plays a prominent role in European and global military, cultural and diplomatic affairs. The country's European political, social and economic influence make it a major regional power." Vezi Italy: Justice System and National Police Handbook, Vol. 1 (Washington, D.C.: International Business Publications, 2009), p. 9.
  21. ^ Verbeek, Bertjan; Giacomello, Giampiero (2011). Italy's foreign policy in the twenty-first century : the new assertiveness of an aspiring middle power. Lanham, Md.: Lexington Books. ISBN 9780739148686 
  22. ^ Beretta, Silvio; Berkofsky, Axel; Rugge, Fabio (2012). Italy and Japan - how similar are they? : a comparative analysis of politics, economics, and international relations. Berlin: Springer. pp. 329–346. ISBN 8847025672 
  23. ^ "Operation Alba may be considered one of the most important instances in which Italy has acted as a regional power, taking the lead in executing a technically and politically coherent and determined strategy." See Federiga Bindi, Italy and the European Union (Washington, D.C.: Brookings Institution Press, 2011), p. 171.
  24. ^ Alberto Manco, Italia. Disegno storico-linguistico, 2009, Napoli, L'Orientale, ISBN 978-88-95044-62-0
  25. ^ OLD, p. 974: "prima silabă natural scurtă (cf. Quint.Inst.1.5.18), și astfel citită în Lucil.825, dar în versuri lungită metri gratia."
  26. ^ J.P. Mallory și D.Q. Adams, Encyclopedia of Indo-European Culture (Londra: Fitzroy and Dearborn, 1997), 24.
  27. ^ Dionis din Halicarnas, Roman Antiquities, 1.35, on LacusCurtius
  28. ^ Aristotel, Politica, 7.1329b, la Perseus
  29. ^ Tucidide, Războiul Peloponeziac, 6.2.4, la Perseus
  30. ^ Pallottino, M., History of Earliest Italy, trans. Ryle, M & Soper, K. in Jerome Lectures, Seventeenth Series, p. 50
  31. ^ Kluwer Academic/Plenum Publishers 2001, ch. 2. ISBN 0-306-46463-2.
  32. ^ The Mycenaeans and Italy: the archaeological and archaeometric ceramic evidence, University of Glasgow, Department of Archaeology
  33. ^ Emilio Peruzzi, Mycenaeans in early Latium, (Incunabula Graeca 75), Edizioni dell'Ateneo & Bizzarri, Roma, 1980
  34. ^ Gert Jan van Wijngaarden, Use and Appreciation of Mycenaean Pottery in the Levant, Cyprus and Italy (1600–1200 B.C.): The Significance of Context, Amsterdam Archaeological Studies, Amsterdam University Press, 2001
  35. ^ Bryan Feuer, Mycenaean civilization: an annotated bibliography through 2002, McFarland & Company; Rev Sub edition (2 March 2004)
  36. ^ Richard, Carl J. (2010). Why we're all Romans : the Roman contribution to the western world (ed. 1st pbk.). Lanham, Md.: Rowman & Littlefield. pp. xi-xv. ISBN 0742567796 
  37. ^ Sarris, Peter (2011). Empires of faith : the fall of Rome to the rise of Islam, 500 - 700. (ed. 1st. pub.). Oxford: Oxford UP. p. 118. ISBN 0199261261 
  38. ^ Nolan, Cathal J. (2006). The age of wars of religion, 1000-1650 : an encyclopedia of global warfare and civilization (ed. 1. publ.). Westport (Connecticut): Greenwood Press. p. 360. ISBN 031333045X 
  39. ^ Jones, Philip (1997). The Italian city-state : from Commune to Signoria. Oxford: Clarendon Press. pp. 55–77. ISBN 978-0198225850 
  40. ^ Lane, Frederic C. (1991). Venice, a maritime republic (ed. 4. print.). Baltimore: Johns Hopkins University Press. p. 73. ISBN 080181460X 
  41. ^ Ali, Ahmed Essa with Othman (2010). Studies in Islamic civilization : the Muslim contribution to the Renaissance. Herndon, VA: International Institute of Islamic Thought. pp. 38–40. ISBN 156564350X 
  42. ^ Stéphane Barry and Norbert Gualde, "The Biggest Epidemics of History" (La plus grande épidémie de l'histoire), în L'Histoire n° 310, iunie 2006, pp. 45–46
  43. ^ "Plague[nefuncțională]". Universitatea Brown.
  44. ^ Jensen 1992, p. 64.
  45. ^ Strathern, Paul The Medici: Godfathers of the Renaissance (2003)
  46. ^ Peter Barenboim, Sergey Shiyan, Michelangelo: Mysteries of Medici Chapel, SLOVO, Moscow, 2006. ISBN 5-85050-825-2
  47. ^ Encyclopædia Britannica, Renaissance, 2008, O.Ed.
  48. ^ Har, Michael H. History of Libraries in the Western World, Scarecrow Press Incorporate, 1999, ISBN 0-8108-3724-2
  49. ^ Norwich, John Julius, A Short History of Byzantium, 1997, Knopf, ISBN 0-679-45088-2
  50. ^ Karl Julius Beloch, Bevölkerungsgeschichte Italiens, volume 3, pp. 359–360.
  51. ^ Thomas James Dandelet, John A. Marino (2007). Spain in Italy: politics, society, and religion 1500–1700. Leiden: Koninklijke Brill. ISBN 978-90-04-15429-2 
  52. ^ Galasso, Giuseppe (1972). Storia d'Italia 1: I caratteri originali. Turin: Einaudi. pp. 509–10 
  53. ^ Napoleon Bonaparte, "The Economy of the Empire in Italy: Instructions from Napoleon to Eugène, Viceroy of Italy," Exploring the European Past: Texts & Images, Second Edition, ed. Timothy E. Gregory (Mason: Thomson, 2007), 65–66.
  54. ^ Mack Smith, Denis (1997). Modern Italy; A Political History. Ann Arbor: The University of Michigan Press. ISBN 0-472-10895-6
  55. ^ (Bosworth (2005), pp. 49.)
  56. ^ Burgwyn, H. James: Italian foreign policy in the interwar period, 1918–1940. Greenwood Publishing Group, 1997. Page 4. ISBN 0-275-94877-3
  57. ^ Schindler, John R.: Isonzo: The Forgotten Sacrifice of the Great War. Greenwood Publishing Group, 2001. Page 303. ISBN 0-275-97204-6
  58. ^ Mack Smith, Denis: Mussolini. Knopf, 1982. Page 31. ISBN 0-394-50694-4
  59. ^ Mortara, G (1925). La Salute pubblica in Italia durante e dopo la Guerra. New Haven: Yale University Press 
  60. ^ Italy – Britannica Online Encyclopedia”. Britannica.com. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/297474/Italy#. Accesat la 2 august 2010. 
  61. ^ Adrian Lyttelton (editor), "Liberal and fascist Italy, 1900–1945", Oxford University Press, 2002. pp. 13
  62. ^ Damage Foreshadows A-Bomb Test , 1946/06/06 (1946). Universal Newsreel. http://www.archive.org/details/1946-06-06_Damage_Foreshadows_A-Bomb_Test. Accesat la 22 februarie 2012. 
  63. ^ Italia 1946: le donne al voto, dossier a cura di Mariachiara Fugazza e Silvia Cassamagnaghi” (PDF). http://www.insmli.it/pubblicazioni/35/Voto%20donne%20versione%20def.pdf. Accesat la 30 mai 2011. 
  64. ^ Commissione parlamentare d'inchiesta sul terrorismo in Italia e sulle cause della mancata individuazione dei responsabili delle stragi (Parliamentary investigative commission on terrorism in Italy and the failure to identify the perpetrators)” (în it). 1995. Arhivat din original la 19 august 2006. https://web.archive.org/web/20060819211212/http://www.isn.ethz.ch/php/documents/collection_gladio/report_ital_senate.pdf. Accesat la 2 mai 2006. 
  65. ^ en / it / fr /de Secret Warfare: Operation Gladio and NATO's Stay-Behind Armies”. Swiss Federal Institute of Technology / International Relation and Security Network. Arhivat din original la 25 aprilie 2006. https://web.archive.org/web/20060425182721/http://www.isn.ethz.ch/php/collections/coll_gladio.htm#Documents. Accesat la 2 mai 2006. 
  66. ^ Clarion: Philip Willan, Guardian, 24 June 2000, page 19”. Cambridgeclarion.org. 24 iunie 2000. http://www.cambridgeclarion.org/press_cuttings/us.terrorism_graun_24jun2000.html. Accesat la 24 aprilie 2010. 
  67. ^ Morphometric and hydrological characteristics of some important Italian lakes”. Largo Tonolli 50, 28922 Verbania Pallanza: Istituto per lo Studio degli Ecosistemi. http://www.iii.to.cnr.it/limnol/cicloac/lagit.htm. Accesat la 3 martie 2010. [nefuncțională]
  68. ^ Italy – Environment”. Dev.prenhall.com. http://dev.prenhall.com/divisions/hss/worldreference/IT/environment.html. Accesat la 2 august 2010. [nefuncțională]
  69. ^ National Parks in Italy”. Parks.it. 1995–2010. http://www.parks.it/indice/NatParks.html. Accesat la 15 martie 2010. 
  70. ^ REN21 (15 iulie 2010). „Renewables 2010 Global Status Report”. REN21. http://www.ren21.net/Portals/97/documents/GSR/REN21_GSR2011.pdf. Accesat la 16 iulie 2010. [nefuncțională]
  71. ^ Photovoltaic energy barometer 2010 – EurObserv’ER. http://www.eurobserv-er.org/pdf/baro196.asp. Accesat la 30 octombrie 2010. 
  72. ^ World Wind Energy Report 2010” (PDF). Report. World Wind Energy Association. 1 februarie 2011. http://www.wwindea.org/home/images/stories/pdfs/worldwindenergyreport2010_s.pdf. Accesat la 8 august 2011. 
  73. ^ wwea
  74. ^ Italy – Environment”. Encyclopedia of the Nations. http://www.nationsencyclopedia.com/Europe/Italy-ENVIRONMENT.html. Accesat la 7 aprilie 2010. 
  75. ^ United Nations Statistics Division, Millennium Development Goals indicators: Carbon dioxide emissions (Format:CO2), thousand metric tons of Format:CO2 (collected by CDIAC)
  76. ^ [1][nefuncțională]
  77. ^ Duncan Kennedy (14 iunie 2011). „Italy nuclear: Berlusconi accepts referendum blow”. Bbc.co.uk. http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-13741105. Accesat la 20 aprilie 2013. 
  78. ^ Nick Squires (2 octombrie 2009). „Sicily mudslide leaves scores dead”. The Daily Telegraph (Londra). http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/italy/6255575/Sicily-mudslide-leaves-scores-dead.html#. Accesat la 2 octombrie 2009. 
  79. ^ Adriana Rigutti, Meteorologia, Giunti, p, 95, 2009.
  80. ^ Thomas A. Blair, Climatology: General and Regional, Prentice Hall pages 131–132
  81. ^ Climate Atlas of Italy”. Network of the Air Force Meteorological Service. http://clima.meteoam.it/atlanteClimatico.php?ling=eng. Accesat la 30 septembrie 2012. 
  82. ^ Smyth, Howard McGaw Italy: From Fascism to the Republic (1943–1946) The Western Political Quarterly vol. 1 no. 3 (pp. 205–222), septembrie 1948
  83. ^ Elezioni politiche 2013 ,Riepilogo Nazionale”. Il Sole 24 Ore. http://www.ilsole24ore.com/speciali/2013/elezioni/risultati/politiche/static/italia.shtml. Accesat la 6 decembrie 2014. 
  84. ^ Claudio Tucci (11 noiembrie 2008). „Confesercenti, la crisi economica rende ancor più pericolosa la mafia” (în Italian). Confesercenti. Ilsole24ore.com. http://www.ilsole24ore.com/art/SoleOnLine4/Economia%20e%20Lavoro/2008/11/confesercenti-mafia-racket-pizzo.shtml?uuid=20ff3b9c-afe7-11dd-8057-9c09c8bfa449. Accesat la 21 aprilie 2011. 
  85. ^ Nick Squires (9 ianuarie 2010). „Italy claims finally defeating the mafia”. The Daily Telegraph. http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/italy/6957240/Italy-claims-finally-defeating-the-mafia.html. Accesat la 21 aprilie 2011. 
  86. ^ Kiefer, Peter (22 octombrie 2007). „Mafia crime is 7% of GDP in Italy, group reports”. The New York Times. http://www.nytimes.com/2007/10/22/world/europe/22iht-italy.4.8001812.html?_r=1. Accesat la 19 aprilie 2011. 
  87. ^ Maria Loi (1 octombrie 2009). „Rapporto Censis: 13 milioni di italiani convivono con la mafia” (în Italian). Censis. Antimafia Duemila. http://www.antimafiaduemila.com/content/view/20052/78/. Accesat la 21 aprilie 2011. [nefuncțională]
  88. ^ Kington, Tom (1 octombrie 2009). „Mafia's influence hovers over 13m Italians, says report”. The Guardian (London). http://www.guardian.co.uk/world/2009/oct/01/mafia-influence-hovers-over-italians. Accesat la 5 mai 2010. 
  89. ^ ANSA (14 martie 2011). „Italy: Anti-mafia police arrest 35 suspects in northern Lombardy region”. adnkronos.com. Mafia Today. http://mafiatoday.com/sicilian-mafia-ndrangheta/italy-anti-mafia-police-arrest-35-suspects-in-northern-lombardy-region/. Accesat la 21 aprilie 2011. 
  90. ^ Crime Statistics > Murders (per capita) (most recent) by country”. NationMaster.com. http://www.nationmaster.com/graph/cri_mur_percap-crime-murders-per-capita. Accesat la 4 aprilie 2010. 
  91. ^ MISSIONI/ATTIVITA’ INTERNAZIONALI DAL 01.10.2013 AL 31.12.2013 - SITUAZIONE AL 11.12.2013”. Italian Ministry of Defence. http://www.difesa.it/OperazioniMilitari/Documents/SIT%20ANNO%202013%20al%2011%20dicembre%202013.pdf. Accesat la 27 ianuarie 2014. 
  92. ^ "Italian soldiers leave for Lebanon Corriere della Sera, 30 august 2006
  93. ^ Italy donates 60 million euros to PA”. Ma'an News Agency. 4 septembrie 2013. http://www.maannews.net/eng/ViewDetails.aspx?ID=626926. Accesat la 27 ianuarie 2014. 
  94. ^ Law n°226 of August 23, 2004”. Camera.it. http://www.camera.it/parlam/leggi/04226l.htm. Accesat la 13 iulie 2012. 
  95. ^ "The Military Balance 2010", pp. 141–145. International Institute for Strategic Studies, 3 februarie 2010.
  96. ^ Ministerul Italian al Apărării⁠(en). „Nota aggiuntiva allo stato di previsione per la Difesa per l'anno 2009” (în italiană). http://web.archive.org/web/20110504073613/http://www.difesa.it/NR/rdonlyres/5EF11493-59DD-4FB7-8485-F4258D9F5891/0/Nota_Aggiuntiva_2009.pdf. Accesat la 11 iulie 2014. 
  97. ^ Hans M. Kristensen / Natural Resources Defense Council (2005). „NRDC: U.S. Nuclear Weapons in Europe – part 1” (PDF). http://www.nrdc.org/nuclear/euro/euro_pt1.pdf. Accesat la 30 mai 2011. 
  98. ^ Marina Militare (Italian military navy website)” (în Italian). Marina.difesa.it. http://www.marina.difesa.it/. Accesat la 30 mai 2011. 
  99. ^ The Carabinieri Force is linked to the Ministry of Defence”. Carabinieri. http://www.carabinieri.it/Internet/Multilingua/EN/GoverningBodies/. Accesat la 14 mai 2010. 
  100. ^ Ilan Brat; Jeffrey McCracken; Dana Cimilluca (9 noiembrie 2009). „Hershey Plots Cadbury Bid”. The Wall Street Journal. http://online.wsj.com/article/SB10001424052748704782304574542002270073692.html. „[Ferrero] is known for the secrecy with which it guards its chocolate recipes and its management decisions.” 
  101. ^ Sensenbrenner, Frank; Arcelli, Angelo Federico. „Italy's Economy Is Much Stronger Than It Seems”. The Huffington Post. http://www.huffingtonpost.com/frank-sensenbrenner/italy-economy_b_3401988.html. Accesat la 25 noiembrie 2014. 
  102. ^ Dadush, Uri. „Is the Italian Economy on the Mend?”. Carnegie Europe. http://carnegieeurope.eu/publications/?fa=50565&reloadFlag=1. Accesat la 25 noiembrie 2014. 
  103. ^ Doing Business in Italy: 2014 Country Commercial Guide for U.S. Companies”. United States Commercial Service. http://www.export.gov/italy/static/2014%20CCG%20Italy_Latest_eg_it_076513.pdf. Accesat la 25 noiembrie 2014. 
  104. ^ GDP per capita in the Member States ranged from 47% to 271% of the EU27 average in 2012”. Eurostat. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-19062013-BP/EN/2-19062013-BP-EN.PDF. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  105. ^ Euro area unemployment rate at 11.5%”. Eurostat. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/3-31102014-BP/EN/3-31102014-BP-EN.PDF. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  106. ^ The Global Creativity Index 2011”. Martin Prosperity Institute. http://martinprosperity.org/media/GCI%20Report%20Sep%202011.pdf. Accesat la 26 noiembrie 2014. 
  107. ^ Aksoy, M. Ataman; Ng, Francis. „The Evolution of Agricultural Trade Flows”. The World Bank. https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/10986/3793/WPS5308.pdf?sequence=1. Accesat la 25 noiembrie 2014. 
  108. ^ Pisa, Nick (12 iunie 2011). „Italy overtakes France to become world's largest wine producer”. The Telegraph. http://www.telegraph.co.uk/foodanddrink/wine/8571222/Italy-overtakes-France-to-become-worlds-largest-wine-producer.html. Accesat la 17 august 2011. 
  109. ^ Automotive Market Sector Profile - Italy”. The Canadian Trade Commissioner Service. http://www.enterprisecanadanetwork.ca/_uploads/resources/Automotive-Market-Sector-Profile-Italy.pdf. Accesat la 26 noiembrie 2014. 
  110. ^ Data & Trends of the European Food and Drink Industry 2013-2014”. FoodDrinkEurope. http://www.fooddrinkeurope.eu/uploads/publications_documents/Data__Trends_of_the_European_Food_and_Drink_Industry_2013-2014.pdf. Accesat la 26 noiembrie 2014. 
  111. ^ Italy fashion industry back to growth in 2014”. Reuters. http://uk.reuters.com/article/2014/01/10/uk-italy-fashion-growth-idUKBREA0912220140110. Accesat la 26 noiembrie 2014. 
  112. ^ "Manufacturing, value added (current US$)". access in 20 February 2013.
  113. ^ Knowledge Economy Forum 2008: Innovative Small And Medium Enterprises Are Key To Europe & Central Asian Growth”. The World Bank. 19 mai 2005. http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES/ECAEXT/0,,contentMDK:21808326~menuPK:258604~pagePK:2865106~piPK:2865128~theSitePK:258599,00.html. Accesat la 17 iunie 2008. 
  114. ^ 2010 Press Releases – Trade to expand by 9.5% in 2010 after a dismal 2009, WTO reports – Press/598”. WTO. http://www.wto.org/english/news_e/pres10_e/pr598_e.htm. Accesat la 30 mai 2011. 
  115. ^ CIA – The World Factbook”. CIA. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/it.html. Accesat la 26 ianuarie 2011. 
  116. ^ UNWTO Tourism Highlights 2013 Edition”. United Nations World Tourism Organization. http://dtxtq4w60xqpw.cloudfront.net/sites/all/files/pdf/unwto_highlights14_en_hr_0.pdf. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  117. ^ Orsi, Roberto. „The Quiet Collapse of the Italian Economy”. The London School of Economics. http://blogs.lse.ac.uk/eurocrisispress/2013/04/23/the-quiet-collapse-of-the-italian-economy/. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  118. ^ Nicholas Crafts, Gianni Toniolo (1996). Economic growth in Europe since 1945. Cambridge University Press. p. 428. ISBN 0-521-49627-6 
  119. ^ Balcerowicz, Leszek. „Economic Growth in the European Union”. The Lisbon Council. http://www.lisboncouncil.net/growth/documents/LISBON_COUNCIL_Economic_Growth_in_the_EU%20(1).pdf. Accesat la 8 octombrie 2014. 
  120. ^ "Secular stagnation" in graphics”. The Economist. http://www.economist.com/blogs/graphicdetail/2014/11/secular-stagnation-graphics. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  121. ^ Government debt increased to 93.9% of GDP in euro area and to 88.0% in EU28”. Eurostat. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-22072014-AP/EN/2-22072014-AP-EN.PDF. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  122. ^ Could Italy Be Better Off than its Peers?”. CNBC. 18 mai 2010. http://www.cnbc.com/id/37207942/Could_Italy_Be_Better_Off_than_its_Peers. Accesat la 30 mai 2011. 
  123. ^ Household debt and the OECD's surveillance of member states”. OECD Economics Department. http://www.nationalbanken.dk/da/om_nationalbanken/oekonomisk_forskning/Documents/4_Household%20debt%20and%20the%20OECD's%20surveillance%20of%20member%20states%20by%20Christophe%20Andr%C3%A9.pdf. Accesat la 26 noiembrie 2014. 
  124. ^ Oh for a new risorgimento”. The Economist. http://www.economist.com/node/18780831. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  125. ^ Hartă economică a Italiei pe comune (click pentru a mări și a obține detalii)
  126. ^ Energy imports, net (% of energy use)”. World Bank. http://data.worldbank.org/indicator/EG.IMP.CONS.ZS. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  127. ^ Eurostat. „Energy, transport and environment indicators. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-DK-08-001/EN/KS-DK-08-001-EN.PDF. Accesat la 10 mai 2009. 
  128. ^ Eurostat. „Panorama of energy. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-GH-09-001/EN/KS-GH-09-001-EN.PDF. Accesat la 10 mai 2009. 
  129. ^ 2014 Index of Economic Freedom. http://www.heritage.org/index/ranking. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  130. ^ Index of Economic Freedom”. The Heritage Foundation. Arhivat din original la 3 mai 2008. https://web.archive.org/web/20080503060552/http://www.heritage.org/research/features/index/country.cfm?ID=Italy. Accesat la 4 noiembrie 2008. 
  131. ^ Kiefer, Peter (22 octombrie 2007). „Mafia crime is 7% of GDP in Italy, group reports”. New York Times. http://www.nytimes.com/2007/10/22/world/europe/22iht-italy.4.8001812.html. 
  132. ^ Frecciarossa 1000 in Figures”. Ferrovie dello Stato Italiane. http://www.fsitaliane.it/fsi-en/GROUP/Safety-and-Technology/Frecciarossa1000:-the-train-of-the-future/Frecciarossa-1000-in-Figures. Accesat la 24 noiembrie 2014. 
  133. ^ a b European Commission. „Panorama of Transport” (PDF). http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-DA-07-001/EN/KS-DA-07-001-EN.PDF. Accesat la 3 mai 2009. 
  134. ^ National demographic balance, 2013”. Istat. http://www.istat.it/it/files/2014/06/Bilanciodemografico_2013_def.pdf?title=Bilancio+demografico+nazionale+-+16%2Fgiu%2F2014+-+Testo+integrale.pdf. Accesat la 1 octombrie 2014. 
  135. ^ EUROSTAT. „Ageing characterises the demographic perspectives of the European societies – Issue number 72/2008. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-SF-08-072/EN/KS-SF-08-072-EN.PDF. Accesat la 28 aprilie 2009. 
  136. ^ ISTAT. „Crude birth rates, mortality rates and marriage rates 2005–2008” (în it). http://demo.istat.it/altridati/indicatori/2008/Tab_1.pdf. Accesat la 10 mai 2009. 
  137. ^ ISTAT. „Average number of children born per woman 2005–2008” (în italiană). http://demo.istat.it/altridati/indicatori/2008/Tab_4.pdf. Accesat la 3 mai 2009. 
  138. ^ Previsioni della popolazione, 2011 - 2065, dati al 1° gennaio”. Demo.istat.it. http://demo.istat.it/uniprev2011/index.html?lingua=ita. Accesat la 12 martie 2013. 
  139. ^ Causes of the Italian mass emigration”. ThinkQuest Library. 15 august 1999. Arhivat din original la 1 iulie 2009. http://web.archive.org/web/20090701010600/http://library.thinkquest.org/26786/en/articles/view.php3?arKey=4&paKey=7&loKey=0&evKey=&toKey=&torKey=&tolKey=. Accesat la 11 august 2014. 
  140. ^ Favero, Luigi e Tassello, Graziano. Cent'anni di emigrazione italiana (1861 - 1961) Introduction
  141. ^ Statistiche del Ministero dell'Interno
  142. ^ Lee, Adam (3 aprilie 2006). „Unos 20 millones de personas que viven en la Argentina tienen algún grado de descendencia italiana” (în spaniolă). http://www.asteriscos.tv/dossier-3.html. Accesat la 27 iunie 2008. 
  143. ^ Consulta Nazionale Emigrazione. Progetto ITENETs – “Gli italiani in Brasile”; pp. 11, 19 . Accesat la 10 septembrie 2008.
  144. ^ Ethnic origins, 2006 counts, for Uruguay, provinces and territories – 20% sample data. http://www.hotelsclick.com/hoteles/UY/Uruguay-DEMOGRAF%C3%ADA-5.html. 
  145. ^ Santander Laya-Garrido, Alfonso. Los Italianos forjadores de la nacionalidad y del desarrollo economico en Venezuela. Editorial Vadell. Valencia, 1978
  146. ^ American FactFinder, United States Census Bureau. „U.S Census Bureau – Selected Population Profile in the United States”. American FactFinder, United States Census Bureau. http://factfinder.census.gov/servlet/IPTable?_bm=y&-reg=ACS_2006_EST_G00_S0201:543;ACS_2006_EST_G00_S0201PR:543;ACS_2006_EST_G00_S0201T:543;ACS_2006_EST_G00_S0201TPR:543&-qr_name=ACS_2006_EST_G00_S0201&-qr_name=ACS_2006_EST_G00_S0201PR&-qr_name=ACS_2006_EST_G00_S0201T&-qr_name=ACS_2006_EST_G00_S0201TPR&-ds_name=ACS_2006_EST_G00_&-TABLE_NAMEX=&-ci_type=A&-redoLog=true&-charIterations=047&-geo_id=01000US&-geo_id=NBSP&-format=&-_lang=en. Accesat la 30 mai 2011. [nefuncțională]
  147. ^ Ethnic origins, 2006 counts, for Canada, provinces and territories – 20% sample data. http://www12.statcan.ca/english/census06/data/highlights/ethnic/pages/Page.cfm?Lang=E&Geo=PR&Code=01&Data=Count&Table=2&StartRec=1&Sort=3&Display=All&CSDFilter=5000. 
  148. ^ 20680-Ancestry by Country of Birth of Parents – Time Series Statistics (2001, 2006 Census Years) – Australia”. Australian Bureau of Statistics. 27 iunie 2007. http://www.censusdata.abs.gov.au/ABSNavigation/prenav/ViewData?action=404&documentproductno=0&documenttype=Details&order=1&tabname=Details&areacode=0&issue=2006&producttype=Census%20Tables&javascript=true&textversion=false&navmapdisplayed=true&breadcrumb=LPTD&&collection=Census&period=2006&productlabel=Ancestry%20by%20Country%20of%20Birth%20of%20Parents%20-%20Time%20Series%20Statistics%20(2001,%202006%20Census%20Years)&producttype=Census%20Tables&method=Place%20of%20Usual%20Residence&topic=Ancestry&. Accesat la 30 decembrie 2008. 
  149. ^ "The Cambridge survey of world migration". Robin Cohen (1995). Cambridge University Press. p. 143. ISBN 0-521-44405-5
  150. ^ La popolazione straniera residente in Italia” (în italiană) (PDF). ISTAT. 22 septembrie 2011. http://www.istat.it/it/files/2011/09/ReportStranieriResidenti.pdf?title=Stranieri+residenti+in+Italia+-+22/set/2011+-+Testo+integrale.pdf. Accesat la 23 ianuarie 2013. 
  151. ^ Statistiche demografiche ISTAT. http://demo.istat.it/str2013/index_e.html. 
  152. ^ Allen, Beverly (1997). Revisioning Italy national identity and global culture. Minneapolis: University of Minnesota Press. p. 169. ISBN 978-0816627271 
  153. ^ Resident Foreigners on 1st January by age and sex Year 2014”. Istat. http://demo.istat.it/strasa2014/index_e.html. Accesat la 1 octombrie 2014. 
  154. ^ La popolazione straniera residente in Italia al 1° gennaio 2009 [Populația străină rezidentă în Italia la 1 ianuarie 2009]” (în italiană) (PDF). Istat. 8 octombrie 2009. pp. 1–3. http://www.istat.it/salastampa/comunicati/non_calendario/20091008_00/testointegrale20091008.pdf. Accesat la 27 octombrie 2009. 
  155. ^ Elisabeth Rosenthal, "Italy cracks down on illegal immigration". The Boston Globe. 16 mai 2008.
  156. ^ "Milan police in Chinatown clash". BBC News. 13 aprilie 2007.
  157. ^ "EUROPE: Home to Roma, And No Place for Them". IPS ipsnews.net.
  158. ^ Balkan Investigative Reporting Network”. Birn.eu.com. 8 noiembrie 2007. http://www.birn.eu.com/en/111/15/5745/. Accesat la 4 noiembrie 2008. 
  159. ^ Chronology of Albanian Immigration to Italy
  160. ^ Legge 15 Dicembre 1999, n. 482 " Norme in materia di tutela delle minoranze linguistiche storiche " pubblicata nella Gazzetta Ufficiale n. 297 del 20 dicembre 1999”. Italian Parliament. http://www.camera.it/parlam/leggi/99482l.htm. Accesat la 2 decembrie 2014. 
  161. ^ Italian language Ethnologue.com
  162. ^ Eurobarometer – Europeans and their languagesPDF (485 KB), februarie 2006
  163. ^ Nationalencyklopedin "Världens 100 största språk 2007" The World's 100 Largest Languages in 2007
  164. ^ Italian language University of Leicester
  165. ^ Italian language – Britannica Online Encyclopedia”. Britannica.com. 3 noiembrie 2008. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/297241/Italian-language. Accesat la 19 noiembrie 2009. 
  166. ^ Norme in materia di tutela delle minoranze linguistiche storiche, Parlamentul italian, http://www.parlamento.it/parlam/leggi/99482l.htm 
  167. ^ [L.cost. 26 febbraio 1948, n. 4, Statuto speciale per la Valle d'Aosta; L.cost. 26 febbraio 1948, n. 5, Statuto speciale per il Trentino-Alto Adige; L.cost. 31 gennaio 1963, n. 1, Statuto speciale della Regione Friuli Venezia Giulia]
  168. ^ Linguistic diversity among foreign citizens in Italy”. Institutul Național Italian de Statistică. http://www.istat.it/en/archive/129304. Accesat la 27 iulie 2014. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Italia

Vezi și[modificare | modificare sursă]