Românizare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Românizarea este un fenomen complex de transformare socială, economică, juridică și mentală, desfășurat pe teritoriul statului român modern și, după 1918, în teritoriile asupra cărora Regatul României și-a extins autoritatea.[1]

Principalii vectori ai afirmării identității naționale românești au fost alfabetizarea și urbanizarea de la sfârșitul secolului al XIX-lea.[2] Spre deosebire de vestul continentului european, unde identitatea națională s-a format ca o exigență a industrializării, naționalismul est-european interbelic a fost motivat mai mult politic decât economic.[3]

După primul război mondial conducerea Regatului României a formulat politici de unificare a sistemelor de învățământ din provinciile românești. Din punct de vedere ideologic, statul român a recurs la naționalismul integral și la un antisemitism clădit pe o mai veche tradiție antievreiască, alimentată după 1918 de insecuritatea adusă de extindere și de diluția etnică a României.[4] "În perioada interbelică, guvernul român de la București a căutat, fără să găsească, modalitățile adecvate de a face față complexității ivite în noua conjunctură. Vechea minoritate evreiască, socotită periculoasă în Regat, s-a văzut acum flancată de noile grupuri minoritare ardelenești și bucovinene (maghiari, germani și ruteni) sau basarabene (ruși)."[5] Statul român a procedat la restrângerea drepturilor, la marginalizarea și presiunile loialiste asupra minorităților, în locul unor tactici ale cooptării persuasive.[6]

Cronologie[modificare | modificare sursă]

  • trecerea, între sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, la limba română în liturghie (până atunci slavonă) și în domeniul politic în care până atunci se foloseau limbile slavonă și greaca);
  • secularizarea, în 1864-65, de către guvernul lui Alexandru Ioan Cuza, a moșiilor mânăstirilor închinate (ale căror venituri mergeau la Muntele Athos și la patriarhatul de la Constantinopol) ;
  • înlocuirea, între 1889 și 1940, a limbii aromâne prin limba română, în școlile finanțate de statul român în Balcani, pentru Vlahii de acolo ;
  • adoptarea, de către guvernul lui Octavian Goga, a unui numerus clausus în universități și în anumite profesiuni, limitând numărul minoritarilor (adesea mai înstăriți și mai educați decât românii, mai ales în teritoriile fost austro-ungare sau rusești) și rezervând un procent de cel puțin 70 până la 80 % românilor (până atunci, socotiți mai defavorizați) ;
  • confiscarea, de către dictatura generalului Ion Antonescu, între 1941 și 1944, a întreprinderilor aparținând Evreilor ;
  • folosirea, de către dictatura comunistă, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, a ideilor naționaliste, în locul celor internaționaliste și pro-sovietice propovăduite mai înainte, și limitarea cursurilor, spectacolelor și publicațiilor în limbi minoritare[7] ;

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • DEX '98, Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, 1998, articol : "Românizare"
  • Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 1997

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina, München 2001, pag. 19.
  2. ^ Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare, București 1998, pag. 15. [original Cultural Politics in Greater Romania, Cornell University Press 1995]
  3. ^ Idem.
  4. ^ Livezeanu, Op. cit., 226.
  5. ^ Ovidiu Pecican, România. Ziua Națională, România Liberă, 4 decembrie 2010 (accesat 20 decembrie 2010).
  6. ^ Idem.
  7. ^ Cercetătoarea franceză Catherine Durandin, specialistă a istoriei României, a denumit această politică: Național-Comunism