Naționalism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni.

Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică: naționalismul se referă la Dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă la Dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu și tinde a defini statele pe bază teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de populație; de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli [1] .

În domeniul artelor, romantismul este cunoscut a avea în naționalism un aspect important.

Naționalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe Mazzini și Garibaldi sunt promotorii ideii de reînviere a istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din Italia.

Mișcările în spectrul politic-ideologic apropiat naționalismului sunt diverse, ori ca element programatic, ori ca formă de propagandă. În secolul al XX-lea interpretarea eronată a anumitor date științifice din acea epocă (privind biologia speciei umane Homo sapiens, antropologia și ereditatea) și amestecul acestor interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul, concretizat prin mișcări de extremă dreaptă ca fascismul sau nazismul, care socoteau „neamul” ca un „organism biologic”.

Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună minorităților conlocuitoare. Naționalismul de tip șovin sau xenofob, dimpotrivă, li se opune. Raportat la specificul românesc, naționalismul șovin și antiromânesc din anumite țări folosește faptul că vorbitorii limbii române din afara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că aceștia nu ar aparține neamului (etniei și sferei culturale și istorice românești), mergându-se până la negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă.

Naționalismul european interbelic și postbelic[modificare | modificare sursă]

Ideile naționaliste au apărut inevitabil la sfârșitul secolului XVIII, odată cu dezvoltarea europeană a ideologiilor de emancipare națională care susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne, mai ales acolo unde popoarele autohtone trăiau de mult timp în teritorii aflate sub stăpânire străină, nefiind suverane. Aceste mișcări au condus la apariția unor state noi precum Germania, Italia, România.

În a doua treime a secolului XX, naționalismul european promovat își pierde înțelesul inițial și tinde către ultra-naționalism și extremism, caracterizat prin rasism și xenofobie, cu precădere în statele cu regim dictatorial, conduse de partide fasciste. În Europa, la jumătatea secolului, cel de-Al Doilea Război Mondial se încheie prin prăbușirea puterilor ultra-naționaliste și prin preluarea parțială a naționalismului de către regimurile comuniste, în care neamul și patria se confundă cu poporul muncitor și glia, xenofobia adresându-se de acum încolo nu minorităților conlocuitoare sau popoarelor vecine, ci unor cercuri, dar, prin extensie, și unor cetățeni din tabăra imperialistă cu care doar autoritățile aveau dreptul să aibă contacte (strict controlate). Acest nou naționalism roșu păstrează însă ideea că dreptul neamului justifică negarea drepturilor cetățenilor, și că națiunea trebuie să fie condusă ferm de un lider necontestat și glorificat.[2] Abia la sfârșitul secolului XX, prăbușirea comunismului și extinderea Uniunii Europene încep să șteargă din naționalism aspectele intolerante și antidemocratice, în ciuda anumitor politicieni sau lideri culturali care continuă să promoveze un naționalism xenofob.[3]

Ideologi[modificare | modificare sursă]

Naționalismul în România[modificare | modificare sursă]

Ideile naționaliste în România, specifice evoluției istorice din Europa de la sfârșitul secolului XVIII, au însoțit apariția statului modern românesc.

Naționalismul romantic în România a apărut în secolul XIX și s-a manifestat atât în principatele române, cât și în provinciile aflate sub dominație străină. Echivalentul românesc pe plan literar al mișcării italiene Risorgimento a fost mișcarea literar-politică "Deșteptătorii neamului", în frunte cu poetul Vasile Alecsandri, ce milita pentru emanciparea națională a românilor și avea un caracter patriotic. Acest naționalism romantic era caracterizat prin grija pentru reconstrucția valorilor trecutului, importanța acordată originii latine și istoriei naționale, promovarea tradițiilor, obiceiurilor și datinilor naționale; pe latura socială, ideologiile mișcărilor românești de emancipare națională promovau desființarea privilegiilor tradiționale ale celor de alte etnii, din statele în care trăiau românii, și egalitatea românilor de pretutindeni, atât cu minoritățile conlocuitoare (în general dominante, cu excepția romilor, bulgarilor, rutenilor sau lipovenilor), cât și între ei.

Ideologi[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^
  2. ^ Catherine Durandin, Istoria Românilor, ed. Inst. European, București, 1998.
  3. ^ Cei mai vestiți dintre liderii, unii foști comuniști, care au trecut la forme mai mult sau mai puțin xenofobe de naționalism, sunt Vladimir Jirinovski în Rusia, Lech Kaczyński în Polonia, Viktor Orbán în Ungaria, Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor în România sau Slobodan Miloșevici în Sârbia.

Legături externe[modificare | modificare sursă]