Conjuncție

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la o parte de vorbire. Pentru alte sensuri, vedeți Conjuncție (dezambiguizare).

Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții în frază și două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. Conjuncția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește.

În limba română[modificare | modificare sursă]

Conjuncția indică raportul de coordonare și subordonare între:

Clasificare[modificare | modificare sursă]

Criteriile de clasificare cuprind forma conjucției și raporturile stabilite de către conjuncție:

Clasificare după formă[modificare | modificare sursă]

Conjunțiile după formă pot fi:

  • simple: ca, să, ci, dar, de, fie, dacă, ori, sau etc.
  • compuse: ca să, ci și, și cu, cum că.
  • locuțiuni conjuncționale: măcar că, pentru că, cu toate că, chiar dacă, în afara, măcar de, de parcă, până să etc.

Clasificare după tipul raportului stabilit[modificare | modificare sursă]

Conjuncția după acest criteriu poate fi:

  • coordonatoare - când leagă doua propozitii de acelasi fel (principale sau secundare)
    • juxtapunere : ","
    • copulativă: și, nici
    • adversativă: dar, iar, însă, ci
    • disjunctivă: sau, ori, fie
    • conclusivă: deci, așadar
  • subordonatoare

Iar, nici, și - pot fi adverbe (când au înțelesul de: din nou, măcar, chiar) sau conjuncții (când leagă între ele părți de propozitie de același fel sau propoziții).

Înaintea conjuncțiilor adversative se pune întodeauna virgulă; excepție face conjuncția însă, când se află în interiorul propoziției.

Când conjuncțiile disjunctive sunt perechi, virgula precedă obligatoriu al doilea termen. Exemplu: Sau scrii, sau citești.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]