Ieremia Valahul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Fericitul Ieremia Valahul primul călugăr capucin ridicat la cinstea altarelor

Ieremia Valahul (n. 7 iunie 1556 – d. 26 februarie 1625) s-a născut într-un sat din Moldova în familia lui Margareta Bărbat și Stoica Costiște. Este un călugăr capucin și primul fericit român propus pentru sanctificare la 30 octombrie 1983, de către Papa Ioan Paul al II-lea.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Despre viața lui Ieremia Valahul petrecută în Valahia Minor ( Moldova de astăzi) nu se cunosc multe amănunte poate și datorită faptului ca era un om simplu plecat de acasă la 18 ani pentru ca să devină sfânt. La vîrsta de 18 ani, Ion pleacă de acasă fără voia părinților „pentru a-și afla mîntuirea” și din aproape în aproape, destinul îl va duce în Italia, la Napoli. La 8 mai 1579 intră în mănăstirea Efrem cel vechi din Napoli în ordinul călugărilor capucini unde va începe slujirea plină de dăruire a acelui „Domn mare” . Pînă la sfîrșitul vieții se va dedica lui Dumnezeu, săracilor și bolnavilor, distingîndu-se printr-o caritate care va constitui trăsătura de bază a vieții sale slujind în spitale și leprozerii. Ascultarea, ca înfrîngere a voinței proprii în fața voinței divine, a fost izvorul unei tării și dăruiri de sine care i-au caracterizat viața de călugăr 40 de ani, trăind într-o simplitate fără margini uneori dusă până la extrem. El nu cunoștea învățătura sfîntului Augustin care spunea că „ascultarea este mama fericirii” , dar a practicat-o cu smerenie și umilință toată viața, fiind convins că face voia lui Dumnezeu, ceea ce îi dădea o liniște sufletească inexplicabilă. Renunțarea la orice posesiune materială l-a făcut ca timp de 35 de ani să poarte aceeași haină călugărească.

„În anul 1585 va fi transferat în mănăstirea „Sfînta Zămislire” din Napoli, unde va lucra ca infirmier pînă la sfîrșitul vieții. Părea născut pentru această activitate. Pentru el bolnavii reprezentau "părți suferinde ale lui Iisus" și se apropia de ei ca de Iisus însuși. Rugăciunea continuă, blîndețea și dăruirea de sine aveau să rodească prin miracole. Devenise permanent egal cu sine în orice împrejurare ridicîndu-se în mod de neînțeles pentru ceilalți deasupra tristeții și bucuriei. Faima lui a depășit zidurile mănăstirii. Minunile se manifestau prin el într-un mod ce nu mai surprindea pe nimeni.”

Moartea[modificare | modificare sursă]

Moaştele Fericitului Ieremia Valahul

În 1625, fratele Ieremia Valahul în vârstă de 69 de ani devine tot mai conștient de apropierea morții sale. „Cu cît se apropie "sora moarte" cu atît energia dăruirii și autosacrificiului său creștea.” Era 26 februarie 1625. Un mare personaj de la curtea regelui Spaniei, grav bolnav, îl cheamă pe fratele Ieremia.Nimeni nu a înțeles de ce nu a trimis un mijloc de transport. Pe o vreme geroasă va merge pe jos 12 km la dus și la întors pentru a-și oferi ajutorul.La jumătatea urcușului de întoarcere spre mănăstire o femeie îi spune:

„Am să vin miercuri la mănăstire.”
„N-ai să mă găsești.”
„Dar unde aveți de gînd să plecați?”
„Vreau să mă duc în patria mea.”

Imediat s-a declanșat pneumonia care avea să-i aducă sfîrșitul. Se va stinge în tăcere murmurîndu-și rugăciunile în care conversa cu Domnul său. La un moment dat, fără a se adresa cuiva anume, spuse:

„Acum chiar vreau să mă duc să mă întîlnesc cu șchiopii și schilozii noștri… Da, Isuse, vin. Mulțumesc”

.

Legături externe[modificare | modificare sursă]