Portugalia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Portugalia
Republica Portugheză
República Portuguesa
Drapelul Portugaliei Stema Portugaliei[*]
Drapelul Portugaliei Stema Portugaliei[*]
EU-Portugal with islands circled.svg
LocationPortugal.svg
Geografie
Suprafață  
 - totală 92.212 km² (locul 111)
Apă (%) 0,5 %
Cel mai înalt punct Muntele Pico[*] (2.351 m) Modificați la Wikidata
Cel mai jos punct Oceanul Atlantic (0 m) Modificați la Wikidata
Cel mai mare oraș Lisabona
Vecini Spania Modificați la Wikidata
Fus orar WET (UTC+ 0)
Ora de vară WEST (UTC+ 1)
Populație
Populație  
 - Recensământ 2013 10.457.295 Modificați la Wikidata
Densitate 115 loc/km²
 - Estimare 2012 10.487.289 (locul 80)
Limbi oficiale portugheză[ib 1]
Etnonim portughezi (pl.)
portughez (masc.)
portugheză (fem.) Modificați la Wikidata
Guvernare
Sistem politic Republică semi-prezidențială
Președinte al Portugaliei⁠(d) Marcelo Rebelo de Sousa Modificați la Wikidata
Prim-ministru al Portugaliei⁠(d) António Costa Modificați la Wikidata
Legislativ Adunarea Republicii Portugalia
Capitala Lisabona Modificați la Wikidata
Istorie
Stat independent
Fondarea Portugaliei 868
Suveranitatea Portugaliei 24 iunie 1128
Regatul Portugaliei 26 iulie 1139
Republica Portugheză 5 octombrie 1910
Aderare la UE 1 ianuarie 1986
Economie
PIB (PPC)
 - Total 307.818.132.721,61 dolar Geary-Khamis[4]
 - Pe cap de locuitor 28.760 dolar Geary-Khamis[6]
PIB (nominal)
 - Total 230.116.912.513 $[3]
 - Pe cap de locuitor 19.222,15 $[5]
Gini(2011) 34.2[1] (mediu)
IDU Modificați la Wikidata0,645
Monedă Euro (EUR)[ib 3] Modificați la Wikidata
Coduri și identificatori
Cod CIO POR Modificați la Wikidata
Cod mobil 268 Modificați la Wikidata
Prefix telefonic +351
ISO 3166-2 PT
Domeniu Internet .pt[ib 2]
  1. ^ Limba mirandeză este cooficială în Miranda do Douro.
  2. ^ Se poate și folosi domeniul .eu, pentru că Portugalia face parte din Uniunea Europeană.
  3. ^ Până în 2002: escudo portughez.
Portugalia (vedere din satelit)

Portugalia (portugheză: pronounție în portugheză: /puɾtuˈɣaɫ/), oficial Republica Portugheză (portugheză República Portuguesa) (Portugheză: pronounție în portugheză: /ʁɨ'publikɐ puɾtu'ɣezɐ/), este o țară în Peninsula Iberică din Europa de Sud-Vest. Este cea mai vestică țară din Europa continentală. La vest și sud are coastă la Oceanul Atlantic, iar la est și nord se învecinează cu SpaniaFrontiera dintre Portugalia și Spania⁠(d) are 1214 km lungime și este considerată cea mai lungă graniță neîntreruptă în cadrul Uniunii Europene. Republica include, de asemenea, arhipelagurile Azore și Madeira din Atlantic, ambele regiuni autonome cu propriile lor guverne regionale⁠(d).

Teritoriul Portugaliei moderne a fost locuit permanent, invadat și subiect de dispute armate încă din vremuri preistorice⁠(d). Precelții⁠(d), celții, cartaginezii și romanii au fost urmați de invaziile vizigoților și suebilor germanici. În 711, Peninsula Iberică a fost invadată de către Mauri, Portugalia devenind parte din Al-Andalusul musulman. Portugalia s-a născut ca stat în urma Reconquistei creștine, iar în 1139, Afonso Henriques a fost proclamat rege al Portugaliei, astfel stabilind independența acestui stat.[7]

În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Portugalia și-a creat primul imperiu global, devenind una dintre cele mai mari puter economice, politice și militare.[8][9][10] În acest timp, exploratorii portughezi au efectuat călătorii maritime de pionierat în Epoca Marilor Descoperiri, în special sub patronaj regal al principelui Henric Navigatorul și al regelui João al II-lea, descoperiri notabile fiind cea a lui Vasco da Gama, care a găsit o rută spre India pe mare (1497-98), dar și descoperirea Braziliei (1500), și ajungerea la Capul Bunei Speranțe. În această perioadă, Portugalia a monopolizat comerțul cu mirodenii în Europa, iar Imperiul Portughez s-a extins cu campaniile militare efectuate în Asia. Distrugerea Lisabonei în cutremurul din 1755, apoi ocupația străină din timpul Războaielor Napoleoniene, independența Braziliei⁠(d) (1822), și Războaiele Liberale⁠(d) (1828-34), au lăsat Portugalia slăbită de război și cu influența mondială diminuată.[11]

După ce revoluția din 1910 a abolit monarhia, a fost proclamată democratica, dar instabila Primă Republică Portugheză, înlocuită ulterior de regimul autoritar de dreapta Estado Novo. Democrația a fost restabilită după Războiul Colonial Portughez și Revoluția Garoafelor în 1974. La scurt timp după aceea, s-a acordat independență aproape tuturor teritoriile de peste mări⁠(d),[12] ceea ce a marcat sfârșitul de celui mai îndelungat imperiu colonial. Portugalia a lăsat o profundă influență culturală și arhitecturală în întreaga lume⁠(d) și o moștenire de peste 250 de milioane de vorbitori de portugheză.

Portugalia este o țară dezvoltată , cu o economie avansată cu venituri mari și un nivel de trai înalt.[13][14][15] Este a 5-a cea mai pașnică țară din lume,[16] menținând o formă de guvernare republicană semiprezidențială.[17][18][19][20][21] Are a 18-lea cel mai mare progres social din lume, aflându-se înaintea altor țări vest-europene precum Franța, Spania și Italia.[22] Membru fondator al NATO și al Comunității Țărilor de Limbă Portugheză, este, de asemenea, membră a numeroase alte organizații internaționale, inclusiv Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, zona euro, și OCDE.

Portugalia este un pionier al reformei consumului de substanțe, decriminalizând posesia de droguri pentru uz personal în 2001.[23] După ani de investiții și cooperare, Portugalia a marcat un punct culminant al folosirii energiei regenerabile la nivel mondial⁠(d) în 2016, atunci când a reușit să se alimenteze timp de 107 ore consecutive exclusiv din energie hidroelectrică, eoliană și solară.[24]

Istoria[modificare | modificare sursă]

Istoria timpurie: precelții și celții[modificare | modificare sursă]

Citânia de Briteiros⁠(d), din Minho⁠(d), cel mai bine conservat sit portughez din Epoca Fierului și cultura Castro⁠(d).

Istoria timpurie a Portugaliei este una comună cu restul Peninsulei Iberice situată în sud-vestul Europei. Numele de Portugalia derivă din alăturarea denumirilor romano-celtice Portus Cale⁠(d). Regiunea a fost colonizată de precelți și celți, care au dat naștere popoarelor antice ale gallaecilor⁠(d), lusitanilor⁠(d), celticilor⁠(d) și cyneților⁠(d), și a fost vizitată de fenicieni și cartaginezi⁠(d), încorporată în dominioanele Republicii Romane ca provincia Lusitania și parțial Gallaecia, după 45 î.e.n. până la 298 e.n., recolonizată de suebi, buri⁠(d), și vizigoți, și cucerită de mauri. Alte influențe includ vestigii alane din secolul al V-lea, descoperite în Alenquer (din denumirea germanică veche Alankerk, de la Alan+kerk; cu sensul de templu al Alanilor), Coimbra și Lisabona.[25]

Regiunea Portugaliei de astăzi a fost locuită de omul de Neanderthal și apoi de către Homo sapiens, care cutreierau regiunea de nord a peninsulei Iberice.[26] Acestea erau societăți de subzistență care, deși nu aveau așezări prospere, erau oarecum organizate. Portugalia neolitică a experimentat domesticirea animalelor de pășunat, creșterea unor culturi de cereale și fluviale și pescuitul maritim.

Se crede de către unii cercetători că la începutul primului mileniu î.e.n., mai multe valuri de celți au invadat Portugalia din Europa Centrală și prin uniuni mixte cu populațiile locale au format diferite grupuri etnice, cu multe triburi.

Printre aceste triburi, cele mai de seamă au fost au fost calaicii sau gallaeci din nordul Portugaliei, lusitanii din centru⁠(d), la celticii din Alentejo⁠(d), și cyneții sau conii din Algarve⁠(d). Printre cele mai mici triburi sau sub-diviziuni de triburi s-au numărat bracarii, coelernii, equaesii, grovii, interamicii, leunii, luanquii, limicii, narbasii, nemetatii, paesurii, quaquernii, seurbii, tamaganii, tapolii, turdulii, Turduli Veteres, Turdulorum Oppida, turodii, și zoelae. Au fost înființate și câteva târguri mici, semi-permanente, de coastă (cum ar fi Tavira) în Algarve de către fenicieni-cartaginezi.

Lusitania și Gallaecia romane[modificare | modificare sursă]

Templul Roman din Évora⁠(d) este una dintre cele mai bine conservate structuri romane din țară.

Romanii au invadat Peninsula Iberică pentru prima oară în 219 î.e.n.În ultimele zile ale lui Iulius Cezar, aproape întreaga peninsulă a fost anexată Republicii Romane. Cartaginezii, inamicii Romei în Războaiele Punice, au fost expulzați din coloniile de pe coastă.

Cucerirea romană a ceea ce acum face parte din Portugalia modernă a durat aproape două sute de ani și a costat multe vieți de tineri soldați și ale celor care au fost condamnați la moarte sigură în sclavie în mine atunci când nu erau vânduți ca sclavi în alte părți ale imperiului. Cucerirea a trebuit să facă un pas înapoi în 150 î.e.n., când a izbucnit o răscoală în nord. Lusitanianii și alte triburi indigene, sub conducerea lui Viriathus⁠(d), au preluat controlul asupra întregii Iberii de vest.

Roma a trimis numeroase legiuni și cei mai buni generali ai săi în Lusitania să înăbușe revolta, dar fără nici un rezultat—lusitanii au continuat să cucerească teritoriu. Conducătorii romani au hotărât atunci să-și schimbe strategia: i-au mituit pe aliații lui Viriathus să-l omoare pe acesta. În 139 î.e.n., Viriathus a fost asasinat, și Tautalus a devenit lider.

Roma a instaurat un regim colonial. Romanizarea completă a Lusitaniei a fost desăvârșită abia în epoca vizigotă.

În 27 î.e.n., Lusitania a obținut statutul de provincie romană. Mai târziu, s-a mai înființat o provincie în Lusitania nordică, provincie cunoscută sub numele de Gallaecia, cu capitala în Bracara Augusta, astăzi Braga. Există încă multe ruine de castre (dealuri foritficate⁠(d)) în toată Portugalia modernă și rămășițe ale culturii Castro. Numeroase situri romane sunt împrăștiate în Portugalia actuală, unele așezări urbane fiind destul de mari, ca Conímbriga⁠(d) și Mirobriga⁠(d). Cea dintâi este una dintre cele mai mari așezări romane din Portugalia, aflată la 16 km de Coimbra, și aceasta dezvoltată pe locul unei foste localități romane, Aeminium⁠(d)). Situl are și un muzeu care expune obiectele găsite de arheologi în timpul săpăturilor.

Mai multe lucrări de inginerie, cum ar fi băile, templele, podurile, drumurile, circurile, teatrele și casele de locuit sunt conservate în întreaga țară. S-au găsit și monede, dintre care unele bătute în Lusitania, precum și numeroase piese de ceramică. Printre istoricii contemporani se numără Paulus Orosius (c. 375-418)[27] și Hydatius⁠(d) (c. 400-469), episcop de Aquae Flaviae⁠(d), care a relatat despre ultimii ani ai dominației romane și sosirea triburilor germanice.

Regatele germanice: suebii și vizigoții[modificare | modificare sursă]

regele sueb⁠(d) Miro⁠(d) și sf. Martin de Braga⁠(d) dintr-un manuscris din 1145 din De virtutibus quattuor de Martin.

La începutul secolul al V-lea, triburile germanice, anume suebii și vandalii (silingii și hasdingii), împreună cu aliații lor, sarmații și alanii, au invadat Peninsula Iberică unde aveau să-și întemeieze un regat. Regatul Suebilor⁠(d) a fost regatul germanic post-roman înființat în fostele provincii romane de Gallaecia-Lusitania.

Pe la 410 și în timpul secolului al VI-lea, el a devenit regat oficial provlamat, iar regele Hermeric a încheiat un tratat de pace cu gallaecii înainte de a-și lăsa domnia moștenire fiului său, Rechila⁠(d). În 448, Réchila a murit, lăsând conducerea statului aflat în expansiune lui Rechiar⁠(d).

În anul 500, în Iberia s-a instaurat Regatul Vizigot⁠(d), cu centrul în zona Toledo. Vizigoții i-au învins în cele din urmă pe suebi și le-au cucerit capitala Bracara (Braga din ziua de azi) în 584-585, în urma înfrângerilor consecutive ale ultimilor doi regi suebi Andeca⁠(d) și Malaric⁠(d). Fostul regat al suebilor a devenit apoi cea de-a șasea provincie a Regatul Vizigot Hispania.

Pentru următorii 300 de ani și până în anul 700, întreaga Peninsulă Iberică a fost dominată de vizigoți. Această perioadă a durat până în 711, când regele Rodrigo⁠(d) (Rodrigo) a fost ucis în timp ce se opunea unei invazii maure dinspre sud. Din diversele grupuri germanice care s-au stabilit în vestul Iberiei, suebii au lăsat cea mai de durată moștenire culturală în ceea ce astăzi sunt Portugalia, Galicia și Asturia.[28][29][30]

Perioada islamică și Reconquista[modificare | modificare sursă]

Castelul Silves⁠(d), fortificație din perioada maură aflată în Algarve.
Califatul de Cordoba, pe la 1000, la apogeul Al-Mansur⁠(d).

Portugalia continentală de astăzi, împreună cu mare parte din Spania, a făcut parte din Califatul Umayyad între 711 e.n. – 1249 e.n., în urma cuceririi de către Califatul Umayyad a Peninsulei Iberice în 711 e.n. Această ocupație a durat de la câteva zeci de ani în nord, până la circa cinci secole, în sud.

După înfrângerea vizigoților în doar câteva luni, Califatul Umayyad a început să se extindă rapid în peninsulă. Începând cu anul 711, teritoriul pe care este acum Portugalia a devenit parte din vastul Califat Umayyad cu centrul în Damasc, care se întindea de la râul Indus river de pe subcontinentul Indian (în Pakistanul de astăzi) până în sudul Franței, până la prăbușirea acestuia în 750. În acel an, partea de vest a imperiului și-a câștigat independența sub Abd-ar-Rahman I, cu înființarea Emiratului de Cordoba. După aproape două secole, Emiratul a devenit Califatul de Cordoba în 929, până la dizolvarea acesteia un secol mai târziu, în 1031 în nu mai puțin de 23 de mici regate, numite regatele Taifa.

Guvernatorii acestor regate taifa se proclamau fiecare emir în provincia lui și stabilea relații diplomatice cu regatele creștine din nord. Majoritatea Portugaliei a căzut în mâinile Taifalei din Badajoz⁠(d) din dinastia Aftasidă, și după o scurtă perioadă a unei efemere Taifale de Lisabona⁠(d) în 1022, a căzut sub dominația Taifalei de Sevilla⁠(d) a poeților Abbadizi⁠(d). Perioada taifalelor s-a încheiat cu cucerirea almoravizilor⁠(d) care au venit din Maroc în 1086 câștigând o victorie decisivă în Bătălia de la Sargrajas⁠(d), urmați un secol mai târziu, în 1147, după a doua perioadă de taifale, de almohazii veniți și ei tot din Marrakesh.[31]

Al-Andalus a fost împărțită în diferite districte numite Kura. Gharb Al-Andalus a fost, la apogeul său, constituit din zece kurale,[32] fiecare cu o capitală și un guvernator al ei. Principalele orașe ale perioadei în Portugalia erau Beja, Silves, Alcácer do Sal, Santarém și Lisabona.

Populația musulmană din regiune consta, în principal, din iberici autohtoni convertiți la Islam (așa-numiții Muwallad sau Muladi) și berberi. Arabii erau în principal nobili din Siria și Oman și, deși puțini la număr, ei constituiau elita conducătoare a populației. Berberii erau la început originari din munții Atlas și Rif⁠(d) din Africa de Nord și erau, în esență, nomazi.

Comitatul Portucale[modificare | modificare sursă]

Statuia a contelui Vímara Peres⁠(d), primul domnitor al comitatului Portugalia⁠(d).

Un nobil vizigot asturian pe nume Pelagius de Asturia a fost ales în 718 e.n. conducător de mulți dintre nobilii vizigoți izgoniți. Pelagius a cerut ridicarea a tuturor armatelor vizigote creștine rămase la luptă împotriva maurilor și să se regrupeze teritoriile montane necucerite din Asturii, zonă cunoscută astăzi ca Munți Cantabrici, în ceea ce este astăzi mica regiune muntoasă din nord-vestul Spaniei, adiacentă Golfului Biscaya.[33]

Planul lui Pelagius a fost de a utiliza Munții Cantabrici ca loc de refugiu și protecție de invadatorii mauri. Apoi, el a propus regruparea armatelor creștine din Peninsula Iberică și folosirea Munților Cantabrici ca rampă de lansare a recuceririi pământurilor lor. În acest proces, după ce i-a învins pe mauri în Bătălia de la Covadonga în 722 e.n., Pelagius a fost proclamat rege, fondând astfel Regatul creștin al Asturiilor și începând războiul de recucerirea creștină cunoscut în portugheză ca Reconquista Cristã.

La sfârșitul secolului al IX-lea, regiunea Portugaliei dintre râurile Minho și Douro, a fost eliberată sau recucerită de la Mauri de către Vimara Peres,⁠(d) la ordinele regelui Alfonso al III-lea al Asturiilor. Găsind că regiunea avea anterior două mari orașe—Portus Cale, în zona de coastă, și Braga în interior, multe alte orașe fiind acum pustii—a hotărât să o repopuleze și să le reconstruiască cu refugiați portughezi galicieni și cu alți creștini.[34]

Vimara Peres a organizat regiunea eliberată de la mauri, și a ridicat-o la statutul de comitat, numind-o comitatul Portugalia⁠(d) după marele oraș-port al regiunii—Portus Cale' sau Porto de astăzi. Unul dintre primele orașe fondate de Vimara Peres în această perioadă este Vimaranes, cunoscut astăzi ca Guimarães – „leagănul poporului portughez” sau „orașul-leagăn” (Cidade Berço în portugheză).

După anexarea comitatului Portugalia într-unul din mai multele comitate care alcătuiau Regatul Asturiilor, Regele Alfonso al III-lea al Asturiilor l-a înnobilat pe Vimara Peres în 868 e.n., ca primul conte de Portus Cale (Portugalia). Regiunea a devenit cunoscut sub numele de Portucale, Portugale, și în același timp Portugáliacomitatul Portugalia⁠(d).

Alfonso al VI-lea de León învestindu-l pe Henric, conte de Portugalia⁠(d), în 1093.

Mai târziu, Regatul Asturiilor a fost împărțit în mai multe regate creștine din nordul Spaniei, din cauza diviziunilor dinastice ale moștenirii printre urmașii regelui. Cu abdicarea silită a lui Alfonso al III-lea „cel Mare” al Asturiilor de către fiii săi în 910, regatul Asturiilor a fost împărțit în trei regate separate: León, Galicia și Asturiile. Cele trei regate au fost în cele din urmă reunite în 924 (León și Galicia în 914, Asturiile mai târziu) sub coroana de León.

În timpul secolului de lupte intestine pentru dominație între regatele creștine din nord, comitatul Portugalia forma partea de sud a Regatului Galiciei. Uneori, Regatul Galiției exista ca entitate independentă pentru perioade scurte de timp, dar, de obicei, el însuși forma o parte importantă a Regatului León. În toată această perioadă, locuitorii comitatului Portugalia, ca galicieni, aveau dificultăți în a păstra autonomia Galiciei cu limba și cultura ei distincte (galiciano-portugheză⁠(d)) față de cultural leoneză, ori de câte ori statutul Regatului Galiciei se schimba în raport cu Regatul León. Ca rezultat al diviziunii politice, galiciano-portughezii și-au pierdut unitatea atunci când comitatul Portugalia s-a separat de Regatul Galiției (la rândul lui dependent de Regatul de León) pentru a stabili Regatul Portugaliei.

În 1093, Alfonso al VI-lea de León și Castilia a acordat comitatul lui Henric de Burgundia⁠(d) și l-a căsătorit cu fiica lui, Teresa León⁠(d), ca răsplată pentru rolul său în recucerirea teritoriilor de la Mauri. Henric și-a instalat capitala noului său comitat în Bracara Augusta (Braga de astăzi), capitala provinciei romane antice și, de asemenea, capitala anterioară a mai multor regate de-a lungul primului mileniu.

Independența și Epoca Afonsină[modificare | modificare sursă]

Afonso Henriques primind intervenția divină în Bătălia de la Ourique⁠(d) (1139), la care a fost aclamat rege al portughezilor.

La 24 iunie 1128, a avut loc bătălia de São Mamede⁠(d) în apropiere de Guimarães. Afonso Henriques, contele de Portugalia, a învins-o pe mama lui, contesa Teresa⁠(d) și pe iubitul acesteia, Fernando Pérez de Traba⁠(d), impunându-se astfel ca unic conducător. Afonso a trimis apoi armatele împotriva maurilor, înspre sud.

Campaniile lui Afonso au fost încununate de succes și, la 25 iulie 1139, a obținut o victorie zdrobitoare în bătălia de la Ourique⁠(d) și, imediat după aceea, a fost în unanimitate proclamat rege al Portugaliei de către soldații săi. Aceasta este în mod tradițional considerată a fi ocazia cu care comitatul Portugalia, ca fief al Regatului León, a fost transformat în Regatul Portugaliei independent.

Afonso a stabilit atunci primul cortes portughez⁠(d) la Lamego, unde a fost încoronat de către arhiepiscopul de Braga, deși valabilitatea acestei adunări de la Lamego a fost contestată și bănuită a fi un mit creat în timpul Războiului Portughez de Restaurație⁠(d). Afonso a fost recunoscut în 1143 de către regele Alfonso VII-lea al Leónului și Castiliei și, în 1179, și de papa Alexandru al III-lea.

În timpul perioadei Reconquista, creștinii au recucerit Peninsula Iberică de sub dominația maură. Afonso Henriques și succesorii săi, ajutați de ordinele monastice militare⁠(d), au înaintat spre sud pentru a-i alunga pe mauri. În acest moment, Portugalia acoperea aproximativ jumătate din teritoriul ei actual. În 1249, Reconquista s-a încheiat cu capturarea Algarvei și cu izgonirea definitivă a ultimelor așezări maure de pe coasta de sud, aducând Portugalia aproximativ la frontierele ei actuale.

Într-una din aceste situații de conflict cu Regatul Castiliei, Dinis I al Portugaliei a semnat cu regele Fernando IV-lea al Castiliei (care a fost reprezentat, minor fiind, de către mama sa, regina María de Molina⁠(d)) tratatul de la Alcañices (1297)⁠(d), care prevedea că Portugalia abolește tratatele convenite îndreptate împotriva Regatului Castiliei pentru sprijinirea tânărului Juan de Castilla⁠(d). Acest tratat stabilea, printre altele, delimitarea frontierelor între regatul Portugaliei și regatului León, cuprinzând și orașul disputat Olivenza.

Domniile lui Dinis I (Denis), Afonso al IV-lea și Pedro I (Petru I) au fost în mare parte dominate de pace cu regatele creștine din Iberia.

În 1348 și 1349, Portugalia, ca și restul Europei, a fost devastată de Moartea Neagră.[35] În 1373, Portugalia a făcut o alianță cu Anglia⁠(d), care este cea mai lungă durată de alianță din lume. De-a lungul timpului aceasta a mers dincolo de cooperarea geo-politică și militară (protejarea intereselor reciproce din Africa, America și Asia împotriva rivalilor francezi, spanioli și olandezi) și a menținut legături comerciale și culturale puternice între cei doui vechi aliați europeni. În special în regiunea Porto, este vizibilă influența engleză până în ziua de astăzi.

Epoca Ioanină și cea a Marilor Descoperiri[modificare | modificare sursă]

Victoria lui Ioan I al Portugaliei în bătălia de la Aljubarrota⁠(d) a asigurat tronul casei de Aviz⁠(d).
Mănăstirea Batalha⁠(d) a fost ridicată de regele Ioan I pentru a comemora victoria sa în criza din 1383–85⁠(d)

În 1383, Ioan I al Castiliei, soțul lui Beatrice a Portugaliei și ginerele lui Ferdinand I al Portugaliei, a revendicat tronul țării. O facțiune de mici nobili și oameni de rând, în frunte cu Ioan de Aviz (care avea mai târziu să devină regele Ioan I al Portugaliei) și comandată de generalul Nuno Alvares Pereira⁠(d) i-a învins pe castilieni în bătălia de la Aljubarrota⁠(d). Cu această luptă, casa de Aviz a devenit dinastie domnitoare în Portugalia.

Portugalia s-a aflat în avangarda explorării maritime a europenilor și a Epocii Marilor Descoperiri. Prințul Henric Navigatorul, fiul regelui Joao I, a devenit sponsorul principal și beneficiar al acestui demers. În această perioadă, Portugalia a explorat Oceanul Atlantic, descoperind mai multe arhipelaguri atlantice, cum ar fi Azore, Madeira, și Capul Verde⁠(d), a explorat coasta africană, a colonizat unele zone din Africa, a descoperit o rută spre India,⁠(d) pe la Capul Bunei Speranțe, a descoperit Brazilia⁠(d), a explorat Oceanul Indian, a stabilit rute comerciale în majoritatea Asiei de Sud, și a trimis primele misiuni comerciale și diplomatice directe din Europa în China⁠(d) și Japonia.

În 1415, Portugalia a obținut primele sale colonii de peste mări prin cucerirea Ceutei, primul târg musulman prosper din Africa de Nord. Au urmat primele descoperiri în Oceanul Atlantic: Madeira și Azore, care au condus la primele mișcări pentru colonizare.

De-a lungul secolului al XV-lea, exploratorii portughezi⁠(d) au navigat pe coasta Africii, înființând posturi comerciale pentru mai multe tipuri de mărfuri comerciabile la acea dată, variind de la aur la sclavi, căutând o rută spre India și mirodeniile ei, mult râvnite în Europa.

Tratatul de la Tordesillas a fost menit să soluționeze disputa ivită după întoarcerea lui Cristofor Columb, și a fost aranjat de papa Alexandru al VI-lea, mediator între Portugalia și Spania. Acesta a fost semnat la 7 iunie 1494, și a împărțit teritoriile nou descoperite din afara Europei între cele două țări de-a lungul unui meridian aflat la 370 de leghe vest de Insulele Capului Verde (pe coasta de vest a Africii).

În 1498, Vasco da Gama a ajuns în India și a adus prosperitate economică Portugaliei și populației ei de 1,7 milioane de locuitori, ajutând la începutul Renașterii Portugheze⁠(d). În 1500, exploratorul portughez Gaspar Corte-Real⁠(d) în ceea ce astăzi este Canada și a fondat orașul Portugal Cove-St. Philip's⁠(d), Newfoundland și Labrador, cu mult înainte de venirea francezilor și englezilor, în secolul al XVII-lea, una dintre multele acțiuni portugheze de colonizare a Americilor.[36][37][38]

Vasco da Gama (stânga), prințul Henric Navigatorul (dreapta): figuri ale marilor descoperiri geografice portugheze⁠(d).

În 1500, Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia și a revendicat-o pentru Portugalia.[39] Zece ani mai târziu, Afonso de Albuquerque a cucerit Goa din India, Muscat și Ormuz în Strâmtoarea Persană, și Malacca, astăzi un stat⁠(d) în Malaezia. Astfel, imperiul portughez ajunsese să domine comerțul în Oceanul Indian și în Atlanticul de Sud. Marinarii portughezi au pornit către Asia de Est navigând spre est din Europa, debarcând în locuri cum ar fi Taiwan, Japonia, insula Timor, și în Moluce.

Deși pentru o perioadă lungă de timp se credea că olandezii au fost primii europeni⁠(d) care au ajuns în Australia, există, de asemenea, unele dovezi că portughezii ar fi descoperit Australia⁠(d) în 1521.[40][41][42]

Tratatul de la Zaragoza⁠(d), semnat la 22 aprilie 1529 între Portugalia și Spania, specifica și anti-meridianul liniei de demarcare specificate în tratatul de la Tordesillas.

Toți acești factori au făcut din Portugalia una dintre cele mai mari puteri economice, militare și politice din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului al XVI-lea.

Uniunea Iberică, Restaurația și începutul epocii brigantine[modificare | modificare sursă]

D. Filipa de Vilhena înarmându-și fiii (Vieira Portuense⁠(d), 1801), legendă a Războiului de Restaurație⁠(d).

Suveranitatea Portugaliei a fost întreruptă între 1580 și 1640. Aceasta s-a întâmplat pentru că ultimii doi regi din casa de Aviz⁠(d) – regele Sebastian, care a murit în bătălia de la Alcácer Quibir⁠(d) în Maroc, și unchiul și urmașul său, Regele Henric al Portugaliei⁠(d) – au murit amândoi fără moștenitori, ceea ce a dus la criza succesiunii portugheze din 1580⁠(d).

Ulterior, Filip al II-lea al Spaniei a revendicat tronul și astfel a devenit Filip I al Portugaliei. Deși Portugalia nu și-a pierdut independența formală, ea a fost guvernată de același monarh care domnea și asupra Imperiului Spaniol,[43] formând pentru scurt timp o uniune a celor două regate. În acest moment, Spania devenise un teritoriu geografic.[44] Unirea celor două coroane a privat Portugalia de o politică externă independentă și a condus la implicarea sa în Războiul de Optzeci de Ani între Spania și Țările de Jos.

Războiul a dus la o deteriorarea relațiilor cu cel mai vechi aliat al Portugaliei, Anglia⁠(d), și pierderea Hormuzului⁠(d), un târg strategic situat între Iran și Oman. Din 1595 până în 1663, Războiul Olandezo-Portughez⁠(d) a însemnat în primul rând invadarea de către companiile olandeze a multor colonii și interese comerciale portugheze în Brazilia, Africa, India și Orientul Îndepărtat, ceea ce a dus la pierderea monopolului portughez asupra comerțului maritim indian.

Regele Ioan al V-lea a patronat numeroase opere artistice, el câștigând epitetul de Regele Soare Portughez.

În 1640, Ioan al IV-lea a condus o revoltă susținută de nobilii nemulțumiți și a fost proclamat rege. Războiul Restaurației Portugheze⁠(d) între Portugalia și Imperiul Spaniol, declanșat în urma revoltei din 1640, a pus capăt celor șaizeci de ani de Uniune Iberică⁠(d) sub Casa de Habsburg. Acesta a fost începutul Casei de Braganza⁠(d), care a domnit în Portugalia până în anul 1910.

Fiul cel mare al regelui Ioan al IV-lea a venit pe tron ca Afonso al VI-lea, dar disabilitățile sale fizice și mintale l-au făcut să fie copleșit de Luís de Vasconcelos e Sousa, al treilea conte de Castelo Melhor⁠(d). Într-o lovitură de stat organizată de soția regelui, Maria Francisca de Savoia, și de fratele său, Pedro, Duce de Beja, Regele Afonso al VI-lea a fost declarat incompetent mintal și exilat mai întâi în Azore și apoi la Palatul Regal din Sintra⁠(d), lângă Lisabona. După moartea lui Afonso, Pedro a urcat pe tron ca regele Pedro al II-lea. Domnia lui Pedro a dus la consolidarea independenței naționale, la expansiunea imperială, și la investiții în producția internă.

Pedro al II-lea, fiul lui Ioan al V-lea, a condus un regim caracterizat prin afluxul de aur în cuferele trezoreriei regale, furnizat în mare parte de către cincimea regală⁠(d) (impozit pe metale prețioase), care era primit din coloniile portugheze din Brazilia⁠(d) și Maranhão⁠(d). Acționând ca un monarh absolut, Ioan aproape a epuizat veniturile fiscale ale țării pe ambițioase lucrări de arhitectură, mai ales Palatul Mafra⁠(d), și pe comenzi și adăugiri la considerabilele sale colecți de artă și literatură.

Estimările oficiale – și majoritatea estimărilor făcute până în prezent – plasează numărul emigranților portughezi în Brazilia Colonială în timpul goanei după aur din secolul al XVIII-lea la circa 600.000.[45] Aceasta a reprezentat una dintre cele mai mari mișcări de populație din Europa în coloniile din America din perioada colonială.

Epoca Pombalină și Iluminismul[modificare | modificare sursă]

Primul marchiz de Pombal⁠(d) a fost efectiv la putere în Portugalia în timpul domniei Regelui Iosif I.

În 1738, Sebastian José de Carvalho e Melo, primul marchiz de Pombal⁠(d), și-a început cariera diplomatică ca ambasador portughez la Londra și mai târziu, la Viena. Regina consoartă⁠(d) a Portugaliei, arhiducesa Maria Anne Josefa de Austria, ținea la Melo; și, după ce prima lui soție a murit, ea a aranjat a doua căsătorie a văduvului de Melo cu fiica feldmareșalului austriac Leopold Josef, conte von Daun. Regele Ioan al V-lea al Portugaliei, nu a fost însă mulțumit și l-a rechemat pe Melo în Portugalia în 1749. Ioan al V-lea a murit în anul următor și a fost încoronat fiul său, Iosif I al Portugaliei. Spre deosebire de tatăl său, Iosif îl stima pe de Melo și, cu aprobarea reginei-mamă, l-a numit pe Melo ministru de externe.

Cum încrederea regelui în de Melo a crescut, regele i-a încredințat mai mult control asupra statului. Prin 1755, Sebastião de Melo a fost numit prim-ministru. Impresionat de succesele economice britanice la care asistase în calitate de ambasador, a implementat cu succes poltici economice similare în Portugalia. El a abolit sclavia în Portugalia și în coloniile portugheze din India; a reorganizat armata și marina; a restructurat Universitatea din Coimbra⁠(d), și a pus capăt discriminării împotriva diferitelor culte creștine în Portugalia.

Dar cele mai mari reforme ale lui Sebastião de Melo au fost cele economice și financiare, cu crearea mai multor companii și bresle pentru a reglementa fiecare activitate comercială. El a delimitat regiunea de producție a vinului de Porto pentru a asigura calitatea vinului, aceasta fiind prima încercare de a controla calitatea și producția vinului în Europa. El a condus cu mână forte prin impunerea strictă a legii asupra tuturor claselor sociale portugheze, de la marea nobilime până la cei mai săraci muncitori, împreună cu o revizuire pe scară largă a sistemului de impozitare al țării. Aceste reforme i-au adus dușmani în clasele superioare, mai ales printre marea nobilime, care îl considera un parvenit social.

Portugalia a fost lovită de dezastru în dimineața zilei de 1 noiembrie 1755, când Lisabona a fost lovită de un cutremur violent, estimat pe scara actuală a magnitudinii de moment la 8,5–9. Orașul a fost distrus din temelii de cutremur, precum și de tsunami-ul și de indenciile care au urmat.[46] Sebastião de Melo a supraviețuit printr-un mare noroc și apoi s-a angajat imediat în reconstruirea orașului, cu celebrul său citat: „și acum? Ne îngropăm morții și îngrijim pe cei vii.”

În ciuda calamității și a numărului mare de morți, Lisabona nu a suferit nicio epidemie și în mai puțin de un an era deja reconstruită. Noul centru al Lisabonei a fost conceput pentru a rezista la cutremure. S-au construit machete pentru teste, iar efectele unui cutremur au fost simulate prin marșul soldaților în cadență în jurul machetelor. Clădirile și marile piețe din centrul pombalin rămân și astăzi una dintre atracțiile turistice ale Lisabonei. Sebastião de Melo a adus și o contribuție importantă la studiul seismologiei punând la punct o acțiune de colectare de informații de la fiecare parohie din țară.

Marele cutremur din Lisabona a devastat Portugalia, având o magnitudine estimată între 8,5–9,0.

În urma cutremurului, Iosif I a dat prim-ministrului și mai multă putere, și Sebastião de Melo a devenit un dictator puternic și progresist. Pe măsură ce-i creștea puterea, creșteau în număr și dușmanii lui, și au devenit frecvente disputele cu marea nobilime. În 1758, Iosif I a fost rănit într-o tentativă de asasinat. Famila Távora familie și ducele de Aveiro au fost implicați și au fost executați după un proces rapid. Iezuiții au fost expulzați din țară, iar bunurile lor confiscate de coroană. Sebastião de Melo a trimis în judecată fiecare persoană implicată, chiar și femei și copii. Asta a fost lovitura finală care a frânt puterea aristocrației. Iosif I l-a făcut pe loialul său ministru conte de la Oeiras⁠(d), în 1759.

În 1762, Spania invadat teritoriul portughez⁠(d) ca parte a Războiului de Șapte Ani, dar până în 1763 status quo-ul între Spania și Portugalia dinainte de război a fost restaurat.

În urma afacerii Távora, noul conte de Oeiras nu se mai confrunta cu nicio opoziție. A făcut „marchiz de Pombal”, în 1770, și a guvernat efectiv Portugalia până la moartea lui Iosif I în anul 1779. Cu toate acestea, istoricii susțin și că „iluminismul” lui Pombal, deși amplu, a fost în primul rând un mecanism pentru promovarea autocrației în detrimentul libertății individuale și, mai ales, un aparat pentru zdrobirea opoziției, suprimarea criticilor, și promovarea exploatării economice coloniale, precum și intensificarea cenzurii scrisului și consolidarea controlului și profitului personal.[47]

Epoca napoleoniană[modificare | modificare sursă]

Noua conducătoare, regina Maria I a Portugaliei, îl displacea pe marchiz pentru puterea pe care o acumulase, și nu l-a iertat pentru cruzimea cu care a tratat familia Távora și, la urcarea pe tron, l-a îndepărtat din toate funcțiile politice. Pombal a murit pe moșia sa de la Pombal în 1782.

În toamna lui 1807, Napoleon a deplasat trupe franceze prin Spania pentru a invada Portugalia. Între 1807 și 1811, forțele anglo-portugheze au repurtat victorii împotriva invaziei franceze a Portugaliei, în timp ce familia regală și nobilimea⁠(d) portugheză, inclusiv Maria I, s-au mutat în teritoriul portughez al Braziliei⁠(d), la acea dată colonie a Imperiului Portughez, în America de Sud. Acest episod este cunoscut ca Transferul Curții Portugheze în Brazilia⁠(d).

După ocupația de către Napoleon, Portugalia și-a început un lent dar inexorabil declin care a durat până în secolul al XX-lea. Acest declin a fost grăbit de independența obținută în 1822 de cea mai mare posesiune colonială a sa, Brazilia. În 1807, când armata lui Napoleon se apropia de Lisabona, principele regent⁠(d) João al VI-lea al Portugaliei și-a mutat curtea⁠(d) în Brazilia și a făcut din Rio de Janeiro capitala Imperiului Portughez. În 1815, Brazilia a fost declarată Regat unit cu Regatul Portugaliei, formând un stat pluricontinental, Regatul Unit al Portugaliei, Braziliei și Algarvelor.

Frontispiciul Constituției Portugheze din 1826 reprezentându-i pe regele-împărat Pedro al IV-lea și pe fiica sa, regina Maria a II-a.

Ca urmare a schimbării de statut și a sosirii familiei regale portugheze, aparatele administrativ, civic, economic⁠(d), militar, educativ și științific⁠(d) braziliene au fost extinse și modernizate. Portughezii și aliații lor britanici au luptat împotriva invaziei franceze⁠(d) și în 1815 situația în Europa se liniștise suficient pentru ca João al VI-lea să se poată întoarce în siguranță la Lisabona. Regele Portugaliei a rămas însă în Brazilia până când Revoluția Liberală din 1820⁠(d), izbucnită în Porto, a cerut întoarcerea sa la Lisabona în 1821.

El s-a întors în Portugalia, dar l-a lăsat pe fiul său, Pedro, în fruntea Braziliei. Când Guvernul Portughez a încercat în anul următor să-și resubordoneze Regatul Braziliei, fiul Pedro, având susținerea cvasiunanimă a elitelor braziliene, a proclamat independența Braziliei⁠(d) față de Portugalia. Provincia Cisplatina⁠(d) (astăzi statul suveran Uruguay), la sud, a fost una dintre ultimele adăugiri la teritoriul Braziliei sub dominație portugheză.

Independența Braziliei a fost recunoscută în 1825, când împăratul Pedro I i-a acordat tatălui său titlul onorific de Împărat al Braziliei. Moartea lui Ioan al VI-lea în 1826 a dus la probleme grave de succesiune. Deși Pedro îi era moștenitor, și a domnit pentru scurt timp cu numele de Pedro al IV-lea, statutul său de monarh brazilian era văzut ca impediment la deținerea tronului portughez de către ambele națiuni. Pedro a abdicat în favoarea fiicei sale, Maria a II-a. Fratele lui Pedro, Infantele Miguel, a revendicat însă tronul în semn de protest. După ce o propunere de căsătorie între Miguel și Maria a eșuat, Miguel a preluat puterea cu numele de regele Miguel I, în 1828. Pentru a apăra dreptul la tron al fiicei sale, Pedro a declanșat Războiul Liberal⁠(d) pentru a o repune pe fiica sa pe tron și pentru a transforma Portugalia în monarhie constituțională. Războiul a luat sfârșit în 1834, cu înfrângerea lui Miguel, promulgarea unei constituții și revenirea pe tron a reginei Maria a II-a.

Monarhia constituțională[modificare | modificare sursă]

De sus în jos: Regicidul de la Lisabona⁠(d) (1908), proclamarea lui Manuel al II-lea ca rege (1908) și Proclamarea Republicii (1910).

Fiul reginei Maria a II-a și al regelui Ferdinand al II-lea, regele Pedro al V-lea, a modernizat țara în timpul scurtei sale domnii (1853–1861). În timpul său, s-au construit drumuri, telegraf și căi ferate și s-au făcut îmbunătățiri în domeniul sanitar. Popularitatea sa a crescut când, în timpul unei epidemii de holeră din 1853–1856, a vizitat spitale dând cadouri și alinându-i pe bolnavi. Domnia lui Pedro a fost scurtă, el murind de holeră în 1861, după o serie de decese în familia regală, inclusiv ale celor doi frați ai săi, Infantele Fernando⁠(d) și Infantele João, duce de Beja, și al soției sale, Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen. Neavând copii, i-a urmat la tron fratele său, Luís I al Portugaliei, care a continuat modernizarea.

La apogeul colonialismului european din secolul al XIX-lea, Portugalia deja își pierduse teritoriile din America de Sud și aproape toate bazele din Asia. Luanda, Benguela, Bissau, Lourenço Marques, Porto Amboim și Insula Mozambic erau printre cele mai vechi oraș-port fondate de portughezi pe teritoriul Africii. În această fază, colonialismul portughez s-a concentrat pe transformarea avanposturilor africane în teritorii de mărimea unor țări, pentru a concura cu alte puteri europene prezente acolo.

După Conferința de la Berlin⁠(d) din 1884, teritoriilor Africii Portugheze li s-au stabilit oficial frontierele la cererea Portugaliei pentru a proteja interesele seculare ale țării pe continent de rivalitățile iscate de Lupta pentru Africa. Orașele Africii Portugheze, ca Huambo, Sá da Bandeira, Silva Porto, Malanje, Tete, Gurúè, Chimoio și Lichinga au apărut ori s-au extins spre interiorul continentului începând cu această perioadă. Au apărut și noi orașe de coastă, ca Beira, Moçâmedes, Lobito, Xai-Xai, Nacala și Pemba. Chiar înainte de începutul secolului al XX-lea, căi ferate cum ar fi linia Benguela⁠(d) din Angola, și linia Beira⁠(d) din Mozambic, au început a fi construite pentru a lega zonele de coastă cu unele regiuni din interiorul continentului.

Printre alte episoade din această perioadă de prezență portugheză în Africa se numără și Ultimatumul Britanic din 1890⁠(d). Acesta a obligat armata portugheză să se retragă din teritoriul aflat între coloniile portugheze Mozambic și Angola⁠(d) (astăzi, mare parte din Zimbabwe și Zambia), care fusese revendicat de Portugalia și inclus în „Harta Roz⁠(d)”, care intra în conflict cu aspirațiile britanice de construire a unei căi ferate Cairo-Cape Town⁠(d).

Teritoriile portugheze din Africa erau Capul Verde⁠(d), São Tomé și Príncipe⁠(d), Guinea Portugheză⁠(d), Angola⁠(d) și Mozambic. Mica cetate Ouidah pe coasta Dahomey-ului, s-a aflat și ea sub dominație portugheză. În plus, Portugalia continua să dețină teritoriile asiatice ale Indiei Portugheze⁠(d), Timorului Portughez⁠(d) și Macau.

La 1 februarie 1908, regele Dom Carlos I al Portugaliei și moștenitorul tronului⁠(d), principele regal Dom Luís Filipe, duce de Braganza⁠(d), au fost asasinați la Lisabona⁠(d). Sub domnia sa, Portugalia declarase de două ori falimentul – la 14 iunie 1892, și din nou la 10 mai 1902 – ceea ce a dus la agitații sociale, perturbarea economiei, proteste, revolte și critici ale monarhiei. Manuel al II-lea al Portugaliei a devenit noul rege, dar a fost în cele din urmă detronat de revoluția din 5 octombrie 1910, care a abolit regimul și a instaurat republica în Portugalia.

Prima Republică și Estado Novo[modificare | modificare sursă]

De la stânga la dreapta: președintele Bernardino Machado⁠(d), președintele Teófilo Braga, președintele António José de Almeida⁠(d), și prim-ministrul Afonso Costa⁠(d); 1911.

Instabilitatea politică și slăbiciunile economice au fost teren fertil pentru haos și frământări în timpul Primei Republici Portugheze. Aceste condiții aveau să conducă la tentativa și eșecul Monarhiei Nordului⁠(d), la lovitura de stat din 28 mai 1926⁠(d), și la instaurarea Dictaturii Naționale (Ditadura Nacional⁠(d)). Aceasta, la rândul ei, a dus la instaurarea dictaturii de dreapta Estado Novo sub António de Oliveira Salazar în 1933.

Portugalia a fost una din cele doar cinci țări europene care au rămas neutre în al Doilea Război Mondial. Din anii 1940 până în anii 1960, Portugalia a devenit membru fondator al NATO, OCDE și a Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA). Treptat, au fost inițiate noile proiecte de dezvoltare economică și mutarea cetățenilor portughezi din metropolă spre provinciile de peste mări din Africa, Angola⁠(d) și Mozambic, cele mai mari și mai bogate astfel de teritorii, fiind principalele ținte ale acestor inițiative. Aceste acțiuni au fost utilizate pentru a afirma statutul Portugaliei de națiune transcontinentală⁠(d) și nu imperiu colonial.

După ce India și-a dobândit independența în 1947, locuitorii pro-indieni din Dadra și Nagar Haveli, cu susținerea guvernului indian și cu ajutorul organizațiilor pro-independență, au scos teritoriile Dadra și Nagar Haveli de sub dominație portugheză în 1954.[48] În 1961, anexarea așezării Ouidah de către Republica Dahomey⁠(d) a fost începutul unui proces care a dus la disoluția finală a Imperiului Portughez.

António de Oliveira Salazar a condus Portugalia din 1932 până în 1968, în cadrul regimului Estado Novo.

Conform recensământului din 1921, São João Baptista de Ajudá avea 5 locuitori și, la momentul ultimatumului Guvernului din Dahomey, avea doar 2 locuitori ce reprezentau suveranitatea portugheză.

O altă retragere forțată dintr-un teritoriu de peste mări a avut loc în decembrie 1961 când Portugalia a refuzat să predea teritoriile Goa, Daman și Diu. Ca urmare, armata și marina portugheze au fost implicate într-un conflict armat în colonia din India Portugheză⁠(d) împotriva Forțelor Armate Indiene⁠(d).

Operațiunile s-au soldat cu înfrângerea⁠(d) și capitularea micii garnizoane defensive portugheze, care a fost obligată să se predea unei forțe militare mult mai mari. Rezultatul a fost pierderea restului teritoriilor portugheze de pe subcontinentul indian. Regimul portughez a refuzat să recunoască suveranitatea indiană asupra teritoriilor anexate, care au continuat să fie reprezentate în Adunarea Națională a Portugaliei până la lovitura de stat militară din 1974.

Tot la începutul anilor 1960, mișcările pentru independență din provinciile portugheze de peste mări Angola⁠(d), Mozambic și Guineea⁠(d) din Africa au dus la Războiul Colonial Portughez (1961–1974).

De-a lungul războiului colonial, Portugalia s-a confruntat cu nemulțumiri crescânde, embargouri asupra armelor și alte măsuri punitive impuse de majoritatea comunității internaționale. Regumul autoritar și conservator Estado Novo, instalat și guvernat la început de António de Oliveira Salazar și condus după 1968 de Marcelo Caetano⁠(d), a încercat însă să conserve imperiul intercontinental cu o suprafață totală de 2.168.071 km2.[49]

Revoluția Garoafelor și integrarea europeană[modificare | modificare sursă]

Africa Portugheză⁠(d) înainte de independență în 1975.

Guvernul și armata portugheze s-au opus decolonizării⁠(d) teritoriilor de peste mări până în aprilie 1974, când o lovitură de stat militară de stânga, fără vărsare de sânge, la Lisabona, denumită Revoluția Garoafelor, a deschis calea independenței teritoriilor de peste mări din Africa și Asia, precum și pe cea a restaurării democrației după doi ani de tranziție, denumiți PREC (Processo Revolucionário Em Curso⁠(d)). Această perioadă a fost caracterizată de frământări sociale și de lupte pentru putere între forțele politice de stânga și cele de dreapta. Retragerea din teritoriile de peste mări și acceptarea declarațiilor de independență de către reprezentanții portughezi la negocierile cu acestea, care aveau să ducă la apariția de noi state independente în 1975, au condus la un exod masiv al cetățenilor portughezi din teritoriile africane ale Portugaliei (mai ales din Angola⁠(d) și Mozambic).[50][51]

Peste un milion de refugiați portughezi⁠(d) au fugit din fostele provincii portugheze deoarece coloniștii albi nu erau de regulă considerați parte a noii identități a fostelor colonii portugheze din Africa și Asia. Mário Soares și António de Almeida Santos⁠(d) au fost însărcinați cu organizarea independenței teritoriilor de peste mări ale Portugaliei. Până în 1975, toate teritoriile portugheze din Africa erau independente și Portugalia a ținut primele sale alegeri democratice⁠(d) după 50 de ani de regim totalitar.

Portugalia a continuat să fie guvernată de o Junta de Salvare Națională⁠(d) până la alegerile legislative din 1976. Acestea au fost câștigate de Partidul Socialist Portughez⁠(d) (PS) și Mário Soares, liderul acestuia, a devenit prim-ministru al primului guvern constituțional la 23 iulie. Mário Soares avea să fie prim-ministru din 1976 până în 1978 și din nou între 1983 și 1985. Din această funcție, Soares a încercat să reia creșterea economică și dezvoltarea care fuseseră realizate în anii dinaintea Revoluției Garoafelor, în ultimul deceniu al regimului anterior. El a inițiat procesul de aderare la Comunitatea Economică Europeană (CEE) demarând negocierile de aderare încă din 1977.

Mário Soares a devenit primul premier al Portugaliei ales democratic în 1976.

Portugalia a pendulat între socialism și neoliberalism. S-au înfăptuit o reformă agrară⁠(d) și unele naționalizări; Constituția Portugheză (aprobată în 1976) a fost rescrisă pentru a face loc unor principii socialiste și comuniste. Până la revizuirile constituționale din 1982 și 1989, constituția a fost astfel un document cu mare încărcătură ideologică și cu numeroase referiri la socialism, la drepturile muncitorilor și la o dorită economie socialistă⁠(d). Situația economică a Portugaliei după tranziția la democrație a obligat guvernul să pună în aplicare programe de stabilizare monitorizate de Fondul Monetar Internațional (FMI) în 1977–78 și 1983–85.

În 1986, Portugalia a aderat la Comunitatea Economică Europeană, care ulterior avea să devină Uniunea Europeană (UE). În anii următori, economia Portugaliei a progresat considerabil ca urmare a fondurilor structurale și de coeziune ale CEE/UE și datorită deschiderii unor piețe externe pentru companiile portugheze.

Ultimul teritoriu de peste mări al Portugaliei, Macau, a fost cedat pe cale pașnică Republicii Populare Chineze în 1999, conform unei declarații comune din 1987. În 2002, independența Timorului de Est (Asia) a fost recunoscută oficial de Portugalia, după un proces incomplet de decolonizare inițiat în 1975 în urma Revoluției Garoafelor, dar întrerupt de o invazie indoneziană urmată de o ocupație militară⁠(d).

Tratatul de la Lisabona a fost semnat în 2007, când Portugalia deținea președinția Consiliului European.

La 26 martie 1995, Portugalia a început să implementeze reglementările Zonei Schengen, eliminând controlul la frontiera terestră cu Spania și pe relațiile aeriene cu alte țări Schengen întârind simultan controalele cu statele nemembre. În 1996 țara a devenit cofondatoare a Comunității Țărilor Lusofone⁠(d) (CPLP) cu sediul la Lisabona. Expo '98⁠(d) a avut loc în Portugalia și în 1999 țara a devenit una dintre fondatoarele monedei euro și ale zonei euro.

La 5 iulie 2004, José Manuel Barroso, pe atunci prim-ministru al Portugaliei⁠(d), a fost nominalizat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene⁠(d), cea mai puternică funcție din Uniunea Europeană. La 1 decembrie 2009, a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, după ce a fost semnat de statele membre ale Uniunii Europene la 13 decembrie 2007 la mănăstirea Jerónimos⁠(d) din Lisabona.

Perturbările economice și creșterea nesustenabilă a costurilor de creditare în urma crizei financiare de la sfârșitul anilor 2000⁠(d) a obligat țara să negocieze în 2011 cu FMI și cu Uniunea Europeană, prin Mecanismul European de Stabilitate Financiară⁠(d) (EFSM) și Facilitățile Europene de Stabilitate Financiară⁠(d) (EFSF), credit care a ajutat țara să-și stabilizeze finanțele.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Hartă fizică și administrativă

Teritoriul Portugaliei include o zonă din Peninsula Iberică (denumită de majoritatea portughezilor continentul) și două arhipelaguri din Oceanul Atlantic: Insulele Madeira și Azore. Se întinde între paralelele de 32°⁠(d) și 43° latitudine nordică⁠(d), și între meridianele de 32°⁠(d) și 6° longitudine vestică⁠(d).

Portugalia continentală⁠(d) este divizată de râul său principal, Tagus, care curge din Spania și se varsă în Atlantic prin Estuarul Tagus, la Lisabona. Peisajul nordic este muntos spre interior, cu mai multe platouri crestate de văi de râuri, în timp ce spre sud, inclusiv în regiunile Algarve și Alentejo, este caracterizat prin șesuri.

Cel mai înalt vârf al Portugaliei este Muntele Pico⁠(d) de pe Insula Pico din Azore. Acest vechi vulcan, cu o altitudine maximă de 2.351 m este un simbol reprezentativ al Azorelor, în timp ce Serra da Estrela⁠(d) de pe continent (cu vârful la 1.991 m peste nivelul mării) este o atracție sezonieră importantă pentru schiori și entuziaștii sporturilor de iarnă.

Arhipelagurile Madeira și Azore sunt împrăștiate în Oceanul Atlantic: Azorele sunt niște culmi ale dorsalei Atlantice la o triplă intersecție tectonică, iar Madeira sunt vârfurile unei creste submarine produsă de geologia unui punct fierbinte tectonic. Geologic, aceste insule sunt formate prin evenimente vulcanice și seismice. Ultima erupție vulcanică terestră a avut loc în 1957–58 (Capelinhos⁠(d)) și sporadic au loc cutremure minore, de obicei de intensitate redusă.

Zona economică exclusivă a Portugaliei⁠(d), o zonă maritimă asupra căreia portughezii au drepturi speciale de explorare și utilizare a resurselor marine, are 1.727.408 km2 și este a treia zonă economică exclusivă din Uniunea Europeană ca mărime și a 11-a din lume.

Clima[modificare | modificare sursă]

Plaja Marinha⁠(d) din Lagoa, Algarve este considerată de Ghidul Michelin una dintre cele mai frumoase 10 plaje din Europa și una din cele mai frumoase 100 din lume.

Portugalia este definită ca având climă mediteraneană (Csa în sud, în interior, și în regiunea Douro; Csb în nord, centru și pe coastele Alentejo; climă oceanică mixtă de-a lungul jumătății nordice a coastei[52] precum și climă semiaridă⁠(d) sau de stepă⁠(d) — BSk⁠(d) în unele părți sudice ale regiunii Beja — conform to the clasificării climatice Köppen-Geiger), și este una din cele mai calde țări europene: media anuală a temperaturii în Portugalia continentală⁠(d) variază de la 8–12 °C în interiorul muntos până la 16–18 °C în sud și în bazinul râului Guadiana. Există însă și variații de la câmpie la munte: Rivas Martinez prezintă câteva zone bioclimatice ale Portugaliei.[53] Algarvele, separate de regiunea Alentejo de munți de până la 900 m în Alto de Fóia, au o climă similară cu cea a coastelor sudice ale Spaniei sau Australiei de Sud-Vest.

Precipitațiile medii anuale pe continent variază de la puțin peste 3.200 mm în munții din nord până la sub 300 mm în zona râului Massueime, lângă Côa, de-a lungul râului Douro. Muntele Pico⁠(d) este atestat ca fiind cea mai ploioasă zonă a țării (peste 6.250 mm pe an), conform Instituto Português do Mar e da Atmosfera⁠(d) (în traducere, Institutul Portughez al Mării și Atmosferei).

În unele zone, cum ar fi bazinul Guadiana, temperaturile medii anuale pot crește până la 28 °C, iar maximele verii trec adesea peste 40 °C. Temperatura maximă înregistrată vreodată în Portugalia a fost de 47,4 °C la Amareleja⁠(d), deși, conform datelor din satelit, nu acesta este cel mai fierbinte punct din timpul verii.[54][55]

Zăpezile cad regulat pe timp de iarnă în nordul și centrul zonei interioare a țării, în regiuni ca Guarda, Bragança, Viseu și Vila Real, mai ales la munte. Iarna, temperaturile pot scădea și sub −10 °C mai ales în Serra da Estrela⁠(d), Peneda-Gerês National Park⁠(d), Serra do Marão⁠(d) și Serra de Montesinho⁠(d). În aceste zone, poate cădea zăpadă oricând din octombrie până în mai. În sudul țării, ninsorile sunt rare, dar apar totuși la altitudini mari. Deși temperatura minimă absolută înregistrată de IPMA⁠(d) este de −16 °C la Penhas da Saúde⁠(d) și Miranda do Douro, s-au efectuat și măsurători care au arătat temperaturi mai scăzute, cum ar fi -17,5 °C, măsurate de Institutul Politehnic Bragança la marginea orașului în 1983, și sub −20 °C în Serra da Estrela.

Portugalia are între 2500 și 3200 de ore de lumină solară pe an, o medie de 4–6 h zilnic iarna și 10–12 h zilnic vara, cele mai mari valori înregistrându-se în sud-est și cele mai mici în nord-vest.

Temperatura suprafeței mării⁠(d) pe coasta de vest a Portugaliei continentale variază de la 13–15 °C iarna la 18–22 °C vara, în timp ce pe coasta de sud, ea se încrie între 15 °C iarna și 23 °C, atingând ocazional și 26 °C.

Arhipelagurile Azore și Madeira au climă subtropicală, deși există variații de la insulă la insulă, ceea ce face ca prognozarea vremii să fie foarte dificilă (din cauza reliefului accidentat). Madeira și Azorele au o gamă mai restrânsă de temperaturi, media anuală depășind 20 °C pe coastă (conform Institutului Meteorologic Portughez). Unele insulde din Azore au luni mai uscate vara. Ca urmare, unele insule din Azore au fost identificate ca având climă mediteraneană (atât de tip Csa cât și de tip Csb), în timp ce altele (cum ar fi Flores⁠(d) sau Corvo⁠(d)) sunt clasificate ca temperat-maritime (Cfb) și, respectiv, subtropicale umede (Cfa), conform clasificării Köppen-Geiger.

Insula Porto Santo din Madeira are o climă semiaridă de stepă (BSh). Insulele Savage⁠(d), care fac parte din teritoriul regional Madeira și sunt rezervație naturală, sunt unice prin aceea că sunt clasificate ca având climă deșertică (BWh) cu precipitații anuale medii de circa 150 mm. Temperatura apei mării în arhipelaguri variază de la 17–18 °C iarna la 24–25 °C vara, ajungând uneori la 25 °C.

Biodiversitatea[modificare | modificare sursă]

Parcul Național Peneda-Gerês⁠(d) este singurul parc național din Portugalia.

Deși oamenii ocupă teritoriul Portugaliei de mii de ani, încă mai rămân părți din vegetația inițială. În Gerês se găsesc păduri mature atât de foioase, cât și de conifere, din pădurea mediteraneană de dimensiuni mondiale mai rămân câteva părți extrem de rare în munții Arrábida, și o pădure subtropicală de laurissilva, datând din perioada terțiară, acoperă cea mai mare arie continuă a sa din lume pe insula principală a arhipelagului Madeira. Datorită scăderii populației umane și datorită exodului rural, stejarul de Pirinei și alți arbori indigeni au început să reocupe multe zone abandonate.

Mistețul, capra roșcată iberiacă, cerbul și căprioara iberică și-au extins mult arealul în ultimele decenii. S-au găsit recent mistreți umblând noaptea în interiorul unor arii urbane mari, ca Setubal. Ariile protejate ale Portugaliei⁠(d) cuprind un parc național (în portugheză Parque Nacional), 12 parcuri naturale (în portugheză Parque Natural), nouă rezervații naturale (în portugheză Reserva Natural), cinci monumente ale naturii (în portugheză Monumento Natural), și șapte peisaje protejate (în portugheză Paisagem Protegida); între acestea, Peneda-Gerês National Park⁠(d), Serra da Estrela Natural Park⁠(d) și Paul d'Arzila⁠(d).

Aceste medii naturale sunt modelate de flora diversă, și cuprind specii foarte răspândite de pin (mai ales Pinus pinaster⁠(d) și Pinus pinea), stejarul (Quercus robur), stejarul de Pirinei (Quercus pyrenaica⁠(d)) castanul (Castanea sativa), stejarul de plută (Quercus suber), stejarul de stâncă (Quercus ilex⁠(d)) sau stejarul portughez (Quercus faginea⁠(d)). Datorită valorii lor economice, unele specii ale genului Eucalyptus au fost introduse și sunt acum frecvente, deși sunt specii invazive cu impact negativ asupra mediului.

Laurel forest⁠(d) este un tip unic de pădure subtropicală umedă găsită în puține zone din Europa și din lume: în Azore, și mai ales pe insula Madeira, există păduri mari, endemice de Laurisilva (pe cea din urmă insulă, este și protejată ca rezervație naturală). Există mai multe specii diverse de faună mamiferă, reprezentată de vulpe, bursuc, râs iberic, lup iberic⁠(d), capră sălbatică (Capra pyrenaica⁠(d)), pisică sălbatică (Felis silvestris), iepure⁠(d), nevăstuică, dihor, cameleon, mangustă, zibetă⁠(d), ursul brun[necesită citare] (observat lângă Rio Minho, lângă Peneda-Gerês) și multe altele. Portugalia este o oprire importantă pentru păsările migratoare, în unele locuri cum ar fi Capul Sf. Vincent⁠(d) sau munții Monchique⁠(d), unde toamna mii de păsări traversează marea din Europa în Africa și primăvara invers.

De la stânga la dreapta și de sus în jos: câine ciobănesc de Estrela⁠(d), vidră eurasiatică, a prigorie europeană și cal din rasa Lusitano.

Majoritatea speciilor de păsări se adună în Peninsula Iberică deoarece este cea mai apropiată porțiune mare de uscat între Europa de Nord și Africa. Șase sute de specii de păsări sunt prezente în Portugalia (fie pentru cuibărit, fie periodic în timpul migrației), și în fiecare an se identifică noi specii care cuibăresc. Arhipelagurile Azore și Madeira sunt și ele zone de oprire pentru păsări americane, europene și africane, în timp ce în Portugalia continentală se întâlnesc mai ales specii europene și africane.

Sunt peste 100 de specii de pește de apă dulce, de la uriașul somn european (în Parcul Natural Internațional Tagus) până la specii endemice mici care trăiesc doar în lacuri mici (de exemplu, în partea vestică a țării). Unele din aceste specii rare și localizate sunt amenințate de pierderea habitatului, de poluare și secetă. Up-wellingul⁠(d) de-a lungul coastei vestice a Portugaliei face ca marea să fie extrem de bogată în nutrienți și în diverse specii de pește de mare; apele maritime portugheze sunt unele din cele mai bogate din lume. Sunt prezente mii de specii de pește de mare, cum ar fi sardina⁠(d) (Sardina pilchardus), tonul⁠(d) și macroul de Atlantic. Speciile bioluminiscente sunt și ele bine reprezentate.

Sunt multe specii endemice de insecte, majoritatea găsite în anumite părți ale Portugaliei, în vreme ce unele sunt răspândite în toată țara, ca rădașca (Lucanus cervus) și cicada. Insule Macaroneziene⁠(d) (Azore și Madeira) au multe specii endemice (de păsări, reptile, lilieci, insecte, melci) care au evoluat independent de alte regiuni ale Portugaliei. În Madeira, de exemplu, se pot observa peste 250 de specii de gastropode de uscat.

Guvernarea și administrarea[modificare | modificare sursă]

De la ratificarea Constituției din 1976, Portugalia este republică semi-prezidențială democratic-reprezentativă, cu capitala la Lisabona, cel mai mare oraș al țării. Constituția stipulează divizarea și separarea puterilor între patru organisme denumite „organe de suveranitate”: președintele, guvernul, Adunarea Republicii și instanțele judecătorești.[56]

Președintele, care este ales pe un mandat de cinci ani, are un rol executiv. Adunarea Republicii este un parlament unicameral format din 230 de deputați aleși pentru mandate de patru ani. Guvernul este condus de prim-ministru și cuprinde miniștri și secretari de stat. Instanțele judecătorești sunt organizate pe mai multe niveluri, între ramurile judecătorească, administrativă și fiscală. O Curte Constituțională cu 13 membri analizează constituționaliatea legilor.

Portugalia are un sistem politic multipartid cu guvernare la nivel național, regional și local. Adunarea Republicii, Adunările Regionale și autoritățile comunelor și parohiilor sunt dominate de două partide politice, Partidul Socialist și Partidul Social Democrat, pe lângă Coaliția Unitară Democratică (Partidul Comunist Portughez și Partidul Ecologist „Verzii”), Blocul de Stânga și Centrul Democratic și Social – Partidul Popular, care adună de regulă între 5 și 15%.

Președinția[modificare | modificare sursă]

Palatul Belém servește drept reședință oficială a președintelui.

Șeful statului portughez este președintele, ales pe mandat de cinci ani prin vot universal direct. Are atribuții rezervate și de supervizare. Între atribuțiile prezidențiale se numără numirea prim-ministrului și altor membri ai Guvernului (în raport cu care președintele ține cont și de rezultatele alegerilor legislative); demiterea prim-ministrului; dizolvarea Adunării Republicii (și convocarea de alegeri legislative anticipate); are drept de veto asupra legilor (drept care peste care Adunarea poate trece); și declararea stării de război sau de asediu. Președintele este și comandant suprem ex officio al Forțelor Armate.

Președintele este sfătuit de Consiliul de Stat, format din șase ofițeri civili de rang înalt, orice fost președinte ales sub autoritatea Constituției din 1976, cinci membri aleși de Adunare și cinci numiți de președinte.

Guvernul[modificare | modificare sursă]

Praça do Comércio găzduiește mai multe ministere ale Guvernului Portugaliei.

Guvernul este condus de prim-ministrul numit de președinte, și cuprinde și unul sau mai mulți viceprim-miniștri, miniștri, secretari de stat și subsecretari de stat.

Guvernul este atât organul suveran care execută politica generală a țării cât și corpul superior al administrației publice.

El are puteri esențialmente executive, dar și puteri legislative limitate. Guvernul poate legifera propria organizare, în unele domenii în care este delegat de Adunarea Republicii și poate adopta regulamente de aplicare a legilor cu caracter mai general adoptate de Adunare.

Consiliul de Miniștri – prezidat de prim-ministru (sau de președinte) și de miniștri – este cabinetul. Fiecare guvern trebuie să definească liniile generale ale politicilor sale într-un program de guvernare, și să-l prezinte Adunării pentru o perioadă obligatorie de deliberări. Dacă Adunarea nu respinge programul de guvernare prin majoritate absolută a deputaților, atunci cabinetul este considerat a fi confirmat în funcție.

Parlaamentul[modificare | modificare sursă]

Adunarea Republicii este parlamentul național al Portugaliei. Este principalul organ legislativ, deși și Guvernul are unele atribuții legislative restrânse.

Adunarea Republicii este unicamerală, și formată din până la 230 de deputați. Aleși prin vot universal cu reprezentare proporțională, deputații au mandate de patru ani.

Actualmente partidul de guvernământ (PS) și coalița sa neoficială (BE, PCP, PEV) controlează cele mai multe mandate în parlament. PSD și CDS-PP formează opoziția, iar PAN deține un singur mandat.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Portugalia este o țară relativ omogenă din punct de vedere lingvistic, etnic și religios. Limba portugheză este vorbită în întreaga țară, cu excepția orașului Miranda do Douro, în care dialectul Asturian este recunoscut ca limbă oficială. Minoritățile, inclusiv cele formate din imigranții africani din fostele colonii, numără mai puțin de 100.000 de oameni.

Religie[modificare | modificare sursă]

Sanctuarul de la Fatima, una dintre cele mai mari biserici romano-catolice dedicate fecioarei Maria.

Majoritatea populației portugheze este de confesiune romano-catolică.

Educație[modificare | modificare sursă]

Limbă[modificare | modificare sursă]

Portugheza (português, de asemenea língua portuguesa) este o limbă romanică originară din nord-vestul Peninsulei Iberice (Galicia și nordul Portugaliei de astăzi). Este unica limbă oficială în Angola, Brazilia, Capul Verde, Guineea-Bissau, Mozambic, Portugalia și São Tomé și Príncipe, iar în Macao și Timorul de Est este co-oficială cu chineza și, respectiv, tetum. Portugheza este oficială și în Guineea Ecuatorială împreună cu limbile spaniolă și franceză.

În Galicia (Spania) limba portugheză este oficială sub numele de "limba galiciană" și este scrisă, în varianta sa oficială, cu ortografia spaniolă. Există, însă, o altă ortografie, comună cu altele varietățile a limbii portugheze, susținută de Academia Galiciană a Limbii Portugheze.

Portugheza se clasează a șasea între limbile lumii în funcție de numărul de vorbitori nativi (peste 200 de milioane) și prima pe continentul sud-american (186 de milioane, peste 51% din populația continentului). Este de asemenea o importantă limbă de circulație (lingua franca) în Africa. Portugheza s-a difuzat în întreaga lume în secolele XV-XVI, când Portugalia a pus bazele unui vast imperiu colonial și comercial (1415–1999), răspândindu-se din Brazilia în America până în Macao (China). În perioada colonială, au apărut multe creole portugheze, în mod special în Africa, Asia și Caraibe.

Portugheza este adesea supranumită limba lui Camões, după autorul Lusiadeiultima floare a Latiumului (Olavo Bilac); și limba cea dulce după Cervantes.

Aglomerări urbane[modificare | modificare sursă]

Politică[modificare | modificare sursă]

Organizare administrativ-teritorială[modificare | modificare sursă]

Harta administrativă a Portugaliei
Fecioara Maria din Fátima (Portugalia)

Portugalia continentală este formată din 18 districte (distritos, singular - distrito):

Portugalia insulară cuprinde două regiuni autonome (regiões autónomas): Azore (Açores) și Insulele Madeira.
Fiecare district este subdivizat în municipalități (concelhos, singular - concelho).

Dispute internaționale[modificare | modificare sursă]

Portugalia a reactivat din când în când cereri pentru teritorii din jurul orașului Olivenza, Spania.

Armată[modificare | modificare sursă]

Economie[modificare | modificare sursă]

Economia Portugaliei a devenit o economie diversificată și în continuă creștere, bazată pe servicii, de la aderarea la Uniunea Europeană, în 1986. În ultima decadă, guverne succesive au privatizat multe firme controlate de stat și au liberalizat zone cheie ale economiei, incluzând sectoarele financiar și telecomunicații. Țara a întrunit criteriile pentru Uniunea Monetară Europeană (EMU) în 1998 și a început să folosească noua sa monedă, euro, pe 1 ianuarie 2002, împreună cu alte 11 state membre ale U.E.

Agricultură[modificare | modificare sursă]

În sudul țării se cultivă migdali, portocali, stejari de plută și viță de vie. De asemenea, pe platourile netede și la câmpie se cultivă cereale: grâu și orez. Pentru a împiedica eroziunea solului, în unele zone relieful este terasat.

Industrie[modificare | modificare sursă]

Servicii[modificare | modificare sursă]

Transport[modificare | modificare sursă]

Turism[modificare | modificare sursă]

Cultură[modificare | modificare sursă]

Literatură[modificare | modificare sursă]

Informații suplimentare: Literatura portugheză

Portugalia este uneori denumită ca țara poeților. În literatura portugheză poezia avea totdeauna influență mai puternică decât proza. În Evul Mediu, când a luat ființă națiunea portugheză, în nord-vestul Peninsulei Iberice, a fost răspândită poezia. Au apărut opere lirice. Pe lângă poeții clasici cunoscuți Luís de Camões și Fernando Pessoa, există un număr de artiști mai puțini cunoscuți, care au o influență semnificativă asupra literaturii portugheze moderne.

Proză s-a dezvoltat mai târziu ca poezia și a apărut mai întâi în secolul al XIV-lea, în formă de cronici sau descrieri a vieții sfinților. Cel mai faimos reprezentant este Fernão Lopes. El a scris o cronică a trei regi din timpul său. Pentru el, precizia reprezentării și un portret plin de viață erau cele mai importante. Pe plan internațional, cel mai bine cunoscut este literatura modernă portugheză, mai ales prin lucrările lui José Maria Eca de Queiroz și prin Premiul Nobel pentru Literatură în 1998, José Saramago.

Femeile sunt, de asemenea, considerate, printre cei mai importanți scriitorii contemporani din țară, menționând aici în mod deosebit pe Lídia Jorge⁠(d) și Agustina Bessa-Luís. Printre tinerii autori a reușit să-și facă un nume Valter Hugo Mãe.

Cinematografie și televiziune[modificare | modificare sursă]

Muzică[modificare | modificare sursă]

Fado[modificare | modificare sursă]

Informații suplimentare: Fado
„Regina Fado“, Amália Rodrigues

Fado este numele celui mai important gen de muzică în Portugalia. Această muzică este melancolică, strâns legată de saudade⁠(d) (dor), și este probabil rezultată prin amestecarea melodiilor de navigatorii portughezi cu ritmurile sclavilor africani. Se disting două forme de stil, și anume, unul variat, mai popular, fado de Lisabona, și altul academic, cântat doar de bărbați, fado de Coimbra. O cunoscută compoziție fado pe plan internațional este April in Portugal, o versiune în limba engleză a cântecului Coimbra de Raul Ferrão. Amália Rodrigues a fost cea mai importantă artistă fado. Printre tinerii de cântăreți de succes sunt Mariza, Camané⁠(d) sau Ana Moura. În fostele colonii ale Portugaliei, fado a continuat să se răspândească, evoluând în Capul Verde prin genul muzical Morna⁠(d) de către cântăreața Cesaria Evora iar în Brazilia stilul choro.

Muzică clasică, contemporană, jazz[modificare | modificare sursă]

Cantautor și folk[modificare | modificare sursă]

Variante pop, rock, folclor[modificare | modificare sursă]

Dans[modificare | modificare sursă]

În sfera artei dansului Portugalia a avut succes la începutul anilor 1990, iar împreună cu Rusia printre cele mai importante țări din Europa în acest domeniu. Numeroși dansatori și coregrafi au putut obține faima în întreaga Europă sau în întreaga lume: Rui Horta, João Fiadeiro, Clara Andermatt. Adesea au fost introduse forme moderne și inovatoare, dezvoltând noi stiluri. Portugalia este implicată în mod regulat la formarea tinerilor dansatori. Cultura dansului în Portugalia este denumită ca Nova Dança Portuguesa.

Arte vizuale[modificare | modificare sursă]

Arhitectură[modificare | modificare sursă]

Stilurile arhitecturale cuprind aproape toate perioadele din istoria artei europene. Mănăstiri, biserici, cetăți, palate și instituții guvernamentale au fost adesea construite după stiluri predominante europene spre exemplu gotic sau neoclasic. Arhitectul Álvaro Siza Vieira obține Premiul Pritzker, ca și compatriotul său Eduardo Souto de Moura⁠(d). Alți arhitecți binecunoscuți au fost sau sunt Raoul Posnard de Mesnier, Miguel Ventura Terra⁠(d), Tomás Taveira⁠(d).

În ce privește decorarea construcțiilor, Portugaliei i se datorează în principal stilul manuelin și azulejo, o notă proprie și națională.

Bucătăria tradițională[modificare | modificare sursă]

Bacalhau

Bucătăria portugheză este variată, ea urmează în câteva privințe tradiția iberică, dar, în plus, față de aceasta a luat totuși multe caracteristici ale teritoriilor colonizate. După dominația maură, au rămas, de asemenea, multe influențe nord-africane, inclusiv folosirea puternic de zahăr, scorțișoară, condimente și gălbenuș de ou.[57]

În Portugalia Bacalhau este considerat ca specialitate tradițională. Deja din secolul al XIII-lea, acest fel de pește uscat și sărat juca un rol însemnat în alimentația portugheză. Astăzi se spune că există în bucătăria portugheză o rețetă-Bacalhau pentru fiecare zi a anului. Sardelele, în secolul al XVI-lea cel mai ieftin aliment în țară, reprezintă și astăzi o mâncare tradițională (Sardinhas Assadas).[58] Multe alte feluri de mâncare precum Caldeirada⁠(d), Amêijoas à Bulhão Pato, Rissóis de Camarão sau Arroz de marisco subliniază importanța peștelui și a altor produse marine din bucătăria portugheză. Tot la fel sunt foarte populare sardelele fripte (sardinhas assadas), mai ales în timpul verii.

Specific, de asemenea, sunt și supele, cum ar fi Caldo verde⁠(d), o supă din gulii, Couve-galega și cartof, care, de obicei, se servește cu Broa (pâine din mălai și cartof) și chorizo⁠(d), sau Sopa alentejana cu pâine, ou, coriandru, usturoi și ulei de măsline. În timpul Evului Mediu, în Portugalia, carnea era consumată foarte puțin, deși cârnații (enchidos) sunt larg consumați și există câteva renumite feluri de mâncare din carne precum Cozido à portuguesa⁠(d) sau popularul "sandviș" Francesinha⁠(d). Frango Assado (pui la grătar), mai ales condimentat cu Piri-Piri (ardei foarte iuți), este astăzi un fel de mâncare răspândit, adus în Portugalia din coloniile africane. În plus, există o lungă tradiție în domeniul brânzei, importante sunt Queijo do Pico⁠(d), Serra da Estrela cheese⁠(d) sau Queijo de Azeitão.

Deserturile dețin în Portugalia un loc foarte important. Celebrul Pastéis de nata⁠(d) (Pastéis de Belém) sunt o specialitate de Belém⁠(d). Unele dintre multe alte deserturi sunt Pastéis de Tentúgal, Ovos moles de Aveiro, sau chiar pe scară largă în special de Crăciun Bolo Rei⁠(d). În special, în mod tradițional toamna sunt vândute castane prăjite la mici standuri pe străzi.

Portugalia este cunoscută pentru vinul său. De pe vremea romanilor, Portugalia este asociată cu zeul vinului și festivalurilor, Bacchus/Dionis. Unele vinuri portugheze sunt printre cele mai bune din lume. Un celebru vin de specialitate este Vinho Verde⁠(d). Faimos în lume este Vinho do Porto, în timp ce Vinho da Madeira, este un alt vin celebru din insula Madeira. Există, de asemenea unele fabrici de bere locale.

Festivaluri populare[modificare | modificare sursă]

În luna iunie au loc în toată Portugalia festivaluri în cinstea celor trei sfinți (Santos Populares). Acești trei sfinți sunt Antonius, João și Petrus. Se sărbătorește cu vin, água-pé (must), pâine tradițională cu sardine, parade stradale și dansuri, nunți, foc și focuri de artificii precum și multă bună dispoziție.

Santo António se sărbătorește în noaptea de 12 spre 13 iunie, în special în Lisabona (unde acest sfânt s-a născut și a trăit), unde are loc un gen de carnaval de stradă (Marchas Populares). În aceste zile au loc nunți, Casamentos de Santo António. Cel mai popular sfânt este São João (Sfântul Ioan), pentru care, de Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, se sărbătorește în special în Porto și Braga, unde există sardine și Caldo Verde (o supă tradițională). În onoarea lui São Pedro (Sfântul Petru) se sărbătorește pe 28 și 29 iunie, în special în Póvoa de Varzim și Barcelos, unde aceste festivaluri sunt dedicate mării. Totodată au loc focuri (fogeiras) și un carnaval pe străzi.

Sport[modificare | modificare sursă]

Fotbal[modificare | modificare sursă]

Fotbalistul portughez Luís Figo în tricou național

Fotbalul este sportul cel mai practicat din Portugalia. Fotbalul portughez a dat jucători de clasă cu renume mondial precum Eusébio, Nené⁠(d), Paulo Sousa⁠(d), Rui Costa, Nani, Cristiano Ronaldo, Vítor Baía⁠(d), Deco, Fernando Meira⁠(d) sau Luís Figo. În anul 2004, an în care în Portugalia a avut loc Campionatul European de Fotbal, Echipa națională de fotbal a Portugaliei a fost după Grecia vicecampioană europeană. Atingerea locului trei la Campionatul Mondial de Fotbal 1966 este până acum cel mai mare succes din istoria fotbalului portughez. Cea mai puternică ligă, Primeira Divisão, este dominată de cele trei cluburi cunoscute FC Porto, Sporting Lisabona, și campioana Benfica Lisabona. Primul câștigător al Cupei Naționale Taça de Portugal a fost 1939 Académica Coimbra, care în 2012 a câștigat din nou. Alte cluburi tradiționale sunt CF Os Belenenses, Boavista Porto și Vitória Setúbal. În plus față de fotbal sunt Futsal și fotbal pe plajă, Portugalia înregistrând aici succese.

Canoe[modificare | modificare sursă]

Rosa Mota⁠(d), pe un timbru paraguayan (1989)

Portugalia a adus de asemenea succes și la canoe⁠(d), un exemplu este medalia de argint la Jocurile Olimpice din 2012. Producătorul portughez de canoe Nelo⁠(d) este lider mondial și a dotat de asemenea majoritatea concurenților olimpici de succes în 2012.[59] În micul oraș Montemor-o-Velho⁠(d) au avut loc în anul 2013 Campionatele Europene de canoe.

Alergare[modificare | modificare sursă]

Maratoniștii portughezi au avut de multe ori succes la nivel internațional. Cea mai cunoscută alergătoare, Rosa Mota⁠(d) a fost medaliată cu aur olimpic, în timp ce, Carlos Lopes⁠(d) a adus în 1984 prima medalie de aur la Jocurile Olimpice pentru Portugalia.

Portugalia a organizat Campionatul European de Orientare 2014. Din 1991 are loc anual în luna martie, în Lisabona un semimaraton, unul cele mai importante semimaratoane din lume.

Automobilism[modificare | modificare sursă]

Aproape de stațiunea balneară Estoril, în apropiere de coasta Atlanticului, se află Circuito do Estoril, o cunoscută pistă pentru cursele de mașini și motociclete, unde s-a desfășurat Marele Premiu de Formula 1 al Portugaliei.

În orașul Santarém se află un stadion cunoscut, unde au loc curse de motociclism.

Ciclism[modificare | modificare sursă]

Monument pentru Joaquim Agostinho⁠(d) în Torres Vedras

Din anul 1927 se organizează Turul Portugaliei (Volta a Portugal), o cursă de ciclism națională. Cicliștii faimoși ai Portugaliei au fost José Bento Pessoa, Joaquim Agostinho⁠(d), și de asemenea Alves Barbosa⁠(d).

Tenis și badminton[modificare | modificare sursă]

João Sousa⁠(d) (2014)

Turneele de tenis internațional cunoscute în Portugalia sunt ATP de Estoril, respectiv WTA de Oeiras și au loc în Oeiras. Alte turnee sunt ATP Porto respectiv WTA Porto, și din anul 2013 ATP Challenger Guimarães. Un jucător de tenis portughez promițător este João Sousa⁠(d). Pe 14 iulie 2014 el a ajuns locul 35, cel mai bun rezultat al său în Clasamentele mondiale la tenis.

Pentru badmintonul portughez, orașul Caldas da Rainha este locul cel mai important pentru turneul Portugal International Badminton Championships⁠(d), și este sediul Federației portugheze de badminton. O jucătoare de succes poate fi considerată Isabel Rocha, care a câștigat un total de 32 de titluri naționale în anii 1960 și '70. La bărbați un jucător de succes este José Bento⁠(d).

Sărbători[modificare | modificare sursă]

Dată Denumire
1 ianuarie Ano Novo
40 de zile înainte de Paști, marți Carnaval
vineri, înainte de Paști Sexta-Feira Santa
Paști Páscoa
25 aprilie Dia da Liberdade
1 mai Dia do trabalhador
10 iunie Dia de Portugal
60 zile după Paști, joi Corpo de Deus
15 august Assunção
5 octombrie Implantação da República
1 noiembrie Todos os santos
1 decembrie Restauração da Independência
8 decembrie Imaculada Conceição
25 decembrie Natal

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gini Index”. Instituto Nacional de Estatística. http://www.ine.pt/xportal/xmain?xpid=INE&xpgid=ine_destaques&DESTAQUESdest_boui=107634627&DESTAQUESmodo=2&xlang=en. Accesat la 14 iulie 2011. 
  2. ^ World Bank database 
  3. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD  Missing or empty |title= (ajutor)
  4. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.PP.CD  Missing or empty |title= (ajutor)
  5. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.CD  Missing or empty |title= (ajutor)
  6. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.PP.CD  Missing or empty |title= (ajutor)
  7. ^ Brian Jenkins, Spyros A. Sofos, Nation and identity in contemporary Europe, p. 145, Routledge, 1996, ISBN 0-415-12313-5
  8. ^ Melvin Eugene Page, Penny M. Sonnenburg, p. 481
  9. ^ First global empire”. Guinnessworldrecords.com. http://www.guinnessworldrecords.com/records-9000/first-global-empire/. Accesat la 18 aprilie 2014. 
  10. ^ What was the Portuguese Empire?”. Empires.findthedata.org. http://empires.findthedata.org/q/33/2518/What-was-the-Portuguese-Empire. Accesat la 18 aprilie 2014. 
  11. ^ The World Factbook”. cia.gov. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/po.html. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  12. ^ ASIANOW – Macau's handover to China ends Portuguese era – December 17, 1999”. cnn.com. http://edition.cnn.com/1999/ASIANOW/east/macau/stories/macau.overview/. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  13. ^ 2014 Global Report.
  14. ^ [1] Deloitte Social Progress 2015
  15. ^ [2] Numbeo QOLR
  16. ^ Vision of Humanity”. Institutul pentru Economie și Pace⁠(d). http://www.visionofhumanity.org/#page/indexes/global-peace-index/2016/PRT/OVER. Accesat la 9 iunie 2016. 
  17. ^ Constituição da República Portuguesa – D.R.E. (Constitution of the Portuguese Republic)” (în Portuguese). Diário da República Electrónico⁠(d). 2 aprilie 1976. http://dre.pt/comum/html/legis/crp.html. Accesat la 16 august 2013. 
  18. ^ Morais, Carlos Blanco de (2011) (în Portuguese). A Constituição Revista — Parte III Constituição da República Portuguesa: Semipresidencialismo "on probation?". Lisboa, Portugal: Fundação Francisco Manuel dos Santos. pp. 65–71. ISBN 978-989-8424-28-0. http://www.ffms.pt/upload/docs/efc2e52b-75ee-412b-9deb-04076e27c552.pdf. Accesat la 16 august 2013 
  19. ^ Araújo, António; Morais, Carlos Blanco de; Cunha, Luís Campos e; Costa, José Manuel M. Cardoso da; Lobo, Marina Costa; Duarte, David; Duarte, Tiago; Freire, André et al. (2011). Garoupa, Nuno; Magalhães, Pedro; Maduro, Miguel Poiares et al.. eds (în Portuguese). A Constituição Revista. Lisboa, Portugal: Fundação Francisco Manuel dos Santos. p. 143. ISBN 978-989-8424-28-0. http://www.estig.ipbeja.pt/~ac_direito/ConstituicaoRevista_Total.pdf. Accesat la 16 august 2013 
  20. ^ Veser, Ernst (1997) (în English, Chinese). Semi-Presidentialism-Duverger's Concept — A New Political System Model. Department of Education, School of Education, Universitatea din Köln. pp. 39–60. http://www.rchss.sinica.edu.tw/publication/ebook/journal/11-01-1999/11_1_2.pdf. Accesat la 20 august 2013 
  21. ^ Shugart, Matthew Søberg (1 decembrie 2005). „Semi-Presidential Systems: Dual Executive And Mixed Authority Patterns”. Palgrave Macmillan (Palgrave Macmillan Journals) 3 (3): 323–351. doi:10.1057/palgrave.fp.8200087. http://www.palgrave-journals.com/fp/journal/v3/n3/pdf/8200087a.pdf. Accesat la 22 februarie 2015. 
  22. ^ The Social Progress Imperative. „Social Progress Index”. socialprogressimperative.org. http://www.socialprogressimperative.org/data/spi#data_table/countries/spi/dim1,dim2,dim3. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  23. ^ The global experiment of marijuana legalization, CNN.com, 29.12.2016
  24. ^ 'This is possible.
  25. ^ Milhazes, José.
  26. ^ David Birmingham (2003), p.11
  27. ^ David Rohrbacher, "Orosius," in The Historians of Late Antiquity (Routledge, 2002), pp. 135–137.
  28. ^ Fim do Império Romano e Chegada dos Suevos” (în pt). http://www.notapositiva.com/pt/trbestbs/historia/10_fim_imper_romano.htm. Accesat la 12 martie 2016. 
  29. ^ Suevos” (în pt). http://www.infoescola.com/povos-germanicos/suevos/. Accesat la 12 martie 2016. 
  30. ^ Vestígios da presença sueva no noroeste da península ibérica: na etnologia, na arqueologia e na língua” (în pt). http://www.scielo.mec.pt/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S0807-89672013000200016. Accesat la 12 martie 2016. 
  31. ^ Portugal musulman (Le) – VIIIe-XIIIe siècles par Christophe Picard – Maisonneuve et Larose – Collection Occident Musulman – 2001, 500 p., 34 euros.
  32. ^ A History of Portugal and the Portuguese Empire, Vol. 1: From Beginnings to 1807: Portugal (Volume 1) p.55
  33. ^ H. V. Livermore, A New History of Portugal (Cambridge University Press: London, 1969) pp. 32–33.
  34. ^ Ribeiro, Ângelo; Hermano, José (2004) (în Portuguese). História de Portugal I — A Formação do Território [History of Portugal: The Formation of the Territory]. QuidNovi. ISBN 989-554-106-6 
  35. ^ Black Death, Great Moments in Science, ABC Science
  36. ^ The Portuguese Explorers: Newfoundland and Labrador Heritage”. Heritage.nf.ca. http://www.heritage.nf.ca/exploration/portuguese.html. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  37. ^ Format:Cite DCB
  38. ^ Town of Portugal Cove – St.Philip's : History”. pcsp.ca. http://pcsp.ca/?Content=Visiting/About_Our_Town/History. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  39. ^ The standard view of historians is that Cabral was blown off course as he was navigating the currents of the South Atlantic, sighted the coast of South America, thereby accidentally discovering Brazil.
  40. ^ Giles Tremlett (22 martie 2007). „Another nail in Cook's coffin as map suggests he was pipped by Portugal | World news”. The Guardian. https://www.theguardian.com/world/2007/mar/22/uk.australia. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  41. ^ Debusmann, Bernd (15 ianuarie 2014). „Kangaroo in 400-year-old manuscript could change Australian history”. Londra: Telegraph. http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/australiaandthepacific/australia/10575227/Kangaroo-in-400-year-old-manuscript-could-change-Australian-history.html. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  42. ^ Perry, Michael (21 martie 2007). „Map proves Portuguese discovered Australia: new book”. Reuters. http://www.reuters.com/article/2007/03/21/us-australia-map-idUSSYD3449720070321. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  43. ^ Saint and Nation. Books.google.com. 30 aprilie 2011. p. 10. ISBN 9780271037738. https://books.google.com/?id=rDlqrxan22AC&pg=PA10&dq=the+spains+%22las+espanas%22#v=onepage&q=the%20spains%20%22las%20espanas%22&f=false. Accesat la 18 august 2012 
  44. ^ Peña,Lorenzo.
  45. ^ IBGE teen”. Ibge.gov.br. Există o versiune arhivată la 25 ianuarie 2012. https://web.archive.org/web/20120125045233/http://www.ibge.gov.br/ibgeteen/povoamento/portugueses.html. Accesat la 11 februarie 2012. 
  46. ^ Historical Depictions of the 1755 Lisbon Earthquake”. Nisee.berkeley.edu. 12 noiembrie 1998. http://nisee.berkeley.edu/lisbon/index.html. Accesat la 6 mai 2012. 
  47. ^ Kenneth Maxwell, Pombal, Paradox of the Enlightenment (Cambridge: Cambridge University Press, 1995), 83, 91–108, 160–62.
  48. ^ P S Lele, Dadra and Nagar Haveli: past and present, Published by Usha P. Lele, 1987,
  49. ^ Portugal Não É Um País Pequeno”. Purl.pt. Există o versiune arhivată la 25 octombrie 2014. http://arquivo.pt/wayback/20141025060609/http://purl.pt/11440/1/P1.html. Accesat la 21 februarie 2011. 
  50. ^ Flight from Angola, The Economist (16 August 1975).
  51. ^ Dismantling the Portuguese Empire, Time Magazine (Monday, 7 July 1975).
  52. ^ Climate of the World: Portugal – Weather UK – weatheronline.co.uk”. weatheronline.co.uk. http://www.weatheronline.co.uk/reports/climate/Portugal.htm. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  53. ^ Mapas bioclimáticos y biogeográficos. http://www.globalbioclimatics.org/form/tb_med.htm. Accesat la 2 august 2017. 
  54. ^ Instituto Português do Mar e da Atmosfera (2012). „Extremos climáticos de temperatura, Capitais Distrito” (în Portuguese). Instituto Português do Mar e da Atmosfera. http://www.ipma.pt/pt/oclima/extremos.clima/. Accesat la 23 ianuarie 2013. 
  55. ^ Instituto Português do Mar e da Atmosfera, IP Portugal”. ipma.pt. http://www.ipma.pt/pt/oclima/extremos.clima/. Accesat la 22 august 2010. 
  56. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite constitution2
  57. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite autogenerated1982
  58. ^ Gilberto Freyre: Herrenhaus und Sklavenhütte, München 1982, S.221, S.218
  59. ^ Olympic Games 2012 Report der Firma M. A. R. Kayaks Lda., abgerufen am 8. März 2013

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Portugalia