Portugalia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Portugalia
Republica Portugheză
República Portuguesa
Drapelul Portugaliei Stema Portugaliei[*]
Drapelul Portugaliei Stema Portugaliei[*]
EU-Portugal with islands circled.svg
LocationPortugal.svg
Geografie
Suprafață  
 - totală 92.212 km² (locul 111)
Apă (%) 0,5 %
Cel mai înalt punct Muntele Pico[*] (2.351 m) Modificați la Wikidata
Cel mai jos punct Oceanul Atlantic (0 m) Modificați la Wikidata
Cel mai mare oraș Lisabona
Vecini Spania Modificați la Wikidata
Fus orar WET (UTC+ 0)
Ora de vară WEST (UTC+ 1)
Populație
Populație  
 - Recensământ 2013 10.457.295 Modificați la Wikidata
Densitate 115 loc/km²
 - Estimare 2012 10.487.289 (locul 80)
Limbi oficiale portugheză[ib 1]
Etnonim portughezi (pl.)
portughez (masc.)
portugheză (fem.) Modificați la Wikidata
Guvernare
Sistem politic Republică semi-prezidențială
Președinte al Portugaliei⁠(d) Marcelo Rebelo de Sousa Modificați la Wikidata
Prim-ministru al Portugaliei⁠(d) António Costa Modificați la Wikidata
Legislativ Adunarea Republicii Portugalia
Capitala Lisabona Modificați la Wikidata
Istorie
Stat independent
Fondarea Portugaliei 868
Suveranitatea Portugaliei 24 iunie 1128
Regatul Portugaliei 26 iulie 1139
Republica Portugheză 5 octombrie 1910
Aderare la UE 1 ianuarie 1986
Economie
PIB (PPC)
 - Total 307.818.132.721,61 dolar Geary-Khamis[4] Modificați la Wikidata
 - Pe cap de locuitor 28.760 dolar Geary-Khamis[6] Modificați la Wikidata
PIB (nominal)
 - Total 230.116.912.513 $[3] Modificați la Wikidata
 - Pe cap de locuitor 19.222,15 $[5] Modificați la Wikidata
Gini(2011) 34.2[1] (mediu)
IDU Modificați la Wikidata0,645
Monedă Euro (EUR)[ib 3] Modificați la Wikidata
Coduri și identificatori
Cod CIO POR Modificați la Wikidata
Cod mobil 268 Modificați la Wikidata
Prefix telefonic +351
ISO 3166-2 PT
Domeniu Internet .pt[ib 2]
  1. ^ Limba mirandeză este cooficială în Miranda do Douro.
  2. ^ Se poate și folosi domeniul .eu, pentru că Portugalia face parte din Uniunea Europeană.
  3. ^ Până în 2002: escudo portughez.
Portugalia (vedere din satelit)

Portugalia (în portugheză Portugal; pronunțat /puɾtuˈɣaɫ/), oficial Republica Portugheză (în portugheză República Portuguesa, pronunțat /ʁɨ'publikɐ puɾtu'ɣezɐ/), este o țară în Peninsula Iberică din Europa de Sud-Vest. Este cea mai vestică țară din Europa continentală. La vest și sud are coastă la Oceanul Atlantic, iar la est și nord se învecinează cu SpaniaFrontiera dintre Portugalia și Spania⁠(d) are 1214 km lungime și este considerată cea mai lungă graniță neîntreruptă în cadrul Uniunii Europene. Republica include, de asemenea, arhipelagurile Azore și Madeira din Atlantic, ambele regiuni autonome cu propriile lor guverne regionale⁠(d).

Teritoriul Portugaliei moderne a fost locuit permanent, invadat și subiect de dispute armate încă din vremuri preistorice⁠(d). Precelții⁠(d), celții, cartaginezii și romanii au fost urmați de invaziile vizigoților și suebilor germanici. În 711, Peninsula Iberică a fost invadată de către Mauri, Portugalia devenind parte din Al-Andalusul musulman. Portugalia s-a născut ca stat în urma Reconquistei creștine, iar în 1139, Afonso Henriques a fost proclamat rege al Portugaliei, astfel stabilind independența acestui stat.[7]

În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Portugalia și-a creat primul imperiu global, devenind una dintre cele mai mari puter economice, politice și militare.[8][9][10] În acest timp, exploratorii portughezi au efectuat călătorii maritime de pionierat în Epoca Marilor Descoperiri, în special sub patronaj regal al principelui Henric Navigatorul și al regelui João al II-lea, descoperiri notabile fiind cea a lui Vasco da Gama, care a găsit o rută spre India pe mare (1497-98), dar și descoperirea Braziliei (1500), și ajungerea la Capul Bunei Speranțe. În această perioadă, Portugalia a monopolizat comerțul cu mirodenii în Europa, iar Imperiul Portughez s-a extins cu campaniile militare efectuate în Asia. Distrugerea Lisabonei în cutremurul din 1755, apoi ocupația străină din timpul Războaielor Napoleoniene, independența Braziliei⁠(d) (1822), și Războaiele Liberale⁠(d) (1828-34), au lăsat Portugalia slăbită de război și cu influența mondială diminuată.[11]

După ce revoluția din 1910 a abolit monarhia, a fost proclamată democratica, dar instabila Primă Republică Portugheză, înlocuită ulterior de regimul autoritar de dreapta Estado Novo. Democrația a fost restabilită după Războiul Colonial Portughez și Revoluția Garoafelor în 1974. La scurt timp după aceea, s-a acordat independență aproape tuturor teritoriile de peste mări⁠(d),[12] ceea ce a marcat sfârșitul de celui mai îndelungat imperiu colonial. Portugalia a lăsat o profundă influență culturală și arhitecturală în întreaga lume⁠(d) și o moștenire de peste 250 de milioane de vorbitori de portugheză.

Portugalia este o țară dezvoltată , cu o economie avansată cu venituri mari și un nivel de trai înalt.[13][14][15] Este a 5-a cea mai pașnică țară din lume,[16] menținând o formă de guvernare republicană semiprezidențială.[17][18][19][20][21] Are a 18-lea cel mai mare progres social din lume, aflându-se înaintea altor țări vest-europene precum Franța, Spania și Italia.[22] Membru fondator al NATO și al Comunității Țărilor de Limbă Portugheză, este, de asemenea, membră a numeroase alte organizații internaționale, inclusiv Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, zona euro, și OCDE.

Portugalia este un pionier al reformei consumului de substanțe, decriminalizând posesia de droguri pentru uz personal în 2001.[23] După ani de investiții și cooperare, Portugalia a marcat un punct culminant al folosirii energiei regenerabile la nivel mondial⁠(d) în 2016, atunci când a reușit să se alimenteze timp de 107 ore consecutive exclusiv din energie hidroelectrică, eoliană și solară.[24]

Cuprins

Istoria[modificare | modificare sursă]

Istoria timpurie: precelții și celții[modificare | modificare sursă]

Citânia de Briteiros⁠(d), din Minho⁠(d), cel mai bine conservat sit portughez din Epoca Fierului și cultura Castro⁠(d).

Istoria timpurie a Portugaliei este una comună cu restul Peninsulei Iberice situată în sud-vestul Europei. Numele de Portugalia derivă din alăturarea denumirilor romano-celtice Portus Cale⁠(d). Regiunea a fost colonizată de precelți și celți, care au dat naștere popoarelor antice ale gallaecilor⁠(d), lusitanilor⁠(d), celticilor⁠(d) și cyneților⁠(d), și a fost vizitată de fenicieni și cartaginezi⁠(d), încorporată în dominioanele Republicii Romane ca provincia Lusitania și parțial Gallaecia, după 45 î.e.n. până la 298 e.n., recolonizată de suebi, buri⁠(d), și vizigoți, și cucerită de mauri. Alte influențe includ vestigii alane din secolul al V-lea, descoperite în Alenquer (din denumirea germanică veche Alankerk, de la Alan+kerk; cu sensul de templu al Alanilor), Coimbra și Lisabona.[25]

Regiunea Portugaliei de astăzi a fost locuită de omul de Neanderthal și apoi de către Homo sapiens, care cutreierau regiunea de nord a peninsulei Iberice.[26] Acestea erau societăți de subzistență care, deși nu aveau așezări prospere, erau oarecum organizate. Portugalia neolitică a experimentat domesticirea animalelor de pășunat, creșterea unor culturi de cereale și fluviale și pescuitul maritim.

Se crede de către unii cercetători că la începutul primului mileniu î.e.n., mai multe valuri de celți au invadat Portugalia din Europa Centrală și prin uniuni mixte cu populațiile locale au format diferite grupuri etnice, cu multe triburi.

Printre aceste triburi, cele mai de seamă au fost au fost calaicii sau gallaeci din nordul Portugaliei, lusitanii din centru⁠(d), celticii din Alentejo⁠(d), și cyneții sau conii din Algarve⁠(d). Printre cele mai mici triburi sau sub-diviziuni de triburi s-au numărat bracarii, coelernii, equaesii, grovii, interamicii, leunii, luanquii, limicii, narbasii, nemetatii, paesurii, quaquernii, seurbii, tamaganii, tapolii, turdulii, Turduli Veteres, Turdulorum Oppida, turodii, și zoelae. Au fost înființate și câteva târguri mici, semi-permanente, de coastă (cum ar fi Tavira) în Algarve de către fenicieni-cartaginezi.

Lusitania și Gallaecia romane[modificare | modificare sursă]

Templul Roman din Évora⁠(d) este una dintre cele mai bine conservate structuri romane din țară.

Romanii au invadat Peninsula Iberică pentru prima oară în 219 î.e.n.În ultimele zile ale lui Iulius Cezar, aproape întreaga peninsulă a fost anexată Republicii Romane. Cartaginezii, inamicii Romei în Războaiele Punice, au fost expulzați din coloniile de pe coastă.

Cucerirea romană a ceea ce acum face parte din Portugalia modernă a durat aproape două sute de ani și a costat multe vieți de tineri soldați și ale celor care au fost condamnați la moarte sigură în sclavie în mine atunci când nu erau vânduți ca sclavi în alte părți ale imperiului. Cucerirea a trebuit să facă un pas înapoi în 150 î.e.n., când a izbucnit o răscoală în nord. Lusitanianii și alte triburi indigene, sub conducerea lui Viriathus⁠(d), au preluat controlul asupra întregii Iberii de vest.

Roma a trimis numeroase legiuni și cei mai buni generali ai săi în Lusitania să înăbușe revolta, dar fără nici un rezultat—lusitanii au continuat să cucerească teritoriu. Conducătorii romani au hotărât atunci să-și schimbe strategia: i-au mituit pe aliații lui Viriathus să-l omoare pe acesta. În 139 î.e.n., Viriathus a fost asasinat, și Tautalus a devenit lider.

Roma a instaurat un regim colonial. Romanizarea completă a Lusitaniei a fost desăvârșită abia în epoca vizigotă.

În 27 î.e.n., Lusitania a obținut statutul de provincie romană. Mai târziu, s-a mai înființat o provincie în Lusitania nordică, provincie cunoscută sub numele de Gallaecia, cu capitala în Bracara Augusta, astăzi Braga. Există încă multe ruine de castre (dealuri foritficate⁠(d)) în toată Portugalia modernă și rămășițe ale culturii Castro. Numeroase situri romane sunt împrăștiate în Portugalia actuală, unele așezări urbane fiind destul de mari, ca Conímbriga⁠(d) și Mirobriga⁠(d). Cea dintâi este una dintre cele mai mari așezări romane din Portugalia, aflată la 16 km de Coimbra, și aceasta dezvoltată pe locul unei foste localități romane, Aeminium⁠(d)). Situl are și un muzeu care expune obiectele găsite de arheologi în timpul săpăturilor.

Mai multe lucrări de inginerie, cum ar fi băile, templele, podurile, drumurile, circurile, teatrele și casele de locuit sunt conservate în întreaga țară. S-au găsit și monede, dintre care unele bătute în Lusitania, precum și numeroase piese de ceramică. Printre istoricii contemporani se numără Paulus Orosius (c. 375-418)[27] și Hydatius⁠(d) (c. 400-469), episcop de Aquae Flaviae⁠(d), care a relatat despre ultimii ani ai dominației romane și sosirea triburilor germanice.

Regatele germanice: suebii și vizigoții[modificare | modificare sursă]

regele sueb⁠(d) Miro⁠(d) și sf. Martin de Braga⁠(d) dintr-un manuscris din 1145 din De virtutibus quattuor de Martin.

La începutul secolul al V-lea, triburile germanice, anume suebii și vandalii (silingii și hasdingii), împreună cu aliații lor, sarmații și alanii, au invadat Peninsula Iberică unde aveau să-și întemeieze un regat. Regatul Suebilor⁠(d) a fost regatul germanic post-roman înființat în fostele provincii romane de Gallaecia-Lusitania.

Pe la 410 și în timpul secolului al VI-lea, el a devenit regat oficial provlamat, iar regele Hermeric a încheiat un tratat de pace cu gallaecii înainte de a-și lăsa domnia moștenire fiului său, Rechila⁠(d). În 448, Réchila a murit, lăsând conducerea statului aflat în expansiune lui Rechiar⁠(d).

În anul 500, în Iberia s-a instaurat Regatul Vizigot⁠(d), cu centrul în zona Toledo. Vizigoții i-au învins în cele din urmă pe suebi și le-au cucerit capitala Bracara (Braga din ziua de azi) în 584-585, în urma înfrângerilor consecutive ale ultimilor doi regi suebi Andeca⁠(d) și Malaric⁠(d). Fostul regat al suebilor a devenit apoi cea de-a șasea provincie a Regatul Vizigot Hispania.

Pentru următorii 300 de ani și până în anul 700, întreaga Peninsulă Iberică a fost dominată de vizigoți. Această perioadă a durat până în 711, când regele Rodrigo⁠(d) (Rodrigo) a fost ucis în timp ce se opunea unei invazii maure dinspre sud. Din diversele grupuri germanice care s-au stabilit în vestul Iberiei, suebii au lăsat cea mai de durată moștenire culturală în ceea ce astăzi sunt Portugalia, Galicia și Asturia.[28][29][30]

Perioada islamică și Reconquista[modificare | modificare sursă]

Castelul Silves⁠(d), fortificație din perioada maură aflată în Algarve.
Califatul de Cordoba, pe la 1000, la apogeul Al-Mansur⁠(d).

Portugalia continentală de astăzi, împreună cu mare parte din Spania, a făcut parte din Califatul Umayyad între 711 e.n. – 1249 e.n., în urma cuceririi de către Califatul Umayyad a Peninsulei Iberice în 711 e.n. Această ocupație a durat de la câteva zeci de ani în nord, până la circa cinci secole, în sud.

După înfrângerea vizigoților în doar câteva luni, Califatul Umayyad a început să se extindă rapid în peninsulă. Începând cu anul 711, teritoriul pe care este acum Portugalia a devenit parte a vastului Califat Umayyad cu centrul în Damasc, care se întindea de la râul Indus de pe subcontinentul Indian (în Pakistanul de astăzi) până în sudul Franței, până la prăbușirea acestuia în 750. În acel an, partea de vest a imperiului și-a câștigat independența sub Abd-ar-Rahman I, cu înființarea Emiratului de Cordoba. După aproape două secole, Emiratul a devenit Califatul de Cordoba în 929, până la dizolvarea acesteia un secol mai târziu, în 1031, în nu mai puțin de 23 de mici regate, numite regatele Taifa.

Guvernatorii acestor regate taifa se proclamau fiecare emir în provincia lui și stabileau relații diplomatice cu regatele creștine din nord. Majoritatea Portugaliei a căzut în mâinile Taifalei din Badajoz⁠(d) din dinastia Aftasidă, și după o scurtă perioadă a unei efemere Taifale de Lisabona⁠(d) în 1022, a căzut sub dominația Taifalei de Sevilla⁠(d) a poeților Abbadizi⁠(d). Perioada taifalelor s-a încheiat cu cucerirea almoravizilor⁠(d) care au venit din Maroc în 1086 câștigând o victorie decisivă în Bătălia de la Sargrajas⁠(d), urmați un secol mai târziu, în 1147, după a doua perioadă de taifale, de almohazii veniți și ei tot din Marrakesh.[31]

Al-Andalus a fost împărțită în diferite districte numite Kura. Gharb Al-Andalus a fost, la apogeul său, constituit din zece kurale,[32] fiecare cu o capitală și un guvernator al ei. Principalele orașe ale perioadei în Portugalia erau Beja, Silves, Alcácer do Sal, Santarém și Lisabona.

Populația musulmană din regiune consta, în principal, din iberici autohtoni convertiți la Islam (așa-numiții Muwallad sau Muladi) și berberi. Arabii erau în principal nobili din Siria și Oman și, deși puțini la număr, ei constituiau elita conducătoare a populației. Berberii erau la început originari din munții Atlas și Rif⁠(d) din Africa de Nord și erau, în esență, nomazi.

Comitatul Portucale[modificare | modificare sursă]

Statuia a contelui Vímara Peres⁠(d), primul domnitor al comitatului Portugalia⁠(d).

Un nobil vizigot asturian pe nume Pelagius de Asturia a fost ales în 718 e.n. conducător de mulți dintre nobilii vizigoți izgoniți. Pelagius a cerut ridicarea a tuturor armatelor vizigote creștine rămase la luptă împotriva maurilor și să se regrupeze teritoriile montane necucerite din Asturii, zonă cunoscută astăzi ca Munți Cantabrici, în ceea ce este astăzi mica regiune muntoasă din nord-vestul Spaniei, adiacentă Golfului Biscaya.[33]

Planul lui Pelagius a fost de a utiliza Munții Cantabrici ca loc de refugiu și protecție de invadatorii mauri. Apoi, el a propus regruparea armatelor creștine din Peninsula Iberică și folosirea Munților Cantabrici ca rampă de lansare a recuceririi pământurilor lor. În acest proces, după ce i-a învins pe mauri în Bătălia de la Covadonga în 722 e.n., Pelagius a fost proclamat rege, fondând astfel Regatul creștin al Asturiilor și începând războiul de recucerirea creștină cunoscut în portugheză ca Reconquista Cristã.

La sfârșitul secolului al IX-lea, regiunea Portugaliei dintre râurile Minho și Douro, a fost eliberată sau recucerită de la Mauri de către Vimara Peres,⁠(d) la ordinele regelui Alfonso al III-lea al Asturiilor. Găsind că regiunea avea anterior două mari orașe—Portus Cale, în zona de coastă, și Braga în interior, multe alte orașe fiind acum pustii—a hotărât să o repopuleze și să le reconstruiască cu refugiați portughezi galicieni și cu alți creștini.[34]

Vimara Peres a organizat regiunea eliberată de la mauri, și a ridicat-o la statutul de comitat, numind-o comitatul Portugalia⁠(d) după marele oraș-port al regiunii—Portus Cale' sau Porto de astăzi. Unul dintre primele orașe fondate de Vimara Peres în această perioadă este Vimaranes, cunoscut astăzi ca Guimarães – „leagănul poporului portughez” sau „orașul-leagăn” (Cidade Berço în portugheză).

După anexarea comitatului Portugalia într-unul din mai multele comitate care alcătuiau Regatul Asturiilor, Regele Alfonso al III-lea al Asturiilor l-a înnobilat pe Vimara Peres în 868 e.n., ca primul conte de Portus Cale (Portugalia). Regiunea a devenit cunoscut sub numele de Portucale, Portugale, și în același timp Portugáliacomitatul Portugalia⁠(d).

Alfonso al VI-lea de León învestindu-l pe Henric, conte de Portugalia⁠(d), în 1093.

Mai târziu, Regatul Asturiilor a fost împărțit în mai multe regate creștine din nordul Spaniei, din cauza diviziunilor dinastice ale moștenirii printre urmașii regelui. Cu abdicarea silită a lui Alfonso al III-lea „cel Mare” al Asturiilor de către fiii săi în 910, regatul Asturiilor a fost împărțit în trei regate separate: León, Galicia și Asturiile. Cele trei regate au fost în cele din urmă reunite în 924 (León și Galicia în 914, Asturiile mai târziu) sub coroana de León.

În timpul secolului de lupte intestine pentru dominație între regatele creștine din nord, comitatul Portugalia forma partea de sud a Regatului Galiciei. Uneori, Regatul Galiției exista ca entitate independentă pentru perioade scurte de timp, dar, de obicei, el însuși forma o parte importantă a Regatului León. În toată această perioadă, locuitorii comitatului Portugalia, ca galicieni, aveau dificultăți în a păstra autonomia Galiciei cu limba și cultura ei distincte (galiciano-portugheză⁠(d)) față de cultural leoneză, ori de câte ori statutul Regatului Galiciei se schimba în raport cu Regatul León. Ca rezultat al diviziunii politice, galiciano-portughezii și-au pierdut unitatea atunci când comitatul Portugalia s-a separat de Regatul Galiției (la rândul lui dependent de Regatul de León) pentru a stabili Regatul Portugaliei.

În 1093, Alfonso al VI-lea de León și Castilia a acordat comitatul lui Henric de Burgundia⁠(d) și l-a căsătorit cu fiica lui, Teresa León⁠(d), ca răsplată pentru rolul său în recucerirea teritoriilor de la Mauri. Henric și-a instalat capitala noului său comitat în Bracara Augusta (Braga de astăzi), capitala provinciei romane antice și, de asemenea, capitala anterioară a mai multor regate de-a lungul primului mileniu.

Independența și Epoca Afonsină[modificare | modificare sursă]

Afonso Henriques primind intervenția divină în Bătălia de la Ourique⁠(d) (1139), la care a fost aclamat rege al portughezilor.

La 24 iunie 1128, a avut loc bătălia de São Mamede⁠(d) în apropiere de Guimarães. Afonso Henriques, contele de Portugalia, a învins-o pe mama lui, contesa Teresa⁠(d) și pe iubitul acesteia, Fernando Pérez de Traba⁠(d), impunându-se astfel ca unic conducător. Afonso a trimis apoi armatele împotriva maurilor, înspre sud.

Campaniile lui Afonso au fost încununate de succes și, la 25 iulie 1139, a obținut o victorie zdrobitoare în bătălia de la Ourique⁠(d) și, imediat după aceea, a fost în unanimitate proclamat rege al Portugaliei de către soldații săi. Aceasta este în mod tradițional considerată a fi ocazia cu care comitatul Portugalia, ca fief al Regatului León, a fost transformat în Regatul Portugaliei independent.

Afonso a stabilit atunci primul cortes portughez⁠(d) la Lamego, unde a fost încoronat de către arhiepiscopul de Braga, deși valabilitatea acestei adunări de la Lamego a fost contestată și bănuită a fi un mit creat în timpul Războiului Portughez de Restaurație⁠(d). Afonso a fost recunoscut în 1143 de către regele Alfonso VII-lea al Leónului și Castiliei și, în 1179, și de papa Alexandru al III-lea.

În timpul perioadei Reconquista, creștinii au recucerit Peninsula Iberică de sub dominația maură. Afonso Henriques și succesorii săi, ajutați de ordinele monastice militare⁠(d), au înaintat spre sud pentru a-i alunga pe mauri. În acest moment, Portugalia acoperea aproximativ jumătate din teritoriul ei actual. În 1249, Reconquista s-a încheiat cu capturarea Algarvei și cu izgonirea definitivă a ultimelor așezări maure de pe coasta de sud, aducând Portugalia aproximativ la frontierele ei actuale.

Într-una din aceste situații de conflict cu Regatul Castiliei, Dinis I al Portugaliei a semnat cu regele Fernando IV-lea al Castiliei (care a fost reprezentat, minor fiind, de către mama sa, regina María de Molina⁠(d)) tratatul de la Alcañices (1297)⁠(d), care prevedea că Portugalia abolește tratatele convenite îndreptate împotriva Regatului Castiliei pentru sprijinirea tânărului Juan de Castilla⁠(d). Acest tratat stabilea, printre altele, delimitarea frontierelor între regatul Portugaliei și regatului León, cuprinzând și orașul disputat Olivenza.

Domniile lui Dinis I (Denis), Afonso al IV-lea și Pedro I (Petru I) au fost în mare parte dominate de pace cu regatele creștine din Iberia.

În 1348 și 1349, Portugalia, ca și restul Europei, a fost devastată de Moartea Neagră.[35] În 1373, Portugalia a făcut o alianță cu Anglia⁠(d), care este cea mai lungă durată de alianță din lume. De-a lungul timpului aceasta a mers dincolo de cooperarea geo-politică și militară (protejarea intereselor reciproce din Africa, America și Asia împotriva rivalilor francezi, spanioli și olandezi) și a menținut legături comerciale și culturale puternice între cei doui vechi aliați europeni. În special în regiunea Porto, este vizibilă influența engleză până în ziua de astăzi.

Epoca Ioanină și cea a Marilor Descoperiri[modificare | modificare sursă]

Victoria lui Ioan I al Portugaliei în bătălia de la Aljubarrota⁠(d) a asigurat tronul casei de Aviz⁠(d).
Mănăstirea Batalha⁠(d) a fost ridicată de regele Ioan I pentru a comemora victoria sa în criza din 1383–85⁠(d)

În 1383, Ioan I al Castiliei, soțul lui Beatrice a Portugaliei și ginerele lui Ferdinand I al Portugaliei, a revendicat tronul țării. O facțiune de mici nobili și oameni de rând, în frunte cu Ioan de Aviz (care avea mai târziu să devină regele Ioan I al Portugaliei) și comandată de generalul Nuno Alvares Pereira⁠(d) i-a învins pe castilieni în bătălia de la Aljubarrota⁠(d). Cu această luptă, casa de Aviz a devenit dinastie domnitoare în Portugalia.

Portugalia s-a aflat în avangarda explorării maritime a europenilor și a Epocii Marilor Descoperiri. Prințul Henric Navigatorul, fiul regelui Joao I, a devenit sponsorul principal și beneficiar al acestui demers. În această perioadă, Portugalia a explorat Oceanul Atlantic, descoperind mai multe arhipelaguri atlantice, cum ar fi Azore, Madeira, și Capul Verde⁠(d), a explorat coasta africană, a colonizat unele zone din Africa, a descoperit o rută spre India,⁠(d) pe la Capul Bunei Speranțe, a descoperit Brazilia⁠(d), a explorat Oceanul Indian, a stabilit rute comerciale în majoritatea Asiei de Sud, și a trimis primele misiuni comerciale și diplomatice directe din Europa în China⁠(d) și Japonia.

În 1415, Portugalia a obținut primele sale colonii de peste mări prin cucerirea Ceutei, primul târg musulman prosper din Africa de Nord. Au urmat primele descoperiri în Oceanul Atlantic: Madeira și Azore, care au condus la primele mișcări pentru colonizare.

De-a lungul secolului al XV-lea, exploratorii portughezi⁠(d) au navigat pe coasta Africii, înființând posturi comerciale pentru mai multe tipuri de mărfuri comerciabile la acea dată, variind de la aur la sclavi, căutând o rută spre India și mirodeniile ei, mult râvnite în Europa.

Tratatul de la Tordesillas a fost menit să soluționeze disputa ivită după întoarcerea lui Cristofor Columb, și a fost aranjat de papa Alexandru al VI-lea, mediator între Portugalia și Spania. Acesta a fost semnat la 7 iunie 1494, și a împărțit teritoriile nou descoperite din afara Europei între cele două țări de-a lungul unui meridian aflat la 370 de leghe vest de Insulele Capului Verde (pe coasta de vest a Africii).

În 1498, Vasco da Gama a ajuns în India și a adus prosperitate economică Portugaliei și populației ei de 1,7 milioane de locuitori, ajutând la începutul Renașterii Portugheze⁠(d). În 1500, exploratorul portughez Gaspar Corte-Real⁠(d) în ceea ce astăzi este Canada și a fondat orașul Portugal Cove-St. Philip's⁠(d), Newfoundland și Labrador, cu mult înainte de venirea francezilor și englezilor, în secolul al XVII-lea, una dintre multele acțiuni portugheze de colonizare a Americilor.[36][37][38]

Vasco da Gama (stânga), prințul Henric Navigatorul (dreapta): figuri ale marilor descoperiri geografice portugheze⁠(d).

În 1500, Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia și a revendicat-o pentru Portugalia.[39] Zece ani mai târziu, Afonso de Albuquerque a cucerit Goa din India, Muscat și Ormuz în Strâmtoarea Persană, și Malacca, astăzi un stat⁠(d) în Malaezia. Astfel, imperiul portughez ajunsese să domine comerțul în Oceanul Indian și în Atlanticul de Sud. Marinarii portughezi au pornit către Asia de Est navigând spre est din Europa, debarcând în locuri cum ar fi Taiwan, Japonia, insula Timor, și în Moluce.

Deși pentru o perioadă lungă de timp se credea că olandezii au fost primii europeni⁠(d) care au ajuns în Australia, există, de asemenea, unele dovezi că portughezii ar fi descoperit Australia⁠(d) în 1521.[40][41][42]

Tratatul de la Zaragoza⁠(d), semnat la 22 aprilie 1529 între Portugalia și Spania, specifica și anti-meridianul liniei de demarcare specificate în tratatul de la Tordesillas.

Toți acești factori au făcut din Portugalia una dintre cele mai mari puteri economice, militare și politice din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului al XVI-lea.

Uniunea Iberică, Restaurația și începutul epocii brigantine[modificare | modificare sursă]

D. Filipa de Vilhena înarmându-și fiii (Vieira Portuense⁠(d), 1801), legendă a Războiului de Restaurație⁠(d).

Suveranitatea Portugaliei a fost întreruptă între 1580 și 1640. Aceasta s-a întâmplat pentru că ultimii doi regi din casa de Aviz⁠(d) – regele Sebastian, care a murit în bătălia de la Alcácer Quibir⁠(d) în Maroc, și unchiul și urmașul său, Regele Henric al Portugaliei⁠(d) – au murit amândoi fără moștenitori, ceea ce a dus la criza succesiunii portugheze din 1580⁠(d).

Ulterior, Filip al II-lea al Spaniei a revendicat tronul și astfel a devenit Filip I al Portugaliei. Deși Portugalia nu și-a pierdut independența formală, ea a fost guvernată de același monarh care domnea și asupra Imperiului Spaniol,[43] formând pentru scurt timp o uniune a celor două regate. În acest moment, Spania devenise un teritoriu geografic.[44] Unirea celor două coroane a privat Portugalia de o politică externă independentă și a condus la implicarea sa în Războiul de Optzeci de Ani între Spania și Țările de Jos.

Războiul a dus la o deteriorarea relațiilor cu cel mai vechi aliat al Portugaliei, Anglia⁠(d), și pierderea Hormuzului⁠(d), un târg strategic situat între Iran și Oman. Din 1595 până în 1663, Războiul Olandezo-Portughez⁠(d) a însemnat în primul rând invadarea de către companiile olandeze a multor colonii și interese comerciale portugheze în Brazilia, Africa, India și Orientul Îndepărtat, ceea ce a dus la pierderea monopolului portughez asupra comerțului maritim indian.

Regele Ioan al V-lea a patronat numeroase opere artistice, el câștigând epitetul de Regele Soare Portughez.

În 1640, Ioan al IV-lea a condus o revoltă susținută de nobilii nemulțumiți și a fost proclamat rege. Războiul Restaurației Portugheze⁠(d) între Portugalia și Imperiul Spaniol, declanșat în urma revoltei din 1640, a pus capăt celor șaizeci de ani de Uniune Iberică⁠(d) sub Casa de Habsburg. Acesta a fost începutul Casei de Braganza⁠(d), care a domnit în Portugalia până în anul 1910.

Fiul cel mare al regelui Ioan al IV-lea a venit pe tron ca Afonso al VI-lea, dar disabilitățile sale fizice și mintale l-au făcut să fie copleșit de Luís de Vasconcelos e Sousa, al treilea conte de Castelo Melhor⁠(d). Într-o lovitură de stat organizată de soția regelui, Maria Francisca de Savoia, și de fratele său, Pedro, Duce de Beja, Regele Afonso al VI-lea a fost declarat incompetent mintal și exilat mai întâi în Azore și apoi la Palatul Regal din Sintra⁠(d), lângă Lisabona. După moartea lui Afonso, Pedro a urcat pe tron ca regele Pedro al II-lea. Domnia lui Pedro a dus la consolidarea independenței naționale, la expansiunea imperială, și la investiții în producția internă.

Pedro al II-lea, fiul lui Ioan al V-lea, a condus un regim caracterizat prin afluxul de aur în cuferele trezoreriei regale, furnizat în mare parte de către cincimea regală⁠(d) (impozit pe metale prețioase), care era primit din coloniile portugheze din Brazilia⁠(d) și Maranhão⁠(d). Acționând ca un monarh absolut, Ioan aproape a epuizat veniturile fiscale ale țării pe ambițioase lucrări de arhitectură, mai ales Palatul Mafra⁠(d), și pe comenzi și adăugiri la considerabilele sale colecți de artă și literatură.

Estimările oficiale – și majoritatea estimărilor făcute până în prezent – plasează numărul emigranților portughezi în Brazilia Colonială în timpul goanei după aur din secolul al XVIII-lea la circa 600.000.[45] Aceasta a reprezentat una dintre cele mai mari mișcări de populație din Europa în coloniile din America din perioada colonială.

Epoca Pombalină și Iluminismul[modificare | modificare sursă]

Primul marchiz de Pombal⁠(d) a fost efectiv la putere în Portugalia în timpul domniei Regelui Iosif I.

În 1738, Sebastian José de Carvalho e Melo, primul marchiz de Pombal⁠(d), și-a început cariera diplomatică ca ambasador portughez la Londra și mai târziu, la Viena. Regina consoartă⁠(d) a Portugaliei, arhiducesa Maria Anne Josefa de Austria, ținea la Melo; și, după ce prima lui soție a murit, ea a aranjat a doua căsătorie a văduvului de Melo cu fiica feldmareșalului austriac Leopold Josef, conte von Daun. Regele Ioan al V-lea al Portugaliei, nu a fost însă mulțumit și l-a rechemat pe Melo în Portugalia în 1749. Ioan al V-lea a murit în anul următor și a fost încoronat fiul său, Iosif I al Portugaliei. Spre deosebire de tatăl său, Iosif îl stima pe de Melo și, cu aprobarea reginei-mamă, l-a numit pe Melo ministru de externe.

Cum încrederea regelui în de Melo a crescut, regele i-a încredințat mai mult control asupra statului. Prin 1755, Sebastião de Melo a fost numit prim-ministru. Impresionat de succesele economice britanice la care asistase în calitate de ambasador, a implementat cu succes poltici economice similare în Portugalia. El a abolit sclavia în Portugalia și în coloniile portugheze din India; a reorganizat armata și marina; a restructurat Universitatea din Coimbra⁠(d), și a pus capăt discriminării împotriva diferitelor culte creștine în Portugalia.

Dar cele mai mari reforme ale lui Sebastião de Melo au fost cele economice și financiare, cu crearea mai multor companii și bresle pentru a reglementa fiecare activitate comercială. El a delimitat regiunea de producție a vinului de Porto pentru a asigura calitatea vinului, aceasta fiind prima încercare de a controla calitatea și producția vinului în Europa. El a condus cu mână forte prin impunerea strictă a legii asupra tuturor claselor sociale portugheze, de la marea nobilime până la cei mai săraci muncitori, împreună cu o revizuire pe scară largă a sistemului de impozitare al țării. Aceste reforme i-au adus dușmani în clasele superioare, mai ales printre marea nobilime, care îl considera un parvenit social.

Portugalia a fost lovită de dezastru în dimineața zilei de 1 noiembrie 1755, când Lisabona a fost lovită de un cutremur violent, estimat pe scara actuală a magnitudinii de moment la 8,5–9. Orașul a fost distrus din temelii de cutremur, precum și de tsunami-ul și de indenciile care au urmat.[46] Sebastião de Melo a supraviețuit printr-un mare noroc și apoi s-a angajat imediat în reconstruirea orașului, cu celebrul său citat: „și acum? Ne îngropăm morții și îngrijim pe cei vii.”

În ciuda calamității și a numărului mare de morți, Lisabona nu a suferit nicio epidemie și în mai puțin de un an era deja reconstruită. Noul centru al Lisabonei a fost conceput pentru a rezista la cutremure. S-au construit machete pentru teste, iar efectele unui cutremur au fost simulate prin marșul soldaților în cadență în jurul machetelor. Clădirile și marile piețe din centrul pombalin rămân și astăzi una dintre atracțiile turistice ale Lisabonei. Sebastião de Melo a adus și o contribuție importantă la studiul seismologiei punând la punct o acțiune de colectare de informații de la fiecare parohie din țară.

Marele cutremur din Lisabona a devastat Portugalia, având o magnitudine estimată între 8,5–9,0.

În urma cutremurului, Iosif I a dat prim-ministrului și mai multă putere, și Sebastião de Melo a devenit un dictator puternic și progresist. Pe măsură ce-i creștea puterea, creșteau în număr și dușmanii lui, și au devenit frecvente disputele cu marea nobilime. În 1758, Iosif I a fost rănit într-o tentativă de asasinat. Famila Távora familie și ducele de Aveiro au fost implicați și au fost executați după un proces rapid. Iezuiții au fost expulzați din țară, iar bunurile lor confiscate de coroană. Sebastião de Melo a trimis în judecată fiecare persoană implicată, chiar și femei și copii. Asta a fost lovitura finală care a frânt puterea aristocrației. Iosif I l-a făcut pe loialul său ministru conte de la Oeiras⁠(d), în 1759.

În 1762, Spania invadat teritoriul portughez⁠(d) ca parte a Războiului de Șapte Ani, dar până în 1763 status quo-ul între Spania și Portugalia dinainte de război a fost restaurat.

În urma afacerii Távora, noul conte de Oeiras nu se mai confrunta cu nicio opoziție. A făcut „marchiz de Pombal”, în 1770, și a guvernat efectiv Portugalia până la moartea lui Iosif I în anul 1779. Cu toate acestea, istoricii susțin și că „iluminismul” lui Pombal, deși amplu, a fost în primul rând un mecanism pentru promovarea autocrației în detrimentul libertății individuale și, mai ales, un aparat pentru zdrobirea opoziției, suprimarea criticilor, și promovarea exploatării economice coloniale, precum și intensificarea cenzurii scrisului și consolidarea controlului și profitului personal.[47]

Epoca napoleoniană[modificare | modificare sursă]

Noua conducătoare, regina Maria I a Portugaliei, îl displacea pe marchiz pentru puterea pe care o acumulase, și nu l-a iertat pentru cruzimea cu care a tratat familia Távora și, la urcarea pe tron, l-a îndepărtat din toate funcțiile politice. Pombal a murit pe moșia sa de la Pombal în 1782.

În toamna lui 1807, Napoleon a deplasat trupe franceze prin Spania pentru a invada Portugalia. Între 1807 și 1811, forțele anglo-portugheze au repurtat victorii împotriva invaziei franceze a Portugaliei, în timp ce familia regală și nobilimea⁠(d) portugheză, inclusiv Maria I, s-au mutat în teritoriul portughez al Braziliei⁠(d), la acea dată colonie a Imperiului Portughez, în America de Sud. Acest episod este cunoscut ca Transferul Curții Portugheze în Brazilia⁠(d).

După ocupația de către Napoleon, Portugalia și-a început un lent dar inexorabil declin care a durat până în secolul al XX-lea. Acest declin a fost grăbit de independența obținută în 1822 de cea mai mare posesiune colonială a sa, Brazilia. În 1807, când armata lui Napoleon se apropia de Lisabona, principele regent⁠(d) João al VI-lea al Portugaliei și-a mutat curtea⁠(d) în Brazilia și a făcut din Rio de Janeiro capitala Imperiului Portughez. În 1815, Brazilia a fost declarată Regat unit cu Regatul Portugaliei, formând un stat pluricontinental, Regatul Unit al Portugaliei, Braziliei și Algarvelor.

Frontispiciul Constituției Portugheze din 1826 reprezentându-i pe regele-împărat Pedro al IV-lea și pe fiica sa, regina Maria a II-a.

Ca urmare a schimbării de statut și a sosirii familiei regale portugheze, aparatele administrativ, civic, economic⁠(d), militar, educativ și științific⁠(d) braziliene au fost extinse și modernizate. Portughezii și aliații lor britanici au luptat împotriva invaziei franceze⁠(d) și în 1815 situația în Europa se liniștise suficient pentru ca João al VI-lea să se poată întoarce în siguranță la Lisabona. Regele Portugaliei a rămas însă în Brazilia până când Revoluția Liberală din 1820⁠(d), izbucnită în Porto, a cerut întoarcerea sa la Lisabona în 1821.

El s-a întors în Portugalia, dar l-a lăsat pe fiul său, Pedro, în fruntea Braziliei. Când Guvernul Portughez a încercat în anul următor să-și resubordoneze Regatul Braziliei, fiul Pedro, având susținerea cvasiunanimă a elitelor braziliene, a proclamat independența Braziliei⁠(d) față de Portugalia. Provincia Cisplatina⁠(d) (astăzi statul suveran Uruguay), la sud, a fost una dintre ultimele adăugiri la teritoriul Braziliei sub dominație portugheză.

Independența Braziliei a fost recunoscută în 1825, când împăratul Pedro I i-a acordat tatălui său titlul onorific de Împărat al Braziliei. Moartea lui Ioan al VI-lea în 1826 a dus la probleme grave de succesiune. Deși Pedro îi era moștenitor, și a domnit pentru scurt timp cu numele de Pedro al IV-lea, statutul său de monarh brazilian era văzut ca impediment la deținerea tronului portughez de către ambele națiuni. Pedro a abdicat în favoarea fiicei sale, Maria a II-a. Fratele lui Pedro, Infantele Miguel, a revendicat însă tronul în semn de protest. După ce o propunere de căsătorie între Miguel și Maria a eșuat, Miguel a preluat puterea cu numele de regele Miguel I, în 1828. Pentru a apăra dreptul la tron al fiicei sale, Pedro a declanșat Războiul Liberal⁠(d) pentru a o repune pe fiica sa pe tron și pentru a transforma Portugalia în monarhie constituțională. Războiul a luat sfârșit în 1834, cu înfrângerea lui Miguel, promulgarea unei constituții și revenirea pe tron a reginei Maria a II-a.

Monarhia constituțională[modificare | modificare sursă]

De sus în jos: Regicidul de la Lisabona⁠(d) (1908), proclamarea lui Manuel al II-lea ca rege (1908) și Proclamarea Republicii (1910).

Fiul reginei Maria a II-a și al regelui Ferdinand al II-lea, regele Pedro al V-lea, a modernizat țara în timpul scurtei sale domnii (1853–1861). În timpul său, s-au construit drumuri, telegraf și căi ferate și s-au făcut îmbunătățiri în domeniul sanitar. Popularitatea sa a crescut când, în timpul unei epidemii de holeră din 1853–1856, a vizitat spitale dând cadouri și alinându-i pe bolnavi. Domnia lui Pedro a fost scurtă, el murind de holeră în 1861, după o serie de decese în familia regală, inclusiv ale celor doi frați ai săi, Infantele Fernando⁠(d) și Infantele João, duce de Beja, și al soției sale, Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen. Neavând copii, i-a urmat la tron fratele său, Luís I al Portugaliei, care a continuat modernizarea.

La apogeul colonialismului european din secolul al XIX-lea, Portugalia deja își pierduse teritoriile din America de Sud și aproape toate bazele din Asia. Luanda, Benguela, Bissau, Lourenço Marques, Porto Amboim și Insula Mozambic erau printre cele mai vechi oraș-port fondate de portughezi pe teritoriul Africii. În această fază, colonialismul portughez s-a concentrat pe transformarea avanposturilor africane în teritorii de mărimea unor țări, pentru a concura cu alte puteri europene prezente acolo.

După Conferința de la Berlin⁠(d) din 1884, teritoriilor Africii Portugheze li s-au stabilit oficial frontierele la cererea Portugaliei pentru a proteja interesele seculare ale țării pe continent de rivalitățile iscate de Lupta pentru Africa. Orașele Africii Portugheze, ca Huambo, Sá da Bandeira, Silva Porto, Malanje, Tete, Gurúè, Chimoio și Lichinga au apărut ori s-au extins spre interiorul continentului începând cu această perioadă. Au apărut și noi orașe de coastă, ca Beira, Moçâmedes, Lobito, Xai-Xai, Nacala și Pemba. Chiar înainte de începutul secolului al XX-lea, căi ferate cum ar fi linia Benguela⁠(d) din Angola, și linia Beira⁠(d) din Mozambic, au început a fi construite pentru a lega zonele de coastă cu unele regiuni din interiorul continentului.

Printre alte episoade din această perioadă de prezență portugheză în Africa se numără și Ultimatumul Britanic din 1890⁠(d). Acesta a obligat armata portugheză să se retragă din teritoriul aflat între coloniile portugheze Mozambic și Angola⁠(d) (astăzi, mare parte din Zimbabwe și Zambia), care fusese revendicat de Portugalia și inclus în „Harta Roz⁠(d)”, care intra în conflict cu aspirațiile britanice de construire a unei căi ferate Cairo-Cape Town⁠(d).

Teritoriile portugheze din Africa erau Capul Verde⁠(d), São Tomé și Príncipe⁠(d), Guinea Portugheză⁠(d), Angola⁠(d) și Mozambic. Mica cetate Ouidah pe coasta Dahomey-ului, s-a aflat și ea sub dominație portugheză. În plus, Portugalia continua să dețină teritoriile asiatice ale Indiei Portugheze⁠(d), Timorului Portughez⁠(d) și Macau.

La 1 februarie 1908, regele Dom Carlos I al Portugaliei și moștenitorul tronului⁠(d), principele regal Dom Luís Filipe, duce de Braganza⁠(d), au fost asasinați la Lisabona⁠(d). Sub domnia sa, Portugalia declarase de două ori falimentul – la 14 iunie 1892, și din nou la 10 mai 1902 – ceea ce a dus la agitații sociale, perturbarea economiei, proteste, revolte și critici ale monarhiei. Manuel al II-lea al Portugaliei a devenit noul rege, dar a fost în cele din urmă detronat de revoluția din 5 octombrie 1910, care a abolit regimul și a instaurat republica în Portugalia.

Prima Republică și Estado Novo[modificare | modificare sursă]

De la stânga la dreapta: președintele Bernardino Machado⁠(d), președintele Teófilo Braga, președintele António José de Almeida⁠(d), și prim-ministrul Afonso Costa⁠(d); 1911.

Instabilitatea politică și slăbiciunile economice au fost teren fertil pentru haos și frământări în timpul Primei Republici Portugheze. Aceste condiții aveau să conducă la tentativa și eșecul Monarhiei Nordului⁠(d), la lovitura de stat din 28 mai 1926⁠(d), și la instaurarea Dictaturii Naționale (Ditadura Nacional⁠(d)). Aceasta, la rândul ei, a dus la instaurarea dictaturii de dreapta Estado Novo sub António de Oliveira Salazar în 1933.

Portugalia a fost una din cele doar cinci țări europene care au rămas neutre în al Doilea Război Mondial. Din anii 1940 până în anii 1960, Portugalia a devenit membru fondator al NATO, OCDE și a Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA). Treptat, au fost inițiate noile proiecte de dezvoltare economică și mutarea cetățenilor portughezi din metropolă spre provinciile de peste mări din Africa, Angola⁠(d) și Mozambic, cele mai mari și mai bogate astfel de teritorii, fiind principalele ținte ale acestor inițiative. Aceste acțiuni au fost utilizate pentru a afirma statutul Portugaliei de națiune transcontinentală⁠(d) și nu imperiu colonial.

După ce India și-a dobândit independența în 1947, locuitorii pro-indieni din Dadra și Nagar Haveli, cu susținerea guvernului indian și cu ajutorul organizațiilor pro-independență, au scos teritoriile Dadra și Nagar Haveli de sub dominație portugheză în 1954.[48] În 1961, anexarea așezării Ouidah de către Republica Dahomey⁠(d) a fost începutul unui proces care a dus la disoluția finală a Imperiului Portughez.

António de Oliveira Salazar a condus Portugalia din 1932 până în 1968, în cadrul regimului Estado Novo.

Conform recensământului din 1921, São João Baptista de Ajudá avea 5 locuitori și, la momentul ultimatumului Guvernului din Dahomey, avea doar 2 locuitori ce reprezentau suveranitatea portugheză.

O altă retragere forțată dintr-un teritoriu de peste mări a avut loc în decembrie 1961 când Portugalia a refuzat să predea teritoriile Goa, Daman și Diu. Ca urmare, armata și marina portugheze au fost implicate într-un conflict armat în colonia din India Portugheză⁠(d) împotriva Forțelor Armate Indiene⁠(d).

Operațiunile s-au soldat cu înfrângerea⁠(d) și capitularea micii garnizoane defensive portugheze, care a fost obligată să se predea unei forțe militare mult mai mari. Rezultatul a fost pierderea restului teritoriilor portugheze de pe subcontinentul indian. Regimul portughez a refuzat să recunoască suveranitatea indiană asupra teritoriilor anexate, care au continuat să fie reprezentate în Adunarea Națională a Portugaliei până la lovitura de stat militară din 1974.

Tot la începutul anilor 1960, mișcările pentru independență din provinciile portugheze de peste mări Angola⁠(d), Mozambic și Guineea⁠(d) din Africa au dus la Războiul Colonial Portughez (1961–1974).

De-a lungul războiului colonial, Portugalia s-a confruntat cu nemulțumiri crescânde, embargouri asupra armelor și alte măsuri punitive impuse de majoritatea comunității internaționale. Regumul autoritar și conservator Estado Novo, instalat și guvernat la început de António de Oliveira Salazar și condus după 1968 de Marcelo Caetano⁠(d), a încercat însă să conserve imperiul intercontinental cu o suprafață totală de 2.168.071 km2.[49]

Revoluția Garoafelor și integrarea europeană[modificare | modificare sursă]

Africa Portugheză⁠(d) înainte de independență în 1975.

Guvernul și armata portugheze s-au opus decolonizării⁠(d) teritoriilor de peste mări până în aprilie 1974, când o lovitură de stat militară de stânga, fără vărsare de sânge, la Lisabona, denumită Revoluția Garoafelor, a deschis calea independenței teritoriilor de peste mări din Africa și Asia, precum și pe cea a restaurării democrației după doi ani de tranziție, denumiți PREC (Processo Revolucionário Em Curso⁠(d)). Această perioadă a fost caracterizată de frământări sociale și de lupte pentru putere între forțele politice de stânga și cele de dreapta. Retragerea din teritoriile de peste mări și acceptarea declarațiilor de independență de către reprezentanții portughezi la negocierile cu acestea, care aveau să ducă la apariția de noi state independente în 1975, au condus la un exod masiv al cetățenilor portughezi din teritoriile africane ale Portugaliei (mai ales din Angola⁠(d) și Mozambic).[50][51]

Peste un milion de refugiați portughezi⁠(d) au fugit din fostele provincii portugheze deoarece coloniștii albi nu erau de regulă considerați parte a noii identități a fostelor colonii portugheze din Africa și Asia. Mário Soares și António de Almeida Santos⁠(d) au fost însărcinați cu organizarea independenței teritoriilor de peste mări ale Portugaliei. Până în 1975, toate teritoriile portugheze din Africa erau independente și Portugalia a ținut primele sale alegeri democratice⁠(d) după 50 de ani de regim totalitar.

Portugalia a continuat să fie guvernată de o Junta de Salvare Națională⁠(d) până la alegerile legislative din 1976. Acestea au fost câștigate de Partidul Socialist Portughez⁠(d) (PS) și Mário Soares, liderul acestuia, a devenit prim-ministru al primului guvern constituțional la 23 iulie. Mário Soares avea să fie prim-ministru din 1976 până în 1978 și din nou între 1983 și 1985. Din această funcție, Soares a încercat să reia creșterea economică și dezvoltarea care fuseseră realizate în anii dinaintea Revoluției Garoafelor, în ultimul deceniu al regimului anterior. El a inițiat procesul de aderare la Comunitatea Economică Europeană (CEE) demarând negocierile de aderare încă din 1977.

Mário Soares a devenit primul premier al Portugaliei ales democratic în 1976.

Portugalia a pendulat între socialism și neoliberalism. S-au înfăptuit o reformă agrară⁠(d) și unele naționalizări; Constituția Portugheză (aprobată în 1976) a fost rescrisă pentru a face loc unor principii socialiste și comuniste. Până la revizuirile constituționale din 1982 și 1989, constituția a fost astfel un document cu mare încărcătură ideologică și cu numeroase referiri la socialism, la drepturile muncitorilor și la o dorită economie socialistă⁠(d). Situația economică a Portugaliei după tranziția la democrație a obligat guvernul să pună în aplicare programe de stabilizare monitorizate de Fondul Monetar Internațional (FMI) în 1977–78 și 1983–85.

În 1986, Portugalia a aderat la Comunitatea Economică Europeană, care ulterior avea să devină Uniunea Europeană (UE). În anii următori, economia Portugaliei a progresat considerabil ca urmare a fondurilor structurale și de coeziune ale CEE/UE și datorită deschiderii unor piețe externe pentru companiile portugheze.

Ultimul teritoriu de peste mări al Portugaliei, Macau, a fost cedat pe cale pașnică Republicii Populare Chineze în 1999, conform unei declarații comune din 1987. În 2002, independența Timorului de Est (Asia) a fost recunoscută oficial de Portugalia, după un proces incomplet de decolonizare inițiat în 1975 în urma Revoluției Garoafelor, dar întrerupt de o invazie indoneziană urmată de o ocupație militară⁠(d).

Tratatul de la Lisabona a fost semnat în 2007, când Portugalia deținea președinția Consiliului European.

La 26 martie 1995, Portugalia a început să implementeze reglementările Zonei Schengen, eliminând controlul la frontiera terestră cu Spania și pe relațiile aeriene cu alte țări Schengen întârind simultan controalele cu statele nemembre. În 1996 țara a devenit cofondatoare a Comunității Țărilor Lusofone⁠(d) (CPLP) cu sediul la Lisabona. Expo '98⁠(d) a avut loc în Portugalia și în 1999 țara a devenit una dintre fondatoarele monedei euro și ale zonei euro.

La 5 iulie 2004, José Manuel Barroso, pe atunci prim-ministru al Portugaliei⁠(d), a fost nominalizat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene⁠(d), cea mai puternică funcție din Uniunea Europeană. La 1 decembrie 2009, a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, după ce a fost semnat de statele membre ale Uniunii Europene la 13 decembrie 2007 la mănăstirea Jerónimos⁠(d) din Lisabona.

Perturbările economice și creșterea nesustenabilă a costurilor de creditare în urma crizei financiare de la sfârșitul anilor 2000⁠(d) a obligat țara să negocieze în 2011 cu FMI și cu Uniunea Europeană, prin Mecanismul European de Stabilitate Financiară⁠(d) (EFSM) și Facilitățile Europene de Stabilitate Financiară⁠(d) (EFSF), credit care a ajutat țara să-și stabilizeze finanțele.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Hartă fizică și administrativă

Teritoriul Portugaliei include o zonă din Peninsula Iberică (denumită de majoritatea portughezilor continentul) și două arhipelaguri din Oceanul Atlantic: Insulele Madeira și Azore. Se întinde între paralelele de 32°⁠(d) și 43° latitudine nordică⁠(d), și între meridianele de 32°⁠(d) și 6° longitudine vestică⁠(d).

Portugalia continentală⁠(d) este divizată de râul său principal, Tagus, care curge din Spania și se varsă în Atlantic prin Estuarul Tagus, la Lisabona. Peisajul nordic este muntos spre interior, cu mai multe platouri crestate de văi de râuri, în timp ce spre sud, inclusiv în regiunile Algarve și Alentejo, este caracterizat prin șesuri.

Cel mai înalt vârf al Portugaliei este Muntele Pico⁠(d) de pe Insula Pico din Azore. Acest vechi vulcan, cu o altitudine maximă de 2.351 m este un simbol reprezentativ al Azorelor, în timp ce Serra da Estrela⁠(d) de pe continent (cu vârful la 1.991 m peste nivelul mării) este o atracție sezonieră importantă pentru schiori și entuziaștii sporturilor de iarnă.

Arhipelagurile Madeira și Azore sunt împrăștiate în Oceanul Atlantic: Azorele sunt niște culmi ale dorsalei Atlantice la o triplă intersecție tectonică, iar Madeira sunt vârfurile unei creste submarine produsă de geologia unui punct fierbinte tectonic. Geologic, aceste insule sunt formate prin evenimente vulcanice și seismice. Ultima erupție vulcanică terestră a avut loc în 1957–58 (Capelinhos⁠(d)) și sporadic au loc cutremure minore, de obicei de intensitate redusă.

Zona economică exclusivă a Portugaliei⁠(d), o zonă maritimă asupra căreia portughezii au drepturi speciale de explorare și utilizare a resurselor marine, are 1.727.408 km2 și este a treia zonă economică exclusivă din Uniunea Europeană ca mărime și a 11-a din lume.

Clima[modificare | modificare sursă]

Plaja Marinha⁠(d) din Lagoa, Algarve este considerată de Ghidul Michelin una dintre cele mai frumoase 10 plaje din Europa și una din cele mai frumoase 100 din lume.

Portugalia este definită ca având climă mediteraneană (Csa în sud, în interior, și în regiunea Douro; Csb în nord, centru și pe coastele Alentejo; climă oceanică mixtă de-a lungul jumătății nordice a coastei[52] precum și climă semiaridă⁠(d) sau de stepă⁠(d) — BSk⁠(d) în unele părți sudice ale regiunii Beja — conform to the clasificării climatice Köppen-Geiger), și este una din cele mai calde țări europene: media anuală a temperaturii în Portugalia continentală⁠(d) variază de la 8–12 °C în interiorul muntos până la 16–18 °C în sud și în bazinul râului Guadiana. Există însă și variații de la câmpie la munte: Rivas Martinez prezintă câteva zone bioclimatice ale Portugaliei.[53] Algarvele, separate de regiunea Alentejo de munți de până la 900 m în Alto de Fóia, au o climă similară cu cea a coastelor sudice ale Spaniei sau Australiei de Sud-Vest.

Precipitațiile medii anuale pe continent variază de la puțin peste 3.200 mm în munții din nord până la sub 300 mm în zona râului Massueime, lângă Côa, de-a lungul râului Douro. Muntele Pico⁠(d) este atestat ca fiind cea mai ploioasă zonă a țării (peste 6.250 mm pe an), conform Instituto Português do Mar e da Atmosfera⁠(d) (în traducere, Institutul Portughez al Mării și Atmosferei).

În unele zone, cum ar fi bazinul Guadiana, temperaturile medii anuale pot crește până la 28 °C, iar maximele verii trec adesea peste 40 °C. Temperatura maximă înregistrată vreodată în Portugalia a fost de 47,4 °C la Amareleja⁠(d), deși, conform datelor din satelit, nu acesta este cel mai fierbinte punct din timpul verii.[54][55]

Zăpezile cad regulat pe timp de iarnă în nordul și centrul zonei interioare a țării, în regiuni ca Guarda, Bragança, Viseu și Vila Real, mai ales la munte. Iarna, temperaturile pot scădea și sub −10 °C mai ales în Serra da Estrela⁠(d), Parcul Național Peneda-Gerês⁠(d), Serra do Marão⁠(d) și Serra de Montesinho⁠(d). În aceste zone, poate cădea zăpadă oricând din octombrie până în mai. În sudul țării, ninsorile sunt rare, dar apar totuși la altitudini mari. Deși temperatura minimă absolută înregistrată de IPMA⁠(d) este de −16 °C la Penhas da Saúde⁠(d) și Miranda do Douro, s-au efectuat și măsurători care au arătat temperaturi mai scăzute, cum ar fi -17,5 °C, măsurate de Institutul Politehnic Bragança la marginea orașului în 1983, și sub −20 °C în Serra da Estrela.

Portugalia are între 2500 și 3200 de ore de lumină solară pe an, o medie de 4–6 h zilnic iarna și 10–12 h zilnic vara, cele mai mari valori înregistrându-se în sud-est și cele mai mici în nord-vest.

Temperatura suprafeței mării⁠(d) pe coasta de vest a Portugaliei continentale variază de la 13–15 °C iarna la 18–22 °C vara, în timp ce pe coasta de sud, ea se încrie între 15 °C iarna și 23 °C, atingând ocazional și 26 °C.

Arhipelagurile Azore și Madeira au climă subtropicală, deși există variații de la insulă la insulă, ceea ce face ca prognozarea vremii să fie foarte dificilă (din cauza reliefului accidentat). Madeira și Azorele au o gamă mai restrânsă de temperaturi, media anuală depășind 20 °C pe coastă (conform Institutului Meteorologic Portughez). Unele insulde din Azore au luni mai uscate vara. Ca urmare, unele insule din Azore au fost identificate ca având climă mediteraneană (atât de tip Csa cât și de tip Csb), în timp ce altele (cum ar fi Flores⁠(d) sau Corvo⁠(d)) sunt clasificate ca temperat-maritime (Cfb) și, respectiv, subtropicale umede (Cfa), conform clasificării Köppen-Geiger.

Insula Porto Santo din Madeira are o climă semiaridă de stepă (BSh). Insulele Savage⁠(d), care fac parte din teritoriul regional Madeira și sunt rezervație naturală, sunt unice prin aceea că sunt clasificate ca având climă deșertică (BWh) cu precipitații anuale medii de circa 150 mm. Temperatura apei mării în arhipelaguri variază de la 17–18 °C iarna la 24–25 °C vara, ajungând uneori la 25 °C.

Biodiversitatea[modificare | modificare sursă]

Parcul Național Peneda-Gerês⁠(d) este singurul parc național din Portugalia.

Deși oamenii ocupă teritoriul Portugaliei de mii de ani, încă mai rămân părți din vegetația inițială. În Gerês se găsesc păduri mature atât de foioase, cât și de conifere, din pădurea mediteraneană de dimensiuni mondiale mai rămân câteva părți extrem de rare în munții Arrábida, și o pădure subtropicală de laurissilva, datând din perioada terțiară, acoperă cea mai mare arie continuă a sa din lume pe insula principală a arhipelagului Madeira. Datorită scăderii populației umane și datorită exodului rural, stejarul de Pirinei și alți arbori indigeni au început să reocupe multe zone abandonate.

Mistețul, capra roșcată iberiacă, cerbul și căprioara iberică și-au extins mult arealul în ultimele decenii. S-au găsit recent mistreți umblând noaptea în interiorul unor arii urbane mari, ca Setubal. Ariile protejate ale Portugaliei⁠(d) cuprind un parc național (în portugheză Parque Nacional), 12 parcuri naturale (în portugheză Parque Natural), nouă rezervații naturale (în portugheză Reserva Natural), cinci monumente ale naturii (în portugheză Monumento Natural), și șapte peisaje protejate (în portugheză Paisagem Protegida); între acestea, Parcul Național Peneda-Gerês⁠(d), Parcul Natural Serra da Estrela⁠(d) și Paul d'Arzila⁠(d).

Aceste medii naturale sunt modelate de flora diversă, și cuprind specii foarte răspândite de pin (mai ales Pinus pinaster⁠(d) și Pinus pinea), stejarul (Quercus robur), stejarul de Pirinei (Quercus pyrenaica⁠(d)) castanul (Castanea sativa), stejarul de plută (Quercus suber), stejarul de stâncă (Quercus ilex⁠(d)) sau stejarul portughez (Quercus faginea⁠(d)). Datorită valorii lor economice, unele specii ale genului Eucalyptus au fost introduse și sunt acum frecvente, deși sunt specii invazive cu impact negativ asupra mediului.

Laurel forest⁠(d) este un tip unic de pădure subtropicală umedă găsită în puține zone din Europa și din lume: în Azore, și mai ales pe insula Madeira, există păduri mari, endemice de Laurisilva (pe cea din urmă insulă, este și protejată ca rezervație naturală). Există mai multe specii diverse de faună mamiferă, reprezentată de vulpe, bursuc, râs iberic, lup iberic⁠(d), capră sălbatică (Capra pyrenaica⁠(d)), pisică sălbatică (Felis silvestris), iepure⁠(d), nevăstuică, dihor, cameleon, mangustă, zibetă⁠(d), ursul brun[necesită citare] (observat lângă Rio Minho, lângă Peneda-Gerês) și multe altele. Portugalia este o oprire importantă pentru păsările migratoare, în unele locuri cum ar fi Capul Sf. Vincent⁠(d) sau munții Monchique⁠(d), unde toamna mii de păsări traversează marea din Europa în Africa și primăvara invers.

De la stânga la dreapta și de sus în jos: câine ciobănesc de Estrela⁠(d), vidră eurasiatică, a prigorie europeană și cal din rasa Lusitano.

Majoritatea speciilor de păsări se adună în Peninsula Iberică deoarece este cea mai apropiată porțiune mare de uscat între Europa de Nord și Africa. Șase sute de specii de păsări sunt prezente în Portugalia (fie pentru cuibărit, fie periodic în timpul migrației), și în fiecare an se identifică noi specii care cuibăresc. Arhipelagurile Azore și Madeira sunt și ele zone de oprire pentru păsări americane, europene și africane, în timp ce în Portugalia continentală se întâlnesc mai ales specii europene și africane.

Sunt peste 100 de specii de pește de apă dulce, de la uriașul somn european (în Parcul Natural Internațional Tagus) până la specii endemice mici care trăiesc doar în lacuri mici (de exemplu, în partea vestică a țării). Unele din aceste specii rare și localizate sunt amenințate de pierderea habitatului, de poluare și secetă. Up-wellingul⁠(d) de-a lungul coastei vestice a Portugaliei face ca marea să fie extrem de bogată în nutrienți și în diverse specii de pește de mare; apele maritime portugheze sunt unele din cele mai bogate din lume. Sunt prezente mii de specii de pește de mare, cum ar fi sardina⁠(d) (Sardina pilchardus), tonul⁠(d) și macroul de Atlantic. Speciile bioluminiscente sunt și ele bine reprezentate.

Sunt multe specii endemice de insecte, majoritatea găsite în anumite părți ale Portugaliei, în vreme ce unele sunt răspândite în toată țara, ca rădașca (Lucanus cervus) și cicada. Insule Macaroneziene⁠(d) (Azore și Madeira) au multe specii endemice (de păsări, reptile, lilieci, insecte, melci) care au evoluat independent de alte regiuni ale Portugaliei. În Madeira, de exemplu, se pot observa peste 250 de specii de gastropode de uscat.

Guvernarea și administrarea[modificare | modificare sursă]

Președintele Marcelo Rebelo de Sousa; și prim-ministrul António Costa

De la ratificarea Constituției din 1976⁠(d), Portugalia este republică semi-prezidențială democratic-reprezentativă, cu capitala la Lisabona, cel mai mare oraș al țării. Constituția stipulează divizarea și separarea puterilor între patru organisme denumite „organe de suveranitate”: președintele⁠(d), guvernul⁠(d), Adunarea Republicii⁠(d) și instanțele judecătorești⁠(d).[56]

Președintele, care este ales pe un mandat de cinci ani, are un rol executiv. Adunarea Republicii este un parlament unicameral format din 230 de deputați aleși pentru mandate de patru ani. Guvernul este condus de prim-ministru⁠(d) și cuprinde miniștri și secretari de stat. Instanțele judecătorești sunt organizate pe mai multe niveluri, între ramurile judecătorească, administrativă și fiscală. O Curte Constituțională⁠(d) cu 13 membri analizează constituționaliatea legilor.

Portugalia are un sistem politic multipartid cu guvernare la nivel național, regional și local. Adunarea Republicii, Adunările Regionale și autoritățile comunelor și parohiilor sunt dominate de două partide politice, Partidul Socialist⁠(d) și Partidul Social Democrat⁠(d), pe lângă Coaliția Unitară Democratică⁠(d) (Partidul Comunist Portughez⁠(d) și Partidul Ecologist „Verzii”⁠(d)), Blocul de Stânga⁠(d) și Centrul Democratic și Social – Partidul Popular⁠(d), care adună de regulă între 5 și 15%.

Președinția[modificare | modificare sursă]

Palatul Belém⁠(d) servește drept reședință oficială a președintelui⁠(d).

Șeful statului portughez este președintele⁠(d), ales pe mandat de cinci ani prin vot universal direct. Are atribuții rezervate⁠(d) și de supervizare. Între atribuțiile prezidențiale se numără numirea prim-ministrului și altor membri ai Guvernului (în raport cu care președintele ține cont și de rezultatele alegerilor legislative); demiterea prim-ministrului; dizolvarea Adunării Republicii (și convocarea de alegeri legislative anticipate); are drept de veto asupra legilor (drept care peste care Adunarea poate trece); și declararea stării de război sau de asediu. Președintele este și comandant suprem List of Latin phrases: E⁠(d) al Forțelor Armate.

Președintele este sfătuit de Consiliul de Stat⁠(d), format din șase ofițeri civili de rang înalt, orice fost președinte ales sub autoritatea Constituției din 1976, cinci membri aleși de Adunare și cinci numiți de președinte.

Guvernul[modificare | modificare sursă]

Praça do Comércio găzduiește mai multe ministere ale Guvernului Portugaliei⁠(d).

Guvernul este condus de prim-ministrul⁠(d) numit de președinte, și cuprinde și unul sau mai mulți viceprim-miniștri, miniștri, secretari de stat și subsecretari de stat.

Guvernul este atât organul suveran care execută politica generală a țării cât și corpul superior al administrației publice.

El are puteri esențialmente executive, dar și puteri legislative limitate. Guvernul poate legifera propria organizare, în unele domenii în care este delegat de Adunarea Republicii și poate adopta regulamente de aplicare a legilor cu caracter mai general adoptate de Adunare.

Consiliul de Miniștri⁠(d) – prezidat de prim-ministru (sau de președinte) și de miniștri – este cabinetul. Fiecare guvern trebuie să definească liniile generale ale politicilor sale într-un program de guvernare, și să-l prezinte Adunării pentru o perioadă obligatorie de deliberări. Dacă Adunarea nu respinge programul de guvernare prin majoritate absolută a deputaților, atunci cabinetul este considerat a fi confirmat în funcție.

Parlamentul[modificare | modificare sursă]

Adunarea Republicii⁠(d) este parlamentul național al Portugaliei. Este principalul organ legislativ, deși și Guvernul are unele atribuții legislative restrânse.

Adunarea Republicii este unicamerală, și formată din până la 230 de deputați. Aleși prin vot universal cu reprezentare proporțională, deputații au mandate de patru ani.

Actualmente partidul de guvernământ (PS) și coalița sa neoficială (BE, PCP, PEV) controlează cele mai multe mandate în parlament. PSD și CDS-PP formează opoziția, iar PAN deține un singur mandat.

Puterea judecătorească și particularități ale legislației[modificare | modificare sursă]

Palatul Justiției din Lisabona găzduiește instanțele judecătorești ale comărcii judiciare a Districtului Lisabona.

Sistemul legal portughez este unul de inspirație napoleoniană, similar celor din Europa continentală. Printre principalele legi se numără Constituția (1976, cu modificări), Codul Civil Portughez⁠(d) (1966, cu modificări) și Codul Penal al Portugaliei⁠(d) (1982, cu modificări). Alte legi relevante sunt Codul Comercial (1888, cu modificări) și Codul de Procedură Civilă (1961, cu modificări).

Instanțele naționale supreme sunt Curtea Supremă de Justiție⁠(d) și Curtea Constituțională⁠(d). Ministerul Public⁠(d), condus de procurorul general, constituie organismul independent al procurorilor. Legile portugheze s-au aplicat și în fostele colonii și teritorii și continuă să influențeze practica din aceste țări.

Portugalia a fost una dintre primele țări din lume care au abolit pedeapsa capitală. Sentința maximă este limitată la 25 de ani.

Portugalia a decriminalizat și utilizarea drogurilor comune în 2001, fiind prima țară din lume care face acest lucru. Portugalia a decriminalizat efectiv posesia tuturor drogurilor care sunt încă ilegale în alte țări dezvoltate, între aceste droguri numărându-se cannabis, cocaina, heroina și LSD. Deși posesia este legală, traficul și posesia a unei cantități care depășește „cantitatea de uz personal pentru 10 zile” se pedepsesc încă cu încarcerare și amendă. Persoanele prinse cu cantități mici asupra lor sunt îndrumate către o clinică de dezintoxicare, dar internarea acolo nu este obligatorie. În ciuda criticilor venite dinspre alte țări europene, care afirmau că consumul de droguri în Portugalia va crește enorm, în realitate consumul de droguri a scăzut, îmrepună cu numărul de cazuri de infectare cu HIV, din 2001 până în 2009 ambele ajungând la 50% din valoarea inițială. Utilizarea drogurilor de către tinerii de 16-18 ani a scăzut și ea, singurul care a crescut puțin în cadrul acestei categorii de vârstă fiind consumul de marijuana.[57][58][59]

Drepturile LGBT+ în Portugalia[modificare | modificare sursă]

Drepturile LGBT+⁠(d) au crescut substanțial în ultimii ani. La 31 mai 2010, Portugalia a devenit a șasea țară din Europa și a opta din lume care a recunoscut legal căsătoria între persoane de același sex⁠(d) la nivel național. Legea a intrat în vigoare la 5 iunie 2010.[60] Adopțiile de copii pentru cupluri de același sex sunt permise de la 1 martie 2016,[61] iar accesul cuplurilor de două femei la reproducere asistată există din 13 mai 2016.[62][63][64][65] În ianuarie 2017, noua lege a identității de sex[66] a simplificat procesul de schimbare a sexului și numelui pentru persoanele transgender, ceea ce a ușurat schimbarea identității de sex pentru minori.[67]

Aplicarea legii[modificare | modificare sursă]

Cavalerist din garda de onoare a Gărzii Naționale Republicane⁠(d).

Principalele organizații polițienești din Portugalia sunt Garda Națională Republicană⁠(d) – GNR (Garda Națională Republicană⁠(d)), care formează trupele de jandarmerie; Polícia de Segurança Pública⁠(d) – PSP (Poliția de Siguranță Publică), o forță de poliție civilă care activează în zonele urbane; și Polícia Judiciária⁠(d) – PJ (Poliția Judiciară), o poliție specializată în anchete penale, supervizată de Ministerul Public⁠(d).

Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]

Portugalia este divizată administrativ în 308 de comune⁠(d) (portugheză municípios sau concelho⁠(d)), care, după o reformă în 2013⁠(d) au fost împărțite în 3092 de parohii civile (în portugheză freguesia⁠(d)). Din punct de vedere operațional, comunele și parohiile civile, împreună cu guvernul național, sunt singurele autorități publice locale oficial identificate de guvernul Portugaliei (de exemplu, satele, orașele și marile orașe nu au statut legal, dar pot fi folosite pentru organizarea unor servicii). În scopuri statistice, guvernul portughez recunoaște și NUTS⁠(d), comunități inter-municipale și, neoficial, sistemul districtelor, utilizat până la integrarea europeană (și eliminat treptat de guvernul național). Portugalia continentală este compusă din 18 districte, arhipelagurile Azore și Madeira fiind guvernate ca regiuni autonome⁠(d); cele mai mari unități, înființate la 1976, sunt fie Portugalia continentală⁠(d) (în portugheză Portugal Continental) și regiunile autonome ale Portugaliei (Azore și Madeira).

Cele 18 districte ale Portugaliei continentale sunt: Aveiro, Beja, Braga, Bragança, Castelo Branco, Coimbra, Évora, Faro, Guarda, Leiria, Lisbon, Portalegre, Porto, Santarém, Setúbal, Viana do Castelo, Vila Real și Viseu – fiecare district fiind denumit după reședința sa.

În cadrul sistemului european NUTS (Nomenclatura Unităților Teritoriale în scop Statistic⁠(d)), Portugalia este împărțită și în șapte regiuni: Azore, Alentejo, Algarve, Centro, Lisabona, Madeira și Norte, și, cu excepția Azorelor și Madeirei, aceste zone NUTS sunt împărțite în 28 de subregiuni.

Districte[68]
  District Suprafață Populație PortugalNumbered.png   District Suprafață Populație
1 Lisabona 2.761 km² 2,250,533 10 Guarda 5.518 km² 160,939
2 Leiria 3.517 km² 470,930 11 Coimbra 3.947 km² 430,104
3 Santarém 6.747 km² 453,638 12 Aveiro 2.808 km² 714,200
4 Setúbal 5.064 km² 851,258 13 Viseu 5.007 km² 377,653
5 Beja 10.225 km² 152,758 14 Bragança 6.608 km² 136,252
6 Faro 4.960 km² 451,006 15 Vila Real 4.328 km² 206,661
7 Évora 7.393 km² 166,706 16 Porto 2.395 km² 1,817,117
8 Portalegre 6.065 km² 118,506 17 Braga 2.673 km² 848,185
9 Castelo Branco 6.675 km² 196,264 18 Viana do Castelo 2.255 km² 244,836
Regiuni autonome
Regiune autonomă Suprafață Populație
Regiunea Autonomă Azore 2.333 km² 246,772
Regiunea Autonomă Madeira 801 km² 267,785

Relații externe[modificare | modificare sursă]

Actualul secretar general al Națiunilor Unite, fostul prim-ministru portughez António Guterres.
Întâlnire la Comunitatea Țărilor Lusofone⁠(d) (CPLP) ci sediul la Lisabona.

Stat-membru al Națiunilor Unite din 1955, Portugalia este și membru fondator al NATO (1949), OCDE (1961) și EFTA (1960); s-a retras din ultima dintre aceste organizații în 1986 pentru a adera la Comunitatea Economică Europeană, care a devenit în 1993 Uniunea Europeană. În 1996, a cofondat Comunitatea Țărilor Lusofone⁠(d) (CPLP), care are ca obiectiv încurajarea legăturilor economice și culturale între țările lusofone⁠(d) din lume.

António Guterres, care a fost prim-ministru al Portugaliei între 1995 și 2002 și înalt comisar al ONU pentru Refugiați între 2005 și 2015, a devenit secretar general al ONU la 1 ianuarie 2017; el a devenit primul secretar general din Europa de Vest de la austriacul Kurt Waldheim (1972–1981), primul fost șef de guvern care a devenit secretar general și primul secretar general născut după înființarea ONU la 26 iunie 1945.

Portugalia este și membru cu drepturi depline al Uniunii Latine (1983) și al Organizației Statelor Ibero-Americane⁠(d) (1949). Are o relație de prietenie și un tratat de dublă cetățenie cu fosta sa colonie, Brazilia. Portugalia și Anglia (și ulterior, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord) au cel mai vechi acord militar încă funcțional din lume prin Alianța Anglo-Portugheză⁠(d) (Tratatul de la Windsor⁠(d)), semnat în 1373.

Are două dispute teritoriale, ambele cu Spania:

  • Olivenza. Sub suveranitate portugheză din 1297, comuna Olivenza a fost cedată Spaniei prin Tratatul de la Badajoz⁠(d) din 1801, după Războiul Portocalelor⁠(d). Portugalia a revendicat-o din nou în 1815 conform Tratatului de la Viena. Din secolul al XIX-lea, ea este continuu guvernată de Spania, care consideră că este teritoriul său, atât de facto cât și de jure.[69]
  • Ilhas Selvagens (Insulele Sălbatice⁠(d)). Arhipelagul este sub dominație portugheză dar este mai apropiat geografic de Insulele Canare (165 km) decât de Madeira (280 km). Descoperite în 1364 de navigatori italieni, insulele au aparținut unor persoane private până la 1971, când guvernul portughez le-a achiziționat și a înființat o rezervație naturală ce acoperă întreg arhipelagul. Insulele sunt revendicate de Spania din 1911 iar disputa a produs unele tensiuni politice între cele două țări. Problema principală nu este valoarea lor intrinsecă, ci faptul că ele extind considerabil Zona Economică Exclusivă a Portugaliei.[70]

Armata[modificare | modificare sursă]

Forțele armate au trei ramuri: Marina⁠(d), Forțele Terestre⁠(d) și Forțele Aeriene⁠(d). Ele servesc în principal drept forță de apărare, a cărei misiune este protejarea integrității teritoriale a țării și de a oferi asistență și securitate pe plan intern și extern. În 2008, cele trei ramuri numărau 39.200 de militari activi, dintre care 7500 femei. Cheltuielile militare ale Portugaliei se ridicau în 2009 la 5,2 miliarde de dolari, reprezentând 2,1 procente din PIB. Serviciul militar obligatoriu a fost abolit în 2004. Vârsta minimă pentru recrutarea voluntarilor este de 18 ani.

Forțele Terestre (21.000 personnel) sunt compuse din trei brigăzi și alte unități mici. O brigadă de infanterie⁠(d) (echipată în principal cu transportoare blindate Pandur II⁠(d)), o brigadă mecanizată⁠(d) (echipată mai ales cu tancuri Leopard 2 A6 și cu transportoare blindate M113⁠(d)) și o Brigadă de Reacție Rapidă⁠(d) (formată din parașutiști și trupe de comando⁠(d)). Marina (10.700 de persoane, dintre care 1.580 sunt pușcași marini⁠(d)), cea mai veche forță navală din lume, are cinci fregate, șapte corvete, două submarine, și 28 de nave de patrulare și auxiliare. Forțele Aeriene (7500 de persoane) sunt dotate în principal cu avioane F-16 Fighting Falcon și Alpha Jet⁠(d).

Dotările diferitelor ramuri ale Forțelor Armate Portugheze
PoA Chaimite V-200 convoy DF-SD-04-08002.JPEGChaimite V-200⁠(d) POS Corte Real (F 332).jpgMEKO-200 PN⁠(d) Lockheed F-16A Fighting Falcon, Portugal - Air Force AN1088466.jpgF-16 Fighting Falcon

Pe lângă aceste trei ramuri, mai există și Garda Națională Republicană⁠(d), o forță de securitate organizată după sistem militar (o jandarmerie) formată din 25.000 de persoane. Această forță se află sub autoritatea comună a Ministerelor Apărării și Internelor. Ea a furnizat detașamente care au participat la operațiuni internaționale în Irak și în Timorul de Est.

Statele Unite întrețin o prezență militară cu 770 de oameni în Baza Aeriană Lajes⁠(d) din Insula Terceira⁠(d), în Azore. Comandamentul Comun Aliat Lisabona⁠(d) (JFC Lisbon) – una dintre cele trei subdiviziuni ale Operațiunilor Aliate de Comandă⁠(d) ale NATO – își are sediul la Oeiras⁠(d), lângă Lisabona.

În secolul al XX-lea, Portugalia a fost implicată în două mari conflicte: Primul Război Mondial⁠(d) și Războiul Colonial Portughez (1961–1974). După sfârșitul Imperiului Portughez în 1975, Forțele Armate Portugheze au participat la misiuni de menținerea păcii în Timorul de Est, Bosnia, Kosovo, Afganistan, Somalia, Irak (Nassiriya) și Liban. Portugalia a efectuat și câteva operațiuni militare unilaterale independente peste hotare, cum a fost cazul cu intervențiile Forțelor Armate Portugheze în Angola în 1992 și în Guinea-Bissau în 1998 având ca principale obiective protejarea și retragerea cetățenilor portughezi și străini amenințați de conflictele civile locale.

Finanțele publice[modificare | modificare sursă]

Portuguese debt compared to Eurozone average
Datoria suverană ca procentaj din economia Portugaliei, comparat cu media zonei euro.

Guvernul portughez este greu îndatorat și a primit un pachet de 78 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană și de la Fondul Monetar Internațional în mai 2011.[71] Raportul între datoria Portugaliei și dimensiunile economiei sale era de 107% când a primit pachetul.[71] Ca parte a înțelegerii, guvernul s-a angajat să-și reducă deficitul bugetar de la 9,8 procente din PIB în 2010 la 5,9 procente în 2011, 4,5 procente în 2012 și 3 procente în 2013.[72]

După ce s-a anunțat planul de salvare, guvernul portughez al lui Pedro Passos Coelho a reușit să implementeze măsurile cu intenția de a îmbunătăți situația financiară a statului, inclusiv creșteri de taxe, înghețarea salariilor mici ale bugetarilor și reducerea salariilor mari ale bugetarilor cu 14,3%, împreună cu reducerile de cheltuieli publice. Guvernul portughez a acceptat și să-și elimine Golden share⁠(d)-ul deținut la Portugal Telecom⁠(d), prin care avea drept de veto asupra unor hotărâri vitale.[73][74] În 2012, toți bugetarii suferiseră o reducere de salariu de 20% relativ la nivelul din 2010, reducerile ajungând la 25% pentru cei ce câștigau peste 1500 de euro pe lună.[75]

FMI, Comisia Europeană (CE) și Banca Centrală Europeană (BCE) au afirmat în septembrie 2012 că datoria Portugaliei va atinge un maxim de 124% din PIB în 2014.[76] FMI estimase anterior în iulie 2012 un maxim de circa 118,5% din PIB pentru anul 2013.[76] În septembrie 2013, Guvernul Portughez și-a revizuit estimarea datoriei publice a Portugaliei pe 2013 la 127,8%, după un maxim de 130,9% în acea lună.[77]

Un raport publicat în ianuarie 2011 de Diário de Notícias⁠(d)[78] și distribuit în Portugalia de Gradiva, demonstra că în perioada dintre Revoluția Garoafelor din 1974 și anul 2010, guvernele democratice ale Portugaliei⁠(d) au încurajat cheltuieli exagerate și bule de investiții prin parteneriate public–private⁠(d) neclare și prin finanțarea a numeroase proiecte de consultanță ineficiente. Aceasta a permis derapaje⁠(d) considerabile ale lucrărilor publice⁠(d) administrate de stat și a dus la explozia bonusurilor și salariilor managerilor de top. Politicile persistente și de durată de recrutare au ridicat numărul funcționarilor publici redundanți. Creditele riscante, crearea de datorie publică, și fondurile structurale și de coeziune europene au fost gestionate defectuos timp de aproape patru decenii.[79]

După criza financiară din 2007–08⁠(d), se știa în 2008–2009 că două bănci portugheze (Banco Português de Negócios⁠(d) (BPN) și Banco Privado Português⁠(d) (BPP)) acumulaseră de-a lungul anilor pierderi cauzate de proastele investiții, de delapidări și de fraude contabile. Cazul BPN era deosebit de grav din cauza dimensiunilor băncii, a cotei sale de piață și a implicațiilor politice – președintele de atunci al Portugaliei, Cavaco Silva, și unii dintre aliații săi politici mențineau relații personale și de afaceri cu banca și cu președintele ei, care în cele din urmă a fost arestat și acuzat de fraudă și de alte infracțiuni.[80][81][82] Pentru a evita o criză financiară gravă cu impact puternic asupra economiei portugheze, guvernul a hotărât să le acorde un pachet de salvare, pe cheltuiala contribuabililor portughezi.

Economie[modificare | modificare sursă]

Reprezentare proporțională a exporturilor Portugaliei, în 2012

Portugalia este o țară dezvoltată și cu venit mare⁠(d), al cărui PIB pe cap de locuitor era în 2014 78% din media UE27 – în creștere față de 76% în 2012.[83] La sfârșitul lui 2016, PIBul Portugaliei ajunsese la 30.612 de dolari pe cap de locuitori, conform raportului OCDE.[84] Moneda Portugaliei este euro (€), care a înlocuit escudoul portughez, iar țara a fost unul dintre membrii fondatori ai zonei euro. Banca centrală a Portugaliei este Banco de Portugal⁠(d), parte integrantă a Sistemului European de Bănci Centrale⁠(d). Majoritatea industriilor, afacerilor și instituțiilor financiare sunt concentrate în zonele metropolitane Lisabona⁠(d) și Porto⁠(d)—districtele Setúbal, Aveiro, Braga, Coimbra și Leiria fiind cele mai mari centre economice din afara acestora. Conform World Travel Awards, Portugalia era principala destinație de practicare a golfului din Europa în 2012 și 2013.[85][86]

De la Revoluția Garoafelor din 1974, care a culminat cu sfârșitul uneia dintre cele mai notabile faze de expansiune economică⁠(d) din istoria Portugaliei (începând cu anii 1960),[87] a avut loc o importantă schimbare în creșterea economică anuală. După frământările revoluției din 1974 și perioada Processo Revolucionário Em Curso⁠(d), Portugalia a încercat să se adapteze la o economie globală modernă în schimbare, proces care continuă și astăzi. După anii 1990, modelul de dezvoltare economică pe baza consumului⁠(d) a fost modificat treptat către un sistem concentrat pe exporturi, investiții private⁠(d) și dezvoltarea sectorului de înalte tehnologii. Ca urmare, serviciile au depășit industriile mai tradiționale, cum ar fi textilele, încălțămintea, îmbrăcămintea și pluta (Portugalia este principalul producător mondial de plută),[88] produsele de lemn și băuturile.[89]

Protestele din noiembrie 2011 împotriva măsurilor de austeritate, în fața Adunării Republicii⁠(d)

În al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, economia portugheză a suferit cea mai severă recesiune de după 1974, care a făcut ca țara să trebuiască să fie salvată de la încetarea de plăți de Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional. Pachetul convenit în 2011 impunea ca Portugalia să pună în aplicare o serie de măsuri de austeritate în schimbul unei finanțări de 78 de miliarde de euro. În mai 2014, țara a ieșit din acord, dar și-a reafirmat angajamentul de a păstra ritmul reformelor. În acel moment, economia se contractase cu 0,7% în primul trimestru al lui 2014, în timp ce șomajul, încă ridicat, își începuse scăderea, ajungând la 15,3%.[90]

Salariul mediu în Portugalia este 910 € pe lună (net), excluzând aici liber-profesioniștii,[91] în timp ce salariul minim, reglementat prin lege, este 530 de euro pe lună (plătit de 14 ori pe an).

Raportul Global al Competitivității⁠(d) pe 2014–2015, publicat de Forumul Economic Mondial, punea Portugalia pe locul al 36-lea pe indicele economic, o creștere abruptă de pe poziția a 51-a unde se afla în 2013–2014.

Indicele Calității Vieții calculat de Economist Intelligence Unit⁠(d) punea Portugalia pe locul 19 în lume pe anul 2005, în fața altor țări avansate economic și tehnologic, ca Franța, Germania, Regatul Unit și Coreea de Sud, dar cu 9 locuri în urma singurului său vecin, Spania;[92] aceasta în ciuda faptului că Portugalia rămâne una din țările cu cel mai mic PIB pe cap de locuitor din Europa de Vest.[93]

Portugalia are a 13-a cea mai mare rezervă de aur⁠(d) din lume.

Printre cele mai mari companii de stat se numără Águas de Portugal⁠(d) (apă), Caixa Geral de Depósitos⁠(d) (bancă), Comboios de Portugal (căi ferate), Companhia das Lezírias⁠(d) (agricultură) și RTP⁠(d) (media). Unele foste entități de stat sunt administrate de holdingul⁠(d) de stat Parpública⁠(d), care este acționar al mai multor companii publice și private. Printre alte companii de stat privatizate recent se numără CTT⁠(d) (poșta), TAP Portugal (companie aeriană) și ANA⁠(d) (aeroporturile).

Companiile listate pe bursa de acțiuni⁠(d) Euronext Lisabona⁠(d), cum ar fi EDP⁠(d), Galp⁠(d), Jerónimo Martins⁠(d), Mota-Engil⁠(d), Novabase⁠(d), Semapa⁠(d), Portucel Soporcel⁠(d), Portugal Telecom⁠(d) și Sonae⁠(d), sunt printre cele mai mari corporații din Portugalia în materie de număr de angajați, venit net⁠(d) și cotă de piață internațională. Euronext Lisabona este principala bursă de acțiuni din Portugalia și face parte din NYSE Euronext, prima bursă globală de acțiuni. PSI-20⁠(d) este cel mai selectiv și celebru indice bursier portughez.

Fondul Monetar Internațional a emis un raport actualizat despre economia Portugaliei la jumătatea lui 2017, cu perspective bune pe termen scurt și cu o creștere a investițiilor și exporturilor față de anii anteriori. Din cauza unui excedent bugetar înregistrat în 2016, țara nu mai era supusă procedurii de deficit excesiv, care fusese implementată în timpul crizei financiare anterioare. Sistemul bancar era mai stabil, deși încă mai existau credite neperformante și datorii ale companiilor. FMI recomanda rezolvarea acestor probleme pentru ca Portugalia să poată atrage mai multe investiții private.[94]

Sectorul primar[modificare | modificare sursă]

Regiunea Alentejo este cunoscută ca „grânarul Portugaliei”, aici cultivându-se cel mai mult grâu și cel mai mult stejar de plută.

Agricultura în Portugalia⁠(d) se bazează pe unități mici și mijlocii, împrăștiate și aflate în proprietatea unor familii. Sectorul include și o parte de agrobusinessuri⁠(d) mai mari, orientate pe export, care practică agricultura intensivă⁠(d), între care companii ca Vitacress⁠(d) de la Grupo RAR⁠(d), Sovena Group⁠(d), Lactogal⁠(d), Vale da Rosa⁠(d), Companhia das Lezírias⁠(d) și Valouro⁠(d). Țara produce o gamă largă de produse agricole și animaliere, între care tomate, citrice, legume verzi⁠(d), orez, porumb, grâu, orz, măsline, oleaginoase, fructe cu coajă de lemn, cireșe⁠(d), afine⁠(d), struguri de masă⁠(d), ciuperci comestibile, lactate, carne de pasăre⁠(d) și de vită⁠(d).

Exploatarea forestieră⁠(d) a jucat și ea un important rol economic în comunitățile rurale și în industrie (anume industria hârtiei⁠(d) unde activează Portucel Soporcel⁠(d), a prelucrării lemnului⁠(d) unde operează Sonae Indústria⁠(d), și a mobilei care includes mai multe fabrici aflate mai ales în zona Paços de Ferreira, centrul operațiunilor industriale majore din Portugalia deținute de IKEA). În 2001, producția agricolă reprezenta 4 procente din PIB național.

Putere maritimă tradițională, Portugalia are o puternică tradiție în sectorul pescuitului⁠(d) și este una din țările cu cele mai mari niveluri ale consumului de pește pe cap de locuitor.[95] Principalele porturi pescărești din Portugalia (inclusiv Azore și Madeira), după masa totală descărcată pe an, sunt porturile Matosinhos, Peniche, Olhão, Sesimbra⁠(d), Figueira da Foz, Sines, Portimão și Madeira. Produsele portugheze din pește sunt exportate prin mai multe companii, sub mai multe mărci diferite, cum ar fi Ramirez⁠(d), cel mai vechi producător de conserve de pește încă activ.

Portugalia este un important producător european de minereu și se numără printre principalii producători europeni de cupru. Aici se produc cantități notabile de staniu, tungsten și uraniu. Țării însă îi lipsește potențialul de a efectua explorări de hidrocarburi⁠(d) și aluminiu, limitare care a frânat dezvoltarea sectoarelor minier⁠(d) și metalurgic în Portugalia. Deși are rezerve bogate de fier și cărbune—în special în nord—după revoluția din 1974 și globalizarea economică⁠(d) ce a urmat, competitivitatea scăzută a dus la scăderea activității de extracție a acestor minereuri. Printre cele mai cunoscute mine portugheze care încă mai funcționează se numără Panasqueira⁠(d) și Neves-Corvo⁠(d).

Sectorul secundar[modificare | modificare sursă]

Fabrică de celuloză și hârtie a companiei Portucel Soporcel⁠(d) la Setúbal

Industria este diversificată, cu ramuri de la cea automobilistică (AutoEuropa⁠(d) și PSA Peugeot Citroën), aerospațială⁠(d) (Embraer și OGMA⁠(d)), electronică⁠(d) și textilă⁠(d), la cea alimentară, chimică, a cimentului și a celulozei⁠(d). Fabrica de asamblare AutoEuropa⁠(d) a Grupului Volkswagen din Palmela⁠(d) este printre cele mai mari proiecte de investiții străine directe⁠(d) din Portugalia. Industrii netradiționale bazate pe tehnologii, cum sunt cele aerospațială⁠(d), biotehnologia și tehnologia informației, s-au dezvoltat în mai multe zone din țară. Alverca do Ribatejo, Covilhã,[96] Évora,[97] și Ponte de Sor sunt principalele centre ale industriei aerospațiale din Portugalia, în frunte cu compania braziliană Embraer și cea portugheză OGMA. De la începutul secolului al XXI-lea, s-au înființat numeroase companii de biotehnologie și tehnologia informației, fiind concentrate în zonele metropolitane Lisabona⁠(d), Porto⁠(d), Braga, Coimbra și Aveiro.

Sectorul terțiar[modificare | modificare sursă]

De la stânga la dreapta: Vedere din Câmara de Lobos, Madeira; vedere din Nazaré, Estremadura⁠(d); canalele din Aveiro, Beira⁠(d); Palatul Național Pena⁠(d), Sintra.

Sectoarele bancar și al asigurărilor au înregistrat performanțe bune până la criza financiară de la sfârșitul deceniului anilor 2000⁠(d), aceasta a reflectând parțial o extinderea rapidă în adâncime a pieței din Portugalia. Deși sensibile la diferite tipuri de riscuri de piață, s-a estimat că în ansamblu atât sectorul asigurărilor de viață cât și cel al altor asigurări pot rezista la mai multe șocuri dure, deși impact asupra asiguratorilor individuali variază mult.[98]

Călătoriile și turismul⁠(d) continuă să fie extrem de importante pentru Portugalia. A fost nevoie ca țara să se concentreze pe atracții de nișă, cum ar fi turismul sanitar, natural și rural, pentru a rămâne înaintea concurenților.[99]

Portugalia se numără printre cele mai vizitate 20 de țări din lume, primind în medie 13 milloane de turiști străini anual.[100] În 2014, Portugalia a fost aleasă cea mai bună țară europeană de către USA Today.[101]

Atracțiile turistice ale Portugaliei sunt Lisabona, Algarvele, Madeira, Porto și orașul Coimbra. Numărul de turiști atras de Lisabona pune orașul pe locul al 16-lea în Europa[102] (cu șapte milioane de turiști în hotelurile din oraș în 2006).[103]

De asemenea, între 4–5 milioane de pelerini religioși vizitează Fátima anual, unde legendele creștine spun că Fecioara Maria s-a arătat în fața a trei copii de ciobani în 1917. Sanctuarul din Fátima⁠(d) este unul dintre cele mai mari altare romano-catolice din lume. Guvernul portughez continuă să promoveze și să dezvolte noi destinații turistice, cum ar fi Valea Douro, insula Porto Santo⁠(d), și Alentejo.

Legenda cocoșului din Barcelos vorbește despre intervenția miraculoasă a unui cocoș mort prin s-a demonstrat nevinovăția unui om acuzat și condamant pe nedrept la moarte. Povestea este asociată cu statuia calvarului⁠(d) din secolul al XVII-lea și care face parte din colecția Muzeului Arheologic din Paço dos Condes, un palat gotic din Barcelos, în nord-vestul țării. Reprezentări ale cocoșului din Barcelos⁠(d) sunt vândute turiștilor ca suveniruri⁠(d).

Tradiția portugheză Bisalhães a olăritului vaselor negre este inclus de UNESCO în lista patrimoniului mondial intangibil.[104]

Sectorul cuaternar[modificare | modificare sursă]

Laboratorul Internațional Iberic de Nanotehnologie⁠(d), înființat în 2005, cu sediul la Braga
Observatório Astronómico de Lisboa⁠(d), cel mai vechi (1878) observator astronomic din Portugalia
Fundația Champalimaud⁠(d) din Lisabona, unul dintre cele mai importante centre de cercetare din lume în oncologie

Cercetarea științifică și tehnologică în Portugalia se efectuează în principal în cadrul unei rețele de unități R&D⁠(d) ce aparțin universităților publice⁠(d) și a institutelor autonome de stat în cercetare, ca INETI – Instituto Nacional de Engenharia, Tecnologia e Inovação⁠(d) și INRB – Instituto Nacional dos Recursos Biológicos⁠(d). Finanțarea și managementul sistemului de cercetare se efectuează în principal sub autoritatea Ministerului Științei, Tehnologiei și Învățământului Superior⁠(d) (MCTES), inclusiv prin Fundação para a Ciência e Tecnologia⁠(d) (FCT) subordonată acestuia din urmă.

Cele mai mari unități de R&D ale universităților publice după volumul granturilor de cercetare și a publicațiilor cu recenzie științifică se numără instituțiile de cercetare în bioștiințe cum ar fi Instituto de Medicina Molecular⁠(d), Centrul de Neuroștiințe și Biologie Celulară⁠(d), Institutul de Patologie Moleculară și Imunologie al Universității din Porto⁠(d), Instituto de Biologia Molecular e Celular⁠(d) și Institutul de Științe Biomedicale Abel Salazar⁠(d).

Printre cele mai mari institute de cercetări private din Portugalia se numără Instituto Gulbenkian de Ciência⁠(d) și Fundația Champalimaud⁠(d), un centru de cercetare în neuroștiințe și oncologie care decernează anual unul dintre cele mai mari premii științifice din lume. Multe companii industriale și de înaltă tehnologie, naționale și multinaționale, efectuează activități de cercetare și dezvoltare. Una dintre cele mai vechi societăți științifice din Portugalia este Academia de Științe din Lisabona⁠(d), fondată în 1779.

Printre eforturile bilaterale iberice de cercetare finanțate de stat se numără Laboratorul Internațional Iberic de Nanotecnologie⁠(d) și platforma de calcul distribuit Ibercivis⁠(d), proiecte de cercetări comune cu Spania. Portugalia este membră a mai multor organizații științifice paneuropene. Printre acestea, se numără Agenția Spațială Europeană (ESA), Laboratorul European de Fizica Particulelor (CERN), ITER, și European Southern Observatory (ESO).

Portugalia are cel mai mare acvariu din Europa, Oceanariul din Lisabona⁠(d), și portughezii au mai multe alte organizații notabile care se ocupă de expoziții științifice și popularizarea științei, cum ar fi agenția de stat Ciência Viva, un program al Ministerului Portughez al Științei și Tehnologiei pentru promovarea culturii științifice și tehnologice în rândul populației portugheze,[105] Muzeul Științific al Universității din Coimbra⁠(d), Muzeul Național de Istorie Naturală⁠(d) de la Universitatea din Lisabona, și Visionarium⁠(d). După apariția și creșterea mai multor parcuri științifice⁠(d) pe mapamond, prin care s-a contribuit la crearea de numeroase afaceri științifice, tehnologice și bazate pe cunoaștere, Portugalia a început să dezvolte mai multe[106] parcuri științifice în toată țara. Printre acestea, se numără Taguspark⁠(d) (în Oeiras⁠(d)), Coimbra iParque⁠(d) (în Coimbra), biocantul⁠(d) (în Cantanhede), Madeira Tecnopolo⁠(d)[107] (în Funchal), Sines Tecnopolo⁠(d)[108] (în Sines), Tecmaia[109] (în Maia) și Parkurbis⁠(d)[110] (în Covilhã). Companiile își mută sediul în parcurile științifice din Portugalia pentru a profita de o serie de servicii de la consiliere financiară și legală până la suport tehnologic și de marketing.

António Egas Moniz, un fizician portughez care a dezvoltat angiografia cerebrală⁠(d) și leucotomia, primit în 1949 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină⁠(d) – este primul portughez laureat al unui Premiu Nobel și singurul într-un domeniu științific.

European Innovation Scoreboard⁠(d) 2011 plasa inovațiile de origine portugheză pe locul al 15-lea, cu creșteri imresionante ale investițiilor și producției inovative.[111]

Transporturi[modificare | modificare sursă]

Podul Vasco da Gama peste Tagus este cel mai lung din Europa.
Avion al companiei TAP Portugal
(Airbus A320-214).
Metroul din Lisabona, cel mai vechi și mai mare sistem de transport urban rapid din Portugalia

La sfârșitul anilor 1970, creșterea economică rapidă⁠(d) a Portugaliei condusese la o creștere a consumului⁠(d) și la achiziția de noi automobile, ceea ce a stabilit transporturile ca destinație prioritară a investițiilor de stat. În anii 1990, din nou, după ce a aderat la Comunitatea Economică Europeană, țara a construit multe noi autostrăzi. Astăzi, țara are o rețea de drumuri de 68.732 km, dintre care aproape 3.000 km fac parte dintr-un sistem de 44 de autostrăzi. Deschisă în 1944, prima autostradă (de la Lisabona la Stadionul Național) a fost un proiect inovator prin care Portugalia a fost una din primele țări din lume care au deschis o autostradă (acest drum a devenit ulterior autostrada Lisabona-Cascais, sau A5).

Deși s-au construit și alte câteva tronsoane prin 1960 și 1970, abia după începutul deceniului anilor 1980 s-a implementat un program extins de construcție de autostrăi. În 1972, Brisa⁠(d), concesionarul drumurilor, s-a înființat pentru a gestiona multe din autostrăzi. Pe multe drumuri se plătesc taxe de utilizare, vezi Via Verde⁠(d). Podul Vasco da Gama este cel mai lung pod din Europa.[112][113]

Teritoriul de 89.015 km2 al Portugaliei Continentale⁠(d) este deservit de patru aeroporturi internaționale aflate lângă principalele orașe, Lisabona, Porto, Faro și Beja. Poziția geografică face din Lisabona un punct de oprire al multor linii aeriene străine. Compania-fanion⁠(d) națională este TAP Portugal, deși și alte linii aeriene interne furnizează servicii de transport aerian. Guvernul a hotărât construirea unui nou aeroport lângă Lisabona, la Alcochete⁠(d), în locul Aeroportului Lisabona Portela⁠(d), dar acest plan a fost amânat din cauza măsurilor de austeritate. Actualmente, cele mai importante aerporturi sunt la Lisabona⁠(d), Porto⁠(d), Faro⁠(d), Funchal⁠(d) (Madeira), și Ponta Delgada⁠(d) (Azore), gestionate de autoritatea națională aeroportuară ANA – Aeroportos de Portugal⁠(d). Un alt aeroport important este Aeroporto Internacional das Lajes de pe insula Terceira din Azore. Acesta servește drept unul din cele două aeroporturi care deservesc conexiuni cu țări din afara Uniunii Europene pentru nouă insule din Azore. El servește și drept bază militară aeriană a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Baza continuă să rămână în uz și astăzi.

Sistemul feroviar național se extinde în toată țara și este conectat cu Spania, fiind susținut și administrat de Comboios de Portugal. Transportul feroviar de pasageri și mărfuri se face pe cei 2.791 km de cale ferată, dintre care 1.430 km sunt electrificați și circa 900 km permit viteze de peste 120 km/h. Rețeaua de cale ferată este una cu ecartament foarte larg (iberic) și este gestionată de REFER⁠(d) în timp ce transportul de călători și marfă sunt responsabilitatea Comboios de Portugal (CP), ambele companii publice. În 2006, CP a transportat 133 milioane de pasageri și 9.750.000 t de mărfuri.

Principalele porturi maritime sunt la Sines, Lisabona, Leixões⁠(d), Setúbal, Aveiro, Figueira da Foz, și Faro.

Cele două arii metropolitane mari au rețele de transport rapid: Metroul din Lisabona și Metro Sul do Tejo în Zona Metropolitană Lisabona⁠(d) și Metroul din Porto⁠(d) în Zona Metropolitană Porto⁠(d), fiecare cu peste 35 km de linii. În Portugalia, tramvaiul din Lisabona⁠(d) a fost aprovizionat cu material rulant de Companhia de Carris de Ferro de Lisboa (Carris⁠(d)), timp de peste un secol. În Porto, rețeaua de tramvai⁠(d), din care se mai păstrează doar o linie turistică pe malurile râului Douro, a început a fi construită la 12 septembrie 1895 (prima în Peninsula Iberică). Toate marile orașe au propria rețea de transport public, precum și servicii de taxi.

Energia[modificare | modificare sursă]

Ferme solare în Madeira (sus) și Centrala Hidroelectrică Alqueva⁠(d) (jos)

Portugalia are resurse considerabile de energie hidroelectrică și eoliană, cele mai eficiente surse de energie regenerabilă. De la începutul secolului al XXI-lea, a apărut o tendință către dezvoltarea unei industrii de energie regenerabilă și de reducere a consumului și utilizării de combustibili fosili. În 2006, cea mai mare centrală solară de la acea dată, Stația de Energie Fotovoltaică Moura⁠(d), a intrat în funcțiune lângă Moura, în sud, în timp ce prima fermă energetică ce exploatează energia valurilor⁠(d), Ferma de Valuri Aguçadoura⁠(d), s-a deschis în regiunea Norte (2008). La sfârșitul lui 2006, 66% din energia electrică din țară provenea din surse fosile (cărbuni și hidrocarburi), în timp ce 29% provenea din hidroenergie și 6% din energie eoliană.[114]

În 2008, resursele de energie regenerabilă produceau 43% din consumul național de electricitate, deși producția hidroelectrică scăzuse din cauza secetei.[115] În iunie 2010, exporturile de electricitate depășiseră importurile. În perioada ianuarie-mai 2010, 70% din producția națională de energie provenea din surse regenerabile.[116]

Compania națională portugheză de transport energetic, Redes Energéticas Nacionais⁠(d) (REN), utilizează modele sofisticate de predicție a vremii, mai ales a vânturilor, precum și programe pe calculator pentru a calcula energia produsă de diferite centrale de energie regenerabilă. Înainte de revoluția solar-eoliană, Portugalia genera energie electrică în hidrocentrale de mai multe decenii. Noile programe combină vântul cu apa: turbine eoliene pompează apa în rezervoare pe timp de noapte, cea mai vântoasă perioadă; apoi apa este lăsată să curgă la vale prin turbine pe timp de zi, generând electricitate, atunci când cererea de consum este mai mare. Sistemul de distribuție al Portugaliei a devenit și el bidirecțional. În loc doar de a livra energie, el extrage energie și de la cele mai mici generatoare, cum ar fi panourile solare de pe acoperișurile caselor. Guvernul a încurajat agresiv aceste contribuții stabilind un preț special pentru cei care doresc să cumpere generatoare solare de acoperiș.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Femei în costum tradițional din Minho⁠(d) (sus) și fadistas cântând la mănăstirea Jerónimos⁠(d) (jos)

Institutul Național Portughez de Statistică (în portugheză INE – Instituto Nacional de Estatística⁠(d)) estima, pe baza recensământului din 2011, populația la 10.562.178 de locuitori (dintre care 52% femei, 48% bărbați). În 2017 și după cifrele actualizate, se estimează o scădere a populației la 10.294.289 locuitori.[117] Această populație a fost relativ omogenă de-a lungul majorității istoriei sale: o religie unică (romano-catolicismul) și o limbă unică au contribuit la această uniformitate etnică și națională, mai ales după expulzarea maurilor și evreilor.[118] Mai multe dintre aceste minorități au rămas însă în Portugalia, cu condiția convertirii la catolicism, cei care au acceptat aceste condiții fiind denumiți după aceea Mouriscos⁠(d) și Cristãos Novos (creștini noi, sau foști evrei). Un număr mic al foștilor evrei au continuat să practice iudaismul rabinic în secret de-a lungul multor generații, ca în cazul evreilor din Belmonte⁠(d), un mic oraș din interiorul țării, unde astăzi localnicii sunt liberi să practice iudaismul. După 1772, distincția între vechii și noii creștini a fost abolită prin decret. Printre noii creștini portughezi mai cunoscuți s-au numărat matematicianul Pedro Nunes⁠(d) și medicul și naturalistul Garcia de Orta⁠(d).

Portughezii autohtoni sunt un grup etnic iberic, a căror descendență este foarte similară cu alte popoare mediteraneene⁠(d) din Europa de Vest și de Sud, în particular cu spaniolii, și unii francezi și italieni din unele zone cu care împart aceeași descendență, istorie și o proximitate culturală.

Cea mai importantă influență demografică asupra portughezilor moderni pare a fi și cea mai veche; interpretările actuale ale datelor din cromozomii Y și ADN mitocondrial sugerează că portughezii își au originile în popoarele paleolitice care au început să sosească pe continentul european acum circa 45.000 de ani. Toate migrațiile ulterioare au lăsat și ele un impact, genetic și cultural, dar principala sursă demografică a portughezilor rămâne paleoliticul. Studiile genetice arată că populațiile portugheze nu sunt semnificativ diferite de alte populații europene.[119]

Rata totală a fertilității în 2015 era estimată la 1,52 copii născuți/femeie, sub rata de înlocuire de 2,1.[120] În 2016, 52,8% din nașteri au fost înregistrate la femei necăsătorite.[121] Ca și majoritatea țărilor occidentale, Portugalia se confruntă cu problema fertilității reduse: țara are rată a fertilității sub pragul de înlocuire⁠(d) începând din anii 1980.[122]

Structura societății portugheze este caracterizată printr-o inegalitate în creștere, care în 2015 punea țara în treimea inferioară a clasamentului Indicelui Dreptății Sociale pentru Uniunea Europeană.[123]

Urbanizare[modificare | modificare sursă]

Imigrația[modificare | modificare sursă]

Top origins for foreign-born naturalized citizens of Portugal

În 2007, Portugalia avea 10.617.575 de locuitori dintre care 332.137 erau imigranți⁠(d) legali.[124] În 2015, Portugalia avea 10.341.330 de locuitori, dintre care 383.759 erau imigranți legali, care alcătuiau 3,7% din populație.[125]

Istoria colonială a Portugaliei a fost de mult timp o piatră de hotar a identității naționale, ca și poziția geografică în colțul sud-vestic al Europei, pe malul Oceanului Atlantic. A fost una dintre ultimele puteri coloniale vest-europene care a renunțat la teritoriile sale de peste mări (Angola⁠(d) și Mozambic în 1975), predând apoi și administrarea orașului Macau către Republica Populară Chineză la sfârșitul lui 1999. Ca urmare, a influențat și a fost influențată de culturi din fostele colonii, manifestate și prin imigrație din aceste foste teritorii din motive atât economice cât și personale. De mult timp sursă de emigrație (marea majoritate a brazilienilior⁠(d) sunt de origine portugheză),[126] Portugalia a devenit între timp o destinație de imigrație,[127] și nu doar din ultimele teritorii de peste mări din India⁠(d) (până în 1961), Africa⁠(d) (până în 1975), și Orientul Îndepărtat (până în 1999). Circa 800.000 de portughezi s-au întors în Portugalia după ce posesiunile africane ale țării au dobândit independență în 1975.[126]

După anii 1990, împreună cu o explozie a domeniului construcțiilor, câteva valuri de ucraineni, brazilieni, africani lusofoni⁠(d) și nelusofoni s-au stabilit în această țară. Au venit și români din Republica Moldova, kosovari⁠(d) și chinezi⁠(d). Populația de romi a Portugaliei este estimată la circa 40.000.[128]

Mai mulți alți cetățeni europeni, predominant din Regatul Unit, dar și din țări europene nordice, au devenit rezidenți permanenți ai țării (comunitatea britanică fiind formată predominant din pensionari care trăiesc în Algarve și Madeira).[129]

Religie[modificare | modificare sursă]

Religiile în Portugalia (recensământ 2011)[130]
Romano-catoliciism
  
81.0%
Alți creștini
  
3.3%
Alții
  
0.6%
Fără religie
  
6.8%
Nedeclarată
  
8.3%
Sanctuarul Hristos Regele⁠(d) și Sanctuarul Doamna Noastră de la Fátima⁠(d) din Portugalia sunt două dintre cele mai vizitate locuri de pelerinaj catolic din lume.

Conform recensământului din 2011, 81.0% din populația portugheză este romano-catolică.[131] Țara are și mici comunități protestante, mormone, musulmane⁠(d), hinduse⁠(d), Sikh⁠(d), ortodoxe, de martori ai lui Iehova, Credința Bahá'í, budiste, iudaice și spiritiste. Influențele din partea religiilor tradiționale africane și chinezești se simt și ele printre mulți oameni, mai ales în domeniile legate de medicina tradițională chinezească sau practica vracilor africani. Circa 6,8% din populație s-a declarat fără religie, și 8,3% nu au dat răspuns despre religia lor.[132]

În 2012, un studiu efectuat de Universitatea Catolică a arătat că 79,5% din portughezi se consideră catolici, și 18% participă regulat la liturghie⁠(d). Aceste cifre reprezintă o scădere de la procentul de 86,9% catolici în 2001, în aceeași perioadă numărul celor care nu au religie a crescut de la 8,2% la 14,2%.[133]

Multe sărbători, festivaluri și tradiții portugheze au origine sau conotație creștină. Deși relațiile între statul portughez și Biserica Romano-Catolică au fost în general stabile și amiabile din primii ani de statalitate a națiunii portugheze, puterea lor relativă a fluctuat. În secolele al XIII-lea și al XIV-lea⁠(d), biserica s-a bucurat atât de bogății și putere datorită rolului jucat de ea în Reconquista, identificării ei apropiate cu naționalismul portughez timpuriu și cu fondarea sistemului de educație portughez, inclusiv a primei universități⁠(d).

Creșterea imperiului colonial portughez a făcut din misionari agenți importanți ai colonizării, cu roluri importante în educarea și evanghelizarea⁠(d) popoarelor din toate continentele locuite. Creșterea mișcărilor liberale⁠(d) și republicane incipiente în aceste perioade, culminând cu formarea Primei Republici Portugheze (1910–26), a schimbat rolul și importanța religiei organizate.

Portugalia este un stat secular⁠(d): biserica și statul au fost formal separate din timpul Primei Republici Portugheze, separație reiterată ulterior în Constituția Portugheză din 1976. În afara Constituției, cele mai importante două documente legate de libertatea religiei în Portugalia sunt Concordatul din 1940 (cu modificări în 1971) între Portugalia și Sfântul Scaun și Legea Libertății de Religie din 2001.

Limba[modificare | modificare sursă]

Semn bilingv în portugheză și mirandeză în Miranda do Douro, Trás-os-Montes⁠(d)
Portugheza este a 6-a cea mai vorbită limbă din lume, cu circa 260 de milioane de vorbitori.

Portugheza este limba oficială a Portugaliei. Ea este o limbă romanică apărută în ceea ce astăzi reprezintă Galicia și Portugalia de Nord, individualizată din galiciano-portugheză⁠(d), limba comună a galicienilor și portughezilor înainte de formarea Portugaliei. În special în nordul țării, mai există încă similitudini între culturile galiciană și portugheză. Regiunea Galicia este membru-observator cu rol consultativ în Comunitatea Țărilor Lusofone⁠(d). Conform Etnologului Limbilor, portugheza și spaniola au o similaritate lexicală de 89% – vorbitorii oricăreia din cele două limbi pot comunica cu cei ai celeilalte.

Portugheza provine din latina vorbită de popoarele preromane ale Peninsulei Iberice⁠(d) — în special celți, tartesieni, lusitani⁠(d) și iberi⁠(d) — romanizate acum circa 2000 de ani. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, limba s-a răspândit în toată lumea prin intermediul imperiului colonial și comercial fondat de Portugalia între 1415 și 1999.[134] Portugheza este vorbită ca limbă națională pe cinci continente diferite, Brazilia fiind țara cu cei mai mulți vorbitori de portugheză (209,5 milioane de vorbitori în 2016).[135][136]

În 2013, portugheza era limbă oficială în Brazilia, Angola, Mozambic, Capul Verde, São Tomé și Príncipe, Guinea-Bissau, Guinea Ecuatorială și Timorul de Est. Aceste țări, plus Regiunea Administrativă Specială Macau a Republicii Populare Chineze, unde portugheza este cooficială împreună cu cantoneza, formează Lusosfera⁠(d), termen extras din numele vechii provincii romaneLusitania”, care se suprapune peste teritoriul portughez actual de la sud de râul Douro.[137]

Mirandeza este recunoscută ca limbă regională cooficială în câteva comune din nord-estul Portugaliei. Circa 6000 până la 7000 de vorbitori de mirandeză sunt atestați în Portugalia.[138]

Conform International English Proficiency Index⁠(d), în Portugalia nivelul aptitudinilor localnicilor de vorbire a limbii engleze este mai mare decât în țări ca Italia, Franța sau Spania.[139]

Cultură[modificare | modificare sursă]

Literatură[modificare | modificare sursă]

Informații suplimentare: Literatura portugheză

Portugalia este uneori denumită ca țara poeților. În literatura portugheză poezia avea totdeauna influență mai puternică decât proza. În Evul Mediu, când a luat ființă națiunea portugheză, în nord-vestul Peninsulei Iberice, a fost răspândită poezia. Au apărut opere lirice. Pe lângă poeții clasici cunoscuți Luís de Camões și Fernando Pessoa, există un număr de artiști mai puțini cunoscuți, care au o influență semnificativă asupra literaturii portugheze moderne.

Proză s-a dezvoltat mai târziu ca poezia și a apărut mai întâi în secolul al XIV-lea, în formă de cronici sau descrieri a vieții sfinților. Cel mai faimos reprezentant este Fernão Lopes. El a scris o cronică a trei regi din timpul său. Pentru el, precizia reprezentării și un portret plin de viață erau cele mai importante. Pe plan internațional, cel mai bine cunoscut este literatura modernă portugheză, mai ales prin lucrările lui José Maria Eca de Queiroz și prin Premiul Nobel pentru Literatură în 1998, José Saramago.

Femeile sunt, de asemenea, considerate, printre cei mai importanți scriitorii contemporani din țară, menționând aici în mod deosebit pe Lídia Jorge⁠(d) și Agustina Bessa-Luís. Printre tinerii autori a reușit să-și facă un nume Valter Hugo Mãe.

Cinematografie și televiziune[modificare | modificare sursă]

Muzică[modificare | modificare sursă]

Fado[modificare | modificare sursă]

Informații suplimentare: Fado
„Regina Fado“, Amália Rodrigues

Fado este numele celui mai important gen de muzică în Portugalia. Această muzică este melancolică, strâns legată de saudade⁠(d) (dor), și este probabil rezultată prin amestecarea melodiilor de navigatorii portughezi cu ritmurile sclavilor africani. Se disting două forme de stil, și anume, unul variat, mai popular, fado de Lisabona, și altul academic, cântat doar de bărbați, fado de Coimbra. O cunoscută compoziție fado pe plan internațional este April in Portugal, o versiune în limba engleză a cântecului Coimbra de Raul Ferrão. Amália Rodrigues a fost cea mai importantă artistă fado. Printre tinerii de cântăreți de succes sunt Mariza, Camané⁠(d) sau Ana Moura. În fostele colonii ale Portugaliei, fado a continuat să se răspândească, evoluând în Capul Verde prin genul muzical Morna⁠(d) de către cântăreața Cesaria Evora iar în Brazilia stilul choro.

Muzică clasică, contemporană, jazz[modificare | modificare sursă]

Cantautor și folk[modificare | modificare sursă]

Variante pop, rock, folclor[modificare | modificare sursă]

Dans[modificare | modificare sursă]

În sfera artei dansului Portugalia a avut succes la începutul anilor 1990, iar împreună cu Rusia printre cele mai importante țări din Europa în acest domeniu. Numeroși dansatori și coregrafi au putut obține faima în întreaga Europă sau în întreaga lume: Rui Horta, João Fiadeiro, Clara Andermatt. Adesea au fost introduse forme moderne și inovatoare, dezvoltând noi stiluri. Portugalia este implicată în mod regulat la formarea tinerilor dansatori. Cultura dansului în Portugalia este denumită ca Nova Dança Portuguesa.

Arte vizuale[modificare | modificare sursă]

Arhitectură[modificare | modificare sursă]

Stilurile arhitecturale cuprind aproape toate perioadele din istoria artei europene. Mănăstiri, biserici, cetăți, palate și instituții guvernamentale au fost adesea construite după stiluri predominante europene spre exemplu gotic sau neoclasic. Arhitectul Álvaro Siza Vieira obține Premiul Pritzker, ca și compatriotul său Eduardo Souto de Moura⁠(d). Alți arhitecți binecunoscuți au fost sau sunt Raoul Posnard de Mesnier, Miguel Ventura Terra⁠(d), Tomás Taveira⁠(d).

În ce privește decorarea construcțiilor, Portugaliei i se datorează în principal stilul manuelin și azulejo, o notă proprie și națională.

Bucătăria tradițională[modificare | modificare sursă]

Bacalhau

Bucătăria portugheză este variată, ea urmează în câteva privințe tradiția iberică, dar, în plus, față de aceasta a luat totuși multe caracteristici ale teritoriilor colonizate. După dominația maură, au rămas, de asemenea, multe influențe nord-africane, inclusiv folosirea puternic de zahăr, scorțișoară, condimente și gălbenuș de ou.[140]

În Portugalia Bacalhau este considerat ca specialitate tradițională. Deja din secolul al XIII-lea, acest fel de pește uscat și sărat juca un rol însemnat în alimentația portugheză. Astăzi se spune că există în bucătăria portugheză o rețetă-Bacalhau pentru fiecare zi a anului. Sardelele, în secolul al XVI-lea cel mai ieftin aliment în țară, reprezintă și astăzi o mâncare tradițională (Sardinhas Assadas).[141] Multe alte feluri de mâncare precum Caldeirada⁠(d), Amêijoas à Bulhão Pato, Rissóis de Camarão sau Arroz de marisco subliniază importanța peștelui și a altor produse marine din bucătăria portugheză. Tot la fel sunt foarte populare sardelele fripte (sardinhas assadas), mai ales în timpul verii.

Specific, de asemenea, sunt și supele, cum ar fi Caldo verde⁠(d), o supă din gulii, Couve-galega și cartof, care, de obicei, se servește cu Broa (pâine din mălai și cartof) și chorizo⁠(d), sau Sopa alentejana cu pâine, ou, coriandru, usturoi și ulei de măsline. În timpul Evului Mediu, în Portugalia, carnea era consumată foarte puțin, deși cârnații (enchidos) sunt larg consumați și există câteva renumite feluri de mâncare din carne precum Cozido à portuguesa⁠(d) sau popularul "sandviș" Francesinha⁠(d). Frango Assado (pui la grătar), mai ales condimentat cu Piri-Piri (ardei foarte iuți), este astăzi un fel de mâncare răspândit, adus în Portugalia din coloniile africane. În plus, există o lungă tradiție în domeniul brânzei, importante sunt Queijo do Pico⁠(d), Serra da Estrela cheese⁠(d) sau Eroare Lua în Modul:Ill-wd la linia 20: Missing label for item Q2122633.

Deserturile dețin în Portugalia un loc foarte important. Celebrul Pastéis de nata⁠(d) (Pastéis de Belém) sunt o specialitate de Belém⁠(d). Unele dintre multe alte deserturi sunt Pastéis de Tentúgal, Ovos moles de Aveiro, sau chiar pe scară largă în special de Crăciun Bolo Rei⁠(d). În special, în mod tradițional toamna sunt vândute castane prăjite la mici standuri pe străzi.

Portugalia este cunoscută pentru vinul său. De pe vremea romanilor, Portugalia este asociată cu zeul vinului și festivalurilor, Bacchus/Dionis. Unele vinuri portugheze sunt printre cele mai bune din lume. Un celebru vin de specialitate este Vinho Verde⁠(d). Faimos în lume este Vinho do Porto, în timp ce Vinho da Madeira, este un alt vin celebru din insula Madeira. Există, de asemenea unele fabrici de bere locale.

Festivaluri populare[modificare | modificare sursă]

În luna iunie au loc în toată Portugalia festivaluri în cinstea celor trei sfinți (Santos Populares). Acești trei sfinți sunt Antonius, João și Petrus. Se sărbătorește cu vin, água-pé (must), pâine tradițională cu sardine, parade stradale și dansuri, nunți, foc și focuri de artificii precum și multă bună dispoziție.

Santo António se sărbătorește în noaptea de 12 spre 13 iunie, în special în Lisabona (unde acest sfânt s-a născut și a trăit), unde are loc un gen de carnaval de stradă (Marchas Populares). În aceste zile au loc nunți, Casamentos de Santo António. Cel mai popular sfânt este São João (Sfântul Ioan), pentru care, de Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, se sărbătorește în special în Porto și Braga, unde există sardine și Caldo Verde (o supă tradițională). În onoarea lui São Pedro (Sfântul Petru) se sărbătorește pe 28 și 29 iunie, în special în Póvoa de Varzim și Barcelos, unde aceste festivaluri sunt dedicate mării. Totodată au loc focuri (fogeiras) și un carnaval pe străzi.

Sport[modificare | modificare sursă]

Fotbal[modificare | modificare sursă]

Fotbalistul portughez Luís Figo în tricou național

Fotbalul este sportul cel mai practicat din Portugalia. Fotbalul portughez a dat jucători de clasă cu renume mondial precum Eusébio, Nené⁠(d), Paulo Sousa⁠(d), Rui Costa, Nani, Cristiano Ronaldo, Vítor Baía, Deco, Fernando Meira⁠(d) sau Luís Figo. În anul 2004, an în care în Portugalia a avut loc Campionatul European de Fotbal, Echipa națională de fotbal a Portugaliei a fost după Grecia vicecampioană europeană. Atingerea locului trei la Campionatul Mondial de Fotbal 1966 este până acum cel mai mare succes din istoria fotbalului portughez. Cea mai puternică ligă, Primeira Divisão, este dominată de cele trei cluburi cunoscute FC Porto, Sporting Lisabona, și campioana Benfica Lisabona. Primul câștigător al Cupei Naționale Taça de Portugal a fost 1939 Académica Coimbra, care în 2012 a câștigat din nou. Alte cluburi tradiționale sunt CF Os Belenenses, Boavista Porto și Vitória Setúbal. În plus față de fotbal sunt Futsal și fotbal pe plajă, Portugalia înregistrând aici succese.

Canoe[modificare | modificare sursă]

Rosa Mota⁠(d), pe un timbru paraguayan (1989)

Portugalia a adus de asemenea succes și la canoe⁠(d), un exemplu este medalia de argint la Jocurile Olimpice din 2012. Producătorul portughez de canoe Nelo⁠(d) este lider mondial și a dotat de asemenea majoritatea concurenților olimpici de succes în 2012.[142] În micul oraș Montemor-o-Velho⁠(d) au avut loc în anul 2013 Campionatele Europene de canoe.

Alergare[modificare | modificare sursă]

Maratoniștii portughezi au avut de multe ori succes la nivel internațional. Cea mai cunoscută alergătoare, Rosa Mota⁠(d) a fost medaliată cu aur olimpic, în timp ce, Carlos Lopes⁠(d) a adus în 1984 prima medalie de aur la Jocurile Olimpice pentru Portugalia.

Portugalia a organizat Campionatul European de Orientare 2014. Din 1991 are loc anual în luna martie, în Lisabona un semimaraton, unul cele mai importante semimaratoane din lume.

Automobilism[modificare | modificare sursă]

Aproape de stațiunea balneară Estoril, în apropiere de coasta Atlanticului, se află Circuito do Estoril, o cunoscută pistă pentru cursele de mașini și motociclete, unde s-a desfășurat Marele Premiu de Formula 1 al Portugaliei.

În orașul Santarém se află un stadion cunoscut, unde au loc curse de motociclism.

Ciclism[modificare | modificare sursă]

Monument pentru Joaquim Agostinho⁠(d) în Torres Vedras

Din anul 1927 se organizează Turul Portugaliei (Volta a Portugal), o cursă de ciclism națională. Cicliștii faimoși ai Portugaliei au fost José Bento Pessoa, Joaquim Agostinho⁠(d), și de asemenea Alves Barbosa⁠(d).

Tenis și badminton[modificare | modificare sursă]

João Sousa⁠(d) (2014)

Turneele de tenis internațional cunoscute în Portugalia sunt ATP de Estoril, respectiv WTA de Oeiras și au loc în Oeiras. Alte turnee sunt ATP Porto respectiv WTA Porto, și din anul 2013 ATP Challenger Guimarães. Un jucător de tenis portughez promițător este João Sousa⁠(d). Pe 14 iulie 2014 el a ajuns locul 35, cel mai bun rezultat al său în Clasamentele mondiale la tenis.

Pentru badmintonul portughez, orașul Caldas da Rainha este locul cel mai important pentru turneul Portugal International Badminton Championships⁠(d), și este sediul Federației portugheze de badminton. O jucătoare de succes poate fi considerată Isabel Rocha, care a câștigat un total de 32 de titluri naționale în anii 1960 și '70. La bărbați un jucător de succes este José Bento⁠(d).

Sărbători[modificare | modificare sursă]

Dată Denumire
1 ianuarie Ano Novo
40 de zile înainte de Paști, marți Carnaval
vineri, înainte de Paști Sexta-Feira Santa
Paști Páscoa
25 aprilie Dia da Liberdade
1 mai Dia do trabalhador
10 iunie Dia de Portugal
60 zile după Paști, joi Corpo de Deus
15 august Assunção
5 octombrie Implantação da República
1 noiembrie Todos os santos
1 decembrie Restauração da Independência
8 decembrie Imaculada Conceição
25 decembrie Natal

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gini Index”. Instituto Nacional de Estatística. http://www.ine.pt/xportal/xmain?xpid=INE&xpgid=ine_destaques&DESTAQUESdest_boui=107634627&DESTAQUESmodo=2&xlang=en. Accesat la 14 iulie 2011. 
  2. ^ World Bank database 
  3. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD  Missing or empty |title= (ajutor)
  4. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.PP.CD  Missing or empty |title= (ajutor)
  5. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.CD  Missing or empty |title= (ajutor)
  6. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.PP.CD  Missing or empty |title= (ajutor)
  7. ^ Brian Jenkins, Spyros A. Sofos, Nation and identity in contemporary Europe, p. 145, Routledge, 1996, ISBN 0-415-12313-5
  8. ^ Melvin Eugene Page, Penny M. Sonnenburg, p. 481
  9. ^ First global empire”. Guinnessworldrecords.com. http://www.guinnessworldrecords.com/records-9000/first-global-empire/. Accesat la 18 aprilie 2014. 
  10. ^ What was the Portuguese Empire?”. Empires.findthedata.org. http://empires.findthedata.org/q/33/2518/What-was-the-Portuguese-Empire. Accesat la 18 aprilie 2014. 
  11. ^ The World Factbook”. cia.gov. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/po.html. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  12. ^ ASIANOW – Macau's handover to China ends Portuguese era – December 17, 1999”. cnn.com. http://edition.cnn.com/1999/ASIANOW/east/macau/stories/macau.overview/. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  13. ^ 2014 Global Report.
  14. ^ [1] Deloitte Social Progress 2015
  15. ^ [2] Numbeo QOLR
  16. ^ Vision of Humanity”. Institutul pentru Economie și Pace⁠(d). http://www.visionofhumanity.org/#page/indexes/global-peace-index/2016/PRT/OVER. Accesat la 9 iunie 2016. 
  17. ^ Constituição da República Portuguesa – D.R.E. (Constitution of the Portuguese Republic)” (în Portuguese). Diário da República Electrónico⁠(d). 2 aprilie 1976. http://dre.pt/comum/html/legis/crp.html. Accesat la 16 august 2013. 
  18. ^ Morais, Carlos Blanco de (2011) (în Portuguese). A Constituição Revista — Parte III Constituição da República Portuguesa: Semipresidencialismo "on probation?". Lisboa, Portugal: Fundação Francisco Manuel dos Santos. pp. 65–71. ISBN 978-989-8424-28-0. http://www.ffms.pt/upload/docs/efc2e52b-75ee-412b-9deb-04076e27c552.pdf. Accesat la 16 august 2013 
  19. ^ Araújo, António; Morais, Carlos Blanco de; Cunha, Luís Campos e; Costa, José Manuel M. Cardoso da; Lobo, Marina Costa; Duarte, David; Duarte, Tiago; Freire, André et al. (2011). Garoupa, Nuno; Magalhães, Pedro; Maduro, Miguel Poiares et al.. eds (în Portuguese). A Constituição Revista. Lisboa, Portugal: Fundação Francisco Manuel dos Santos. p. 143. ISBN 978-989-8424-28-0. http://www.estig.ipbeja.pt/~ac_direito/ConstituicaoRevista_Total.pdf. Accesat la 16 august 2013 
  20. ^ Veser, Ernst (1997) (în English, Chinese). Semi-Presidentialism-Duverger's Concept — A New Political System Model. Department of Education, School of Education, Universitatea din Köln. pp. 39–60. http://www.rchss.sinica.edu.tw/publication/ebook/journal/11-01-1999/11_1_2.pdf. Accesat la 20 august 2013 
  21. ^ Shugart, Matthew Søberg (1 decembrie 2005). „Semi-Presidential Systems: Dual Executive And Mixed Authority Patterns”. Palgrave Macmillan (Palgrave Macmillan Journals) 3 (3): 323–351. doi:10.1057/palgrave.fp.8200087. http://www.palgrave-journals.com/fp/journal/v3/n3/pdf/8200087a.pdf. Accesat la 22 februarie 2015. 
  22. ^ The Social Progress Imperative. „Social Progress Index”. socialprogressimperative.org. http://www.socialprogressimperative.org/data/spi#data_table/countries/spi/dim1,dim2,dim3. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  23. ^ The global experiment of marijuana legalization, CNN.com, 29.12.2016
  24. ^ 'This is possible.
  25. ^ Milhazes, José.
  26. ^ David Birmingham (2003), p.11
  27. ^ David Rohrbacher, "Orosius," in The Historians of Late Antiquity (Routledge, 2002), pp. 135–137.
  28. ^ Fim do Império Romano e Chegada dos Suevos” (în pt). http://www.notapositiva.com/pt/trbestbs/historia/10_fim_imper_romano.htm. Accesat la 12 martie 2016. 
  29. ^ Suevos” (în pt). http://www.infoescola.com/povos-germanicos/suevos/. Accesat la 12 martie 2016. 
  30. ^ Vestígios da presença sueva no noroeste da península ibérica: na etnologia, na arqueologia e na língua” (în pt). http://www.scielo.mec.pt/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S0807-89672013000200016. Accesat la 12 martie 2016. 
  31. ^ Portugal musulman (Le) – VIIIe-XIIIe siècles par Christophe Picard – Maisonneuve et Larose – Collection Occident Musulman – 2001, 500 p., 34 euros.
  32. ^ A History of Portugal and the Portuguese Empire, Vol. 1: From Beginnings to 1807: Portugal (Volume 1) p.55
  33. ^ H. V. Livermore, A New History of Portugal (Cambridge University Press: London, 1969) pp. 32–33.
  34. ^ Ribeiro, Ângelo; Hermano, José (2004) (în Portuguese). História de Portugal I — A Formação do Território [History of Portugal: The Formation of the Territory]. QuidNovi. ISBN 989-554-106-6 
  35. ^ Black Death, Great Moments in Science, ABC Science
  36. ^ The Portuguese Explorers: Newfoundland and Labrador Heritage”. Heritage.nf.ca. http://www.heritage.nf.ca/exploration/portuguese.html. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  37. ^ Format:Cite DCB
  38. ^ Town of Portugal Cove – St.Philip's : History”. pcsp.ca. http://pcsp.ca/?Content=Visiting/About_Our_Town/History. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  39. ^ The standard view of historians is that Cabral was blown off course as he was navigating the currents of the South Atlantic, sighted the coast of South America, thereby accidentally discovering Brazil.
  40. ^ Giles Tremlett (22 martie 2007). „Another nail in Cook's coffin as map suggests he was pipped by Portugal | World news”. The Guardian. https://www.theguardian.com/world/2007/mar/22/uk.australia. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  41. ^ Debusmann, Bernd (15 ianuarie 2014). „Kangaroo in 400-year-old manuscript could change Australian history”. Londra: Telegraph. http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/australiaandthepacific/australia/10575227/Kangaroo-in-400-year-old-manuscript-could-change-Australian-history.html. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  42. ^ Perry, Michael (21 martie 2007). „Map proves Portuguese discovered Australia: new book”. Reuters. http://www.reuters.com/article/2007/03/21/us-australia-map-idUSSYD3449720070321. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  43. ^ Saint and Nation. Books.google.com. 30 aprilie 2011. p. 10. ISBN 9780271037738. https://books.google.com/?id=rDlqrxan22AC&pg=PA10&dq=the+spains+%22las+espanas%22#v=onepage&q=the%20spains%20%22las%20espanas%22&f=false. Accesat la 18 august 2012 
  44. ^ Peña,Lorenzo.
  45. ^ IBGE teen”. Ibge.gov.br. Există o versiune arhivată la 25 ianuarie 2012. http://www.ibge.gov.br/ibgeteen/povoamento/portugueses.html. Accesat la 11 februarie 2012. 
  46. ^ Historical Depictions of the 1755 Lisbon Earthquake”. Nisee.berkeley.edu. 12 noiembrie 1998. http://nisee.berkeley.edu/lisbon/index.html. Accesat la 6 mai 2012. 
  47. ^ Kenneth Maxwell, Pombal, Paradox of the Enlightenment (Cambridge: Cambridge University Press, 1995), 83, 91–108, 160–62.
  48. ^ P S Lele, Dadra and Nagar Haveli: past and present, Published by Usha P. Lele, 1987,
  49. ^ Portugal Não É Um País Pequeno”. Purl.pt. Există o versiune arhivată la 25 octombrie 2014. http://purl.pt/11440/1/P1.html. Accesat la 21 februarie 2011. 
  50. ^ Flight from Angola, The Economist (16 August 1975).
  51. ^ Dismantling the Portuguese Empire, Time Magazine (Monday, 7 July 1975).
  52. ^ Climate of the World: Portugal – Weather UK – weatheronline.co.uk”. weatheronline.co.uk. http://www.weatheronline.co.uk/reports/climate/Portugal.htm. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  53. ^ Mapas bioclimáticos y biogeográficos. http://www.globalbioclimatics.org/form/tb_med.htm. Accesat la 2 august 2017. 
  54. ^ Instituto Português do Mar e da Atmosfera (2012). „Extremos climáticos de temperatura, Capitais Distrito” (în Portuguese). Instituto Português do Mar e da Atmosfera. http://www.ipma.pt/pt/oclima/extremos.clima/. Accesat la 23 ianuarie 2013. 
  55. ^ Instituto Português do Mar e da Atmosfera, IP Portugal”. ipma.pt. http://www.ipma.pt/pt/oclima/extremos.clima/. Accesat la 22 august 2010. 
  56. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite constitution2
  57. ^ Brian Vastag 5 Years After: Portugal's Drug Decriminalization Policy Shows Positive Results. Scientific American. 7 April 2009
  58. ^ Maia Szalavitz, Drugs in Portugal: Did Decriminalization Work?, Time (26 April 2009)
  59. ^ Greenwald, Glenn (2 aprilie 2009). „Drug Decriminalization in Portugal: Lessons for Creating Fair and Successful Drug Policies” (PDF). Cato Institute. http://www.cato.org/publications/white-paper/drug-decriminalization-portugal-lessons-creating-fair-successful-drug-policies. Accesat la 14 februarie 2015. 
  60. ^ Diário da República, 1.ª série — N.º 105 — 31 de Maio de 2010” (PDF). http://dre.pt/pdf1sdip/2010/05/10500/0185301853.pdf. Accesat la 14 septembrie 2013. 
  61. ^ Lei n.º 2/2016 de 29 de fevereiro. http://app.parlamento.pt/webutils/docs/doc.pdf?path=6148523063446f764c3246795a5868774d546f334e7a67774c336470626e526c654852766331396863484a76646d466b62334d764d6a41784e69394d587a4a664d6a41784e6935775a47593d&fich=L_2_2016.pdf&Inline=true. 
  62. ^ Renascença. „Parlamento aprova barrigas de aluguer e Procriação Medicamente Assistida - Renascença. http://rr.sapo.pt/noticia/54117/parlamento_aprova_barrigas_de_aluguer_e_procriacao_medicamente_assistida. 
  63. ^ O Presidente da República, alertando para a insuficiente proteção dos direitos da criança, promulga alargamento da Procriação Medicamente Assistida” (în en-UK). http://www.presidencia.pt/?idc=10&idi=108688&idl=2. 
  64. ^ Group, Global Media (8 iunie 2016). „Marcelo promulga procriação assistida, mas veta gestação de substituição” (în pt-PT). DN. http://www.dn.pt/portugal/interior/marcelo-promulga-procriacao-assistida-mas-veta-gestacao-de-substituicao-5216593.html. 
  65. ^ Marcelo promulga 35 horas e veta barrigas de aluguer” (în pt). tvi24. 8 iunie 2016. http://www.tvi24.iol.pt/politica/marcelo-rebelo-de-sousa/marcelo-promulga-35-horas-e-veta-barrigas-de-aluguer. 
  66. ^ EXPRESSO: Governo entrega em janeiro projeto da nova Lei da Identidade de Género, que prevê a descida da idade legal e o fim do atestado médico obrigatório. http://expresso.sapo.pt/sociedade/2016-12-31-Nova-lei-vai-permitir-mudanca-de-sexo-a-menores. 
  67. ^ Dário de Notícias: 375 pessoas mudaram de género no registo civil”. Diário de Notícias. 1 iulie 2017. http://www.dn.pt/sociedade/interior/375-pessoas-mudaram-de-genero-no-registo-civil-5590815.html. 
  68. ^ Districts of Portugal”. Distritosdeportugal.com. http://www.distritosdeportugal.com/. Accesat la 22 august 2010. 
  69. ^ Portugal & Spain - the territorial disputes of Olivenza and the Savage Islands (Part II) - OneEurope”, One-europe.net, 11 februarie 2015, http://one-europe.net/portugal-spain-the-territorial-disputes-of-olivenza-and-the-savage-islands, accesat la 29 septembrie 2017 
  70. ^ New maritime area in dispute between Portugal and Spain”, Algarvedailynews.com, http://www.algarvedailynews.com/features/environment/4361-new-maritime-area-in-dispute-between-portugal-and-spain, accesat la 29 septembrie 2017 
  71. ^ a b Jr, Landon Thomas (14 februarie 2012). „Portugal’s Debt Efforts May Be a Warning for Greece”. The New York Times. https://www.nytimes.com/2012/02/15/business/global/portugals-debt-efforts-may-be-a-warning-for-greece.html. Accesat la 2 august 2017. 
  72. ^ Portugal 2011 deficit to beat goal on one-off revs-PM”. Reuters UK. 13 decembrie 2011. http://uk.reuters.com/article/2011/12/13/portugal-deficit-idUKL6E7ND4O320111213. Accesat la 30 decembrie 2011. 
  73. ^ Kowsmann, Patricia, "Portugal govt ends golden-share holdings" (Paid content), Dow Jones Newswires 5 July 2011.
  74. ^ Portugal Government Ends Golden-Share Holdings”. The Wall Street Journal. 5 iulie 2011. https://online.wsj.com/article/BT-CO-20110705-707519.html. Accesat la 20 iulie 2011. [nefuncțională]Format:Cbignore
  75. ^ Institute of Management Technology Nagpur: "Eurocrisis", Okonomist, Vol.1, Issue 3, January 2012
  76. ^ a b Portugal seeks market access with $5 bln bond exchange”. Kathimerini (English Edition). 3 octombrie 2012. http://www.ekathimerini.com/4dcgi/_w_articles_wsite2_1_03/10/2012_464362. Accesat la 17 octombrie 2012. 
  77. ^ Dívida pública revista em alta para 127,8% do PIB em 2013 (Valor supera previsões iniciais do Governo, da troika e do FMI.)” (în pt). Lusa and Público. 30 septembrie 2013. http://www.publico.pt/economia/noticia/divida-publica-revista-em-alta-para-1278-do-pib-em-2013-1607574. Accesat la 30 octombrie 2013. 
  78. ^ pt "O estado a que o Estado chegou" no 2.º lugar do top Arhivat 13 May 2013 la Wayback Machine., Diário de Notícias⁠(d) (2 March 2011)
  79. ^ pt "O estado a que o Estado chegou" no 2.º lugar do top Arhivat 13 May 2013 la Wayback Machine., Diário de Notícias⁠(d) (2 March 2012)
  80. ^ BPN Oliveira Costa vendeu a Cavaco e filha 250 mil ações da SLN – Expresso.pt. Expresso.sapo.pt (13 April 2011). Retrieved on 26 July 2013.
  81. ^ Oliveira Costa é vizinho de Cavaco no Algarve – Portugal – DN Arhivat 16 August 2014 la Wayback Machine.. Dn.pt. Retrieved on 26 July 2013.
  82. ^ Dias Loureiro entre os dirigentes do PSD no processo-crime do BPN – JN. Jn.pt. Retrieved on 26 July 2013.
  83. ^ Eurostat GDP per capita 2003–2014 2009. http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tec00114&plugin=1. Accesat la 13 august 2015. 
  84. ^ https://data.oecd.org/gdp/gross-domestic-product-gdp.htm
  85. ^ Europe's Leading Golf Destination 2013 — World Travel Awards”. Worldtravelawards.com. http://www.worldtravelawards.com/award-europes-leading-golf-destination-2013. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  86. ^ Algarve elected Europe’s best Golf Destination of 2014”. The Portugal News. 21 noiembrie 2013. http://www.theportugalnews.com/news/algarve-elected-europes-best-golf-destination-of-2014/29987. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  87. ^ História” (în Portuguese, English). SEDES. SEDES. 2013. http://www.sedes.pt/conteudo.aspx?args=1,2. Accesat la 12 mai 2013. 
  88. ^ Grande Enciclopédia Universal, p. 10543, "Portugal", para. 4
  89. ^ NVESTING IN PORTUGAL”. The Financial Times. The Financial Times Ltd. 8 aprilie 2008. http://www.ft.com/reports/investportugal2008. Accesat la 11 mai 2013. 
  90. ^ Portugal follows Ireland out of bailout programme”. Europe Sun. http://www.europesun.com/index.php/sid/222083311/scat/88176adfdf246af5/ht/Portugal-follows-Ireland-out-of-bailout-programme. Accesat la 18 mai 2014. 
  91. ^ No Slide Title” (PDF). http://www.gep.msess.gov.pt/estatistica/remuneracoes/ganhossinteseout11.pdf. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  92. ^ The Economist Intelligence Unit’s quality-of-life index. http://www.economist.com/media/pdf/QUALITY_OF_LIFE.pdf\format=PDF. Accesat la 2 august 2017. 
  93. ^ Portugueses perderam poder de compra entre 2005 e 2007 e estão na cauda da Zona Euro” (în Portuguese). Público. 11 decembrie 2008. http://economia.publico.pt/Noticia/portugueses-perderam-poder-de-compra-entre-2005-e-2007-e-estao-na-cauda-da-zona-euro_1352732. Accesat la 10 octombrie 2010. 
  94. ^ Portugal: Staff Concluding Statement of the 2017 Article IV Mission. https://www.imf.org/en/News/Articles/2017/06/29/mcs6292017-portugal-staff-concluding-statement-of-the-2017-article-iv-mission. Accesat la 2 august 2017. 
  95. ^ Per Capita Consumption” (în English). https://www.st.nmfs.noaa.gov/st1/fus/fus99/per_capita99.pdf. „Annual per capita consumption of fish and shellfish for human food.” 
  96. ^ Agência Lusa (2011). „Covilhã: Aleia vai montar avião até agora vendido em kit e jactos portugueses em 2011” (în Portuguese). Noticias. Produzido por PTC. http://noticias.sapo.pt/lusa/artigo/3010ee885ea3612ea6bfc1.html. Accesat la 12 mai 2013. 
  97. ^ Diário Digital / Lusa (22 august 2008). „Évora aprova isenções fiscais aos projectos da Embraer” (în Portuguese). Dinheiro. http://dinheirodigital.sapo.pt/news.asp?id_news=103403. Accesat la 12 mai 2013. 
  98. ^ Portugal: Financial System Stability Assessment, including Reports on the Observance of Standards and Codes on the following topics: Banking Supervision, Securities Regulation, and Insurance Regulation, IMF, (October 2006)
  99. ^ Travel and Tourism in Portugal”. Euromonitor International. Euromonitor. 1 septembrie 2012. http://www.euromonitor.com/travel-and-tourism-in-portugal/report. Accesat la 12 mai 2013. 
  100. ^ World's Top Tourism Destinations (absolute numbers) Arhivat 10 December 2013 la Wayback Machine.. Data as collected by World Tourism Organization (UNWTO) for TMT 2005 Edition
  101. ^ Best European Country Winners: 2014 10Best Readers' Choice Travel Awards”. 10Best. http://www.10best.com/awards/travel/best-european-country/. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  102. ^ Go Lisbon Blog » Blog Archive » Lisbon Slowly Rising as One of Europe’s Most-Visited Cities”. Golisbon.com. 30 mai 2013. http://www.golisbon.com/blog/2013/05/30/lisbon-slowly-rising-as-one-of-europes-most-visited-cities/. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  103. ^ DN Online, ed (25 ianuarie 2007). „Cidades atraem mais turistas do que os destinos sol e mar” (în Portuguese). Lisbon, Portugal: Diário das Noticias. http://www.dn.pt/inicio/interior.aspx?content_id=651813. Accesat la 30 aprilie 2011. 
  104. ^ Cultural traditions in Portugal, Uganda and Ukraine added to UNESCO heritage protection list. https://www.un.org/apps/news/story.asp?NewsID=55687#.WEG0YqIrLaY. 
  105. ^ Ciência Viva”. Cienciaviva.pt. http://www.cienciaviva.pt/cienciaviva/index.asp?accao=changelang&lang=en. Accesat la 22 august 2010. 
  106. ^ Tecparques – Associação Portuguesa de Parques de Ciência e Tecnologia”. Tecparques.pt. Există o versiune arhivată la 28 aprilie 2011. http://www.tecparques.pt/associados.htm. Accesat la 22 august 2010. 
  107. ^ Madeira Tecnopolo”. Madeiratecnopolo.pt. http://www.madeiratecnopolo.pt/. Accesat la 22 august 2010. 
  108. ^ Sines Tecnopolo”. Sines Tecnopolo. http://www.sinestecnopolo.org/. Accesat la 22 august 2010. 
  109. ^ TECMAIA Parque de Ciência e Tecnologia da Maia”. Tecmaia.com.pt. Există o versiune arhivată la 1 august 2011. http://www.tecmaia.com.pt. Accesat la 2 iulie 2011. 
  110. ^ Parque de Ciência e Tecnologia da Covilhã (Parkurbis)”. Parkurbis.pt. http://www.parkurbis.pt/. Accesat la 22 august 2010. 
  111. ^ Portugal ganha terreno no ranking da inovação, Público⁠(d) (1 February 2011)
  112. ^ ListAfterList.com”. ListAfterList.com. http://www.listafterlist.com/tabid/57/listid/7961/Travel++Places/Top+10+Longest+Bridges+in+the+World.aspx. Accesat la 22 august 2010. 
  113. ^ Curious? Read”. Curiousread.com. 1 februarie 2008. http://www.curiousread.com/2008/02/ten-longest-bridges-in-world.html. Accesat la 22 august 2010. 
  114. ^ IEA Energy Statistics: Portugal”. International Energy Agency⁠(d). 2006. http://www.iea.org/Textbase/stats/electricitydata.asp?COUNTRY_CODE=PT. Accesat la 7 aprilie 2009. 
  115. ^ Staff (8 aprilie 2009). „Fontes renováveis originaram 43% da electricidade consumida” (în Portuguese). Diário Digital. http://diariodigital.sapo.pt/news.asp?section_id=114&id_news=381941. Accesat la 17 aprilie 2009. 
  116. ^ Staff (8 iunie 2010). „Portugal já exportou mais electricidade este ano que em 2009” (în Portuguese). Agência Financeira. http://www.agenciafinanceira.iol.pt/empresas/portugal-agencia-financeira-ren-energia-electricidade/1168567-1728.html. Accesat la 8 iunie 2010. 
  117. ^ PORDATA - Base de Dados de Portugal. http://www.pordata.pt/Portugal. Accesat la 2 august 2017. 
  118. ^ Portugal”. Jewishvirtuallibrary.org. https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/vjw/Portugal.html. Accesat la 6 mai 2012. 
  119. ^ Bauchet, M; McEvoy, B; Pearson, LN; Quillen, EE; Sarkisian, T; Hovhannesyan, K; Deka, R; Bradley, DG et al. (2007). „Measuring European Population Stratification with Microarray Genotype Data”. American Journal of Human Genetics 80 (5): 948–956. doi:10.1086/513477. PMID 17436249. 
  120. ^ The World Factbook — Central Intelligence Agency. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2127rank.html. Accesat la 2 august 2017. 
  121. ^ PORDATA - Live births outside of marriage, with parents co-habiting or not (%) - Portugal. http://www.pordata.pt/en/Portugal/Live+births+outside+of+marriage++with+parents+co+habiting+or+not+(percentage)-620. Accesat la 2 august 2017. 
  122. ^ Fertility in Portugal: a Macro/Micro Economic Perspective / Projects funded by national science agencies / Projects / Research output / Welcome – CEFAGE”. Cefage.uevora.pt. http://www.cefage.uevora.pt/en/producao_cientifica/projectos/projectos_financiados_por_instituicoes_nacionais_de_apoio_a_investigacao/fertility_in_portugal_a_macro_micro_economic_perspective. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  123. ^ Social Justice in the EU – Index Report 2015. http://www.bertelsmann-stiftung.de/de/publikationen/publikation/did/social-justice-in-the-eu-index-report-2015/. Accesat la 2 august 2017. 
  124. ^ ITDS, Rui Campos, Pedro Senos. „Statistics Portugal”. Ine.pt. http://www.ine.pt/xportal/xmain?xpid=INE&xpgid=ine_main. Accesat la 2 iulie 2011. 
  125. ^ Statistics Portugal”. ine.pt. https://www.ine.pt/xportal/xmain?xpid=INE&xpgid=ine_base_dados&menuBOUI=13707095&contexto=bd&selTab=tab2. Accesat la 15 iunie 2017. 
  126. ^ a b Portugal – Emigration, Eric Solsten, ed. Portugal: A Country Study. Washington: GPO for the Library of Congress, 1993.
  127. ^ "Portugal sees integration progress", BBC News, 14 November 2005
  128. ^ A mais discriminada, (Expresso⁠(d)-5 April 2008)
  129. ^ Brasileiros são a maior colónia estrangeira em Portugal Embaixada de Portugal No Brasil Arhivat 6 November 2013 la Wayback Machine.
  130. ^ Census – Final results: Portugal – 2011”. Statistics Portugal. 2012. p. 530. http://www.ine.pt/ngt_server/attachfileu.jsp?look_parentBoui=148642956&att_display=n&att_download=y. Accesat la 10 decembrie 2012. 
  131. ^ Censo Arhivat 2 December 2012 la Wayback Machine.
  132. ^ Instituto Nacional de Estatistica, Censos 2011”. Censos.ine.pt. http://censos.ine.pt/xportal/xmain?xpid=CENSOS&xpgid=ine_censos_indicador&contexto=ind&indOcorrCod=0006396&selTab=tab10. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  133. ^ Número de católicos portugueses tem vindo a diminuir >”. TVI24. 16 aprilie 2012. http://www.tvi24.iol.pt/sociedade/catolicos-conferencia-episcopal-cep-estudo-tvi24/1341085-4071.html. Accesat la 31 ianuarie 2014. 
  134. ^ History of the Portuguese”. portugueselanguage.net. http://www.portugueselanguage.net/portuguese/history.asp. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  135. ^ Report: Portuguese is the third most used language on Facebook – Socialbakers”. Portuguese American Journal. Portuguese American Journal. 18 noiembrie 2012. http://portuguese-american-journal.com/report-portuguese-is-the-third-most-used-language-on-facebook-socialbakers/. Accesat la 11 noiembrie 2013. 
  136. ^ Brazil Population (2017) - World Population Review. http://worldpopulationreview.com/countries/brazil-population/. Accesat la 2 august 2017. 
  137. ^ Dictionary of Greek and Roman Geography (1854), LABANAE AQUAE, LUSITA´NIA”. tufts.edu. http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.04.0064:id=lusitania-geo. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  138. ^ List of Languages”. languagesindanger.eu. http://languagesindanger.eu/book-of-knowledge/list-of-languages/. Accesat la 14 septembrie 2015. 
  139. ^ EF English Proficiency Index - A comprehensive ranking of countries by English skills. http://www.ef.co.uk/epi/. Accesat la 2 august 2017. 
  140. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite autogenerated1982
  141. ^ Gilberto Freyre: Herrenhaus und Sklavenhütte, München 1982, S.221, S.218
  142. ^ Olympic Games 2012 Report der Firma M. A. R. Kayaks Lda., abgerufen am 8. März 2013

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Portugalia