Israel

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Israel
Statul Israel
מדינת ישראל (ebraică)
دولة إسرائيل (arabă)
Drapelul Israelului Stema Israelului[*]
Drapelul Israelului Stema Israelului[*]
Imn: „Hatikva” („Speranța”)

ISR orthographic.svg
Israel - Location Map (2012) - ISR - UNOCHA.svg
Geografie
Suprafață  
 - totală 20.770 km² (locul 149)
Apă (%) 2,1
Cel mai înalt punct Muntele Hermon (2.814 m) Modificați la Wikidata
Cel mai jos punct Marea Moartă (-428 m) Modificați la Wikidata
Cel mai mare oraș Ierusalim
Vecini Siria
Iordania
Egipt
Liban
Teritoriile palestiniene ocupate
Cipru
Fâșia Gaza
Cisiordania Modificați la Wikidata
Fus orar IST (UTC+2)
Ora de vară IDT (UTC+3)
Populație
Populație  
 - Recensământ 2008[5] 7.412.180
Densitate 400 loc/km²
 - Estimare 2017[4] 8.323.248[b] (locul 98)
Limbi oficiale
Etnonim Israelian (m.)
Israeliancă (f.)
Grupuri etnice 74,8% evrei
20,8% arabi
4,4% alții (2016)[3]
Guvernare
Sistem politic Republică parlamentară
Președinte Reuven Rivlin
Prim-ministru Beniamin Netaniahu
Legislativ Knesset
Capitala Ierusalim[a]
Istorie
Independența de la Mandatul britanic pentru Palestina
Declarată 14 mai 1948
Admiterea la ONU 11 mai 1949
Economie
PIB (PPC) 2017[6]
 - Total 316,12 mild. $ (locul 54)
 - Pe cap de locuitor 36.378 $ (locul 34)
PIB (nominal) 2017[6]
 - Total 339,99 mild. $ (locul 32)
 - Pe cap de locuitor (locul 24)39.125 $
Gini(2013) 42,8[8] (mediu)
IDU(2015) 0,899 (foarte ridicat) (locul 19)
Monedă Shekel nou (₪) (ILS)
Coduri și identificatori
Cod CIO ISR Modificați la Wikidata
Cod mobil 425 Modificați la Wikidata
Prefix telefonic +972
ISO 3166-2 IL
Domeniu Internet .il
^ În timp ce Israelul a proclamat Ierusalimul capitală în 1950, în prezent comunitatea internațională nu o recunoaște ca atare; România, asemenea altor țări, își are ambasada în Tel Aviv.
^ Aproximativ 21.000 de israelieni locuiesc în Înălțimile Golan (2015); aproximativ 201.000 de israelieni locuiesc în Ierusalimul de Est (2014).
Prezență online
site web oficial
Facebook
Twitter
Google+
instagram
canal YouTube

Statul Israel (în ebraică מדינת ישראל, Medinat Israel, în arabă دولة إسرائيل Dawlat Israil) este o republică parlamentară localizată în Orientul Mijlociu, de-a lungul malului de est al Mării Mediterane. Se învecinează cu Libanul, în nord, Siria în nord-est, Iordania și Cisiordania, în est, Egipt și Fâșia Gaza, la sud-vest, și conține caracteristici din punct de vedere geografic diverse în suprafața sa relativ mică. Are capitala în orașul Ierusalim [9][10] Israelul este definit în „Declarația de Independență” și în legile lui de bază ca un stat evreiesc și democratic și este singurul stat din lume unde evreii sunt majoritari[11].

În urma adoptării planului de împărțire a Palestinei din 1947 al Organizației Națiunilor Unite, pe data de 14 mai 1948, odată cu expirarea Mandatului britanic pentru Palestina, David Ben-Gurion, președintele Organizației Sioniste și al Agenției Evreiești pentru Palestina, a proclamat independența Statului Israel în cadrul liniilor de împărțire teritorială cuprinse în decizia ONU[12][13]. Liga Arabă și organizațiile palestiniene au respins atât decizia ONU de împărțire, cât și proclamarea unilaterală a independenței Israelului. Șase state arabe, au declanșat cu Războiul arabo-israelian din 1948 interminabilul Conflict arabo-israelian care avea ca scop distrugerea Israelului și „aruncarea evreilor în mare”[14]. Ca urmare a rezultatelor războiului arabo-israelian din 1948-1949 teritoriul care ar fi trebuit, după hotărârea ONU (neacceptată de partea arabă), să revină unui stat arab palestinian, a fost, în cele din urma împărțit între Israel și două state arabe beligerante, Transiordania și Egiptul. În urma acordurilor de armistițiu încheiate in urma Războiului de Șase Zile din iunie 1967, porțiuni din teritoriile ocupate în acest conflict de către Israel - Ierusalimul de Est inclusiv Orașul vechi, Cisiordania, Peninsula Sinai, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan, - au intrat in controlul Israelului. Peninsula Sinai a fost retrocedată Egiptului în urma unui tratat de pace, dar celelalte granițe încă nu au fost definite. Multe state consideră linia de încetare a focului din 1949 (armistițiul din 1949), așa numita „Linie verde”, ca o graniță temporară a Israelului, iar teritoriile ocupate de Israel în cursul războiului din iunie 1967, ca „teritoriile ocupate”[15][16][17][18][19]

Populația din Israel - conform Biroului Central de Statistică israelian - care include toți cetățenii sau resortisanții, dar nu muncitorii străini, în interiorul Israelului în sine și în așezările israeliene din „teritoriile ocupate”, a fost estimată în iunie 2011 la 7.751.000 milioane de oameni,[20] dintre care 5.818.200 sunt evrei.[20][21][22] Cetățenii arabi, al doilea grup etnic ca mărime, include atât musulmani cât și creștini. Alte minorități sunt druzi, cerchezi, samariteni și armeni. La sfârșitul anului 2005, 93% din populația arabă din Ierusalimul de Est au căpătat statut de rezidență permanentă și 5% au avut cetățenie israeliană[23]. În înălțimile Golan, druzii au dreptul să aleagă între cetățenia israeliană și cea siriană[24].

Israelul este o țară dezvoltată și o democrație reprezentativă, cu un sistem parlamentar și vot universal[25][26]. Prim-ministrul Israelului servește ca șef al guvernului, iar Knessetul, cu cei 120 de membrii, servește ca organism legislativ unicameral.

Israelul este una dintre țările cu mare longevitate din lume[27].

Economia: deși lipsită, până nu demult, de resurse naturale (în anii 2011-2012 s-au descoperit rezerve de gaze naturale în aria maritimă mediteraneană aparținând Israelului) în 2010 produsul intern brut nominal (PIB) israelian s-a situat pe locul 42 din lume[28] și are un rating foarte mare în clasamentul Indicelui Dezvoltării Umane.[29]. În 2010, Israelul a aderat la OCDE[30].

Israelul văzut din satelit, în ianuarie 2003

Ierusalimul este capitala țării, deși nu este recunoscută de toate statele ca atare, printre care și Romania:

„La 20 ianuarie 1950, capitala Statului Israel a fost transferată de la Tel Aviv la Ierusalim, iar în 1980 Parlamentul israelian a adoptat o lege prin care Ierusalimul reunit a fost proclamat "capitala unită și veșnică" a țării. Instituțiile centrale și ale administrației de stat se află în Ierusalimul de Vest. România, asemenea altor state, nu recunoaște transferarea capitalei la Ierusalim, menținându-și misiunea diplomatică la Tel Aviv.[31]

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Steaua lui David - Poster pentru recrutarea evreilor în Primul Război Mondial, publicat în „American Jewish magazines” (în idiș : Fiică a Ționului - adică, poporul evreu - pentru Vechea-Noua ta țară recrutează în regimentul evreiesc!)

La proclamarea independenței în 14 mai 1948, noul stat evreiesc a fost denumit oficial Medinat Israel, sau Statul Israel (după ce au fost examinate alte nume, istorice și religioase, inclusiv „Eretz Israel” („Țara Israel”), „Tzion” Sion, și „Yehuda” (Iudeea).[32] În primele săptămâni de independență, guvernul a ales termenul de „israelian”, pentru a indica un cetățean al Israelului, cu anunțul oficial făcut de către ministrul Afacerilor Externe, Moshe Sharett.[33]

Numele Israel, a fost folosit în cursul istoriei, în utilizarea comună și religioasă, pentru a face referire la Regatul Israel antic, la noțiunea geografică a Țării lui Israel sau la întregul poporul evreu. În conformitate cu Biblia ebraicănumele de Israel” a fost dat de Patriarhul Iacov (Standard Yisraʾel, Isrāʾīl; Septuaginta greacă Ἰσραήλ; „lupta cu Dumnezeu”[34]) , după ce s-a luptat cu succes cu un înger al lui Dumnezeu.[35] Cei doisprezece fii ai lui, Iacov, au devenit strămoșii israeliților, de asemenea, cunoscut sub numele de douăsprezece seminții ale lui Israel, sau copii lui Israel. Iacov și fiii săi au trăit în Canaan, dar au fost forțați de foamete să meargă în Egipt timp de patru generații până la Moise, un stră-strănepot lui Iacov,[36] care a condus israeliții înapoi în Canaan, în „Exodul”. Cel mai vechi artefact arheologic, care menționează cuvântul „Israel" este Stela lui Merneptah din Egiptul antic (datată la sfârșitul secolului al 13-lea î.en).[37]

Zona este, de asemenea, cunoscută sub numele de Țara Sfântă, fiind sfântă pentru toate religiile avraamice, inclusiv creștinism, iudaism, islam și Credința Baha'i. Înainte de Declarația de Independență a Israelului din 1948, întreaga regiune a fost cunoscută sub nume diferite, inclusiv: Țara Israelului (Eretz Israel) (pentru evrei), Siria de Sud, Siria Palestina, Regatul Ierusalimului, în antichitate - Iudaea, Coele-Siria, Regatul Israel și Regatul Iudeei, Retienu, Canaan și, în epoca modernă în special, Palestina (în arabă Siria de sud sau Falastin).

Istorie[modificare | modificare sursă]

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Sinagoga antică Kfar Bar'am[38][39]
Cucerirea Ierusalimului în Prima Cruciadă (1099) - dintr-un manuscris medieval

Noțiunea de „Țara Israel”, cunoscută în ebraică Eretz Yisrael (sau Eretz Yisroel), a fost importantă și sacră pentru poporul evreu din timpurile biblice. Potrivit Pentateuh, Dumnezeu a promis terenul la trei Patriarhi poporului evreu.[40][41] Pe baza scripturii, perioada celor trei Patriarhi a fost plasată undeva la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr.,[42] iar primul Regat Israel a fost stabilit în jurul secolului al 11-lea î.Hr.. Ulterior el s-a divizat în regatul Israel și cel al Iudeei sau Iuda, care au dăinuit în următorii 400 ani,fiind cunoscute din Biblie și din diverse surse extrabiblice.[43][44][45][46] După căderea Regatului de nord al Israelului în 722 î.Hr. regatul Iudeei a persistat până la cucerirea babiloneana în 586 î.e.n. Până la cuceririle musulmane din secolul al 7-lea EC (pe o perioadă de peste 1500 de ani), regiunea a stat sub dominație asiriană, babiloniană, persană, greacă seleucidă, a cunoscut din nou o perioadă de independență vreme de două secole sub regatul ebraic al Hasmoneilor și Antipatrizilor , apoi a fost sub dominație romană, persană sasanidă și bizantină.[47][48] Prezența evreiască din regiune s-a diminuat considerabil după eșecul revoltei Bar Kochba împotriva Imperiului Roman în 132 EC.[49] Cu toate acestea, a existat pemanent o mică colectivitate evreiească, iar Galileea a devenit centrul său religios.[50][51] Mișna și o parte din Talmud, texte centrale evreiești, au fost compuse in timpul secolelor 2 și 4 EC în Tiberias și Ierusalim.[52] În 635 EC, regiunea, inclusiv Ierusalimul, au fost cucerite de către arabi și au rămas sub control musulman arab sau turc, cu o paranteză creștină cruciată, pentru următorii 1300 de ani.[53] Controlul regiunii a fost transferat în următorele șase secole[53] între Califatul Umayyad[53], cel Abbasid[53] și state ale cruciaților, înainte de a fi cucerită de sultani mameluci începând cu 1260.[54] În 1516, regiunea a fost cucerită de Imperiul Otoman și a rămas sub dominație turcească până la începutul secolului al 20-lea.[54]

Sionismul și mandatul britanic[modificare | modificare sursă]

Theodor Herzl, vizionar al Statului Evreu, în 1901

Răspândiți în lume, evreii - în marea lor majoritate - au aspirat să se întoarcă la „Sion” și la „Țara Israel”,[55] deși marile efortorturi care trebuiau depuse pentru un astfel de obiectiv au creat dispute[56][57] Speranțele și dorințele evreilor care trăiau în exil au fost formulate în Biblia ebraică[58] ca o temă importantă a credinței evreiești[56]. Ca urmare a expulzării evreilor din Spania în 1492, unele comunități s-au refugiat in Palestina[59] unde, în decursul secolului al 16-lea, comunitățile evreiești au prins rădăcini în patru „orașe sfinte”: Ierusalim, Tiberias, Hebron și Safed. Se notează că în 1697, rabinul Yehuda Hahasid s-a stabilit, cu un grup de 1 500 de evrei, la Ierusalim[60].

În a doua jumătate a secolului al 18-lea s-au stabilit în Palestina comunități din Europa de Est, adversari (în idiș Misnagdim, sau Prușim ai hasidismului[61][62][63].

MiddleEast.A2003031.0820.250m.jpg
Harta Palestinei de sub Mandat britanic, 1920

Prima Aliyah, primul val de emigrație evreiască modernă spre Palestina stăpânită de otomani, a început în 1882, când evrei din România au navigat de la Galați și împreună cu alți evrei care au fugit de pogromurile din Rusia au inițiat colonii agricole în Țara Israel[64].

Deși mișcarea sionistă exista deja în practică, jurnalistul austro-ungar Theodor Herzl este creditat ca fondator al sionismul politic[65], o mișcare care a urmărit să creze un stat evreu, în Țara Israel, ridicând problema evreiască la nivel internațional[66] În 1896, Herzl a publicat în Der Judenstaat (Statul Evreilor) viziunea sa asupra unui viitor stat evreu laic și suveran. în anul următor el a fost ales să prezideze primul Congres Mondial Sionist[67].

A doua Aliyah (1904-1914), a început ca urmare a primului pogrom de la Chișinău, cam 40 000 de evrei s-au stabilit în Palestina (aproape jumătate dintre ei au plecat mai târziu[64]) Atât primul cât și al doilea val de emigranți au fost, în marea lor majoritate, evrei religioși, evrei ortodocși, deși a doua Aliyah a inclus și grupuri socialiste care au înființat primele kibuțuri[68]. În timpul Primului război mondial, secretarul britanic de externe, Arthur Balfour a trimis o scrisoare care declara:[69]

„Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.[70]

Legiunea evreiască, în primul rând un grup de voluntari sioniști, a asistat la cucerirea britanică a Palestinei în 1917. Opoziția arabilor față de conducerea britanică și a imigrației evreiești a dus la revoltele din 1920 din Palestina și formarea unei miliții evreiești cunoscută sub numele de Haganah (însemnând "Apărare" în ebraică), din care a apărut mai târziu grupările paramilitare Irgun și Lehi (Grupul Stern).[71] În 1922, Liga Națiunilor a acordat un mandat Marii Britanii asupra Palestinei în condiții similare cu Declarația Balfour.[72] Populația din zona aceasta în acest moment a fost predominant arabă și musulmană, evreii reprezentând aproximativ 11% din populație.[73]

A treiea (1919-1923) și A patra Aliyah (1924-1929) au adus încă 100 000 de evrei în Palestina[64].

Nazismul și persecutarea evreilor în Europa anilor '30 a dus la A cincea Aliyah, cu un aflux de un sfert de milion de evrei. Aceasta a fost o cauză majoră a revoltei arabe din anii 1936-1939 și a dus la introducerea de către britanici a unor restricții privind imigrarea evreilor în Palestina, cu Cartea albă din 1939. Deoarece țările din întreaga lume refuzau, în general, să dea azil refugiaților evrei, care fugeau de Holocaust, o mișcare clandestină cunoscută sub numele de Aliyah Bet a fost organizată pentru a aduce evrei în Palestina.[64] Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, populația evreiască din Palestina a crescut la 33% din totalul populației.[74]

Independența și primii ani[modificare | modificare sursă]

După al doilea război mondial, Marea Britanie s-a aflat în conflict aprig cu comunitatea evreiască din Palestina, Haganah alăturându-se Irgun și Lehi într-o rezistență armată împotriva politicii represive a administrației britanice.[75] În același timp, mii de evrei supraviețuitori ai Holocaustului, refugiați din Europa și din nordul Africii, au căutat o viață nouă în Palestina, dar au fost întorși din drum sau adunați și închiși de către britanici în tabere de detenție. În 1947, guvernul britanic a anunțat că va încheia Mandatul pentru Palestina,nereușind să ajungă la o soluție acceptabilă pentru ambele populații în conflict: arabi și evrei.[76] Organizația Națiunilor Unite, recent creată, a aprobat, Planul de împărțire a Palestinei (Rezoluția nr. 181 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 181) din 29 noiembrie 1947, care a aprobat divizarea țării în două state: unul arab și celălalt evreiesc. Ierusalimul a fost desemnat să fie un Corpus separatum internaționalizat și administrat de ONU.[77]

Colectivitatea evreiască locală a acceptat acest plan,[78] dar Liga Arabă și Înaltul Comitet Arab din Palestina l-au respins.[79] La 1 decembrie 1947, Înaltul Comitet Arab a proclamat o grevă de trei zile, iar grupuri de arabi au început să atace obiective civile evreiești.[80] La izbucnirea războiului civil evreii s-au aflat mai mult în defensivă, dar treptat au trecut și ei la atac.[81] Economia arabilor palestinieni s-a prăbușit și în cursul ostilităților 250.000 de arabi palestinieni au fugit sau au fost expulzați.[82]

La 14 mai 1948, cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic, Agenția Evreiască a proclamat independența, numind noul stat Israel.[83] În ziua următoare, armatele a cinci state arabe: Egipt, Transiordania, Siria, Liban și Irak - au atacat Israelul, lansând al doilea Război arabo-israelian din 1948; Arabia Saudită a trimis un contingent militar sub comandă egipteană; Yemenul cel îndepărtat a declarat și el război dar nu a întreprins acțiuni militare.[84] După un an de lupte, un acord de încetarea focului a fost semnat și s-au stabilit o linie de armistițiu, frontiere temporare, cunoscute sub numele de Linia verde.[85] Iordania a anexat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Cisiordania și Ierusalimul de Est, iar Egiptul a preluat controlul Fâșiei Gaza. Organizația Națiunilor Unite estimează că mai mult de 700.000 de palestinieni au fost expulzați sau au fugit în timpul conflictului din teritoriile pe care s-a alcătuit Statul Israel .[86]

Israel a fost acceptat ca membru al Organizației Națiunilor Unite, cu majoritate de voturi, la 11 mai1949.[87] În primii ani de existență a statului, mișcarea social-democrată condusă de primul ministru David Ben-Gurion a dominat politica israeliană.[88][89] Acești ani au fost marcați de un aflux de supraviețuitori ai Holocaustului, precum și de imigranți și refugiați evrei din țările arabe, dintre care mulți s-au confruntat cu persecuții și spolieri în țările lor de origine.[90] În consecință, populația Israelului a crescut între 1948 și 1958 de la 800.000 la doua milioane de locuitori.[91] Între 1948-1970, aproximativ 1.151.029 refugiați evrei s-au mutat în Israel.[92] Unii au ajuns ca refugiați fără nici un fel de bunuri și au fost cazați în tabere temporare cunoscute sub numele de ma'abarot; până în 1952, peste 200.000 de imigranți au trăit în aceste așezări temporare de corturi și barăci.[93] Necesitatea de a rezolva criza l-a determinat pe Ben-Gurion să semneze un acord de despăgubiri cu Germania de Vest, care a declanșat proteste de masă ale unei părți a populației evreiești, mai ales din tabăra naționalistă și conservatoare, consternată de ideea ca Statul evreiesc acceptă compensații bănești pentru Holocaust.[94]

În anii 1950, așezări israeliene au fost adesea atacate de Fedaini palestinieni, mai ales, din Fâșia Gaza ocupată de Egipt, dar și din Cisiordania, devenită parte a Iordaniei.[95] În 1950 Egiptul a închis Canalul Suez pentru transporturile israeliene a avut loc o escaladare a tensiunii de-a lungul granițelor Israelului, însoțită de incidente militare. În 1956, Israelul s-a alăturat unei alianțe secrete cu Marea Britanie și Franța, care urmăreau recâștigarea controlului Canalului Suez, pe care egiptenii l-au naționalizat (vezi Criza Suezului). Israelul a invadat Peninsula Sinai, dar a fost silit (sub presiunile SUA și ale URSS), să se retragă. În schimb Organizația Națiunilor Unite urma să dea garanții pentru drepturile Israelului la acces liber în Marea Roșie și Canalul de Suez.[96][97]

La începutul anilor 1960, Israelul l-a capturat pe criminalul de război nazist Adolf Eichmann în Argentina si l-a adus în Israel pentru a-l judeca.[98] Procesul a avut un impact major asupra conștientizării publicului asupra Holocaustului.[99] Eichmann rămâne singura persoană din lume, care a fost condamnată la execuție de către un tribunal israelian.[100]

Conflicte și tratate de pace[modificare | modificare sursă]

State care nu recunosc Israelul (în verde)
Fotografia celebră a lui David Rubinger: Parașutiști israelieni la Zidul Plângerii din Ierusalim, imediat după capturarea sa de la iordanieni în Războiul de Șase Zile, 1967.

Naționaliștii arabi conduși de președintele egiptean Gamal Abdel Nasser au continuat să refuze să recunoască Israelul și au solicitat distrugerea lui.[14][101] Până în 1966, relațiile israeliano-arab s-au deteriorat, până la punctul când au avut loc lupte reale care au loc între forțele israeliene și arabe.[102] În 1967, Egipt, a expulzat trupele de menținere a păcii ale ONU, staționate în Peninsula Sinai din 1957 și a anunțat o blocada parțială a accesului Israelului la Marea Roșie. În mai 1967 o serie de state arabe au început să își mobilizeze forțele lor.[103] Israel a văzut aceste acțiuni ca un casus belli. La 5 iunie 1967, Israelul a lansat un atac preventiv împotriva: Egipt, Iordania, Siria și Irak. În cadrul unui Război de Șase Zile, superioritatea militară israeliană a fost demonstrată în mod clar împotriva dușmanilor mai numeroși arabi. Israelul a reușit să captureze: Cisiordania, Fâșia Gaza, Peninsula Sinai și Înălțimile Golan.[104] Granițele Ierusalimului au fost extinse, încorporând Ierusalimul de Est, iar Linia verde din 1949 a devenit granița administrativă dintre Israel și teritoriile ocupate.

În Războiul de Șase Zile din 1967, Israelul a învins armatele combinate din Egipt, Iordania și Siria. După război, Israelul s-a confruntat cu multă rezistență internă din partea palestinienilor arabi. Cea mai importantă între diferitele grupuri palestiniene și arabe a fost Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), înființată în 1964, care inițial s-a angajat la „lupta armată ca singura modalitate de a elibera patria”.[105][106] La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, grupările palestiniene au lansat un val de atacuri[107][108] împotriva Israelului și a țintelor evreiești din întreaga lume,[109] inclusiv un masacru al atleților israelieni la Jocurile Olimpice de vară din 1972 din München.

La 6 octombrie 1973, când evreii sărbătoreau Iom Kipur, armatele egiptene si siriene au lansat un atac surpriză împotriva Israelului. Războiul s-a încheiat la 26 octombrie cu Israelul respingând cu succes forțele egiptene și siriene, dar a suferit pierderi semnificative.[110] O anchetă internă a exonerat Guvernul de responsabilitatea pentru eșecurile de dinainte și din timpul războiului, dar furia publică l-a forțat pe prim-ministrul Golda Meir să demisioneze.[111]

În iulie 1976, trupele de comando israeliene au efectuat o misiune îndrazneață, care a reușit salvarea a 95 de ostatici, care erau deținuți de către gherilele Organizației pentru Eliberarea Palestinei la Aeroportul Internațional Entebbe aproape de Kampala, Uganda.

Alegerile Knesset-ului din 1977 au marcat un punct de cotitură în istoria politică a Israelului când partidul Likud al lui Menachem Begin a preluat controlul de la Partidul Laburist.[112] Mai târziu în același an, președintele egiptean Anwar El Sadat a făcut o călătorie în Israel și a vorbit în fața Knesset-ului în ceea ce a fost prima recunoaștere a Israelului de către un șef de stat arab.[113] În cei doi ani care au urmat, Sadat și Menahem Begin au semnat Acordurile de la Camp David (1978) și Tratatul de Pace Israel-Egipt (1979).[114] Israelul s-a retras din Peninsula Sinai și au convenit să inițieze negocieri asupra unei autonomii pentru palestinienii din Cisiordania și Fâșia Gaza.[115]

La 11 martie 1978, un raid de gherilă OEP din Liban a dus la masacrul de pe drumul costier, în care 35 de civili israelieni au fost uciși și 75 răniți. Israelul a răspuns prin invazia sudulului Libanului pentru a distruge bazele OEP de la sud de râul Litani. Cei mai mulți luptători OEP s-au retras, dar Israelul a reușit să obțină sudul Libanului până ce o forță ONU și armata libaneză au putut prelua. Cu toate acestea, OEP a reluat în curând politica sa de rezistență la Israel. În următorii câțiva ani OEP s-a infiltrat înapoi în sud și a bombardardat sporadic peste graniță. Israel a efectuat numeroase atacuri represive de aer și sol.

Între timp guvernul lui Begin a încurajat în mod activ israelieni să se stabilească în Cisiordania ocupată.[116]

Legea fundamentală: Ierusalim, capitala Israelului, adoptată în 1980, a fost considerat de unii reafirmarea anexării Ierusalimului de către Israel în 1967 prin decret guvernamental și a reaprins controversele internaționale asupra statutului orașului. Cu toate acestea, nu existat niciodată un act în care guvernul israelian să definească ceea ce se consideră a fi extinderea teritoriului Israelului și nici un act care să includă în mod specific în acesta Ierusalimul de Est.[117] Poziția majorității statelor membre ale ONU se reflectă în numeroase rezoluții în care se declară că acțiunile întreprinse de către Israel să își stabilească cetățenii săi, în Cisiordania, și a impune legi și administrare asupra Ierusalimului de Est sunt ilegale și nu au nici o valabilitate.[118]

La 7 iunie 1981, aviația israeliană a distrus singura centrală de energie nucleară din Irak, care a fost în construcție chiar în afara Bagdadului.

După o serie de atacuri OEP, in 1982, Israelul a invadat Libanul, încă o dată pentru a distruge bazele de la care Organizația pentru Eliberarea Palestinei au lansat atacuri și rachete în nordul Israelului în Primul război din Liban.[119] În primele șase zile de lupte, israelienii au distrus forțele militare ale OEP din Liban și i-au învins decisiv pe sirieni. O anchetă a guvernului israelian - Comisia Kahan - i-a considerat mai târziu pe Begin, Sharon și pe generalii israelieni indirect responsabili pentru masacrele de la Sabra și Shatila. În 1985, Israelul a răspuns la un atac terorist al OEP în Cipru prin bombardarea sediul OEP din Tunis. Israelul s-a retras din cea mai mare parte a Libanului în 1986, dar a menținut o zonă tampon de frontieră în sudul Libanului până în 2000. Prima Intifada, o revoltă palestiniană împotriva dominației israeliene,[120] a izbucnit în 1987, cu valuri de demonstrații necoordonate și violențe care au loc în Cisiordania și Gaza. Pe parcursul următorilor sase ani, Intifada a devenit mult mai organizată și a inclus măsuri economice și culturale, care vizează perturbarea ocupației israeliane. Mai mult de o mie de oameni au fost uciși în violențe, mulți dintre ei tineri care aruncau cu pietre.[121] Răspunzând la raidurile de gherilă continue ale OEP în nordul Israelului, Israelul a lansat un alt raid represiv în sudul Libanului în 1988. Pe fondul tensiunilor în creștere cu privire la criza din Kuweit, polițiștii de frontieră israelieni au tras într-o mulțime palestiniană revoltată lângă moscheea Al-Aqsa din Ierusalim. 20 de persoane au fost ucise și aproximativ 150 rănite. În timpul războiului din Golf din 1991, OEP l-a susținut pe Saddam Hussein și atacurile cu rachete scud împotriva Israelului. În ciuda indignării publice, Israel a luat în seamă solicitarea SUA de-a se abține de a răspunde la atacuri și nu a participat la acest război.[122][123]

Ițhak Rabin și Yasser Arafat dau mâna la semnarea Acordurilor de la Oslo, cu Bill Clinton în spatele lor, 1993

În 1992, Ițhak Rabin a devenit prim-ministru în urma unor alegeri în care partidul său a solicitat compromisul cu vecinii Israelului.[124][125] În anul următor, Shimon Peres, în numele Israelului, și Mahmoud Abbas din partea OEP, au semnat Acordurile de la Oslo, care au dat Autorității Naționale Palestiniene dreptul de a guverna părți din Cisiordania și Fâșia Gaza.[126] OEP a recunoscut, de asemenea, dreptul Israelului de a exista și a promis încetarea terorismului.[127] În 1994, Tratatul de pace Israel-Iordania a fost semnat, ceea ce face Iordania a doua țară arabă care a normalizat relațiile cu Israelul.[128] Sprijinul arab public pentru Acorduri a fost deteriorat de continuarea colonizării israeliene[129] și de punctele de control, precum și de deteriorarea condițiilor economice.[130] Sprijinul israelian public pentru Acorduri s-a diminuat deoarece Israelul a fost lovit de atacuri sinucigașe palestiniene.[131] În cele din urmă, în timp ce pleca de la un un miting de pace în noiembrie 1995, Ițhak Rabin a fost asasinat de către un evreu din aripa de extremă dreapta care s-a opus Acordurilor.[132]

La sfârșitul anilor 1990, Israel, sub conducerea lui Benjamin Netanyahu, s-a retras din Hebron, și a semnat Memorandumul Wye River, oferind un control mai mare la Autoritatea Națională Palestiniană.[133] Ehud Barak, ales prim-ministru în 1999, a început noul mileniu prin retragerea forțelor din sudul Libanului și a desfășurarat negocieri cu președintele Autorității Palestiniene, Yasser Arafat și cu președintele american Bill Clinton, la Summit-ul Camp David din 2000. În timpul reuniunii la nivel înalt, Barak a oferit un plan pentru înființarea unui stat palestinian, dar Yasser Arafat l-a respins.[134] După eșecul negocierilor și o vizită controversată a liderului Likud, Ariel Sharon, la Muntele Templului, a început a doua Intifada. Sharon a devenit prim-ministru într-un scrutin special în 2001. În timpul mandatului său, Sharon a realizat planul său de a se retrage unilateral din Fâșia Gaza și, de asemenea, a inițiat construcția barierei israeliene de separare cu Cisiordania.[135]

În iulie 2006, un atac de artilerie al Hezbollah asupra comunităților Israelului de la frontiera de nord și o răpire transfrontalieră a doi soldați israelieni a declanșat cel de-al doilea război din Liban.[136][137] Doi ani mai târziu, în mai 2008, Israelul a confirmat că a fost discutat un tratat de pace cu Siria pentru un an, cu Turcia ca mediator.[138] Cu toate acestea, la sfârșitul anului, Israel a intrat într-un alt conflict, când încetarea focului între Hamas și Israel a luat sfârșit. Războiul din Gaza a durat trei săptămâni și s-a încheiat după ce Israel, a anunțat un armistițiu unilateral.[139][140] Hamas a anunțat încetarea focului separat, cu propriile sale condiții retragerea completă și deschiderea punctele de frontieră. Deși nicio parte nu a încetat complet focul, armistițiul a rămas stabil.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Harta topografică a Israelului

Israelul este situat la capătul estic al Mării Mediterane, delimitat de către Liban la nord, Siria la nord-est, Iordania la est și Egipt la sud-vest. Din punct de vedere geografic, Israelul aparține continentului asiatic. Este poziționat la intersecția paralelei de 30°30' latitudine nordică cu meridianul de 34°45' longitudine estică. Cu o formă lungă și îngustă, teritoriul său se extinde pe o lungime de 470 km de la nord la sud și 135 km de la est la vest.[141] Frontiera terestră totală a Israelului este de 857 km, coasta mediteraneană de 194 km și 12 km pe coasta Mării Roșii.

Pe teritoriul suveran al Israelul, cu excepția tuturor teritoriilor capturate de Israel în timpul Războiului de Șase Zile din 1967, suprafața este de aproximativ 20.770 km², dintre care 2% este apă. Suprafața totală sub conducere israeliană, când sunt incluse Înălțimile Golan și Ierusalimul de Est, este de 22.072 km²,[142] iar suprafața totală sub control israelian, incluzând zona controlată militar și sub guvernare parțial palestiniană, Cisiordania, este de 27.799 km².[143]

Israelul poate fi împărțit în patru regiuni geografice: trei, sub formă de bande paralele, de la nord la sud și o a patra regiune, în mare parte aridă, situată în jumătatea sudică.

Câmpia de coastă, care se întinde paralel cu Marea Mediterană, este compusă din dune nisipoase, mărginită de terenuri arabile care se întind până la 40 de km în interiorul țării. În nord, nisipul plajelor este uneori punctat de stânci calcaroase și nisipoase. Câmpia de coastă oferă adăpost la mai mult de jumătate din populația țării și include marile centre urbane.

Mai multe lanțuri muntoase străbat țara de-a lungul ei. La nord-est, terenurile de bazalt ale Platoului Golan, format odinioară din erupții vulcanice, se ridică sub forma unor stânci abrupte, ce domină Valea Hula. Munții Galileei ating altitudini de la 500 la 1.200 de metri. Micile pârâuri și căderile de ploaie, relativ abundente, mențin verdeața pe tot parcursul anului. Valea lui Izrael care separa munții Galileei și ai Samariei, este zona agricolă cea mai bogată a Israelului, în care se găsesc un număr mare de sate-cooperative (kibuțuri și moșavuri). Munții Samariei și ai Iudeei oferă un mozaic de coline stâncoase și văi fertile ce scot în evidență petele argintii-verzulii ale secularilor copaci de măslini. Terasele de pe coline, formate din timpurile străvechi, se integrează în peisajul natural. Populația este concentrată, în principal, în micile centre urbane și în marile sate.

Podișul Negev, care acoperă aproape jumătate din țară, este foarte puțin populat, iar locuitorii săi se ocupă în principal cu agricultura și industria. Înspre sud, Podișul Negev devine o zonă aridă, marcată de mici coline și câmpii, întretăiate de canioane și văi pe care ploile de iarnă le transformă în torente. Și mai la sud, se află o regiune de piscuri aride și abrupte, de cratere și platouri stâncoase, în care climatul devine mai uscat, iar munții mai înalți. Unice pentru Israel și Peninsula Sinai sunt makhteshim sau circurile de eroziune.[144] Cel mai mare makhtesh din lume este Craterul Ramon,[145] care măsoară 40 km lungime și 8 km lățime.[146] La extremitatea sudică a Podișului Negev, pe malul Mării Roșii, se află orașul Eilat.

Hidrografie[modificare | modificare sursă]

Datorită climatului arid există puține râuri. Râul cel mai mare din Israel este Iordan. Începe din Muntele Hermon și curge pe granița cu Liban până în Marea Moartă, cel mai de jos punct de pe suprafața Pământului.[147] De-a lungul cursului său, Iordanul alimentează două lacuri: Hula (acum aproape secat) și Marea Galileei.

Marea Moartă e în realitate un lac, dar printr-o tradiție îndelungată este utilizată denumirea de „mare”, are o puternică concentrație de săruri, fiind considerată cea mai sărată din lume. Aici nu trăiește nici măcar un pește, de aceea se numește Marea Moartă. Marea Galileei (cunoscută și ca Lacul Tiberiada, Lacul Ghenizaret, Lacul Kinneret sau Marea Tiberiadei) este lacul de apă dulce cel mai jos de pe pământ.

Climă[modificare | modificare sursă]

Zăpadă în Ierusalim la mijlocul lunii decembrie 2013

Israelul se află într-o „răscruce climatică”, fiind o zonă de tranziție între un climat temperat și unul arid. Zonele de sud și de est ale Israelului se caracterizează printr-un climat arid, în timp ce celelalte zone se caracterizează printr-un climat mediteranean.

Predomină două sezoane principale: o perioadă de iarnă ploioasă, din noiembrie până în mai și o vară caldă, care durează următoarele șase luni. Primăvara și toamna, un fenomen particular îl reprezintă vântul uscat și fierbinte, încărcat cu nisip, denumit hamsin. Temperaturile în Israel variază foarte mult, mai ales în timpul iernii. Regiunile mai mult muntoase pot fi vântoase, friguroase și uneori înzăpezite; în Ierusalim ninge cel puțin o dată în fiecare an. Orașele de coastă, cum ar fi Tel Aviv și Haifa, au un climat tipic mediteranean, cu ierni reci, ploioase și veri lungi, calde. Zona Beer Șeva și Negevul de Nord au un climat semiarid, cu veri calde, ierni reci, dar cu zile mai puține ploioase decât la climatul mediteranean. Negevul de Sud și zonele Arava au climă deșertică, cu veri foarte calde și uscate, și ierni blânde, cu câteva zile de ploaie. Cea mai ridicată temperatură de pe continentul asiatic (53,9°C) a fost înregistrată în 1942, în kibuțul Tirat Zvi din nordul văii Iordanului.[148] Cea mai scăzută temperatură înregistrată vreodată în Israel a fost de –13,7°C (la Tel Hatanim, în Valea Bet Netofa, pe 7 februarie 1950).[149]

Temperaturi: medii multianuale (1981–2000)[150]
Stație Temperatura medie zilnică
(°C)
Numărul de zile pe an cu temperatură
Ianuarie Iulie
Minima Maxima Minima Maxima Peste 30° Sub 10°
Ierusalim 6,4 11,8 19,4 29 44 116
Tel Aviv 9,8 17,5 23 29,4 41 52
Haifa 8,9 17 23 31,1 87 67
Safed 4,5 9,4 18,8 29,8 51 148
Beer Șeva 7,5 16,7 20,5 32,7 128 102
Eilat 9,8 20,8 25,9 39,9 202 44
Precipitații: medii multianuale (1971–2000)[150]
Stație Precipitații
(mm)
Numărul zilelor ploioase pe an
(mai mult de 1 mm pe zi)
Ierusalim 554 45
Tel Aviv 530 45
Haifa 538 50
Safed 682 58
Beer Șeva 204 27
Eilat 29 5

Floră și faună[modificare | modificare sursă]

Biblia descrie țara ca fiind „un ținut bun pentru cultivarea grâului și orzului, a viței de vie, a smochinilor și a rodiilor, a măslinilor și a mierii”.[151] Suprafețe întinse de păduri indigene, perene și de maquis, au fost distruse, dar în jur de 240 de milioane de noi copaci au fost plantați din 1901 încoace, în cadrul unui program major de reîmpădurire.[152] Vegetația este redusă, cu excepția celei din câmpia de coastă, unde există condiții favorabile cultivării citricelor, iar în Valea Iordanului condițiile climatice favorizează cultivarea plantațiilor de fructe tropicale. Fauna este formată din șacali și hiene, care sunt destul de numeroase. În zona Lacului Hula trăiesc mistreți. Odată cu dezvoltarea vegetației și resurselor de apă, numărul păsărilor și căprioarelor a crescut.

Există 2.867 de specii cunoscute de plante găsite în Israel. Dintre acestea, cel puțin 253 de specii sunt introduse și neindigene.[153] 66 de parcuri naționale și 190 de rezervații naturale există în Israel, acoperind 20% din suprafața țării.[154]

Politică[modificare | modificare sursă]

Israelul funcționează în cadrul unui sistem parlamentar ca o republică democratică cu sufragiu universal. Un membru al parlamentului susținut de o majoritate parlamentară devine prim-ministru; de obicei, acesta este președintele celui mai mare partid. Prim-ministrul este șeful guvernului și șef de cabinet.[155] Israelul este guvernat de un parlament cu 120 de membri, cunoscut sub numele de Knesset.[156] Statutul de membru al Knessetului se bazează pe reprezentarea proporțională a partidelor politice,[157] cu un prag electoral de 2%, care, în practică, a dus la guvernele de coaliție.

Alegerile parlamentare sunt programate la fiecare patru ani, dar coalițiile instabile sau un vot de neîncredere din partea Knessetului pot dizolva un guvern mai devreme. Legile de bază ale Israelului funcționează ca o constituție nescrisă. În mai 2003, Knessetul a început să elaboreze o constituție oficială pe baza acestor legi.[158] Actualul parlament are următoarea structură:[159]

    Partid Membri Componența Knessetului
  Likud 30                                                            
  Uniunea Sionistă 24                                                            
  Lista Comună 13                                                            
  Yesh Atid 11                                                            
  Kulanu 10                                                            
  HaBayit HaYehudi 8                                                            
  Shas 7                                                            
  Yisrael Beiteinu 6                                                            
  Yahadut HaTora HaMeuhedet 6                                                            
  Meretz 5                                                            

Președintele Israelului este șeful statului, cu atribuții limitate și în mare parte ceremoniale.[155]

Sistemul juridic[modificare | modificare sursă]

Israelul dispune de un sistem cu trei nivele juridice:[160]

  • judecătoriile de pace – instanțele cu magistrați, situate în cele mai multe orașe din țară;
  • judecătoriile districtuale – servesc ca curte de primă instanță și curte de instanță de apel, ele sunt situate în cinci din cele șase districte ale Israelului;
  • Curtea Supremă de Justiție de la Ierusalim, instanța supremă cu un dublu rol: cel de înaltă instanță de apel și cel de Înaltă Curte de Justiție. În aceasta din urmă, Curtea Supremă de Justiție acționează ca un tribunal de primă instanță, care permite persoanelor fizice, atât cetățenilor, cât și celor care nu sunt cetățeni, să ceară ajutor judiciar împotriva deciziilor autorităților de stat.[161][162] Israelul nu a ratificat Statutul de la Roma cu privire la Curtea Penală Internațională, invocând scepticismul cu privire la capacitatea acestei instanțe de a-și păstra neutralitatea politică, deși îi sprijină obiectivele.[163]

Sistemul juridic al Israelului combină trei tradiții juridice: dreptul comun englez, dreptul civil și dreptul evreiesc (Halaha). El se bazează pe principiul stare decisis (precedent) și este un sistem acuzator, unde părțile în cauză aduc probe în fața instanței. Cazurile Curții sunt decise de judecători profesioniști, mai degrabă decât de jurați. Căsătoria și divorțul sunt sub jurisdicția instanțelor religioase: evreiești, musulmane, druze și creștine. Un comitet format din membri ai Knessetului, judecătorii Curții Supreme de Justiție, precum și membrii Israeli Bar realizează alegerea judecătorilor. Administrarea instanțelor Israelului (atât a instanțelor de judecată generale, cât și a instanțelor muncitorești), sunt efectuate de către administrația instanțelor, situată în Ierusalim. Instanțele generale și cele muncitorești sunt instanțe fără suport pe hârtie: dosarele instanței, precum și deciziile Curții sunt depozitate electronic.

Diviziuni administrative[modificare | modificare sursă]

Statul Israel este împărțit în șase districte administrative principale, cunoscute sub numele de mehozot (מחוזות; singular: mahoz): Centru, Haifa, Ierusalim, Nord, Sud și Tel Aviv. Districtele sunt la rândul lor împărțite în 15 subdistricte cunoscute sub numele de nafot (נפות; singular: nafa), care sunt și ele împărțite în 50 de regiuni naturale.

Districtele Israelului: (1) Nord, (2) Haifa, (3) Centru, (4) Tel Aviv, (5) Ierusalim și (6) Sud
Nr. District Capitală Subdistricte Suprafață Populație[164]
Evrei Arabi Total[165]
1 Nord
מחוז הצפון
منطقة الشمال
Nazaret Safed, Kinneret, Jezreel, Acra 3.320 km² 43% 54% 1.380.400
2 Haifa
מחוז חיפה
منطقة حيفا
Haifa Haifa, Hadera 866 km² 68% 26% 981.300
3 Centru
מחוז המרכז
المنطقة الوسطى
Ramla Șaron, Petah Tikva, Ramla, Rehovot 1.294 km² 88% 8% 2.071.500
4 Tel Aviv
מחוז תל אביב
منطقة تل أبيب
Tel Aviv Tel Aviv 172 km² 93% 1% 1.368.800
5 Ierusalim
מחוז ירושלים
منطقة القدس
Ierusalim Ierusalim 653 km² 67% 32% 1.058.000
6 Sud
מחוז הדרום
منطقة الجنوب
Beer Șeva Așkelon, Beer Șeva 14.185 km² 73% 20% 1.217.500
A Înălțimile Golan
רמת הגולן
هضبة الجولان
1.200 km²
B Iudeea și Samaria
מחוז יהודה ושומרון
يهودا والسامرة
Ariel 5.878 km²
C Fâșia Gaza
רצועת עזה
قطاع غزة
Gaza 365 km²

Teritoriile ocupate de Israel[modificare | modificare sursă]

În 1967, ca urmare a Războiului de Șase Zile, Israelul a obținut controlul asupra Cisiordaniei (Iudeea și Samaria), Ierusalimului de Est, Fâșiei Gaza și Înălțimilor Golan. Israelul a luat, de asemenea, controlul Peninsulei Sinai, dar a înapoiat-o Egiptului, ca parte a Tratatului de pace din 1979.[166] După ce Israelul a capturat aceste teritorii, a început să construiască colonii cu cetățeni israelieni în fiecare dintre ele. Israelul a aplicat dreptul civil în Înălțimile Golan și Ierusalimul de Est, integrându-le în teritoriul său suveran și acordând locuitorilor săi stare de rezidență permanentă și posibilitatea de a aplica pentru cetățenie. În schimb, Cisiordania a rămas sub ocupație militară, iar palestinienii din această zonă nu pot deveni cetățeni. Fâșia Gaza este independentă de Israel, fără prezență israeliană militară sau civilă, dar Israel continuă să mențină controlul asupra spațiului aerian și al apelor. Fâșia Gaza și Cisiordania sunt văzute de către palestinieni și cea mai mare parte a comunității internaționale ca locul unui viitor stat palestinian.[167][168] Consiliul de Securitate ONU a declarat anexarea Ierusalimului de Est și a Înălțimilor Golan ca fiind „nulă și nedorită” și continuă să vadă teritoriile ca fiind ocupate.[169][170] Curtea Internațională de Justiție, principalul organ judiciar al Națiunilor Unite, a afirmat, în opinia sa consultativă din 2004 privind legalitatea construcției unui zid de separare israelian în Cisiordania, că terenurile capturate de Israel în Războiul de Șase Zile, inclusiv Ierusalimul de Est, sunt teritorii ocupate.[171]

Statutul Ierusalimului de Est, în orice viitor acord de pace, a fost uneori un obstacol dificil în cadrul negocierilor dintre Guvernul israelian și reprezentanții palestinienilor, Israel considerând acest teritoriu ca fiind al său, precum și o parte din capitala sa. Cele mai multe negocieri cu privire la teritorii au fost pe baza Rezoluției Consiliului de Securitate a ONU nr. 242, care subliniază „inadmisibilitatea dobândirii de teritorii prin război” și solicită Israelului să se retragă din teritoriile ocupate în schimbul normalizării relațiilor cu statele arabe, un principiu cunoscut sub numele de „teren pentru pace”.[172][173][174]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Densitatea maximă a populației se înregistrează în arealul Tel AvivYafo (peste 6.500 de locuitori pe km²), în zona IerusalimRamallah și Haifa (cca. 1.000 de locuitori pe km²). Zonele cele mai slab populate sunt regiunea deșertului Negev (sub 1 locuitor pe km²).

Populația Israelului este considerată tânără în comparație cu populațiile altor țări occidentale. În 2015, 27,83% din populație avea între 0 și 14 ani, în timp ce doar 11,24% erau mai în vârstă de 65 de ani.[175] Un studiu publicat de Organizația Mondială a Sănătății în revista medicală Lancet plasa Israelul pe locul șase din 188 de țări în ceea ce privește speranța de viață.[176] Speranța de viață în 2014 era de 80,2 ani pentru bărbați[177] și de 84 de ani pentru femei.[178] Această speranță de viață continuă un trend ascendent al ultimului deceniu, iar speranța de viață în Israel este mai mare decât media OCDE.

Potrivit unui raport din august 2014 realizat de Centrul Taub pentru Studii de Politică Socială, Israelul are cea mai mare rată a natalității dintre țările dezvoltate, de trei copii pe femeie versus o medie de 1,7 copii pe femeie în alte țări dezvoltate.[179] În timp ce datele Biroului Central de Statistică arată că haredim (ultra-ortodocșii) și arabii israelieni au rate deosebit de mari ale natalității, femeile evreice seculare tind, de asemenea, să aibă mai mulți copii decât femeile din alte țări dezvoltate.[180] Rata mare a natalității este stimulată de politicile guvernamentale de încurajare a fecundității.[181] Israelul este singura țară din lume care oferă fertilizare in vitro în esență gratuită pentru femei, pentru până la doi copii, precum și beneficii pentru copii aproape universale.[181] Mai mult, Israelul oferă un mediu relativ favorabil pentru mamele care lucrează, având drept efect rate mari de angajare în rândul mamelor israeliene cu vârsta cuprinsă între 25 și 44 de ani.[181]

Grupuri etnice[modificare | modificare sursă]




Circle frame.svg

     Evrei (74,8%)

     Arabi (20,8%)

     Alții (creștini non-arabi, Bahá'í etc.) (4,4%)

Folosirea limbii ebraice în Israel și zonele A, B și C

     Ebraica este majoritară (>50%).

     Ebraica este minoritar semnificativă (50%).

     Araba este majoritar semnificativă (>75%).

     Ebraica nu este folosită deloc.

Harta localităților vorbitoare de arabă. Dungile reprezintă orașe mixte (prin lege, cel puțin 2% arabi într-un oraș majoritar evreu).

Evreii și arabii formează aproape întreaga populație, lăsând foarte puțini oameni care sunt alte etnii. Acestea includ, printre altele, beduinii, evreii negri, evreii etiopieni, evreii indieni și evreii ruși.[182]

Evreii din Israel cuprind o majoritate de „nativi” – născuți în țară, porecliți în limbajul curent sabra (în română „sabri”, în ebraică „tzabarim”), restul fiind imigranți născuți în străinătate și stabiliți, la diferite vârste, în Israel. Aproximativ 75% din populația evreiască sunt „sabri” și mai mult de jumătate sunt a doua generație în țară, comparativ cu doar 35% în 1948.[183] Din cei 14,3 milioane de evrei din lume, 43% locuiesc în Israel.

Diviziunea tradițională a evreilor în Ashkenazim (central- și est-europeni) și Sephardim (evrei iberici și descendenții lor) este încă recunoscută oficial în alegerea celor doi rabini șefi, câte unul pentru fiecare comunitate.[184] O diviziune mai semnificativă, totuși, ar fi cea dintre occidentali și orientali (numiți astăzi și Sephardim). Evreii orientali, majoritari, se consideră în general defavorizați din punct de vedere educațional, economic și social în comparație cu occidentalii.[184]

Evrei, după țara de origine[185]
Țara de origine Populație Procent din total
Asia – total 683.400 11,3%
Turcia 76.100 1,3%
Irak 230.000 3,8%
Yemen 136.700 2,3%
Iran 140.900 2,3%
India și Pakistan 46.900 0,8%
Siria și Liban 34.900 0,6%
Altele 17.900 0,3%
Africa – total 893.200 14,8%'
Maroc 488.300 8,1%
Algeria și Tunisia 133.100 2,2%
Libia 67.800 1,1%
Egipt 55.700 0,9%
Etiopia 124.300 2,1%
Altele 24.000 0,4%
Europa, America și Oceania – total 1.925.100 31,8%
URSS (fosta) 887.500 14,7%
Polonia 192.600 3,2%
România 205.600 3,4%
Bulgaria și Grecia 47.000 0,8%
Germania și Austria 72.500 1,2%
Cehia, Slovacia și Ungaria 61.900 1%
Franța 75.500 1,2%
Marea Britanie 44.000 0,7%
Europa, altele 59.700 1%
America de Nord și Oceania 170.300 2,8%
Argentina 62.200 1%
America Latină, altele 46.200 0,8%
Născuți în Israel – tatăl născut în Israel 2.550.300 42,1%

Aproximativ 1,8 milioane de persoane, cuprinzând cca. 24% din populația Israelului, nu sunt evrei.[186] Populația non-evreiască minoritară este în mare parte vorbitoare de arabă, însă minoritățile Israelului sunt împărțite în mai multe grupuri religioase și includ o serie de grupuri naționale mici non-arabe, cum ar fi armenii și circasienii.

Limbi[modificare | modificare sursă]

Plăcuță multilingvă pe clădirea Ministerului pentru Absorbția Imigranților din Haifa. De sus până jos: ebraică, arabă, engleză și rusă. Engleza și rusa sunt cele mai populare limbi neoficiale din Israel.

Populația israeliană este o comunitate lingvistică și culturală diversă. Cea de-a 19-a ediție a Ethnologue enumeră 35 de limbi și dialecte vorbite în comunitățile locale.[187]

Israelul are două limbi oficiale: ebraică și arabă. Ebraica este limba principală a statului și este vorbită de majoritatea populației, iar limba arabă – în varianta palestiniană – este vorbită curent de minoritatea arabă, precum și, în graiuri și dialecte din diverse țări arabe, ca limbă secundară, de către imigranți evrei, mai ales vârstnici, originari din aceste țări. Începând cu 2008, cetățenii israelieni arabi au ajuns să reprezinte 20% din populație. Mulți israelieni vorbesc destul de bine în limba engleză, care a fost și limba oficială a țării în timpul regimului colonial al mandatului britanic în Palestina între anii 1918–1948.[188] Engleza este cerută ca a doua limbă în școli și în universități. În capitalele turismului, Ierusalim, Tel Aviv și Eilat, engleza este vorbită la scară largă. Ra'anana, Kfar Saba, Modi'in, Ramat Beit Șemeș etc. au mari comunități vorbitoare de engleză. Fiind o țară de imigranți, sunt încă mult uzitate limbile ultimelor mari valuri de imigrație din anii 1970–2000, ca rusa și amharica.

Un sondaj social realizat în 2011 pe israelienii de peste 20 de ani relevă că 49% dintre aceștia folosesc ebraica ca limbă maternă, 18% araba, 15% rusa, 2% idiș, 2% franceza, 2% engleza, 1,6% spaniola și 10% alte limbi (inclusiv româna, germana și amharica).[189]

Religii[modificare | modificare sursă]

Religii în Israel (2015)[190]
Mozaici
  
74.8%
Musulmani
  
17.6%
Creștini
  
2%
Druzi
  
1.6%
Alții
  
4%

Evreii practică iudaismul, care include o diversitate de manifestări religioase. În Israel, 7% dintre evrei sunt ultra-ortodocși (cunoscuți în ebraică drept Haredi). Ortodocșii reprezintă 15% din evreii israelieni, în timp ce evreii „tradiționali” reprezintă 32%. De departe, cel mai mare segment de evrei din Israel sunt cei care se identifică ca fiind seculari.

Deși populația arabă din Israel este alcătuită din multe religii, majoritatea arabilor israelieni sunt fie musulmani, fie creștini, fie druzi. Cel mai numeros dintre aceste grupuri este cel al musulmanilor sunniți (cel mai mare cult al islamului la nivel global), reprezentând 1,2 milioane de cetățeni israelieni, care locuiesc în principal în nordul Israelului. Arabii beduini (de asemenea sunniți) sunt în număr de 250.000 și aparțin de 30 de triburi. Beduinii sunt un popor nomad care a călătorit în regiune vreme de secole. Ei pot fi întâlniți în sudul țării, mai ales în regiunea deșertului Negev.

Populația arabă creștină este alcătuită din 123.000 de oameni care vin în majoritate din cultele greco-catolice, ortodoxe sau romano-catolice.

Druzii numără 122.000 de adepți în Israel. Ca parte a religiei lor, druzii sunt loiali țării în care locuiesc. Ca rezultat al acestui principiu, bărbații druzi intră în armată, la fel ca vecinii lor evrei, la vârsta de 18 ani.[191] Alte minorități arabe nu-și trimit bărbații în armată și sunt scutiți de serviciul național, deși unii se înrolează voluntar. În ciuda populației lor mici, au existat numeroși membri proeminenți ai comunității druze, inclusiv membri ai Knessetului, scriitori și personalități TV.

O altă minoritate notabilă sunt circasienii. Nici arabi, nici evrei, circasienii sunt musulmani sunniți și numără 4.000 de oameni. Acest grup minoritar s-a stabilit în Israel, după ce Rusia țaristă i-a expulzat din Caucaz, patria lor tradițională. La sfârșitul anilor 1870 au înființat două orașe în Galileea – Kfar Kama în 1876 și Rehaniya în 1878 – unde continuă să locuiască. La fel ca druzii, circasienii își trimit bărbații tineri să servească în Forțele de Apărare ale Israelului.

Orașe[modificare | modificare sursă]

În scopuri statistice, țara este împărțită în patru zone metropolitane: zona metropolitană Tel Aviv (3.713.200 de locuitori),[192] zona metropolitană Ierusalim (1.194.400 de locuitori),[192] zona metropolitană Haifa (902.800 de locuitori)[192] și zona metropolitană Beer Șeva (361.400 de locuitori).[192] Cea mai mare municipalitate a Israelului, atât ca ​​populație, cât și după suprafață, este Ierusalimul, cu 865.721 de locuitori într-o zonă de 126 km². Statisticile guvernului israelian asupra Ierusalimului includ populația și suprafața din Ierusalimul de Est, care este recunoscut de multe țări ca făcând parte din teritoriilor palestiniene aflate sub ocupație israeliană. Tel Aviv, Haifa și Rișon Le-Țion sunt următoarele orașe ca populație ale Israelului, având 432.892, 278.903, respectiv 243.973 de locuitori.

Israelul are 14 orașe cu o populație mai mare de 100.000 de locuitori.[193] În total, 76 de municipalități israeliene au primit statutul de „oraș” din partea Ministerului Afacerilor Interne. Două alte orașe sunt planificate: Kasif, plănuit a se construi în Negev ca o soluție la lipsa de locuințe cu care se confruntă populația ultra-ortodoxă,[194] respectiv Hariș, inițial un oraș mic, în prezent extins pentru a găzdui o populație de 100.000 de locuitori.[195]

Imigrația în Israel[modificare | modificare sursă]

Între 1990 și 1994, imigrația evreilor din fosta URSS și a familiilor lor a crescut populația Israelului cu mai mult de 12%. Circa 300.000 de imigranți vorbitori sau cunoscători de limba rusă în Israel, majoritatea laici, sunt considerați „creștini” de către rabinii ortodocși, pentru că, în interpretarea iudaică ortodoxă, doar copiii care au mame evreice sunt considerați evrei. La momentul respectiv Israelul a acceptat primirea unui număr mic de refugiați din sudul Vietnamului și din Bosnia. De asemenea, s-au mai stabilit în țară mici noi comunități creștine protestante și neo-protestante din Germania, Finlanda etc., precum și o comunitate mică a evreilor negri din Statele Unite. În ultimul deceniu, un mic număr de persoane din țări europene (România, Rusia, Ucraina etc.), din Filipine, Thailanda, China, din Africa și America de Sud care au venit la lucru în Israel s-au stabilit aici, de obicei în urma unor legături de căsătorie. În primul deceniu al secolului al XXI-lea au intrat în Israel multe mii de refugiați legali și ilegali, mai ales din Sudan, Sudanul de Sud și Eritreea.

În Israel trăiesc circa 130.000 de evrei români.[197] La acest număr se adăugă și urmașii familiilor originare din România, care mai au cunoștințe de limba română, astfel încât se poate vorbi de un număr de cca. 350.000 de oameni.[197] Majoritatea evreilor din România, cca. 350.000–400.000,[198] care au rămas în viață după al Doilea Război Mondial, au emigrat în mai multe valuri în Israel.

Educație[modificare | modificare sursă]

Universități[modificare | modificare sursă]

Facultatea de Ingineria și Managementul Industriei, Technion
Acceleratorul de particule Koffler al Institutului de Științe Weizmann
Centrul de Matematică și Informatică Spiegel, Universitatea Bar-Ilan
Școala Porter a Studiilor de Mediu, Universitatea din Tel Aviv

În anul universitar 2013–2014, 66 de instituții de învățământ superior funcționau pe întreg teritoriul Israelului: șapte universități de cercetare, Universitatea Deschisă din Israel, 37 de colegii academice (dintre care 21 sunt bugetate de Comitetul de planificare și bugetare și 16 sunt colegii fără finanțare publică) și 21 de colegii academice de educare (colegii de formare a cadrelor didactice).[199] Potrivit estimărilor Comitetului, în anul universitar 2013–2014, 308.335 de studenți urmau cursurile oricăror dintre instituțiile menționate mai sus. Dintre aceștia, 236.770 erau licențiați, 59.700 erau masteranzi, 10.650 erau doctoranzi și 1.215 studiau pentru o diplomă.[199]

Institut Site Data deschiderii Studenți Evaluări internaționale
Webometrics[200] SJTU[201] QS[202] THE[203]
Technion www.technion.ac.il 11 aprilie 1912 13.926 (2015) 266 69 213 301–350
Universitatea Ebraică din Ierusalim new.huji.ac.il 24 iulie 1918 23.500 (2017) 179 87 148 186
Institutul de Științe Weizmann www.weizmann.ac.il 1934 1.000 (2011) 268 101–150 N/C N/C
Universitatea Bar-Ilan www1.biu.ac.il 1955 26.367 (2010) 519 N/C 601–650 401–500
Universitatea din Tel Aviv english.tau.ac.il 1956 30.000 (2013) 159 151–200 212 201–250
Universitatea din Haifa www.haifa.ac.il 1963 530 N/C 651–700 601-800
Universitatea Ben-Gurion din Negev in.bgu.ac.il 1969 19.523 (2013) 437 401–500 320 501–600
Universitatea Deschisă din Israel www.openu.ac.il 1974 43.511 (2014) 1839 N/C N/C N/C
Universitatea din Ariel www.ariel.ac.il 1982 15.000 (2016) 2169 N/C N/C N/C
Licențiați în sistemul de învățământ superior după domeniul de studiu[199]
1996–1997 2001–2002 2006–2007 2012–2013
Total – cifre absolute 101.230 137.640 163.300 190.810
Total – procente 100% 100% 100% 100%
Științe umaniste 18,5% 11,7% 9,5% 7,5%
Educația și formarea profesorilor 16,1% 16,5% 14,4% 13,9%
Arte și design 2,3% 2,8% 2,8%
Științe sociale 23,5% 19,4% 21,9% 21,4%
Afaceri și management 6,7% 6% 8,8% 12,2%
Drept 6% 7,5% 9,4% 8,5%
Medicină 1,1% 0,9% 0,9% 0,9%
Profesii para-medicale 3,6% 4,1% 4,7% 5,1%
Matematică, statistică și informatică 7,5% 8,3% 4,7% 5,7%
Științe fizice 1,6% 1,8% 1,8% 1,2%
Științe biologice 2,2% 3,1% 3,2% 2,6%
Agricultură 0,6% 0,5% 0,5% 0,6%
Inginerie și arhitectură 12,5% 17,9% 17,5% 17,6%

Știință[modificare | modificare sursă]

Premii Nobel

Cel puțin 197 de evrei și persoane cu jumătate sau trei sferturi ascendență evreiască au fost distinși cu Premiul Nobel, reprezentând 22% din toți laureații de pe mapamond între 1901 și 2016:[204]

  • chimie (36 de laureați, 21% din totalul mondial);
  • economie (30 de laureați, 38% din totalul mondial);
  • literatură (15 laureați, 13% din totalul mondial);
  • pace (9 laureați, 9% din totalul mondial);
  • fizică (52 laureați, 26% din totalul mondial);
  • fiziologie sau medicină (55 laureați, 26% din totalul mondial).

Luând în considerare persoanele născute între granițele actuale ale Statului Israel, șase israelieni au fost distinși până în prezent cu Premiul Nobel. La aceștia se adaugă alți șase cetățeni israelieni născuți în alte țări decât Israel:

Medalii Fields

Deoarece nu se acordă Premiul Nobel pentru matematică, premiul corespondent este Medalia Fields:

  • Elon Lindenstrauss, 2010[209]
Premii Saharov
  • Nurit Peled-Elhanan, 2001[210]

Economie[modificare | modificare sursă]

Israelul are o economie modernă și diversificată, fiind unul dintre statele dezvoltate. Lipsit de resurse naturale, Israelul ocupă un loc de frunte – pe cap de locuitor – în dezvoltarea de tehnologii avansate și de patente.[211] Peste 75% din totalul industriei israeliene o reprezintă tehnologia înaltă și medie, Israelul fiind supranumit „cel de-al doilea Silicon Valley” sau „centrul global pentru design, cercetare și dezvoltare în domeniul tehnologiilor avansate (înalte)”, cu 3 mild. $ investiții de risc (startups), reprezentând valoarea cea mai mare pe cap de locuitor la nivel mondial. O explicație poate fi și alocarea de fonduri pentru cercetare, Israelul alocând în 2010 4,86% din PIB pentru Research & Development (R&D). Israelul găzduiește 18 business hub-uri, circa 300 de centre multinaționale de R&D, peste 50 de acceleratoare și nu mai puțin de 100 de fonduri de venture capital.[212] Primul centru de R&D al Apple din afara SUA a fost deschis la Herzliya în 2012,[213] iar astăzi este al doilea ca mărime în lume.[214]

Israelul are mai multe companii listate la NASDAQ decât orice altă țară care are companii listate în SUA și a avut în ultimii ani o creștere economică mult peste media economiilor dezvoltate.[215]

Dispunând de o mână de lucru de înaltă calificare, Israelul și-a dezvoltat industriile de vârf: aeronautică, informatică, electronică. Un sector foarte important îl constituie prelucrarea diamantelor – locul I pe glob.

Competitivitatea sa economică se bazează pe protecția severă a dreptului de proprietate și pe un nivel redus de corupție. Creșterea economică susținută anuală s-a situat în jurul a 5% în perioada 2004–2007, iar 2009 a fost singurul an de criză, când a avut o creștere de doar 0,8%, după stagnarea și creșterea de doar 4% din 2008, iar creșterea a revenit în 2010 cu 4,5%.

Resurse naturale[modificare | modificare sursă]

Resursele naturale sunt foarte reduse, mai importante fiind rezervele de fosfați și săruri de potasiu. În anii 2000, în spațiul maritim al Israelului în dreptul coastei mediteraneene s-au descoperit importante rezerve subacvatice de gaze naturale.

Industrie[modificare | modificare sursă]

Principalele industrii sunt cea alimentară, a diamantelor (exporturile de diamante șlefuite reprezintă 23% din total), textilă, chimică, a bunurilor electrice și electronice și a echipamentelor militare. Israelul și-a lansat primul satelit de comunicații în 1988 și este una dintre puținele națiuni „spațiale” ale lumii. Industriile grele sunt concentrate la Haifa și Tel Aviv.

Agricultură[modificare | modificare sursă]

Deși dispune de terenuri agricole reduse, mai mult de jumătate din suprafața țării fiind deșertică, iar clima și lipsa de resurse suficiente de apă o defavorizează, puțin peste 20% din terenuri fiind arabile în mod natural,[216] agricultura israeliană are un înalt randament datorită mecanizării și irigațiilor. Ponderea ei în economia statului era de 1,7% (din PIB) în 2011. Producția agricolă anuală însumează 30 de miliarde de șekeli noi (2013), sumă din care circa 60% este reprezentată de culturile vegetale, iar 40% de creșterea animalelor și produsele animale.[217] Produsele agricole principale sunt citricele, măslinele, vița de vie și cerealele. Se cresc intensiv păsări și bovine.

În vreme ce forța de muncă în agricultură este de numai 3,7% din forța totală de muncă, Israelul își suplinește 95% din necesitățile de alimente, inclusiv totalitatea necesităților de legume, fructe, lapte, carne de pasăre și ouă. În schimb, Israelul necesită importuri de cereale, carne de vită, zahăr, semințe oleaginoase, cafea, cacao etc.[217] Israelul este un mare exportator de produse agricole proaspete și un stat avansat în invenția de tehnologii agricole. Agricultura furnizează 3,6% din exporturi.[218]

Cultură[modificare | modificare sursă]

Teritoriul Statului Israel și regiunile limitrofe au reprezentat de-a lungul istoriei un important nucleu de civilizație, cultură și istorie. Aici a apărut unul dintre cele mai vechi orașe din lume, Ierihon. Deoarece poporul evreu are o legătură foarte strânsă cu întâmplări și personaje din Biblie, există în Israel numeroase locuri care amintesc de acestea.

Sărbători
Dată Dată în calendarul gregorian (2017) Nume Nume local
14 Adar 12 martie Purim פורים Purim
10 Nisan 6 aprilie Ziua imigrării יום העלייה Yom HaAliyah
15 Nisan 11 aprilie Paștele evreiesc פסח Pesach
6 Iyar 2 mai Ziua independenței יום העצמאות Yom HaAtzmaut
28 Iyar 24 mai Ziua Ierusalimului יום ירושלים Yom Yerushalayim
6 Sivan 31 mai Rusaliile שבועות Shavuot
9 Av 1 august Tisha B'Av תשעה באב Tisha B'Av
1 Tishri 21 septembrie Anul nou evreiesc ראש השנה Rosh Hashanah
10 Tishri 30 septembrie Ziua ispășirii יום כיפור Yom Kippur
15 Tishri 5 octombrie Sărbătoarea corturilor סוכות Sukkot
22 Tishri 12 octombrie Adunarea zilei a opta שמיני עצרת Shemini Atzeret
25 Kislev 13 decembrie Sărbătoarea luminilor חנוכה Hanukkah

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ en Alexander Borg, Sasson Somekh, Paul Wexler, ed (1990). The Schizoid Nature of Modern Hebrew: A Slavic Language in Search of a Semitic Past. Wiesbaden: Harrassowitz. p. 39. ISBN 3-447-03063-1. https://books.google.ro/books?id=q_ebGe7FhVEC&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false. „(...) all speakers of Modern Hebrew call the language by the pre-revival glottonym ivrit.” 
  2. ^ en Arabic in Israel: an official language and a cultural bridge”. Israel Ministry of Foreign Affairs. 18 decembrie 2016. http://mfa.gov.il/MFA/IsraelExperience/Culture/Pages/Arabic-in-Israel--an-official-language-and-a-cultural-bridge-18-December-2016.aspx. 
  3. ^ en Latest Population Statistics for Israel”. Jewish Virtual Library. ianuarie 2017. http://www.jewishvirtuallibrary.org/latest-population-statistics-for-israel. 
  4. ^ en Israel Population”. Worldometers. http://www.worldometers.info/world-population/israel-population/. 
  5. ^ en Tables”. 2008 Census. Central Bureau of Statistics. http://www.cbs.gov.il/census/census/pnimi_sub_page_e.html?id_topic=11&id_subtopic=2. 
  6. ^ a b en Report for Selected Countries and Subjects”. International Monetary Fund. aprilie 2017. http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2017/01/weodata/weorept.aspx?pr.x=43&pr.y=2&sy=2017&ey=2018&scsm=1&ssd=1&sort=country&ds=.&br=1&c=436&s=NGDPD%2CNGDPDPC%2CPPPGDP%2CPPPPC&grp=0&a=. 
  7. ^ en Human Development Report 2016: Human Development for Everyone. United Nations Development Programme. 2016. p. 198. ISBN 978-92-1-126413-5. http://hdr.undp.org/sites/default/files/2016_human_development_report.pdf 
  8. ^ en Distribution of family income - Gini index”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2172.html. 
  9. ^ Israel”, CIA Factbook (CIA), https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/is.html, accesat la 13 aprilie 2010 
  10. ^ Skolnik 2007, pp. 132–232
  11. ^ en Israel”, Country Report (Freedom House), 2007, http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=363&year=2007&country=7199, accesat la 15 iulie 2007 
  12. ^ en Brenner, Michael; Frisch, Shelley (1 aprilie 2003). Zionism: A Brief History. Markus Wiener Publishers. p. 184 
  13. ^ en Zionist Leaders: David Ben-Gurion 1886–1973”. Israel Ministry of Foreign Affairs. http://www.mfa.gov.il/MFA/History/Modern+History/Centenary+of+Zionism/Zionist+Leaders-+David+Ben-Gurion.htm. Accesat la 13 iulie 2011. 
  14. ^ a b Gilbert, Martín (2005), The Routledge Atlas of the Arab–Israeli conflict, Routledge, ISBN 978-0415359009 
  15. ^ en The status of Jerusalem”. The Question of Palestine & the United Nations. United Nations Department of Public Information. http://www.un.org/Depts/dpi/palestine/ch12.pdf. „East Jerusalem has been considered, by both the General Assembly and the Security Council, as part of the occupied Palestinian territory.” 
  16. ^ BBC News (29 martie 2006). „Analysis: Kadima's big plans. http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/middle_east/4856762.stm. Accesat la 10 octombrie 2010. 
  17. ^ BC Kessner, HS Today. „Israel's Hard-Learned Lessons. http://www.hstoday.us/content/view/891/92/. Accesat la 7 octombrie 2010. [nefuncțională]
  18. ^ The Institute for National Security Studies. „The Legacy of Undefined Borders, Tel Aviv Notes No. 40, June 5, 2002. http://www.inss.org.il/publications.php?cat=21&incat=&read=203. Accesat la 7 octombrie 2010. 
  19. ^ The Epoch Times. „Israel Journal: A Land Without Borders. http://www.theepochtimes.com/n2/content/view/34590/. Accesat la 7 octombrie 2010. 
  20. ^ a b Population. http://www.cbs.gov.il/www/yarhon/b1_e.htm. 
  21. ^ Israel closes decade with population of 7.5 million”, Haaretz, 31 decembrie 2009, http://www.haaretz.com/hasen/spages/1138784.html, accesat la 31 decembrie 2009 
  22. ^ Time Series-DataBank, Central Bureau of Statistics, http://www.cbs.gov.il/ts/, accesat la 20 februarie 2009 
  23. ^ en Selected Statistics on Jerusalem Day 2007 (Hebrew)”. Israel Central Bureau of Statistics. 14 mai 2007. http://www.cbs.gov.il/hodaot2007n/11_07_084b.doc. 
  24. ^ en Golan belongs to Syria, Druze protest
  25. ^ Rummel 1997, p. 257. "A current list of liberal democracies includes: Andorra, Argentina, ... , Cyprus, ... , Israel, ..."
  26. ^ en Global Survey 2006: Middle East Progress Amid Global Gains in Freedom, Freedom House, 19 decembrie 2005, http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=70&release=317, accesat la 1 iulie 2007 
  27. ^ en WHO: Life expectancy in Israel among highest in the world Haaretz, May, 2009.
  28. ^ International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2011: Nominal GDP list of countries. Data for the year 2010.
  29. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite UNDPHDI
  30. ^ Israel's accession to the OECD”. Oecd.org. http://www.oecd.org/document/38/0,3343,en_2649_34487_45697574_1_1_1_1,00.html. Accesat la 29 septembrie 2010. 
  31. ^ Ministerul Afacerilor externe - Ambasada României de la Tel Aviv.
  32. ^ Popular Opinion, The Palestine Post, 7 decembrie 1947, p. 1, http://www.jpress.org.il/Repository/getFiles.asp?Style=OliveXLib:LowLevelEntityToSaveGifMSIE_TAUEN&Type=text/html&Locale=english-skin-custom&Path=PLS/1947/12/07&ChunkNum=-1&ID=Ar00105&PageLabel=1 [nefuncțională]
  33. ^ On the Move”, Time, 31 mai 1948, http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,798687-2,00.html, accesat la 6 august 2007 
  34. ^ Wells, John C. (1990), Longman pronunciation dictionary, Harlow, England: Longman, p. 381, ISBN 0582053838  entry "Jacob".
  35. ^ "And he said, Thy name shall be called no more Jacob, but Israel: for as a prince hast thou power with God and with men, and hast prevailed." (Genesis, 32:28, 35:10). See also Hosea 12:5.
  36. ^ Ieșirea 6:16–20
  37. ^ Barton & Bowden 2004, p. 126. "The Merneptah Stele... is arguably the oldest evidence outside the Bible for the existence of Israel as early as the 13th century BCE."
  38. ^ Judaism in late antiquity, Jacob Neusner, Bertold Spuler, Hady R Idris, BRILL, 2001, p. 155
  39. ^ Art and Judaism in the Greco-Roman world: toward a new Jewish archaeology, Steven Fine, Cambridge University Press, 2005, pp. 13–14
  40. ^ From the King James Version of the Bible: "And the Lord thy God will bring thee into the land which thy fathers possessed, and thou shalt possess it; and he will do thee good, and multiply thee above thy fathers." (Deuteronomy, 30:5).
  41. ^ From the King James Version of the Bible: "But if ye turn unto me, and keep my commandments, and do them; though there were of you cast out unto the uttermost part of the heaven, yet will I gather them from thence, and will bring them unto the place that I have chosen to set my name there." (Nehemiah, 1:9).
  42. ^ Walking the Bible Timeline”, Walking the Bible (Public Broadcast Television), http://www.pbs.org/walkingthebible/timeline.html, accesat la 29 septembrie 2007 
  43. ^ Friedland & Hecht 2000, p. 8. "For a thousand years Jerusalem was the seat of Jewish sovereignty, the household site of kings, the location of its legislative councils and courts."
  44. ^ Ben-Sasson 1985
  45. ^ Matthews, Victor H. (2002), A Brief History of Ancient Israel, Westminster John Knox Press, p. 192, ISBN 978-0664224363 
  46. ^ Miller, J. Maxwell; Hayes, John Haralson (1986), A History of Ancient Israel and Judah, Westminster John Knox Press, p. 523, ISBN 978-0664212629 
  47. ^ Ben-Sasson 1985, p. 1232
  48. ^ Scheindlin, Raymond P. (2000), A Short History of the Jewish People: From Legendary Times to Modern Statehood, Oxford University Press, p. 288, ISBN 978-0195139419 
  49. ^ Oppenheimer, A'haron and Oppenheimer, Nili. Between Rome and Babylon: Studies in Jewish Leadership and Society. Mohr Siebeck, 2005, p. 2.
  50. ^ Cohn-Sherbok, Dan (1996), Atlas of Jewish History, Routledge, p. 58, ISBN 978-0415088008 
  51. ^ Palestine: History”, The Online Encyclopedia of the Roman Provinces (The University of South Dakota), 22 februarie 2007, http://www.usd.edu/~clehmann/erp/Palestine/palestin.htm, accesat la 13 martie 2009 
  52. ^ Morçöl 2006, p. 304
  53. ^ a b c d Gil, Moshe (1997), A History of Palestine, 634–1099, Cambridge University Press, ISBN 978-0521599849 
  54. ^ a b Kramer, Gudrun (2008), A History of Palestine: From the Ottoman Conquest to the Founding of the State of Israel, Princeton University Press, p. 376, ISBN 978-0691118970 
  55. ^ en Rosenzweig, p. 1 "Zionism, the urge of the Jewish people to return to Palestine, is almost as ancient as the Jewish diaspora itself. Some Talmudic statements ... Almost a millennium later, the poet and philosopher Yehuda Halevi ... In the 19th century ..."
  56. ^ a b en Geoffrey Wigoder, G.G. (ed.), „Return to Zion”, The New Encyclopedia of Judaism (via Answers.Com) (The Jerusalem Publishing House), http://www.answers.com/topic/return-to-zion, accesat la 8 martie 2010 
  57. ^ en An invention called 'the Jewish people' – Haaretz – Israel News, Ha'aretz, există o versiune arhivată la 1 august 2008, http://web.archive.org/web/20080801082209/http://www.haaretz.com/hasen/spages/959229.html, accesat la 9 martie 2010 
  58. ^ en From the King James Version of the Bible: "the Lord your God will bring you back from captivity ... and gather you again from all the peoples ... and will bring you into the land which your fathers possessed and you shall possess it" (Deut. 30:1–5).
  59. ^ Gilbert 2005, p. 2. "Jews sought a new homeland here after their expulsions from Spain (1492)..."
  60. ^ en Eisen, Yosef (2004), Miraculous journey: a complete history of the Jewish people from creation to the present, Targum Press, p. 700, ISBN 1-56871-323-1 
  61. ^ en Morgenstern, Arie (2006), Hastening redemption: Messianism and the resettlement of the land of Israel, USA: Oxford University Press, p. 304, ISBN 978-0195305784 
  62. ^ en Jewish and Non-Jewish Population of Palestine-Israel (1517–2004), Jewish Virtual Library, http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Society_&_Culture/israel_palestine_pop.html, accesat la 29 martie 2010 
  63. ^ en Barnai, Jacob (1992), The Jews in Palestine in the Eighteenth Century: Under the Patronage of the Istanbul committee of Officials for Palestine, University Alabama Press, p. 320, ISBN 978-0817305727 
  64. ^ a b c d en Immigration, The American-Israeli Cooperative Enterprise, http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Immigration/immigtoc.html, accesat la 12 iulie 2007  The source provides information on the First, Second, Third, Fourth and Fifth Aliyot in their respective articles. The White Paper leading to Aliyah Bet is discussed Jewishvirtuallibrary.org
  65. ^ en Kornberg 1993 "How did Theodor Herzl, an assimilated German nationalist in the 1880s, suddenly in the 1890s become the founder of Zionism?"
  66. ^ en Herzl 1946, p. 11
  67. ^ en Chapter One: The Heralders of Zionism, Jewish Agency for Israel, http://www.jewishagency.org/JewishAgency/English/Jewish+Education/Compelling+Content/Eye+on+Israel/120/Chapter+One+The+Heralders+of+Zionism.htm, accesat la 12 iulie 2007 
  68. ^ en Romano 2003, p. 30
  69. ^ Macintyre, Donald (26 mai 2005), „The birth of modern Israel: A scrap of paper that changed history”, The Independent (London), http://www.independent.co.uk/news/world/middle-east/the-birth-of-modern-israel-a-scrap-of-paper-that-changed-history-492084.html, accesat la 7 ianuarie 2009 
  70. ^ Yapp, M.E. (1987). The Making of the Modern Near East 1792–1923. Harlow, England: Longman. p. 290. ISBN 0-582-49380-3 
  71. ^ Scharfstein 1996, p. 269. "During the First and Second Aliyot, there were many Arab attacks against Jewish settlements... In 1920, Hashomer was disbanded and Haganah ("The Defense") was established."
  72. ^ League of Nations: The Mandate for Palestine, July 24, 1922”, Modern History Sourcebook (Fordham University), 24 iulie 1922, http://www.fordham.edu/halsall/mod/1922mandate.html, accesat la 27 august 2007 
  73. ^ J. V. W. Shaw , "A Survey of Palestine, Vol 1: Prepared in December 1945 and January 1946 for the Information of the Anglo-American Committee of Inquiry", Reprinted 1991 by The Institute for Palestine Studies, Washington, D.C., page 148
  74. ^ The Population of Palestine Prior to 1948, MidEastWeb, există o versiune arhivată la 27 iunie 2007, http://web.archive.org/web/20070627173238/http://www.mideastweb.org/palpop.htm, accesat la 12 iulie 2007 
  75. ^ Fraser 2004, p. 27
  76. ^ Background Paper No. 47 (ST/DPI/SER.A/47), United Nations, 20 aprilie 1949, http://unispal.un.org/UNISPAL.NSF/0/2248AF9A92B498718525694B007239C6, accesat la 31 iulie 2007. 
  77. ^ Best 2003, pp. 118–119
  78. ^ History: Foreign Domination, Israel Ministry of Foreign Affairs, 1 octombrie 2006, http://www.mfa.gov.il/MFA/Facts+About+Israel/History/HISTORY-+Foreign+Domination.htm, accesat la 6 iulie 2007 
  79. ^ Bregman 2002, pp. 40–41
  80. ^ Gelber, Yoav (2006), Palestine 1948, Brighton: Sussex Academic Press, p. 17, ISBN 978-1902210674 
  81. ^ Tal, David (2003), War in Palestine, 1948: Israeli and Arab Strategy and Diplomacy, Routledge, p. 471, ISBN 978-0714652757 
  82. ^ Morris, Benny (2008), 1948: A History of the First Arab-Israeli War, New Haven, Conn.: Yale University Press, ISBN 0300151128 
  83. ^ Clifford, Clark, "Counsel to the President: A Memoir", 1991, P 20.
  84. ^ Rabinovich, Itamar; Reinharz, Jehuda (2007), Israel in the Middle East: Documents and Readings on Society, Politics, and Foreign Relations, Pre-1948 to the Present, Brandeis, p. 74, ISBN 978-0874519624 
  85. ^ Karsh, Efraim (2002), The Arab–Israeli conflict: The Palestine War 1948, Osprey Publishing, ISBN 978-1841763729 
  86. ^ Morris, Benny, The Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, p. 602, ISBN 9780521009676 
  87. ^ Two Hundred and Seventh Plenary Meeting, The United Nations, 11 mai 1949, http://domino.un.org/UNISPAL.NSF/1ce874ab1832a53e852570bb006dfaf6/0b3ab8d2a7c0273d8525694b00726d1b, accesat la 13 iulie 2007. 
  88. ^ Lustick 1988, pp. 37–39
  89. ^ Israel (Labor Zionism)”, Country Studies (Library of Congress), http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/iltoc.html, accesat la 12 februarie 2010 
  90. ^ Shulewitz, Malka Hillel (2001), The Forgotten Millions: The Modern Jewish Exodus from Arab Lands, Continuum, ISBN 978-0826447647 
  91. ^ Population, by Religion and Population Group, Israel Central Bureau of Statistics, 2006, http://www1.cbs.gov.il/reader/shnaton/templ_shnaton_e.html?num_tab=st02_01&CYear=2006, accesat la 7 august 2007 
  92. ^ Bard, Mitchell (2003). The Founding of the State of Israel. Greenhaven Press. p. 15 
  93. ^ Hakohen, Devorah (2003), Immigrants in Turmoil: Mass Immigration to Israel and Its Repercussions in the 1950s and After, Syracuse University Press, ISBN 978-0815629696 ; for ma'abarot population, see p. 269.
  94. ^ Shindler 2002, pp. 49–50
  95. ^ Gilbert 2005, p. 58
  96. ^ The Suez Crisis, University of San Diego, 5 decembrie 2005, http://history.sandiego.edu/GEN/20th/suez.html, accesat la 15 iulie 2007  [nefuncțională]
  97. ^ Gorst, Anthony; Johnman, Lewis (1997), The Suez Crisis, Routledge, ISBN 978-0415114493 
  98. ^ Adolf Eichmann, Jewish Virtual Library, http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Holocaust/eichmann.html, accesat la 18 septembrie 2007 
  99. ^ Cole 2003, p. 27. "...the Eichmann trial, which did so much to raise public awareness of the Holocaust..."
  100. ^ Justice Ministry Reply to Amnesty International Report, Israel Ministry of Foreign Affairs, 5 iulie 1995, http://www.mfa.gov.il/MFA/Government/Law/Legal%20Issues%20and%20Rulings/JUSTICE%20MINISTRY%20REPLY%20TO%201995%20AMNESTY%20INTERNATION, accesat la 10 august 2007 
  101. ^ Maoz, Moshe (1995), Syria and Israel: From War to Peacemaking, USA: Oxford University Press, p. 70, ISBN 978-0198280187 
  102. ^ Segev 2007, p. 178
  103. ^ Segev 2007, p. 289
  104. ^ Smith 2006, p. 126. "Nasser, the Egyptian president, decided to mass troops in the Sinai...casus belli by Israel."
  105. ^ Bennet, James (13 martie 2005), „The Interregnum”, The New York Times Magazine, http://www.nytimes.com/2005/03/13/magazine/13PALESTINIANS.html?pagewanted=2, accesat la 11 februarie 2010 
  106. ^ Israel Ministry of Foreign Affairs – The Palestinian National Covenant- July 1968, Mfa.gov.il, http://www.mfa.gov.il/MFA/Foreign+Relations/Israels+Foreign+Relations+since+1947/1947-1974/33+The+Palestinian+National+Covenant-+July+1968.htm, accesat la 13 martie 2009 
  107. ^ Silke, Andrew (2004), Research on terrorism: trends, achievements & failures, Routledge, p. 149, ISBN 978-0714653112, http://books.google.com/?id=rSpfNJQ4CbAC&pg=PA149&dq=palestinian+terror+1970s&cd=1#v=onepage&q=, accesat la 8 martie 2010 
  108. ^ Gilbert, Martin (2002), The Routledge Atlas of the Arab–Israeli conflict: The Complete History of the Struggle and the Efforts to Resolve It, Routledge, p. 82, ISBN 978-0415281164, http://books.google.com/?id=UNvJ1FOwiAwC&pg=PA82&dq=palestinian+terror+1970s&cd=4#v=onepage&q=, accesat la 8 martie 2010 
  109. ^ Andrews, Edmund L. and John Kifner."George Habash, Palestinian Terrorism Tactician, Dies at 82." The New York Times. 27 Jan 2008. Retrieved 12 May 2008.
  110. ^ 1973: Arab states attack Israeli forces”, On This Day (The BBC), 6 octombrie 1973, http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/october/6/newsid_2514000/2514317.stm, accesat la 15 iulie 2007 
  111. ^ Agranat Commission, Knesset, 2008, http://www.knesset.gov.il/lexicon/eng/agranat_eng.htm, accesat la 8 aprilie 2010 
  112. ^ Bregman 2002, pp. 169–170 "In hindsight we can say that 1977 was a turning point..."
  113. ^ Bregman 2002, pp. 171–174
  114. ^ Bregman 2002, pp. 186–187
  115. ^ Bregman 2002, pp. 186
  116. ^ Cleveland, William L. (1999), A history of the modern Middle East, Westview Press, p. 356, ISBN 978-0813334899 
  117. ^ Ian Lustick (1 ianuarie 1997), „Has Israel Annexed East Jerusalem?”, Middle East Policy V (1), există o versiune arhivată la 1 august 2008, http://web.archive.org/web/20080801164123/http://www.mepc.org/journal_vol5/9701_lustick.asp, accesat la 8 iulie 2007. 
  118. ^ See for example UN General Assembly resolution 63/30, 2009 Jan 23, passed 163 for, 6 against [1]
  119. ^ Bregman 2002, p. 199
  120. ^ Tessler, Mark A. (1994), A History of the Israeli–Palestinian conflict, Indiana University Press, p. 677, ISBN 978-0253208736 
  121. ^ Stone & Zenner 1994, p. 246. "Toward the end of 1991,... were the result of internal Palestinian terror."
  122. ^ Haberman, Clyde (9 decembrie 1991), „After 4 Years, Intifada Still Smolders”, The New York Times, http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=9D0CE7DB173EF93AA35751C1A967958260, accesat la 28 martie 2008 
  123. ^ Mowlana, Gerbner & Schiller 1992, p. 111
  124. ^ Bregman 2002, p. 236
  125. ^ From the End of the Cold War to 2001, Boston College, există o versiune arhivată la 14 septembrie 2007, http://web.archive.org/web/20070914065512/http://www.bc.edu/research/cjl/meta-elements/texts/cjrelations/resources/education/Israel_Palestine/cold_war_ends.htm, accesat la 16 iulie 2007 
  126. ^ The Oslo Accords, 1993, U.S. Department of State, http://history.state.gov/milestones/1990-2000/Oslo, accesat la 30 martie 2010 
  127. ^ Israel-PLO Recognition – Exchange of Letters between PM Rabin and Chairman Arafat – Sept 9- 1993, Israeli Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.il/MFA/Peace%20Process/Guide%20to%20the%20Peace%20Process/Israel-PLO%20Recognition%20-%20Exchange%20of%20Letters%20betwe, accesat la 31 martie 2010 
  128. ^ Harkavy & Neuman 2001, p. 270. "Even though Jordan in 1994 became the second country, after Egypt to sign a peace treaty with Israel..."
  129. ^ Settlements information, Foundation for Middle East Peace, Sources of Population Growth: Total Israeli Population and Settler Population, 1991–2003, există o versiune arhivată la 11 mai 2008, http://web.archive.org/web/20080511203844/http://www.fmep.org/settlement_info/stats_data/settler_population_growth/sources_population_growth_1991-2003.html, accesat la 12 decembrie 2007 
  130. ^ Kurtzer, Daniel; Lasensky,Scott (2008), Negotiating Arab-Israeli peace: American leadership in the Middle East, United States Institute of Peace Press, p. 44, ISBN 978-1601270306 
  131. ^ Cleveland, William L. (1999), A history of the modern Middle East, Westview Press, p. 494, ISBN 978-0813334899 
  132. ^ Israel marks Rabin assassination”. BBC News. 12 noiembrie 2005. http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/4431728.stm. 
  133. ^ The Wye River Memorandum, U.S. Department of State, 23 octombrie 1998, există o versiune arhivată la 30 mai 2012, https://archive.is/WJMf, accesat la 30 martie 2010 
  134. ^ Gelvin 2005, p. 240
  135. ^ West Bank barrier route disputed, Israeli missile kills 2”. The Associated Press (via USA Today). 29 iulie 2004. http://www.usatoday.com/news/world/2004%20Jul%2029-west-bank_x.htm. Accesat la 16 iulie 2007. [nefuncțională]
  136. ^ "Permanent Ceasefire to Be Based on Creation Of Buffer Zone Free of Armed Personnel Other than UN, Lebanese Forces" United Nations Security Council, 11 August 2006
    Escalation of hostilities in Lebanon and in Israel since Hizbollah's attack on Israel on 12 July 2006
  137. ^ Harel, Amos (13 iulie 2006), „Hezbollah kills 8 soldiers, kidnaps two in offensive on northern border”, Haaretz, http://www.haaretz.com/hasen/pages/ShArt.jhtml?itemNo=737825, accesat la 13 august 2006 
  138. ^ Walker, Peter; News Agencies (21 mai 2008), „Olmert confirms peace talks with Syria”, The Guardian (London), http://www.guardian.co.uk/world/2008/may/21/israelandthepalestinians.syria, accesat la 21 mai 2008, „Israel and Syria are holding indirect peace talks, with Turkey acting as a mediator...” 
  139. ^ Koutsoukis, Jason (5 ianuarie 2009), „Battleground Gaza: Israeli ground forces invade the strip”, Sydney Morning Herald, http://www.smh.com.au/news/world/battleground-gaza/2009/01/04/1231003847085.html, accesat la 5 ianuarie 2009 
  140. ^ Ravid, Barak (19 ianuarie 2009), „IDF begins Gaza troop withdrawal, hours after ending 3-week offensive”, Haaretz, http://www.haaretz.com/hasen/spages/1056246.html, accesat la 29 ianuarie 2009 
  141. ^ en THE LAND: Geography and Climate”. Israel Ministry of Foreign Affairs. http://www.mfa.gov.il/mfa/aboutisrael/land/pages/the%20land-%20geography%20and%20climate.aspx. 
  142. ^ he Area of districts, sub-districts, natural regions and lakes”. CBS, Statistical Abstract of Israel 2007. http://www.mifkad.cbs.gov.il/shnaton58/st01_01.pdf. 
  143. ^ en Israel - Geography”. Country Studies. Library of Congress. http://countrystudies.us/israel/34.htm. 
  144. ^ en Makhteshim Country”. UNESCO. http://whc.unesco.org/en/tentativelists/1486/. 
  145. ^ en Daniel Jacobs, Shirley Eber, Francesca Silvani (septembrie 1998). „The Negev and the Dead Sea”. Israel and the Palestinian Territories (ed. 2). Londra: Rough Guides Ltd. p. 284. ISBN 1-85828-248-9. https://books.google.ro/books?id=TRc9ea_CKOUC&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false. „The extraordinary Makhtesh Ramon – the largest natural crater in the world...” 
  146. ^ en Makhtesh Ramon”. Jewish Virtual Library. http://www.jewishvirtuallibrary.org/makhtesh-ramon. 
  147. ^ en Wendy Elliman (1 aprilie 1999). „The Living Dead Sea”. Israel Ministry of Foreign Affairs. http://www.mfa.gov.il/mfa/mfa-archive/1999/pages/focus%20on%20israel-%20the%20living%20dead%20sea.aspx. 
  148. ^ en John Vidal, Declan Walsh (1 iunie 2010). „Temperatures reach record high in Pakistan”. The Guardian. https://www.theguardian.com/world/2010/jun/01/pakistan-record-temperatures-heatwave. 
  149. ^ en Climate Extremes In Israel”. Israel Meteorological Service. http://www.ims.gov.il/IMSEng/CLIMATE/TopClimetIsrael/. 
  150. ^ a b en Climate”. Israel in figures. Central Bureau of Statistics. 2005. p. 8. http://www.cbs.gov.il/publications/isr_in_n05e.pdf 
  151. ^ Deuteronom. http://www.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/deuteronom/8/17/. „8. țară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini și cu rodii; țară cu măslini și cu miere” 
  152. ^ en JNF: 240 million trees planted since 1901”. Ynetnews. http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-3836572,00.html. 
  153. ^ en Vegetation of Israel and Neighboring Countries”. Flora of Israel Online. http://flora.org.il/en/books/vegetation-of-israel-and-neighboring-countries/. 
  154. ^ en Richard Laster, Dan Livney (2011). Environmental Law in Israel. Alphen aan den Rijn: Kluwer Law International. p. 121. ISBN 978-90-411-3610-7. https://books.google.ro/books?id=zrWzOWamxzIC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false 
  155. ^ a b en Executive branch”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2077.html. 
  156. ^ en Israel's election process explained”. BBC News. 23 ianuarie 2003. http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/2683259.stm. 
  157. ^ en The Electoral System in Israel”. The Knesset. http://www.knesset.gov.il/description/eng/eng_mimshal_beh.htm. 
  158. ^ en Constitution for Israel”. The Knesset. http://knesset.gov.il/constitution/ConstIntro_eng.htm. 
  159. ^ en Avi Lewis (19 martie 2015). „All 120 incoming Knesset members”. The Times of Israel. http://www.timesofisrael.com/by-the-lists-all-120-incoming-knesset-members/. 
  160. ^ Statul ISRAEL”. Ministerul Afacerilor Externe. http://www.mae.ro/node/1832. 
  161. ^ en The Judiciary: The Court System”. Israel Ministry of Foreign Affairs. http://www.mfa.gov.il/mfa/aboutisrael/state/democracy/pages/the%20judiciary-%20the%20court%20system.aspx. 
  162. ^ en Israel’s high court unique in region”. Boston Herald. 9 septembrie 2007. http://www.bostonherald.com/news_opinion/opinion/editorials/2007/09/israel%E2%80%99s_high_court_unique_region. 
  163. ^ en Bar Levy, Shir Rozenzweig (iulie 2016). „Israel and the International Criminal Court: A Legal Battlefield”. Strategic Assessment 19 (2): 129–142. http://www.inss.org.il/uploadImages/systemFiles/INSS.StrAss19.2.July16.10LevyRozenzweig.pdf. 
  164. ^ en Localities and population, by population group, district, sub-district and natural region”. Central Bureau of Statistics. http://www.cbs.gov.il/reader/shnaton/templ_shnaton_e.html?num_tab=st02_17&CYear=2016. 
  165. ^ en Israel: Districts, Major Cities, Urban Localities & Metropolitan Areas”. City Population. https://www.citypopulation.de/Israel.html. 
  166. ^ en Mitchell Bard. „Israel-Egypt Relations: Background & Overview of Peace Treaty”. Jewish Virtual Library. http://www.jewishvirtuallibrary.org/israel-and-egypt-make-peace. 
  167. ^ en Adar Primor (23 octombrie 2009). „Solana to Haaretz: New Rules of War Needed for Age of Terror”. Haaretz. http://www.haaretz.com/print-edition/news/solana-to-haaretz-new-rules-of-war-needed-for-age-of-terror-1.5575. 
  168. ^ en Hillary Rodham Clinton (25 noiembrie 2009). „Israel's Announcement Regarding Settlements”. U.S. Department of State. Washington, D.C. http://web.archive.org/web/20091127073143/http://www.state.gov/secretary/rm/2009a/11/132434.htm. „(...) an independent and viable state based on the 1967 lines, with agreed swaps...” 
  169. ^ en United Nations Security Council Resolution 497. http://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B-6D27-4E9C-8CD3-CF6E4FF96FF9%7D/Golan%20Heights%20SRES497.pdf. 
  170. ^ en Security Council resolution 478 (1980) on the status of Jerusalem”. Dag Hammarskjöld Library. 20 august 1980. http://repository.un.org/handle/11176/68006. 
  171. ^ en Arabs will ask U.N. to seek razing of Israeli wall”. NBC News. 9 iulie 2004. http://www.nbcnews.com/id/5400559/. 
  172. ^ en Olmert: Willing to trade land for peace”. Ynetnews. 16 decembrie 2006. http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-3340641,00.html. 
  173. ^ en Frederic C. Hof (martie 2009). „Mapping Peace between Syria and Israel”. United States Institute of Peace. https://www.usip.org/sites/default/files/resources/mappingpeace.pdf. 
  174. ^ en Egypt: Israel must accept the land-for-peace formula”. The Jerusalem Post. 15 martie 2007. http://www.jpost.com/Middle-East/Egypt-Israel-must-accept-the-land-for-peace-formula. 
  175. ^ en Israel: Age structure from 2005 to 2015”. Statista. https://www.statista.com/statistics/526596/age-structure-in-israel/. 
  176. ^ en Christopher J. L. Murray et al. (28 noiembrie 2015). „Global, regional, and national disability-adjusted life years (DALYs) for 306 diseases and injuries and healthy life expectancy (HALE) for 188 countries, 1990–2013: quantifying the epidemiological transition”. The Lancet 386 (10009): 2145–2191. doi:10.1016/S0140-6736(15)61340-X. http://www.thelancet.com/pdfs/journals/lancet/PIIS0140-6736(15)61340-X.pdf. 
  177. ^ en World Health Statistics 2014”. World Health Organization. 15 mai 2014. http://www.who.int/mediacentre/news/releases/2014/world-health-statistics-2014/en/. 
  178. ^ en Lazar Berman (16 mai 2014). „Life expectancy for Israeli men world’s 4th highest”. The Times of Israel. http://www.timesofisrael.com/life-expectancy-for-israeli-men-worlds-4th-highest/. 
  179. ^ en Liora Bowers (2014). „Family Structure and Well-Being Across Israel’s Diverse Population”. Taub Center for Social Policy Studies in Israel. http://taubcenter.org.il/wp-content/files_mf/familystructureandwellbeing.pdf. 
  180. ^ he Ahmad Hleihel (iunie 2011). „Fertility among Jewish and Muslim Women in Israel, by Level of Religiosity, 1979-2009”. Central Bureau of Statistics. http://cbs.gov.il/www/publications/pw60.pdf. 
  181. ^ a b c en Daniel K. Eisenbud (21 august 2014). „Israel leaders in birth rate, but poverty major challenge”. The Jerusalem Post. http://www.jpost.com/Israel-News/Israel-leaders-in-birth-rate-but-poverty-major-challenge-371733. 
  182. ^ en Ethnic Groups”. International Fellowship of Christians and Jews. http://fellowship.ifcj.org/site/PageNavigator/sfi_about_culture_ethnicities. 
  183. ^ en Israel's population: Over 8.5 million”. Arutz Sheva. 9 mai 2016. http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/211994. 
  184. ^ a b en Israel - Ethnic groups”. Encyclopedia of the Nations. http://www.nationsencyclopedia.com/Asia-and-Oceania/Israel-ETHNIC-GROUPS.html. 
  185. ^ he Jews, by country of origin and age”. CBS, Statistical Abstract of Israel 2014. http://www.cbs.gov.il/reader/shnaton/templ_shnaton_e.html?num_tab=st02_08x&CYear=2014. 
  186. ^ en Minority Communities in Israel: Background & Overview”. Jewish Virtual Library. februarie 2016. http://www.jewishvirtuallibrary.org/minority-communities-in-israel-2. 
  187. ^ en Israel”. Ethnologue. https://www.ethnologue.com/country/IL. 
  188. ^ en Aidan Dugan (27 aprilie 2014). „Language in Israel”. Berkley Center for Religion, Peace & World Affairs. Georgetown University. https://berkleycenter.georgetown.edu/posts/language-in-israel. 
  189. ^ he Selected Data from the 2011 Social Survey on Mastery of the Hebrew Language and Usage of Languages”. Central Bureau of Statistics. 2013. http://www.cbs.gov.il/reader/newhodaot/hodaa_template.html?hodaa=201319017. 
  190. ^ en Religions”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2122.html. 
  191. ^ en Angelina E. Theodorou (21 martie 2016). „5 facts about Israeli Druze, a unique religious and ethnic group”. Pew Research Center. http://www.pewresearch.org/fact-tank/2016/03/21/5-facts-about-israeli-druze-a-unique-religious-and-ethnic-group/. 
  192. ^ a b c d fr Israël”. PopulationData.net. 22 martie 2017. https://www.populationdata.net/pays/israel/. 
  193. ^ en Population and demographics”. Israel Country Study Guide. Washington, D.C.: International Business Publications. 2013. p. 50. ISBN 1-4387-7465-6. https://books.google.ro/books?id=HrGZBQAAQBAJ&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false 
  194. ^ en Ilana Curiel (27 mai 2009). „Haredi city in Negev – blessing or curse?”. Ynetnews. http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-3722183,00.html. 
  195. ^ en Simona Weinglass (25 august 2015). „New town Harish harbors hopes of being more than another Pleasantville”. The Times of Israel. http://www.timesofisrael.com/as-harish-rises-some-wonder-if-it-can-break-suburban-mold/. 
  196. ^ he List of localities, in alphabetical order”. Central Bureau of Statistics. 31 decembrie 2015. http://www.cbs.gov.il/ishuvim/reshimalefishem.pdf. 
  197. ^ a b Cristina Lica (24 noiembrie 2011). „Muncitorii români, doriți în Israel”. Evz. http://www.evz.ro/muncitorii-romani-doriti-in-israel-955207.html. 
  198. ^ Carmen Gavrilă, Paul Ciocoiu (7 iulie 2011). „Prietenia româno-israeliană la nevoie se cunoaște”. Evz. http://www.evz.ro/prietenia-romano-israeliana-la-nevoie-se-cunoaste-936965.html. 
  199. ^ a b c en The Higher Education System in Israel”. Council for Higher Education, Planning and Budgeting Committee. Ierusalim. mai 2014. http://che.org.il/wp-content/uploads/2012/05/HIGHER-EDUCATION-BOOKLET.pdf. 
  200. ^ en Middle East”. Ranking Web of Universities. ianuarie 2017. http://www.webometrics.info/en/Asia_Pacifico/Middle_East. 
  201. ^ en Academic Ranking of World Universities 2016. http://www.shanghairanking.com/ARWU2016.html. 
  202. ^ en Israel”. Top Universities. https://www.topuniversities.com/universities/country/israel. 
  203. ^ en Israel”. World University Rankings 2016-2017. https://www.timeshighereducation.com/world-university-rankings/2017/world-ranking#!/page/0/length/25/locations/IL/sort_by/rank/sort_order/asc/cols/stats. 
  204. ^ en Jewish Nobel Prize Winners. http://www.jinfo.org/Nobel_Prizes.html. 
  205. ^ en All Nobel Prizes in Literature”. Nobelprize.org. https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/. 
  206. ^ a b en All Nobel Peace Prizes”. Nobelprize.org. https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/. 
  207. ^ a b en All Prizes in Economic Sciences”. Nobelprize.org. https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/economic-sciences/laureates/. 
  208. ^ a b c d en All Nobel Prizes in Chemistry”. Nobelprize.org. https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/chemistry/laureates/. 
  209. ^ en List of Fields Medallists”. International Mathematical Union. http://www.mathunion.org/index.php?id=prizewinners. 
  210. ^ en Sakharov Prize”. European Parliament. http://www.europarl.europa.eu/sakharovprize/en/laureates/1999-2009.html. 
  211. ^ en Dan Senor, Saul Singer (7 septembrie 2011). Start-up Nation: The Story of Israel's Economic Miracle. Twelve. ISBN 978-0446541473 
  212. ^ Alex Goagă (26 septembrie 2016). „Țara care și-a sfidat "destinul" și se bate umăr la umăr cu Silicon Valley”. Wall-Street.ro. http://www.wall-street.ro/articol/Start-Up/203197/tara-care-si-a-sfidat-destinul-si-se-bate-umar-la-umar-cu-silicon-valley.html. 
  213. ^ en Apple’s R&D center in Israel grew to about 800 employees”. TechTime. 15 mai 2016. http://news.techtime.co.il/2016/05/15/apple/. 
  214. ^ en David Shamah (27 februarie 2015). „Tim Cook: Apple’s Herzliya R&D center second-largest in world”. The Times of Israel. http://www.timesofisrael.com/apples-herzliya-rd-center-now-second-largest-in-world/. 
  215. ^ Valentin Vioreanu (26 ianuarie 2010). „Lecții de economie de la Israel”. Capital. http://www.capital.ro/lectii-de-economie-de-la-israel-131002.html. 
  216. ^ en Land use”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2097.html. 
  217. ^ a b en „Agritech”. Haaretz. aprilie 2015. p. 8. 
  218. ^ en Israel Investment and Business Guide. Washington, D.C.: International Business Publications. 2015. p. 179. ISBN 1312937831. https://books.google.ro/books?id=-mDxCQAAQBAJ&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

ISBN 0-471-67952-6, ISBN 978-0-471-67952-3.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Coordonate: 31°N 35°E / 31°N 35°E / 31; 35