Jandarmeria Română

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Jandarmeria Română
Jandarmeria Română
Sigla instituției
Țară România
Tip Jandarmerie
Formată 1893 (refondată după căderea
comunismului în anul 1990)
Deviză Lex et Ordo
Sediul principal București, Băneasa
Inspector-General General maior doctor Gavrilă Pop
(10 mai 2012) [1].
Website Jandarmeria Română
Jandarmi

Jandarmeria Română (Inspectoratul General al Jandarmeriei Române - IGJR) este structura militară cu atribuții în menținerea și restabilirea ordinii și liniștii publice, transportul și paza valorilor, bunurilor și materialelor periculoase, cât și paza și apărarea obiectivelor de importanță deosebită. Jandarmeria Română este subordonată Ministerul Afacerilor Interne.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Inspectoratul General al Jandarmeriei - Serviciul Informare și Relații Publice a publicat la 26 martie 2010 buletinul informativ nr. 52 cu privire la „Manifestările organizate de Jandarmeria Română cu prilejul sărbătoririi a 160 de la înființare (...), precum și a 20 de ani de la reînființare”[2]

Jandarmeria Română se consideră a fi fost întemeiată în Moldova la 3 aprilie 1850 printr-un ofis domnesc al domnitorului moldovean Grigore Alexandru Ghica, pe baza hotărârii Divanului obștesc privind „Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”. Acest document a dat un prim statut juridic Jandarmeriei și i s-au stabilit principiile de organizare și funcționare. El prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având zona de responsabilitate formată din câte șase ținuturi (județe), la fiecare ținut fiind repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iașului și la Poliția Capitalei (Iași), în total, 14 companii de jandarmi ce totalizau un efectiv de 1433 jandarmi călări și pedeștri. Documentul stabilea Jandarmeriei următoarele misiuni:

  1. - privegherea siguranței publice;
  2. - ținerea unei bune orânduieli și ducerea la îndeplinire a legilor.

Aceste misiuni, Jandarmeria urma să le execute în „serviciu ordinar”, care se realizează zilnic, pe baza regulamentelor și „în serviciu extraordinar” pe care îl execută la solicitarea autorităților, prin constituirea de subunități mobile. Documentul menționat nu definea care sunt respectivele autorități care aveau dreptul să acționeze Jandarmeria „în serviciu extraordinar” dar se subînțelegea că este vorba de domnitor și, eventual, de Divanul său.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui amplu proces de modernizare, ca de altfel toate instituțiile statului național modern român. Astfel, odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în „Legion de jandarmi”, începe și procesul de înlocuire treptată a escadroanelor și companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanți, pe baza Ordonanței nr.896 din 20 iunie 1864. Apoi, prin Legea de organizare a puterii armate în România, din noiembrie 1864 Jandarmeria este organizată pe principii noi, scoasă de sub administrația Ministerului de Interne și subordonată direct Ministerului de Război, ca element component al armatei permanente.

Jandarmeria română în timpul Războiului de independență 1877-1878 a asigurat poliția armatei, iar în situații deosebite a fost angajată în acțiuni de luptă împreună cu unitățile militare și chiar independent. Efectivele Jandarmeriei se cifrau la 798 jandarmi (din care 6 ofițeri). Pentru faptele de arme din timpul războiului, numeroși jandarmi au fost decorați cu medalia Apărătorii Independenței, medalia Crucea Trecerii Dunării și medalii rusești.

Necesitatea unei forțe specializate puternice a cărei misiune principală să o constituie paza și ordinea de stat, asigurarea liniștii și libertății cetățeanului, precum și a modului de aplicare și respectare a legilor țării, au necesitat elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei în întreaga țară. O primă încercare are loc în 1885, când generalul Radu Mihail, prefectul Poliției Bucureștiului a elaborat un proiect de lege pentru organizarea jandarmeriei în întreaga țară, lege care nu a fost adoptată.

Doi ani mai târziu, în 1887, cu prilejul expunerii de motive la legea comunală, I.C.Brătianu, sublinia că „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliție rurală de până acum” , iar la art.82 din această lege adoptată la 7 mai 1887 se prevedea organizarea Jandarmeriei Rurale, printr-o lege specială. Lipsa de fonduri a întârziat până în anul 1893 materializarea unei astfel de legi. Meritul pentru deplina clarificare a rolului, locului și organizării Jandarmeriei rurale i-a revenit lui Lascăr Catargiu, care a elaborat și prezentat Parlamentului în ianuarie-februarie 1893, Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale, care a fost promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893. Această lege prevedea instituirea unui corp de pază și ordine cu structură militarizată în toate localitățile rurale din țară, deoarece structurile anterioare nu făceau față situației complexe de pe teren și nici nu corespundeau instituțiile unui stat modern european, din acea vreme. Demn de remarcat este faptul că legiuitorul (Lascăr Catargiu în principal) a pus accentul pe menținerea și garantarea siguranței publice, cât și pe executarea legilor.

Tot la 1 septembrie 1893 a apărut și „Regulamentul de aplicare a Legii Jandarmeriei rurale”, care prevedea: „Organizarea Jandarmeriei rurale, astfel cum este prescrisă de lege, face din această instituțiune un corp militar, pus la dispozițiunea ministrului de interne, pentru a asigura ordinea și siguranța publică. Ea se mai află sub ordinele ministrului de justiție, ale ministrului public în ce privește atribuțiunile de poliție, precum și sub acela al ministrului de război pentru tot ce se raportă la disciplină, comandament și instrucție militară a trupei” (art.1).

Răscoala Țărănească din 1907 a pus într-o situație grea, atât instituțiile politice, cât și cele de menținere a ordinii interne, și chiar militare. Necesitatea reorganizării Jandarmeriei la începutul secolului XX, față de misiunile sale preventive, a impus întărirea organizatorică a Jandarmeriei și promulgarea unei serii de legi în anii 1908, 1911 și 1913. Legea Jandarmeriei din 24 martie 1908 prevede următoarele:

- Art.6: Corpul Jandarmeriei face parte integrantă din armată, dispozițiunile generale ale legilor și regulamentelor îi sunt aplicate, în afara excepțiunilor de organizarea sa mixtă și de natura serviciului său.
- Art.7: Ofițerii Corpului Jandarmeriei se recrutează din ofițerii de orice armă din armata activă. Trecerea ofițerilor din armata activă în Jandarmeriei se face prin Înalt Decret, în urma raportului Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea Ministerului de Război. Ea rămâne definitivă după un an de la numire, în care timp ofițerul va putea fi retrecut în armata activă.
- Pe timpul manevrelor militare, Jandarmeria rurală asigură misiuni de poliție militară, efectuează rechizițiile necesare și funcționează ca poliție militară; pe toată durata acestor exerciții și manevre, unitățile de jandarmi sunt considerate părți ale armatei active cu aceleași drepturi și obligații ca unitățile și subunitățile militare.

Cea dintâi participare a Jandarmeriei române la un război modern, datează din anii 1877-1878. Experiența acumulată cu acest prilej va fi valorificată și îmbogățită în cel de-al doilea război balcanic, precum și în acțiunile militare desfășurate în anii Războiului de Independență.

În cel de-Al Doilea Război Balcanic Jandarmeria Română a acționat ca o forță a Sistemului Național de Apărare, îndeosebi alături de trupele ce operau pe câmpul de luptă.

După încheierea Tratatul de la București din 1913 și până la intrarea României în primul război mondial (15 august 1916) s-au produs unele modificări pe linie organizatorică și a atribuțiilor, care au vizat sporirea efectivelor, înființarea posturilor de jandarmi speciale pentru fabricile din Capitală care produceau materiale pentru armată, înființarea de puncte speciale de pază și control la toate trecătorile din Carpați, de la Vatra Dornei până la Turnu Severin, crearea unui detașament pentru paza regiunilor petrolifere.

La Primul război mondial a participat și Jandarmeria. Din Campania anului 1916, se pot menționa acțiunile desfășurate de trupele de jandarmi în asigurarea poliției frontului unităților române pe timpul ofensivei pentru eliberarea Transilvaniei, precum și organizarea administrativă a teritoriilor eliberate. Despre organizarea posturilor de jandarmi în localitățile eliberate (Bicfalău, Bârsta, Satu-Lung, Târlugeni, Sfântu Gheorghe, Covasna și Miercurea Ciuc) raportează maiorul Anastasie Soiculescu, comandantul Companiei de Jandarmi Prahova la 17 august 1916 în telegrama adresată Inspectoratului General al Jandarmeriei: „Astăzi, pentru prima oară și pentru totdeauna, Jandarmeria română a înlocuit pe pământul scump al Transilvaniei, Jandarmeria Ungurească”.

Evoluția ulterioară a evenimentelor a fost nefavorabilă pentru armata română care, sub presiunea inamicului, a trebuit să se retragă prin lupte grele, cedând o parte din teritoriul național, până când frontul a fost stabilit în sudul Moldovei.

În timpul retragerii, jandarmii au participat la acțiunile de luptă și, totodată, au asigurat poliția frontului, a comunicațiilor, au asigurat măsurile de ordine necesare deplasării coloanelor militare și, pe timpul evacuării administrației, a unor obiective economice și a populației care s-a refugiat în Moldova.

La începutul anului 1917, odată cu operațiunea de reorganizare a armatei, se reorganizează și serviciul Jandarmeriei de pe lângă armata de operații. La comandamentele corpurilor de armată, precum și la brigăzile mixte s-a constituit câte un detașament de jandarmi, sub comanda unui ofițer de infanterie și cu un efectiv mai redus de jandarmi. La 16 aprilie Detașamentul de Jandarmi Prahova a primit denumirea de "Detașament mobil de poliție al Marelui Cartier General". De asemenea, unele subunități de jandarmi sunt repartizate serviciilor de pază la lucrările de artă și fortificații, iar altele date ca întăriri în principalele orașe din Moldova.

În vara anului 1917 trupele de jandarmi au participat, alături de armata română, în marile bătălii desfășurate.

La 1 iulie 1918 armata se demobilizează, iar jandarmii organizează punctele de trecere pentru demobilizați, posturi, patrule și detașamente pentru supravegherea ca demobilizarea să se desfășoare în liniște.

Prin decretarea în octombrie 1918 a celei de-a doua mobilizări a armatei române, Jandarmeria a contribuit la desfășurarea acesteia, concomitent cu organizarea noilor servicii pretorale și a măsurilor pentru menținerea ordinii și liniștii în țară. Armata română reia lupta pentru eliberarea întregului teritoriu național, iar Jandarmeria începe să instaureze ordinea și liniștea, creând companii de poliție în județele eliberate.

Înfăptuirea României Mari a inaugurat în viața societății noastre și a statului un amplu proces de remodelare a structurilor existente înainte de primul război mondial, inclusiv a celor destinate menținerii și apărării ordinii interne.

La 23 martie 1929 Parlamentul a pus bazele unei legi moderne și complete de organizare a Jandarmeriei rurale. În același an se promulgă Statutul Jandarmeriei Rurale de către regele (minor) Mihai I. Acest statut garanta: stabilitate, înaintare, retribuții și alte indemnizații, gradații, pensii, condiții de căsătorie, recompense.

O altă măsură relevantă este Regulamentul Legii și Statutului Jandarmeriei Rurale.

N.B. Tot capitolul Istorie de mai sus a fost preluat din website-ul oficial al Jandarmeriei Române, „Repere istorice”, http://www.jandarmeriaromana.ro/ro/Pagini/istoric.html.

Masacrul de la Jilava[modificare | modificare sursă]

Cu ocazia reînhumării, cu funeralii naționale, a întemeietorului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima - noul comandant legionar și adjunctul lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului național-legionar - a ordonat personal arestarea unui număr de foști fruntași politici și înalți funcționari incomozi, „carliști”, inclusiv comandantul Jandarmeriei, generalul Ion Bengliu și o serie de ofițeri și gradați jandarmi, care ar fi avut vreo legătură cu asasinarea „Căpitanului” Codreanu și i-a internat la penitenciarul Jilava. Penitenciarul București, folosit de diferitele guverne române pentru încarcerarea deținuților politici, a devenit celebru sub numele de „penitenciarul Jilava” după numele comunei Jilava, în județul Ilfov, unde se găsește respectiva instituție[3].

Judecătorii care au semnat aceste „mandate de arestare preventivă pentru continuarea și definitivarea anchetei” știau că penitenciarul Jilava se afla în custodie legionară, fapt care periclita viața arestaților. Tribunalul București s-a simțit obligat să intervină și, sub pretextul colectării de mărturii pentru pregătirea proceselor, a dispus transferarea unora dintre arestați la alte închisori. Prefectul de Poliție al Bucureștuilui, Ștefan Zăvoianu, fost militar, fost ziarist, fost senator legionar, numit de Horia Sima și de ministrul de interne, generalul Constantin Petrovicescu, la 5 octombrie 1940 Prefectul Poliției Capitalei - care activase intens la arestarea și torturarea anti-legionarilor din perioada carlistă - a considerat că ordinul vine direct de la Antonescu, care și-ar fi schimbat părerea în privința eliminării acestor inoportuni și a refuzat să execute directivele Tribunalului deci, la 26 noiembrie 1940 s-a cerut ajutorul armatei pentru a executa transferul arestaților. Zăvoianu a aflat că este pe cale să fie neutralizat și a decis să acționeze de urgență.[4][5].

În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 se găseau la Jilava 65 deținuți, politicieni și ofițeri superiori ai armatei și poliției. Dintre cei 65 de arestați au fost asasinați 64, dintre care jandarmii:

  • Ion Bengliu, general, comandant al Jandarmeriei Române (1938-1940);
  • Iosif Dinulescu, maior în Legiunea de jandarmi Dâmbovița;
  • Ștefan Gherovici, colonel, fost Comandant al Jandarmeriei;
  • Anibal Panaitescu, colonel;
  • Aristide Macoveanu, maior;
  • Alexandru Popescu-Marinaru, maior, șeful jandarmeriei din județul Constanța;
  • Damian Frederic, maior;
  • Traian Cinghiță, sublocotenent de jandarmi din județul Vaslui;
  • Nicolae Bularda, Neacșu Crăciun, Petre Gheorghiu, Vasile Moisescu, Gheorghe Niculescu, Gheorghe Oancea, Constantin Popescu, Constantin Sârbu, Ion Stănciuc, Vasile Tașcă, Nicolae Zăinescu, jandarmi.[6][7]
  • plutonierii de jandarmi Ștefan Nițu, Tudor Petre (care a fost arestat de legionari și asasinat datorită unei coincidențe de nume cu unul dintre asasinii lui Codreanu) și Nicolae Ciurea, singurul care a scăpat cu viață, au fost racolați de legionari fără mandat de arestare[7][8][9].

Speriat de răzbunările sângeroase ale legionarilor împotriva jandarmilor, colonelul Constantin Tobescu, numit de Ion Antonescu la conducerea Serviciului Jandarmeriei din I.G.J. (19 septembrie 1940), demisionează, trece în rezervă (31 decembrie 1940) și se ascunde în Banat, apoi în Iugoslavia, însă revine în funcția din care demisionase imediat după eșecul Rebeliunii legionare, la 24 ianuarie 1941.

Jandarmeria română în al doilea război mondial[modificare | modificare sursă]

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei - Evacuarea ţiganilor în Transnistria

La 12 iulie 1940 regele Carol al II-lea contopește Direcția Generală a Poliției, Prefectura Poliției Capitalei și Corpul Jandarmeriei. Acest act este anulat la 12 septembrie 1940 de nou numitul prim-ministru, generalul Ion Antonescu care repune în vigoare legislația din anul 1929.

De la dictatura carlistă și până la revoluția din decembrie 1989, Jandarmeria a devenit în mod oficial o instituție anti-democratică un instrument de opresiune a poporului român în mâinile dictatorilor care s-au succedat.

Sub comanda generalilor (degradați) Ioan Topor (1940) - numit apoi Marele Pretor al Armatei, C. „Piki” Vasiliu (1940–1944), criminal de război, condamnat la moarte și executat la penitenciarul Jilava la 1 iunie 1946 și a adjunctului său, Constantin Tobescu, dezertor degradat și condamnat la 10 ani de închisoare, Jandarmeria a devenit - sub ordinele lui Ion Antonescu - principalul instrument de purificare etnică, executant docil și - prin unii ofițeri, entuziast - al deportării în Transnistria a circa jumătate milion de cetățeni români din minoritatea evreiască și a masacrării a peste 300 000 dintre ei și deportarea a circa 25 000 de cetățeni români de etnie romă, dintre care 11 000, majoritatea copii, au murit datorită stării de inaniție, de frig și de epidemii provocate de lipsirea de o sanitație minimală.

Curățirea terenului a fost numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al sintagmei germane „soluția finală”. Ordinul de curățirea terenului, de deportare și de exterminare a evreilor din Basarabia și Bucovina a fost dat de Antonescu din proprie inițiativă și nu sub presiuni germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales armata și jandarmeria, în special administrația civilă a armatei, pretoratul. Armata a primit „ordine speciale” prin generalul Ilie Șteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, Ioan Topor. Șeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941[10]. Jandarmeria a primit ordinul de curățire a terenului cu trei-patru zile înainte de trecerea Prutului (21 iunie 1941), în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Comandantul Jandarmeriei, Constantin (Piki) Vasiliu a declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților, a activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni de răspundere sub autoritatea sovietică și trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română”[11].

Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu armatei, serviciului special de informații și jandarmeriei. Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul Ioan Topor, era subordonat direct șefului Marelui Cartier General, generalului Șteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, și colonelul Ioan Mânecuță, în Bucovina, era subordonată la începutul operațiunii generalului Constantin Vasiliu și mai târziu generalului Topor. „Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” și transmise verbal sau ca documente cu regim secret, ori de câte ori autoritățile militare sau civile nu executau evrei de teama consecințelor, a ilegalității evidente, ori pentru că se îndoiau de existența unor astfel de ordine de lichidare. De exemplu, maiorul Frigan din garnizoana Cetatea Albă nu cunoștea ordinele speciale și a cerut instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor. În consecință, pretorul armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a-i da personal maiorului „ordinul special”. Imediat au fost executați toți cei 3.500 de evrei rămași în ghetou[12].

Ca urmare a executării ordinelor speciale de curățirea terenului, teritoriul dintre Nistru și Bug devenise un cimitir imens, presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine și lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate de cadavre, nu mai erau potabile. Indiferența față de sanitație periclita populația locală neevreiască, militarii români și membrii minorității germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinții de aur, inelele și verighetele, banii jefuiți dispăreau pe drumul spre vistieria statuluiA.

„Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morții formate din jandarmi români”[13] în drumul spre zona de relocare din est[14].

Cu participarea activă și masivă a jandarmilor, zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa (aproximativ 22.000 de evrei din Odesa au fost arși de vii la Dalnic)[15], Bogdanovca[16] și Akmecetka[17][18] în 1941 și 1942.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu subunitățile Einsatzgruppe D (unități SS germane însărcinate cu eliminarea evreilor din spatele frontului), și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au redactat rapoarte despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor români, care acționau neplanificat, nu înlăturau urmele execuțiilor în masă și comiteau jafuri, violuri sau împușcări pe străzi, nu îngropau cadavrele sau percepeau mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele și dispozițiile în această privință, reiese că germanii erau vexați de lipsa de organizare și planificare și nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de Einsatzgruppe D și de jandarmeria militară germană (Feldgendarmerie) erau pline de informații cu privire la execuții și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor și conchideau că „soluționarea problemei evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop, comandantul poliției de securitate și al serviciului de securitate (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le îngroape”[19].

Legea nr.264 din 22 aprilie 1943 pentru organizarea și funcționarea Jandarmeriei a fost cerută de sub-secretarul de stat la ministerul de interne și comandantul Jandarmeriei, generalul „Piki” Vasiliu, pentru a crea o umbrelă retroactivă de legalitate activității criminale a Jandarmeriei din anii 1941-42.

După intrarea României în al doilea război mondial, la 22 iunie 1941, trupele de jandarmi din interior au primit misiuni specifice pentru starea respectivă: combaterea acțiunilor teroriste; paza unor obiective economice importante; întărirea măsurilor de ordine internă, contracararea acțiunilor de desant și a parașutiștilor și supravegherea elementelor din opoziție.

Odată cu evenimentele de la 23 august 1944 Jandarmeria, sub comanda generalului Constantin Anton (generalul Tobescu, de teamă că va trebui să dea socoteală pentru faptele comise, dezertase), conform directivelor date de Guvern, a trecut la executarea misiunilor în cadrul noii situații operative și a adus o contribuție notabilă și în etapa a doua a participării României la cel de-al doilea război mondial, desprinderea României de Axă și trecerea de partea Națiunilor Unite și participarea în continuare la operațiile pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest, la operațiile din Ungaria, Cehia și Slovacia, inclusiv lupta cu arma în mână contra elementelor germane răspândite pe întreg teritoriul țării, cu scopul de la le dezarma și a le face inofensive.

Principalele misiuni ale jandarmilor au fost:

  • să identifice toți ostașii germani, stabilindu-se locurile unde au fost cantonați sau ascunși, forța, armamentul și vehiculele de care dispuneau;
  • să interzică circulația pe șosele și drumuri oricărui vehicul sau element german, prin organizarea de bariere, obstacole, curse;
  • ostașii germani izolați sau în grupe mici să fie dezarmați;
  • să sprijine forțele armatei române în acțiunea de dezarmare a armatei germane;
  • să captureze parașutiștii germani care încercau să se salveze din avioanele doborâte de către aviația noastră și cea aliată;
  • să identifice și să ia sub pază depozitele de materiale aparținând armatei germane, circuitele telefonice germane;
  • să execute razii pentru scotocirea terenului și prinderea ostașilor germani care încercau să fugă;
  • să aresteze și să combată partizanii germani din formațiunile hitleriste din Ardeal și Banat;
  • să adune manifestele de propagandă germano-legionară lansate din avioane și să le distrugă;
  • împreună cu trupele de grăniceri pe frontieră să oprească elementele germano-maghiare care încercau să pătrundă în raioanele și în zonele unde nu s-au concentrat trupe ale armatei de operații;
  • să organizeze baraje de poliție de către formațiunile teritoriale, înlocuindu-se pentru moment Jandarmeria operativă a marilor unități.

Posturile de jandarmi din jurul Capitalei integrate în dispozitivele de apărare a unităților militare au constituit pichete de luptă forte, care au creat probleme deosebite trupelor germane.

Cele mai înverșunate lupte s-au dus în comunele Băneasa, Rahova, Militari, bariera Rahova, posturile de jandarmi opunând o dârză rezistență.

În principal, misiunea de luptă a Legiunii de jandarmi București a constat în menținerea ordinii și liniștii publice, precum și blocarea direcțiilor principale de pătrundere în Capitală prin posturi fixe, mobile, aliniamente de apărare și baraje.

Jandarmeria în anii dictaturii comuniste[modificare | modificare sursă]

„Noi sântem Jandarmeria, apărăm oligarhia!” [20][modificare | modificare sursă]

Jandarmeria Română a fost folosită de dictatorii care s-au perindat la carma țării, ca un instrument anti-democratic, de opresiune a poporului și a factorilor opozanți care le periclitau regimul dictatorial, de la dictatura lui Carol al II-lea și pană la instaurarea democrației în România (vezi mai jos legile nr.116 din 18 iunie 1998 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române și nr. 550/2004 privind organizarea și functionarea Jandarmeriei Romane).

Aceste activități condamnabile ale Jandarmeriei au continuat și în timpul dictatorilor comuniști, în cadrul „Trupelor de Securitate”.

Paradă a jandarmilor

Trupele de Securitate [21][modificare | modificare sursă]

Prin Ordinul nr.10052 din 23 ianuarie 1949 al secretariatului pentru trupe al M.I. se înființează Trupele de Securitate.

Ulterior, toate trupele de jandarmi și centrele de instrucție trec la Comandamentul trupelor de Securitate, pe când Jandarmeria rurală se subordonează Direcției Generale a Miliției.

Democratizarea Jandarmeriei Române[modificare | modificare sursă]

Transformarea societății românești, inaugurată prin Revoluția din Decembrie 1989 și reașezarea instituțiilor de stat pe temelii democratice de drept au favorizat în mod decisiv atât remodelarea instituției Jandarmeriei, cât și elaborarea unei concepții noi cu privire la locul și rolul forțelor de ordine internă, la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI.

Guvernul Consiliului Frontului Salvării Naționale ( CFSN) a conclus că un corp de vigilență și pază cu numele de „Trupele de Securitate” este compromis, deci a revenit la vechiul nume, „Comandamentul Trupelor de Jandarmi”, prin Hotărârea de Guvern nr.0749 din 5 iulie 1990: „cu privire la creșterea capacității de acțiune și îmbunătățirea structurii organizatorice a Ministerului de Interne, Comandamentul trupelor de Pază și Ordine s-a transformat în Comandamentul Trupelor de Jandarmi”, hotărâre legiferată prin Legea nr.40 din 18 decembrie 1990, privind structura și atribuțiile trupelor de jandarmi, instruite pentru a veghea la executarea legilor dar - ca urmare a unei mentalități remanente din comunism a liderilor din 1990 - Jandarmeria urma să supravegheze și să informeze organele superioare asupra stării de fapt în situații în care se amenință siguranța și ordinea publică în caz de tulburări interne pentru intervenția în scopul restabilirii ei.

Conform presei (Cotidianul.ro: „Șefii Jandarmeriei Române sunt foști ofițeri de Securitate!” publicat în ediția din 24 ianuarie, ș.a.), mulți ani după Revoluția din 1989 ofițeri formați în cadrul „Trupelor de Securitate” au ajuns la comanda Jandarmeriei[22].

Un pas decisiv în direcția democratizării acestei instituții a fost Legea nr.116 din 18 iunie 1998 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, lege care a facilitat ulterior acceptarea României în familia statelor democratice din U.E. și acceptarea Jandarmeriei Române ca membru cu drepturi depline în Asociațiile Polițiilor și Jandarmeriilor Europene și Mediteraneene cu statut militar.

„Legea 550/2004 privind organizarea și functionarea Jandarmeriei Romane”[23] definitivează democratizarea Jandarmeriei, ca o instituție de stat care activează exclusiv în cadrul și în numele legii, pentru ocrotirea populației. Capitolul I - „Dispoziții generale” stipulează clar și fără echivoc:

„ Art. 1. - (1) Jandarmeria Romană este instituția specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administrației și Internelor, care exercită, in condițiile legii, atribuțiile ce ii revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a proprietății publice și private, la prevenirea și descoperirea infracțiunilor și a altor incălcări ale legilor in vigoare, precum și la protecția instituțiilor fundamentale ale statului și combaterea actelor de terorism. (...) Art. 2. - Jandarmeria Romană iși desfășoară activitatea in interesul cetățenilor, al comunității și in sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe baza și in executarea legii.

Art. 3. - (1) Jandarmeria Romană cooperează, in indeplinirea atribuțiilor ce îi revin potrivit legii, cu celelalte componente ale Ministerului Administrației și Internelor, cu structuri ale sistemului de apărare și securitate națională și colaborează cu organizații, instituții și autorități ale administrației publice centrale și locale, organizații neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum și cu persoane fizice...”
—Legea Jandarmeriei Române [24]

Dovezi ale recunoașterii Jandarmeriei Române ca o instituție democrată și apărătoare a democrației și a legilor în vigoare, a profesionalismului jandarmilor, instruiți și educați să fie furnizori, garanți și apărători de liniște, ordine și dreptate au fost misiunile îndeplinite peste hotare, sub egida O.N.U. (în spațiul ex-Iugoslav).

Lista comandanților[modificare | modificare sursă]

Comandanții jandarmeriei de la fondarea acesteia în anul 1883[25][26].

Foto-galerie[modificare | modificare sursă]

Ranguri[modificare | modificare sursă]

Deoarece jandarmeria este un corp militar, are aceleași ranguri ca forțele terestre.

Ofițeri[modificare | modificare sursă]

RO-Gendarmerie-OF9.png RO-Gendarmerie-OF8.png RO-Gendarmerie-OF7.png RO-Gendarmerie-OF6.png RO-Gendarmerie-OF5.png RO-Gendarmerie-OF4.png RO-Gendarmerie-OF3.png RO-Gendarmerie-OF2.png RO-Gendarmerie-OF1a.png RO-Gendarmerie-OF1b.png
General General-locotenent General-maior General de brigadă Colonel Locotenent-colonel Maior Căpitan Locotenent Sublocotenent

Subofițeri[modificare | modificare sursă]

RO-Gendarmerie-OR9.png RO-Gendarmerie-OR8.png RO-Gendarmerie-OR7.png RO-Gendarmerie-OR6a.png RO-Gendarmerie-OR6b.png RO-Gendarmerie-OR5.png RO-Gendarmerie-OR4.png RO-Gendarmerie-OR3.png RO-Gendarmerie-OR1.png
Plutonier adjutant șef Plutonier adjutant Plutonier-major Plutonier Sergent-major Sergent Caporal Fruntaș Jandarm

Note[modificare | modificare sursă]

[A]

„Ordinul de exterminare a unei părți a evreilor din Basarabia și Bucovina a fost dat de Ion Antonescu. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales două ramuri ale forței armate și de siguranță:

  1. Jandarmeria de sub comanda Ministerului de Interne.
  2. Administrația civilă a armatei, denumită pretorat.

La 19 iunie, generalul Ilie Șteflea (...) a comunicat armatei, printr-o circulară confidențială, ordinul lui Antonescu: „să fie identificați pe regiuni toți jidanii, agenții comuniști sau simpatizanții. Ministerul de Interne trebuie să-i știe, să le interzică circulația și să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona, când va veni momentul oportun”[27]. (...) Generalul Ion Topor, care purta titlul de mare pretor, și comandantul unităților de jandarmerie în provinciile eliberate, a primit ordine superioare[28]. în chestiunea tratării evreilor și comuniștilor, precum și a funcționarilor civili ai regimului sovietic care au fost găsiți în provinciile românești: „Toți ucrainenii și românii care au fost de partea comuniștilor să fie trecuți peste Nistru, iar toți minoritarii [eufemism pentru evrei] de aceeași categorie să fie exterminați”.

Pretorii au aplicat aceste ordine cu deplina cooperare a armatei și cu consimțământul tacit al înaltului comandament. „Ordinele superioare” pentru armată nu au fost date în scris și, din această cauză, majoritatea lor nu ne sunt cunoscute astăzi. Ele au fost încredințate ofițerilor, nu neapărat de rang înalt, deși aproape toți ofițerii superiori le cunoșteau[29]. Una dintre directivele care ne sunt cunoscute a fost emisă de Marele Cartier General la 30 iunie 1941, în urma vizitei făcute de Conducător pe front. Această directivă acorda mână liberă comandanților armatei române să execute evrei, după aprecierea lor. Iată, în continuare, ordinul în întregime: „Agenți inamici lucrează în spatele frontului, încercând acte de sabotaj, procurând inamicilor indicațiuni sau informațiuni și dedându-se chiar la acte de agresiuni față de ostașii izolați. Populația evreiască este părtașă la această acțiune. D. general Antonescu, cu ocazia vizitei pe front, a atras atențiunea comandanților de mari unități asupra vigilenței pazei spatelui frontului și a dat ordin ca toți cei ce acționează, pe orice cale, contra armatei și contra intereselor țării, să fie executați pe loc. Vă rugăm să binevoiți a da ordin tuturor comandanților și organelor în subordine să fie fără cruțare față de cei găsiți vinovați de acte de sabotaj, spionaj, dezordine sau acte îndreptate contra armatei și contra țării”[30]

—Citat din lucrarea lui Jean Ancel: Soluționarea „problemei evreiești” în Basarabia și Bucovina, iunie-august 1941[31]

.

Vedeți și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b ***: Un nou șef la Jandarmeria Română, [1] 10 mai 2012, accesat: 9 iulie 2012.
  2. ^ Buletin Informativ Nr. 52, Jandarmeria Română sărbătorește 160 de existență, http://www.jandarmeriaromana.ro/ro/ComunicatePresa/ComunicatePresa.htlm, București, 26.03.2010, accesat: 11 iulie 2012.
  3. ^ Giurescu, Constantin C. and Gorjan, Sorana, 1976, p.98
  4. ^ Watts, Larry L., p.288-89.
  5. ^ Ioanid, Radu, 2000.
  6. ^ Porter, I., 1991, p.82.
  7. ^ a b Șinca Florin, 2006, p.323-325
  8. ^ en Cretzianu, Alexander: Relapse Into Bondage, Political Memoirs of a Romanian Diplomat, 1918-1947, The Center for Romanian Studies, Iași, p.218, 1998.
  9. ^ Waldeck, R. G., 1942, p.282
  10. ^ Ancel, Jean: Contribuții la istoria României. Problema evreiască - Despre participarea Armatei Române la aplicarea „ordinelor speciale” vol. I, p. 119-125, ed. Hasefer, București, 2001.
  11. ^ Ancel, op. cit., Rechizitoriul de urmărire împotriva lui Popoiu Constantin, comandantul legiunii de jandarmi Orhei și a altor comandanți, p. 4-5
  12. ^ Ancel, op. cit., Rechizitoriul împotriva a 19 comandanți militari și jandarmi care au executat ordine speciale în Bucovina și Basarabia, 12 februarie 1946
  13. ^ Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România”. Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite. pp. 139. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_05.pdf. 
  14. ^ Raportul final, op. cit. cap. 5, p. 159
  15. ^ Raportul final, op. cit. cap. 5, pp.169-178
  16. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, pp. 165-167
  17. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, p. 169
  18. ^ Trașcă, Ottmar: „Ocuparea orașului Odessa de căre armata română și măsurile adoptate față de populația evreiască, octombrie 1941 - martie 1942”, in Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj - Napoca, Historica Yearbook, p.377-425, 2008, http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2008/20%20OttmarTrasca.pdf
  19. ^ Ancel, op. cit., Documentele Procesului de la Nürnberg: NO2651, NO2934, NO2938 NO2939, NO2949, NO2950, NO4540, NO52
  20. ^ URL: http://www.cotidianul.ro/
  21. ^ Dobre, Florica, Banu, Florian, Duică, Camelia ș.a.: Trupele de securitate (1945-1989). (Documente selectate, studiu introductiv de Florian Banu și Liviu Țaranu), Ed. „Nemira”, București, 2004
  22. ^ Gheorghiu, Lucian: Șefii Jandarmeriei Române sunt foști ofițeri de Securitate!, http://www.cotidianul.ro/sefii-jandarmeriei-romane-sunt-fosti-ofiteri-de-securitate-170628 și http://ziarero.antena 3 ro/article/view/id/12109, 24 ianuarie 2012, accesat:10 iulie 2012
  23. ^ Monitorul Oficial, Partea I nr. 1175 din 13/12/2004
  24. ^ Legea Jandarmeriei Române (L550/2004)
  25. ^ ro Galeria comandanților, Pagina oficială a Jandarmeriei Române
  26. ^ Burcea, Mihai, Stan, Marius, Bumbeș, Mihail (experți IICCMER): IICCMER a solicitat Jandarmeriei Române eliminarea de pe site-ul instituției a portretelor generalilor implicați în acte de represiune, http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2012_iiccmr_a_solicitat_jandarmeriei_romane_eliminarea_de_pe_siteul_institutiei_a_portretelor_generalilor_implicati_in_acte_de_represiune/ Accesat: martie 2013.
  27. ^ Ancel, J.: Documents, V, nr. 1, p. 1. Ordinul este citat în „Actul de acuzare contra generalului O. Stavrat”, comandantul Diviziei a 7-a, acuzat de exterminarea evreilor de la Siret, Herța, Noua Suliță, Hotin, Lipcani și împotriva primarului din Herța și a subordonaților săi: șeful poliției locale, ofițeri, ofițeri administrativi, funcționari municipali, primari ai acestor orașe și ajutoarele lor, jandarmi, polițiști și cetățeni localnici, în totalitate 35 de persoane acuzate de tortură, exterminare și furt din avutul populației evreiești. Din: Ancel, Documents, VI, nr. 40, p. 424-440 (în continuare, Acuzarea contra generalului Stavrat); vezi și Procesul Marii Trădări, p. 63-64.
  28. ^ Ancel, J.: Documents, op. cit. Actul de acuzare împotriva a 19 comandanți, p. 202.
  29. ^ Ancel, J.: Documents, V, op. cit.: Actul de acuzare împotriva generalului Stavrat, p. 428. Generalul Dancea a cerut generalului Stavrat, comandantul lui Vartic, să oprească executarea a 80 de evrei. Ca răspuns, Stavrat a explicat că maiorul Vartic „are acțiuni personale” și a cerut generalului „să nu se amestece întrucât există ordine superioare, iar acțiunile ce au loc nu țin de el ci de organele pretoratului”.
  30. ^ Ancel, J.: Procesul Marii Trădări, p. 36. Și acest ordin ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi fost citat în întregime în actul de acuzare împotriva lui Ion Antonescu. Din actul de acuzare s-a aflat în continuare că în urma acestui ordin au fost imediat executați o mie de evrei la Mărculești, evreii de la Florești, Gura Camenca, Gura Căinari ș.a.
  31. ^ Ancel, Jean: Soluționarea „problemei evreiești” în Basarabia și Bucovina, iunie-august 1941, [2] Accesat: 4 iulie 2012.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Constantiniu, Fl., Duțu, Al., Retegan, M.: România în război 1941-1945. Un destin în istorie, Editura Militară, București, 1995.
  • en Deletant, Dennis: Romania under Communist rule, Civic Academy Foundation, Bucharest, 1998.
  • en Deletant, Dennis: Ceaușescu and the Security: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, Hurst & Company, London, 1995.
  • en Deletant, Dennis: Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, POLIROM, Iași, 2001.
  • Gabanyi, Anneli Ute: Cultul lui Ceaușescu, POLIROM, Iași, 2003.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Jandarmeria română : tradiții și perspective, Ion Bunoaica, Editura Semne '94, București
  • Jandarmeria română 1850-1949: pagini dintr-o istorie nescrisă, Mihalache Vasile, Suciu Ioan, Editura Ministerului de Interne, 1993
  • Istoria Poliției Române de la origini până în 1949, Lazăr Cârjan, Editura Vestala, 2000
  • Din istoria legislației jandarmeriei române, Vasile Mihalache, Ioan P. Suciu, Editura Societății Tempus, 1995

Legături externe[modificare | modificare sursă]