Gheorghe I. Brătianu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte persoane purtând același nume de familie vedeți familia Brătianu (dezambiguizare).
0
Sigla academia romana.gif Membru titular al Academiei Române
Gheorghe I. Brătianu

Istoricul Gheorghe I. Brătianu
Născut(ă) 3 februarie 1898
Ruginoasa, județul Iași, România
Deces 23/27 aprilie 1953, (55 de ani)
Închisoarea din Sighet, Sighetu Marmației, Republica Populară Română
Cauza decesului sinucidere prin strangulare
Naționalitate  România
Educație Facultatea de Drept din Iași
Universitatea Sorbona
Ocupație istoric, politician
Partid politic Partidului Național Liberal
Părinți Ion (Ionel) I. C. Brătianu

Gheorghe (George) I. Brătianu (n. 3 februarie 1898, Ruginoasa, județul Iași - d. 23/27 aprilie 1953, Sighetu Marmației) a fost un istoric și om politic român, profesor universitar, membru al Academiei Române, victimă a regimului comunist din România.

Biografia[modificare | modificare sursă]

Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 21 Ianuarie 1898, la Ruginoasa, în județul Iași. Era fiul lui Ion (Ionel) I. C. Brătianu.

Studii[modificare | modificare sursă]

După absolvirea Liceului Național din Iași (1916), se înrolează voluntar în armată pentru a participa la războiul de reîntregire a țării. În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași, pe care a absolvit-o în 1920. Fiind atras de istorie, abandonează cariera juridică și se înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioși, ca Ferdinand Lot și Charles Diehl, și obține doctoratul în 1929.

Cariera profesională[modificare | modificare sursă]

În 1924, devine profesor universitar la catedra de istorie universală a Universității din Iași, iar din 1940, a Universității din București. În 1942, este ales membru titular al Academiei Române. Între 1935 și 1947 îndeplinește funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935 - 1940) și apoi al Institutului de Istorie Universală "Nicolae Iorga" din București (1941 - 1947). În anii '30, a fost șeful unei fracțiuni dizidente a Partidului Național Liberal, pe care o înființase[1].

Începutul represiunilor comuniste[modificare | modificare sursă]

În 1947, în cadrul represiunilor dezlănțuite de autoritățile comuniste, este înlăturat de la catedra universitară și de la conducerea institutului de istorie, în septembrie i se fixează domiciliu forțat și i se interzic contactele externe. La 9 iunie 1948 - odată cu reorganizarea Academiei Române, - care ia acum numele de Academia R.P.R. - i se retrage calitatea de academician ca, dealtfel, altor 97 de personalități științifice și culturale românești.

Arestarea și detenția[modificare | modificare sursă]

În noaptea de 7/8 mai 1950, este arestat de organele securității și întemnițat la închisoarea din Sighet, fără să fi fost judecat și condamnat.

Sfârșitul viețiii[modificare | modificare sursă]

Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953 a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani[2], în condiții încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deținuți, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detențiunii. După alte surse se presupune că a fost bătut de un gardian până când Gheorghe Brătianu a murit. În 1971, familia a fost autorizată să-l dezgroape din cimitirul din Sighet și să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica/Ștefănești, din județul Argeș[3].

Opera lui Gheorghe I. Brătianu[modificare | modificare sursă]

În calitatea sa de istoric, Gheorghe I. Brătianu a susținut cu tenacitate și rigoare științifică teza continuității poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra prezenței românești în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului și conștiința omului politic. I s-a propus, dealtfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-și cu luciditate responsabilitatea: "adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit". Asemeni lui Iuliu Maniu și a celorlalte personalități politice și culturale, care au murit sau au cunoscut teroarea comunistă a închisorilor, deportărilor și a coloniilor de muncă forțată, Gheorghe I. Brătianu se înscrie în constelația luminoasă de savanți și politicieni patrioți, ce legitimează identitatea etnică și culturală a poporului român.

Principalele lucrări[modificare | modificare sursă]

  • Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème siècle (1929)
  • O enigmă și un miracol istoric: poporul român (1940)
  • Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești (1945)
  • Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele române (postum)
  • Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană (postum)

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Vd. Dicționar Enciclopedic, (1993), vol. I, A - C, Editura Enciclopedică, București.
  2. ^ Tânărul (atunci) episcop greco-catolic și viitor cardinal Alexandru Todea, care și el era închis la Sighet pentru că nu acceptase trecerea obligatorie la ortodoxie, „a reușit să-i dea dezlegarea cea din urmă”, Vd. Ieromonah Dr. Silvestru A. Prunduș OSBM & Clemente Plaianu, Cardinalul Dr. Alexandru Todea. La 80 de ani (1912-1992), 1992, p. 30. Această mărturie desființează, în mod irevocabil, ipoteza sinuciderii lui Gheorghe Brătianu, în închisoare.
  3. ^ Fiica lui Brătianu, Ioana, declară în episodul Procesul elitelor politice al Memorialului durerii că sora sa, Maria din Grecia, și-a manifestat puternica îndoilală asupra faptului că osemintele primite ar fi fost într-adevăr cele ale lui Brătianu, bazânduse pe faptul că tatăl ei avea atât dinți stricați, cât și capul spart, semne ce nu apăreau la cadavrul încredințat lor. Cele două au convenit ca, cel puțin într-un mod simbolic de a cinsti memoria tatălui lor, osemintele primite, deși nu ale lui Gheorge I. Brătianu, să fie înhumate în cavoul familiei, trupul omului politic rămânând pe malul Tisei.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

  • Dicționar Enciclopedic, (1993), vol. I, A - C, Editura Enciclopedică, București.
  • Ieromonah Dr. Silvestru A. Prunduș OSBM & Clemente Plaianu, (1992), Cardinalul Dr. Alexandru Todea. La 80 de ani (1912-1992), Editat de Ordinul [Monahal] "Sfîntul Vasile cel Mare", Provincia „Sf. Apostoli Petru și Pavel”, România, Tipografia Cluj.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Gheorghe I. Brătianu - istoricul: Concepție și metodă istorică, Vol. 2, Pompiliu Teodor, Editura Universitatea Al.I.Cuza, Anuarul Institutului de istorie și arheologie A.D. Xenopol, 1988

Legături externe[modificare | modificare sursă]