Cucerirea de către unguri a Bazinului Panonic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria Ungariei

Acest articol este parte a unei serii
Panonia, formarea Ungariei
Panonia
Preistoria maghiarilor
Cucerirea Bazinului Panonic
Anii incursiunilor militare
Evul Mediu
Principatul Ungariei
Regatul Ungariei
Regatul Ungariei la începutul Epocii Moderne
Ocupația otomană
Regatul Ungariei Răsăritene
Principatul Transilvaniei
Războiul de independență condus de Rákóczi II. (1703-1711)
Ungaria Regală
Istoria maghiară în secolul al XIX-lea
Anii de reformă
Revoluția de la 1848
Ausgleich
Imperiul Austro-Ungar
Istoria maghiară în secolul al XX-lea
Revoluția Mîja-de-toamnă
Republica Ungară (1918 - 1919)
Republica Ungară a Sfaturilor
Tratatul de la Trianon
Regatul Ungariei (1920–1944)
Ungaria în Al Doilea Război Mondial
Statul Maghiar (1944-1945)
Republica Populară Ungară
Revoluția din Ungaria, 1956
Ungaria contemporană
Republica Ungară

Portal Ungaria
 v  d  m 

Cucerirea de către unguri a Bazinului Panonic,[1], numită și cucerirea maghiară[2] sau descălecatul maghiar[3] (în limba maghiară: honfoglalás)[4] este un termen generic care se referă la o serie de evenimente istorice care s-a încheiat cu așezarea ungurilor în Europa Centrală la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul celui de-al X-lea. Mai înainte de venirea ungurilor, trei puteri medievale timpurii – Țaratul Bulgar, Francia Răsăriteană și Moravia Mare – s-au luptat pentru controlul asupra regiunii panonice. Fiecare dintre ei în parte a angajat mercenari maghiari, de aceea ungurii care trăiau în zona stepelor nord-pontice cunoșteau regiunea care avea să devină obiectul „descălecatului” lor

Cucerirea de către unguri a regiunii a început în contextul așa-numitei „migrații târzii a popoarelor[1]. Sursele istorice contemporane consemnează că ungurii și-au părăsit regiunea de baștină și au traversat Munții Carpați în urma atacului conjugat al pecenegilor și bulgarilor din 894 sau 895. Ungurii au cucerit mai întâi zona de câmpie de la est de Dunăre, iar regiunea de la vest de fluviu au cucerit-o după anul 900. Maghiarii au profitat de conflictele interne din Moravia și au distrus acest stat prin 902 sau 906.

Ungurii și-au întărit controlul asupra Bazinului Panonic după înfrângerea armatei bavareze în bătălia de la Pressburg de pe 4iulie 907. Între 899 și 955, ungurii au lansat o serie de invazii în Europa Apuseană și între 917 și 971 în Imperiul Bizantin. Până în cele din urmă, maghiarii au adoptat un stil de viață sedentar, au fondat un regat și au adoptat creștinismul în jurul anului 1000.

Surse de informații[modificare | modificare sursă]

Sursele scrise[modificare | modificare sursă]

Autorii bizantini au fost primii care au înregistrat evenimente legate de prezența ungurilor în Europa, care a culminat cu „descălecatul” [5]. Cea mai veche însemnare legată de unguri apare în „Tactica” împăratului Leon al VI-lea (904), care, în relatarea războiului bizantino-bulgar din 894–896, amintește de prezența călăreților maghiari în rândurile armatei bulgare[6]. O cronică din aceeași perioadă[5] a lui Gheorghios Amartolos amintește de asemenea de participarea ungurilor la luptele cu bizantinii[7]. Relatarea cea mai detaliată a campaniilor de cucerire a Bazinului Panoniei de către unguri apare în De Administrando Imperio[8]. Aceasta este o lucrare apărută sub îngrijirea împăratului Constantin al VII-lea în 951 ori 952[9].

Prima pagină a Cronicii pictate de la Viena

Unele lucrări scrise de clerici din statele succesoare ale Imperiului Carolingian prezintă fapte legate de cuceririle maghiarilor[5]. Annales Fuldenses care relatează evenimentele de până la anul 901 este cea mai timpurie astfel de lucrare[10]. O scrisoare atribuită arhiepiscopului Theotmar al Salzburgului către Papa Ioan al IX-lea în 900 se referă de asemenea la cuceririle ungurilor, dar unii cercetători o consideră un fals[11]. Starețul Regino din Prüm, în Cronica sa scrisă pe la 908[12], a rezumat toate informațiile despre unguri într-o relatare despre anul 889[11]. O sursă importantă de informații este Antapodosis al episcopului Liutprand din Cremona scrisă pe la 960[13], scrisă la câteva decenii după „descălecatul” maghiarilor[14]. Istoricul Aventinus a oferit în lucrările sale informații care nu se găsesc la alți autori[15], ceea ce a dus la concluzia că a folosit surse care s-au pierdut între timp[15][16]. Pe de altă parte, informațiile oferite de Aventinus sunt privite cu un anumit grad de reținere de către unii cercetători[17].

O compilație a vieților sfinților în limba slavonă conține o relatare oculară a luptelor din războiul bizantino-bulgar din 894–896.[18][19] Prima[20] lucrare despre viața Sfântului Naum, scrisă pe la 924, conține informații aproape contemporane despre dispariția Moraviei Mari cauzată de invaziile maghiarilor. Originalul acestei cronici a dispărut, dar există o copie din secolul al XV-lea[19]. Alte surse sunt copii din secolul al XIV-lea ale unei cronici din 1113, Cronica vremurilor trecute [21]. Aceasta din urmă își bazează unele dintre informații pe scrieri mai vechi bizantine sau morave[22] sources.[21].

Ungurii și-a păstrat la început amintirile principalelor evenimente din timpul cuceririi Panoniei în „forma cântecelor și baladelor populare” (C. A. Macartney)[23]. Cea mai veche cronică maghiară a fost compilată pe la sfârșitul secolului al XI-lea[24]. Aceasta a ajuns până în zilele noastre în mai mult de o variantă, deoarece versiunea originală a fost rescrisă și extinsă de mai multe ori de-a lungul Evului Mediu [25][26].

Cea mai veche cronică maghiară este Gesta Hungarorum terminată pe la 1200 [27][28][29]. Totuși, această lucrare, considerată de C. A. Macartney drept „cel mai înșelător” exemplu „al tuturor textelor timpurii maghiare”, conține foarte multe informații care nu pot fi confirmate cu ajutorul altor surse contemporane ale evenimentelor[30]. Simon de Keza, un preot de la curtea regală maghiară, a scris în anul 1283 a doua cronică maghiară care s-a păstrat până în zilele noastre[28]. El este primul care a lansat supoziția că ungurii sunt înrudiți cu hunii, cei care cuceriseră ce mai multe secole înainte Bazinul Panonic[31]. Ar rezulta din aceasta că ungurii nu au făcut decât să recucerească un teritoriu pe care îl stăpâniseră înaintașii lor[28]. Cronica pictată de la Viena, un document din secolul al XIV-lea, se numără printre manuscrisele medievale care conțin informații din cronica maghiară originală din secolul al XI-lea[25] with its painted miniatures.[28].

Sursele arheologice[modificare | modificare sursă]

Cele mai multe situri arheologice din Bazinul Panonic datate ca fiind de secol IX au fost descoperite în regiunea Transdanubia a Ungariei contemporane, în regiuni care aparțin azi Slovaciei și în Transilvania[32]. cercetările arheologice ale așezărilor rurale medievale timpurii de la Balatonmagyaród, Nemeskér și alte câteva locuri din Transdanubia demonstrează că principalele lor caracteristice (inclusiv tipul de locuințe și ateliere) nu s-au schimbat odată cu dispariția statului avarilor prin anul 800[33]. Noile așezări au apărut în regiuni cu cimitire în care au fost descoperite obiecte cu analogii evidente cu cele din zone învecinate – Bavaria, Bulgaria, Croația sau Moravia[33]. Un conac protejat cu ziduri defensive din bușteni (asemănătoare cu locuințele nobililor din alte părți ale Imperiului Carolingian) a fost descoperită în județul Zala[33]. În aceeași regiune a fost descoperit un „castel” apărat de ziduri din bușteni[34], care pare să fi servit ca centru administrativ[35]. Fortificația a fost întărită cu ziduri din piatră fără mortar pe la sfârșitul secolului[35]. În jurul așezării au fost descoperite patru biserici înconjurate cu cimitire, dintre care cel puțin unul a fost folosit până în secolul al XI-lea[35].

Ruinele bisericii din Zalavár (secolul al IX-lea)

Au fost descoperite în Slovacia contemporană și în regiunile din vecinătate în așa-numitul „orizont Blatnica-Mikulčice” obiecte metalice care combină elemente ale culturilor avare și carolingiene din secolul al VIII-lea[36]. De asemenea, a crescut numărul cazurilor de înhumare sub influența atât a ritualurilor de înmormântare avare și carolingiene[37]. Au fost descoperite săbii în mormintele „Blatnica-Mikulčice”, ceea ce demonstrează o schimbare a tacticilor militare caracteristice popoarelor nomade cu cele ale cavaleriei de tip occidental[38]. Au fost descoperite ruinele unor fortificații datate în jurul anului 800, cu ziduri de apărare din bușteni și pământ sau piatră fără mortar și pământ la Spišské Tomášovce , Devín și alte locuri. Acestea demonstrează apariția unei puteri centralizate[36]. De-a lungul a câtorva decenii, în jurul fortificațiilor s-au dezvoltat centre urbane și au fost ridicate biserici din piatră[39]. Distrugerea acestor centre urbane și fortărețe este datată în jurul anului 900.[40].

În Transilvania au fost descoperite peste 90 de așezări, mai mult de 40 de cimitire și 18 fortificații care au fost datate în perioada 800 - 1100[41]. Cele mai multe cimitire transilvănene de secol IX aparțin așa-numitului „grup Mediaș” [42]. Aceste necropole sunt caracterizate prin predominanța ritualurilor de incinerare (Brateiu, Dăbâca, Șeica Mică[43]. Mormintele de înhumare din aceleași cimitire pot fi cauzate de diferențele etnice, religioase, sociale sau cronologice. Totuși, acestea sunt puține în comparație cu cele de incinerare[43]: 89% dintre cele 135 de morminte de descoperite la Ocna Sibiului de exemplu sunt ale ritualurilor de incinerare[42]. În norD-vestul Transilvaniei, necropolele „grupului Nușfalau-Someșeni” aparțin de asemenea ritualului incinerării, dar aici cenușa este îngropată sub tumuli[44] în loc să fie depozitate în urne funerare[43]. Există un al treilea tip de necropolă din a doua jumătate a secolului al IX-lea, întâlnit în jurul orașului Alba Iulia, în care se întâlnește ceramică cu analogii cu siturile cursul inferior al Dunării [45]. Deși au fost descoperite mai multe fortărețe la Biharia, Dăbâca, Vladimirescu, Câlnic, Cluj-Mănăștur, Mirșid, Șirioara și alte câteva locuri, datarea lor ca fiind de secol IX este incertă[46]. De exemplu, în cazul cetății Dăbâca, au fost descoperite patru pandantive în formă de clopot cu analogii în situri din Austria, Bulgaria și Polonia date între 975 și 1050[47] .

Primele cimitire maghiare[modificare | modificare sursă]

Mormintele primei generații de unguri care s-au așezat în Bazinul Panonic pot fi identificate cu relativă ușurință, dar mai puțin de 10 cimitire care pot fi atribuite cu siguranță ungurilor, au putut fi excavate în stepele nord-pontice[48]. Cele mai multe cimitire maghiare conțin 25 – 30 de morminte de înhumare, dar au existat numeroase înhumări solitare[49][50]. Adulții bărbați (uneori și femei și copii)[51] au fost îngropați cu harnașamente de cai sau părți ale cadavrelor cailor lor, ori unele obiecte care simbolizau cai[32][52]. În astfel de morminte se găsesc centuri bogat decorate, tolbe din piele cu ornamente metalice, scări de călărie în formă de pară și alte obiecte metalice[53]. Multe dintre aceste obiecte au analogii strânse cu cele ale culturii multietnice „Saltovo-Mayaki”[51] ale stepelor pontice [54]. Cele mai multe cimitire de la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul celui de-al X-lea au fost descoperite în regiunea cursului superior al râului Tisa și în câmpiile aflate de-a lungul râurilor Rába și Váh, (la Tarcal, Tiszabezdéd, Gyömöre și Nesvady - Slovacia)[55], dar au mai fost descoperite cimitire de mică întindere la Cluj-Napoca, Aiud și în alte situri din Transilvania [56].

Cultura de sinteză panonică[modificare | modificare sursă]

La câteva decenii după cucerirea maghiară, în Bazinul Panonic s-a răspândit o nouă cultură de sinteză, „cultura Bijelo Brdo”, caracterizată prin bijuterii cu forme specifice[57][58]. O caracteristică a acestei ultime culturi este lipsa obiectelor care să facă vreo legătură cu caii în mormintele descoperite[59]. Cele mai timpurii situri ale curturii Bijelo Brdo au fost datate cu ajutorul monedelor descoperite ca fiind din timpul domniei împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenet, adică pe la mijlocul secolului al X-lea[60]. Cimitire timpurii ale acestei culturi au fost descoperite la Beremend și Csongrád în Ungaria, la Dévény și Bešeňov în Slovacia și la Vărșand și Moldovenești în România, la Vukovar și Kloštar Podravski în Croația[61]

Cadrul istoric general[modificare | modificare sursă]

Mai înainte de cucerirea Bazinului Panonic[modificare | modificare sursă]

„Continuarea Cronicii lui Gheorghios Amartolos” conține primele referințe la maghiari care să fie demne de încredere[62]. Cronica afirmă că războinicii maghiari au intervenit în conflictul dintre bulgari și bizantini în regiunea cursului inferior al Dunării în 836 ori 837[63]. Primul raid cunoscut al ungurilor în Europa Centrală a fost înregistrat în „Annales Bertiniani”[64]. Aici sunt descriși „dușmanii numiți unguri, necunoscuți până acum”[65] care au jefuit regatul regelui Ludovic Germanul în 862[64]. Szabolcs de Vajay, Victor Spinei și alți istorici consideră că regele Rastislav al Moraviei, care era în coflict cu Ludovic, i-a angajat pe unguri să atace Francia Răsăriteană[64][66]. Arhiepiscopul Theotmar al Salzburgului afirmă într-ol scrisoare de pe la anul 900 că moravii se aliau des cu ungurii împotriva germanilor[66].

Timp de mulți ani [moravii] au comis de fapt chiar crima de care odată ne acuzau pe noi pe nedrept. Ei înșiși au adus un mare număr de unguri și și-au ras capetele lor în conformitate cu obiceiurile lor păgâne și i-au trimis împotriva creștinilor noștri, copleșindu-i, luând pe unii în robie, ucigând pe alții, în timp ce alții, luați prizonieri, au murit de foame și sete.
—Scrisoarea arhiepiscopului Theotmar din Salzburg și a enoriașilor lui către Papa Ioan al IX-lea[67]

.

Împăratul Constantin Porfirogenet a notat că ungurii, mai înainte să plece în acțiunea de cucerire a Câmpiei Panonice, au locuit într-un teritoriu pe care îl numeau Atelkouzou[68][69][70]. El localizează acest teritoriu pe cursurile râurilor Barouch, Koubou, Troullos, Broutos și Seretos[71][72][73]. Deși identificare primelor două cursuri de apă ca fiind Niprul și Bugul de Sud nu este acceptată în mod unanim de istorici, ultimele trei nume se referă aproape fără îndoială la Nistru, Prut și Siret[73]. În această regiune vastă, cele trei morminte descoperite la Suboți pe râul Adiamka (dintre care unul al unui bărbat care a fost îngropat cu picioarele și capul unui cal) sunt atribuite ungurilor și sunt datate mai înainte de invazia Bazinului Panonic[73] However, these tombs may as well be dated to the 900s.[74].

Liderii celor șapte triburi, așa cum apar în Cronica pictată de la Viena

Ungurii au fost organizați în șapte triburi unite într-o confederație[75]. Acest număr este menționat de împăratul Constantin Porfirogenet[76]. Autorul Cronicii pictate de la Viena a păstrat denumirea confederației tribală „Hetumoger” („Șapte Unguri”) pe care nu pentru a numi confederația tribală ci pentru a-i numi colectiv pe cei „șapte conducători”[77], care ar fi purtat împreună acest nume[76].

Confederația Hetumoger s-a întărit odată cu sosirea kavarilor[75] care, după cum spune împăratul Constantin al VII-lea, s-au alăturat ungurilor după eșecul rebeliunii lor împotriva hazarilor[78]. Ungurii și kavarii sunt menționați într-un dintre versiunile Analelor de la Salzburg[79], care amintește că, în 881, ungurii au atacat regiunea din vecinătatea Vienei, în timp ce kavarii au atacat un loc din apropiere, Culmite[80]. Alexandru Madgearu presupune că grupurile de kavari se așezaseră deja în câmpia Tisei în cadrul câmpiei Panonice pe la 881, ceea ce ar face ca trimiterile la cumani din Gesta Hungarorum pe vremea cuceririi maghiare să fie anacronice[81].

Doi învățați musulmani din secolul X-XI, Ahmad ibn Rustah și Abu Saʿīd Gardēzī, care fac referire la cărți mai vechi ale unui geograf din Buhara[82], afirmă că în cazul confederației Hetumoger existau doi lideri[83][84]: un lider spiritual, kende, și unul militar. gyula[83][85]. Aceeași autori notează că gyula comanda o armată de aproximativ 20.000 de călăreți[86], dar veridicitatea acestui număr este pusă la îndoială[87].

Regino din Prüm și alți autori contemporani i-au descris pe unguri ca fiind un popor de războinici nomazi[88]. Împăratul Leon Filozoful a remarcat importanța pe care o aveau acțiunile cavaleriei în tactica militară a ungurilor[89]. Analizele făcute craniilor de cai găsite în mormintele războinicilor unguri nu au descoperit diferențe semnificative între acești cai și cei din rasele vest-europene[90]. Regino din Prüm îi descrie pe unguri ca nefiind cunoscători ai tehnicilor de luptă în formație corp la corp sau de asediu ale fortificațiilor[91], dar admite că ei erau arcași foarte buni[92]. Cercetările arheologice au confirmat că arcul compozit era principala armă a ungurilor[93]. Războinicii maghiari mai foloseau și săbii scurte curbate, astfel de arme fiind descoperite în morminte din timpul „descălecatului” maghiar[94]. Regino din Prüm a notat de asemenea tactica războinicilor maghiari, care se prefăceau că se retrag, numai pentru ca să contraatace inamicul care pornea dezordonat în urmărire[92]. Martorii invaziilor maghiare au subliniat sălbăticia ungurilor, care obișnuiau să îi masacreze pe aproape toți bărbații din așezările pe care le cucereau[32].

Bazinul panonic în ajunul cuceririi maghiare[modificare | modificare sursă]

Vedeți și: Francia Răsăriteană, Primul Țarat Bulgar, și Moravia Mare
Europa Cerntrală și de Sud-Est în jurul anului 850

Întreg teritoriul Bazinului Panonic a fost controlat de prin 560 de avari[95], un popor turcic [96]. După sosirea lor în regiune, ei și-au impus autoritatea împotriva gepizilor, care stăpâniseră până în acel moment teritoriile de la est de râul Tisa [97]. La început, avarii au fost un popor nomad, dar au adoptat treptat un stil de viață sedentar, așa cum o demonstrează cimitirele în care au fost îngropați membri ai trei-patru generații și numărul mare de așezări descoperite, datate de la începutul secolului al VIII-lea[98][99] . Haganatul Avar a fost distrus de Carol cel Mare între 791 și 795[100]. Statul avar a fost atacat și de bulgariii conduși de Krum, după cum afirmă lexiconul bizantin Souda, o scriere târzie din secolul al X-lea[101].

Grupurile de avari care au mai rămas în regiune au fost atacate de slavi în mod frecvent[102]. De aceea, haganul avar a cerut permisiunea lui Carol cel Mare să-și colonizeze oamenii în regiunea dintre Szombathely și Petronell în Panonia[103]. Cererea avarilor a fost aprobată în 805[103]. Documente ale bisericii romano-catolice îi plasează pe la 870 pe avari printre credincioșii diocezei din Salzburg[104]. András Róna-Tas, Gyula Kristó și consideră că toponimele Várkony din nordul și nord-estul Bazinului Panonic sunt o dovadă a prezenței avarilor în zonă până la sosirea ungurilor aici[105][106]. Un document emis în anul 860 de către Ludovic Germanul pentru abația Mattsee face referire la „mlaștinile wangarilor" (marcha uuangariourum) din extremitatea vestică a Bazinului Carpatic[107]. Numele wangar pare să reflecte forma slavă a etnonimului onogurilor, un alt popor de origine turcică, care ar fi fost la rândul lor prezenți în regiune[108]. Un al treilea grup, cel al gepizilor, care fusese unul dintre vasalii avarilor, a supraviețuit până în a doua jumătate a secolului al IX-lea, fiind atestat în același document ca locuitori ai Panoniei Inferioare pe la anul 870.

Teritoriile atacate de Imperiul Franc au fost guvernate mai întâi de ofițeri regali și lideri locali[109]. Un „prinț” slav, Pribina, a primit controlul asupra unui teritoriu întins de-a lungul râului Zala în anul 840[110]. El a inițiat colonizarea teritoriilor de sub controlul să[111] și a fondat fortăreața Mosaburg[110]. Pribina a murit în luptele cu moravii în 61, iar fiul lui, Koceli, a devenit următorul lider[112]. Acestuia din urmă i-a urmat Arnulf de Carintia, fiul natural al lui Carloman, regele Franciei Răsăritene[113]. Sub domnia lui Arnulf, trupele morave au intervenit în războiul din Marca Austriei și a pustiit Panonia de la râul Raab spre vest, după cum se menționează în Annales Fuldenses[114] according to the Annals of Fulda, between 882 and 884.[115].

Europa la anul 900

Moravia Mare a apărut pe harta politică a Europei după în prima jumătate a secolului al IX-lea[116], când Mojmir I a pus bazele statului unind două principate vecine Nitra și Moravia[110]. Succesorul lui, Rastislav, a pus bazele puterii militare ale Moraviei și s-a remarcat prin sprijinul activ acordat fraților misionari Chiril și Metodiu, cu toate având drept scop cucerirea independenței față de Francia Răsăriteană[110][117]. Puterea Moraviei a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Svatopluk I[118] (870–894), care a extins granițele statului său în toate direcțiile[119].

Inima teritoriului Moraviei este regiunea de la nord de cursul Moravei, pe teritoriul Cehiei și Slovaciei contemporane[120]. Constantin al VII-lea plasează însă „Moravia Mare nebotezată”[121] cam prin regiunea dintre Belgrad și Sirmium (Sremska Mitrovica, Serbia)[106]. Afirmația împăratului Constantin a dus mai târziu la dispute cu privire la adevărata locație a Moraviei[122]. Astefel, Péter Püspöki Nagy și Toru Senga lansează teoria existenței a două Moravii, una la nord și alta la sud[123], în vreme ce Imre Boba, Charles R. Bowlus și Martin Eggers consideră că teritoriul Moraviei Mari corespunde regiunii cursului râului Velika Morava (Morava Mare) din Serbia, afluent drept al Dunării[124]. Cercetările arheologice nu au dat la iveală dovezi ale existenței unei Moravii sudice, în vreme ce ruinele descoperite la Mikulčice, Cehia, și alte situri de la nord de cursul mijlociu al Dunării dovedesc existența unui puternic stat medieval timpuriu în această regiune[125].

În afară de Francia Răsăriteană și Moravia Mare, a treia putere implicată în controlul asupra Bazinului Panonic a fost începând cu primele decenii ale secolului al IX-lea Primul Țarat Bulgar[126]. Annales regni Francorum amintesc că obotriții care locuiau în „Dacia pe Dunăre[127], (cel mai probabil de-a lungul cursului inferior al râului Tisa), au cerut în 824 ajutorul francilor împotriva bulgarilor[128]. Armatele bulgarilor au invadat Panonia, au „expulzat căpeteniile slave și au numit în schimb guvernatori bulgari” [129] în 827[130][131]. O inscripție descoperită la Provadia amintește de comandantul militar bulgar Onegavonais care s-ar fio înecat în apele Tisei cam în aceeași perioadă[132]. Întărirea puterii Moraviei a provocat o apropiere între Bulgaria și Francia Răsăriteană în a doua jumătate a secolului al IX-lea[133]. De exemplu, regele Arnulf al Franciei Răsăritene și-a trimis ambasadorii în Bulgaria în 892 pentru ca să „reînnoiască vechea pace și să îi roage să nu le mai vândă sare moravilor”[134]. Această ultimă mențiune sugerează că bulgarii controlau în acele vremuri drumurile care legau Moravia de minele de sare din Carpații Răsăriteni[135][136].

Autorul anonim al Gesta Hungarorum enumeră alți lideri și formațiuni politice din regiunea Moraviei Mari decât Svatopluk I și urmașii săi, nemenționați de alți cronicari de la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul celui de-al X-lea[137]. Astfel, Gesta Hungarorum amintește de Menumorut, „ducele din Biharia”, de Zobor "ducele din Nitra, prin mila ducelui cehilor[138] și de Gelou „un valah[139], care domnea în Transilvania[137]. Este aproape sigur că au existat cronici mai vechi, care menționau formațiunile statale și liderii acestora care au existat în regiunea în care au „descălecat” ungurii sau pe care aveau să o cucerească mai târziu[140]. Anonymus a scris pentru prima oară despre „slavi, bulgari, vlahi și păstorii romani”[141] care locuiau în regiune[142], dar de asemenea se referă la „un popor numit kozar[143] și la secui[140]. În mod asemănător, Simon de Keza îi numește pe „slavi, greci, germani, moravi și vlahi” [144][145] ca locuitori ai regiunii, dar îi adaugă acestei liste și pe secui[146].

Cucerirea maghiară[modificare | modificare sursă]

Preludiul (892–c. 895)[modificare | modificare sursă]

Cucerirea maghiară

Au fost emise trei teorii principale care să explice „descălecatul” maghiar[147]. Prima susține că maghiarii au plănuit o operațiune militară de cucerire, bazându-se pe informațiile pe care le-ar fi obținut în raidurile anterioare, având ca scop precis cucerirea unui teritoriu care să devină o nouă patrie[147]. Acest punct de vedere (susținut printre alții de Kornél Bakay și Viktor Padányi) acceptă versiunea lui Anonymous și a cronicilor maghiare care i-au urmat[148]. Un punct de vedere diferit este cel care susține că atacurile conjugate ale pecenegilor și bulgarilor i-au forțat pe unguri să traverseze Carpații[149]. Gyula Kristó, Sándor L. Tóth și alții își bazează teoria pe mențiunile din Annales Fuldenses, relatările lui Regino din Prüm și ale împăratului Constantin al VII-lea, care pun migrația târzie a ungurilor din stepele pontice pe seama conflictului cu alianța bulgaro-pecenegă[150][151]. O a treia teorie consideră că ungurii au luat în considerație pentru o lungă perioadă de timp mutarea spre vest, în regiunile apărate de bariera naturală a Carpaților, iar decizia lor a fost accelerată de atacul bulgaro-peceneg[152]. András Róna-Tas afirmă că aceasta este o teorie viabilă datorită faptului că, în ciuda unuei serii de evenimente potrivnice, ungurii au reușit să reziste atacurilor pecenegilor, ceea ce ar dovedi că erau pregătiți să se mute în Panonia[153].

Este știut că, după o pauză de 11 ani, ungurii au revenit în Bazinul Panonic în 892[78]. Ai au venit ca aliați ai regelui Arnulf al Franciei Răsăritene în conflictul cu Svatopluk I al Moraviei[78][154]. Cronicarul saxon Widukind de Corvey avea de altfel să îl critice pe Arnulf pentru alianța cu ungurii deoarece aceștia din urmă, profitând și de slăbiciunea fortificațiilor regatului, aveau să atace Francia Răsăriteană[155].

Un cronicar târziu[17], Aventinus, a notat că „regele ungurilor” Kurszán (Cusala), a dat asigurări că oamenii săi aveau să lupte doar împotriva moravilor, dacă aveau să primească teritoriile pe care le-ar fi ocupat în timpul acțiunilor militare[154]. Aventinus afirmă în continuare că ungurii ocupau deja în 893 „atât Dacia de aceasta și de cealaltă parte” a Tisei, la est de Dunăre și Hron[154]. Cronicile maghiare afirmă cu toate că secuii erau deja prezenți în Bazinul Panonic în momentul în care ungurii au cucerit teritoriul[156]. Gyula Kristó consideră că atât Aventinus cât și tradiția istorică maghiară subliniază o ocupație timpurie a regiunii estice a Bazinului Panonic de către trupele auxiliare ale confederației tribale maghiare[156]

Svatopluk I al Moraviei deghizat în haine de călugăr la curtea lui Arnulf al Franciei Răsăritene

Annales Fuldenses descriu evenimentele din 894, când ungurii au traversat Dunărea în Panonia unde „au omorât deopotrivă bărbați și femei bătrâne și au mânat femeile tinere singure ca pe vite pentru ca să-și satisfacă poftele și au redus transformat întreaga” provincia „într-un deșert” [157][158]. Deși cronicarul descrie acest atac al maghiarilor ca și cum ar fi avut loc după moartea lui Svatopluk I'[157] György Györffy, Gyula Kristó,[159] András Róna-Tas,[160] și alții consideră că ungurii au invadat Panonia în alianță cu monarhul Moraviei [161]. Györffy și Kristó consideră chiar că „Legenda calului alb” din cronicile maghiare, conform căreia ungurii ar fi primit de la Svatopluk regiunea care avea să le devină patrie în schimbul unui cal alb complet echipat, cu șeaua și frâiele împodobite cu aur, nu este decât dovada consfințirii acordului dintre unguri și regele Moraviei, în conformitate cu tradițiile păgâne[159][162].

Între timp, Ismail Ibn Ahmed, emirul Horasanului, care a atacat „țara turcilor” [163] în 893, a provocat o migrațiune a triburilor karlucilor, turcilor oguzi și kimekilor spre vest[164][165]. Istoricul Al-Masudi leagă migrația spre vest a pecenegilor și ungurilor de presiunea exercitată de popoarelor atacate de Ismail Ibn Ahmed[166]. Constantin al VII-lea pe de altă parte, descrie atacurile conjucate ale hazarilor și turcilor oguzi care i-ar fi obligat pe pecenegi să se mute la vest de fluviul Volga în perioada 893 - 902[167] (cel mai probabil în 894).[165]

Efigiiile împăraţilor Leon al V-lea și Constantin al VII-lea pe o monedă bizantină
Ţarul Simeon I al Bulgariei

Relațiile dintre Primul Țarat Bulgar și Imperiul Bizantin s-au acutizat în 894, când împăratul Leon al V-lea i-a obligat pe negustorii bulgari să părăsească Contantinopolul și să-și continue activitatea în Salonic[168]. Ca urmare, țarul Simeon I a invadat teritoriile bizantine[169] și a învins trupele reduse numeric care au încercat să facă față atacului[170]. Ca urmare, bizantinii au încercat să se alieze cu ungurii, pentru a-i ataca pe bulgari[169]. Ambasadorul bizantin, Nicetas Sclerus, a reușit să semneze un tratat cu liderii ungurilor, Árpád și Kurszán[171] și corăbiile bizantine au transferat războinicii maghiari în mai multe poziții de-a lungul cursului inferior al Dunării[169]. Ungurii au atacat Bulgaria și l-au forat pe Simeon să se refugieze în Silistra, după care au jefuit Preslavul[170]. O notă din De Administrando Imperio a împăratului Constantin al VII-lea amintește de fiul lui Arpad, Liountikas (Liüntika ori Lvente) [121], care ar fi fost comandantul armatelor maghiare[172].

Odată cu atacul maghiarilor din nord, bizantinii au invadat Bulgaria din sud[170]. Țarul Simeon a decis în această situație să ceară încetarea luptelor[170], dar și-a trimis ambasadori și la pecenegi, pe care să îi incite împotriva ungurilor[170]. Pecenegii i-au atacat pe unguri, silind armatele maghiare să se retragă din Bulgaria[173]. După cum consemnează Constantin al VII-lea, bulgari i-au atacat mai apoi pe unguri în regiunea Bugului de sud (Ucraina contemporană), ceea ce ar fi dus la plecarea definitivă a maghiarilor din stepele nord pontice[169][174].

Pecenegii au distrus așezările maghiarilor[169]. Supraviețuitorii acestui atac conjugat au hotărât să părăsească zona stepelor pontice și să traverseze Carpații în căutarea unei noi patrii[169]. Se pare căungurii au păstrat amintirea distugerilor provocate de pecenegi[175]> Numele pe care îl dau maghiarii pecenegilor - besenyő – își are originea în vechiul cuvânt unguresc bese – vultur. Astfel, legendele maghiare despre vulturii care i-ar fi obligat pe strămoșii ungurilor să migreze peste Carpați este posibil să se refere la atacurile pecenegilor[175] .

Ungurii au fost (…) alungați de la casele lor (…) de un popor învecinat numit pecenegi, deoarece aceștia le era superior în număr și putere și deoarece (…) propria lor țară nu era suficientă să găzduiască numărul lor mare. După ce au fost forțați să fugă datorită violenței pecenegilor, ei și-au luat rămas bun de la pământurile natale și au hotărât să caute pământuri unde ar fi putut să trăiască și să-și stabilească așezări.
—Regino din Prüm: Chronica[176]
„[La] invitația lui Leon, împăratul de Cristos iubitor și glorios, ungurii au traversat și au luptat cu Simeon și l-au înfrânt în mod zdrobitor, (…) și s-au întors în țara lor. (…) Dar mai apoi, Simeon (…) a trimis la pecenegi și a făcut o întelegere cu ei să îi atace și distrugă [pe unguri]. Și când [cei din urmă] s-au retras din expediția militară, pecenegii și Simeon i-au atacat și le-au distrus complet familiile și i-au alungat în sărăcie [pe cei] care apărau țara lor. Când [ungurii] s-au întors și au aflat țara lor atât de atât de pustiită și ruinată cu desăvârșire, s-au mutat în locurile unde locuiesc azi (…).
— Constantin al VII-lea Porfirogenet: De Administrando Imperio[121]

.

Prima fază (aproximativ 895–899)[modificare | modificare sursă]

Sosirea ungurilor în Bazinul Panonic, așa cum apare în Cronica ilustrată

Suresele istorice oferă date diferite pentru momentul invaziei maghiarilor peste Munții Carpați[177]. Cea mai timpurie, 677, este menționată într-o versiune din secolul al XIV-lea a „Croncii Maghiare”. Anonymous menționează cea mai târzie dată, 902[178]. Sursele contemporane sprinină ideea conform căreia invazia a urmat războiului bulgaro-bizantin început în 894[179].

De asemenea, ruta parcursă de unguri peste Carpați nu este cunoscută cu certitudine[180][181]. Anonymous și Simon din Kéza plasează această rută prin pasurile nord-estice ale munților, în vreme ce Cronica pictată descrie sosirea lor în Transilvania[182]. După Anonymous, ungurii au ocupat teritorii între Dunărea și Tisa, iar mai apoi au luptat cu Menumorut, pentru ca apoi să cucerească Transilvania lui Gelu[183]. Mai târziu, ungurii i-a atacat pe slavii șăi bulgarii conduși de Salanus[184], care ocupau teritoriile centrale dintre Dunăre și Tisa. Salanus a beneficiat de ajutorul bulgar și bizantin împtriva atacului maghiarilor[185]. Simon din Kéza scrie însă că ungurii au luptat cu Svatopluk, după ce au ajuns în Bazinul Panonic[181]. Conica pictată de la Viena susțină că ungurii „s-au odihnit în Transilvania și și-au lăsat animalele să se odihnească” după traversarea Carpaților datorită atacului vulturilor[181].

Cronicile maghiare prezintă diferit numele celor care au condus acțiunile de cucerire[186]. Anonymous îi numește pe Álmos, Előd, Künd, Ónd, Tas, Huba și Tétény[187], dar Simon din Kéza și Cronica pictată îi nemesc pe Árpád, Szabolcs, Gyula, Örs, Künd, Lél și Vérbulcsú[186][188]. Sursele contemporane sau apărute la câteva decenii după eveniment atestă prezența în fruntea triburilor maghiare a lui Álmos (Constantin Porfirogenet), Árpád (Ghiorgios Amartolos și Constantin Porfirogenet), Liountikas (Constantin Porfirogenet) și Kurszán (Ghiorgios Amartolos)[189].

Berengario I al Italie

Cronica pictată de la Viena notează că Álmos, tatăl lui Árpád, a fost ucis în Transilvania, nepermițândui-se să intre în Panonia[181]. Interpretarea modernă a episodului este aceea că Álmos era kende, conducătorul spiritual al ungurilor în momentul atacului pecenegilor[190]. Dacă moartea sa a fost un omor ritual, aceasta ar presupune că ungurii au urmat tradiția hazarilor, ai căror conducători, haganii, erau sacrificați în cazul dezastrelor care afectau statul și poporul ca întreg (Ahmad ibn Fadlan și al-Masudi)[181].

Cronicarul contemporan Regino din Prüm constata că ungurii „cutreierau sălbăticiile panonilor și avarilor și își câștigau hrana zilnică prin vânătoare și pescuit”[91] după sosirea în Bazinul Panonic[13]. Înaintarea maghiarilor către Dunăre se pare că la stimulat pe Arnulf, care fusese încoronat rege al Franciei Răsăritene, să îl numească în 896 pe conducătorul regiunii dintre Drava și Sava, Braslav[191], apărător al Panoniei [192]. În 897 ori 898, Moravia Mare a fost sfâșiată de războiul civil dintre moștenitorii lui Svatopluk I, Mojmir și Svatopluk al II-lea, conflict în care a intervenit și Arnulf[193][194][195]> În acești ani, nu există nicio mențiune despre acțiunile ungurilor[196].

Următoarea mențiune a ungurilor este legată de raidul din Italia din 899 - 900[197]. Scrisoarea arhiepiscopuului Theotmar din Salzburg și a enoriașilor săi sugerează că Arnulf i-a incitat să îl atace pe Berengario I[198]. Ungurii i-au învins pe italieni în bătălia de pe râul Brenta[199] și au jefuit regiunile Vercelli și Modena[200]. Dogele Veneției a reușit însă să îi înfrângă pe unguri pe 29 iunie 900[198]. Ungurii s-au reîntors în Panonia după aflarea veștii morții lui Arnulf[201].

A doua fază (900–902)[modificare | modificare sursă]

Moartea lui Arnulf a dus la ruperea alianței cu Francia Răsăriteană[200]. Chiar în timpul reîntoarcerii din Italia, ungurii și-au extins controlul asupra Panoniei[202]. Mai mult chiar, după cum consemnează Liudprand din Cremona, ungurii au „revendicat pentru ei înșiși națiunea moravilor, pe care regele Arnulf o supusese cu ajutorul puterii lor”[203] de la fiul Arnulf, Ludovic, imediat după încoronarea lui din anul 900[204]. O cronică din acea vreme a relatat victoria ungurilor împotriva moravilor, după revenirea din Italia[205]> După aceea, după cum afirmă Aventinus, ungurii și moravii s-au aliat și au invadat Bavaria[206]. Pe de altă parte, Annales Fuldenses susține că doar ungurii au participat la atacul din Bavaria, în timpul căruia au înaintat până la cursul râului Enns[207].

Unul dintre contigentele maghiarilor a traversat Dunărea și a jefuit teritoriile din nordul fluviului, dar margraful Bavariei Luitpold i-a înfrânt în noiembrie 900, urmărindu-i în timpul retragerii de la Passau până la Krems an der Donau[206][208]. Victoria bavarezilor a fost facilitată de puternica fortăreață de pe Enns[209]. În ciuda oricăror înfrângeri, ungurii au cucerit controlul de necontestat asupra Panoniei[206]. Cronica lui Nestor menționează de asemenea acest eveniment [204] când amintește de alungarea de către unguri a volohilor care îi subjugaseră mai înainte pe slavii din Panonia[210]. Acești volohi au fost identificați cu romanii de către Samuel Hazzard Cross[211] sau cu vlahii (românii) de către Victor Spinei[212] respectively.[22].

Regele Ludovic Copilul a ținut o întâlnire la Regensburg in 901 pentru găsirea unor noi măsuri împotriva ungurilor[209]. Ambasadorii din Moravia au fost prezenți la întâlnire și au propus un tratat de pace dintre țara lor și Francia Răsăriteană,care viza apărarea împotriva ungurilor[209]. Ca urmare, o armată maghiară care a atacat Carintia, a fost înfrântă [213] în arpilie iar, în același an, Aventinus amintește de înfrângerea ungurilor de către margraful Luitpold în bătălia de pe râul Fischa[214].

Consolidarea (902–907)[modificare | modificare sursă]

Ruinele fortăreţei Docové, Slovacia

Momentul exact în care Moravia Mare a încetat să existe nu se cunoaște, deoarece nu există nicio dovadă certă a existenței statului sau a dispariției lui după 902[202]. Pe de altă parte, o scurtă notă din Annales Alamannici se referă la „războiul cu ungurii în Moravia” din 902, în timpul căruia statul morav a dispărut, dar textul este ambiguu[215]. Pe de altă parte, așa-numitele „Regulamentele vamale din Raffelstetten” (cel mai vechi document vamal medieval) menționează „piețile moravilor” pe la anul 905[194]. De asemenea „Viața lui Sfântul Naum” relatează despre ocuparea Moraviei de căre unguri, adăugând că moravii „care nu au fost capturați de unguri au fugit la bulgari” [20]. Împăratul Constantin al VII-lea consideră de asemenea că Moravia Mare a pierit datorită lobiturilor date de unguri[20].

După moartea lui (...) [Svatopluk I, fii lui] au trăit în pace un an, după care au izbucnit cearta și rebeliunea și ei au pornit războiul civil unul împotriva celuilalt, iar [ungurii] au venit și i-au distrus cu totul, după care le-au luat țara în care chiar și acum [ungurii] trăiesc. Iar aceeia care oameni care au scăpat au fost împrăștiați și au fugit în căutarea refugiului în popoarele învecinate: la bulgari și [unguri] și croați și la restul popoarelor. Constantin Porfirogenet, De Administrando Imperio[216]

După cum scrie Anonymous, care nu scrie despre Moravia, ungurii un invadat regiunea Nitra (Slovacia) și l-au înfrânt și ucis pe domnitorul local, Zobor[217]. După aceasta, după cum continuă relatarea lui Anonymous,ungurii au ocupat mai întâi Panonia de la „romani”, iar după aceea l-au silit pe „ducele” Banatului, Glad, să ceară pace[218]. Anonymous descrie și tratatul pe care ungurii l-au semnat cu Menumorut[184], prin care „ducele” român accepta să-și mărite fata cu fiul lui Árpád, Zolta[219]. Specialistul britanic în istoria Ungariei medievale C. A. Macartney[220] consideră că relatările lui Anonymous cu privire la Menumorot și Glad sunt inspirate dintr-o cronică târzie, care privea domnia lui Ahtum, presupusul urmaș al lui Glad[221]. Alexandru Madgearu susține pe de altă parte că toponimele Galad, Kladova, Gladeș din Banatul secolelor XIV – XVI atestă amintirea domnitorului local Glad[222]. [The Hungarians] reached the region of Bega and stayed there for two weeks while they conquered all the inhabitants of that land from the Mureș to the Timiș River and they received their sons as hostages. Then, moving the army on, they came to the Timiș River and encamped beside the ford of Foeni and when they sought to cross the Timiș's flow, there came to oppose them Glad, (...) the prince of that country, with a great army of horsemen and foot soldiers, supported by Cumans, Bulgarians and Vlachs. (...) God with His grace went before the Hungarians, He gave them a great victory and their enemies fell before them as bundles of hay before reapers. In that battle two dukes of the Cumans and three kneses of the Bulgarians were slain, and Glad, their duke escaped in flight but all his army, melting like wax before flame, was destroyed at the point of the sword. (...) Prince Glad, having fled, as we said above, for fear of the Hungarians, entered the castle of Kovin. (...) [He] sent to seek peace with [the Hungarians] and of his own will delivered up the castle with diverse gifts.

Și plecați de aici, au ajuns în părțile Beguey și acolo au rămas două săptămâni, până când toți locuitorii acelei patrii, de la Mureș pânăla fluviul Temes, și i-au subjugat și pe fiii ei i-au luat ca ostateci. Apoi, după ce a plecat oastea, au venit către fluviul Temes și și-au așezat taberele lângă Vadul Nisipurilor. Și, pe când voiau să traverseze apa Temes, a venit împotriva lor Glad, din ai cărui urmași descinde Ohtum, ducele acelei patrii, cu o mare oștire de călăreți și pedestrași, cu ajutorul cumanilor și bulgarilor și blacilor. Dar, a doua zi, pe când ambele linii de luptă, între ele fiind fluviul Timiș, de o parte și de alta, n-au avut putere să treacă, Zuardu a impus fratelui său Cadusa să coboare cu jumătate din oastea sa mai jos. Și, în orice mod ar putea străbate, să lupte contra dușmanilor. Pe dată Cadusa, ascultând de ordinele fratelui său, a coborât călărind împreună cu jumătatea armatei, mai jos, într-o fugă foarte iute. Și, după cum grația divină le era premergătoare, a avut trecerea ușoară. Și, în timp ce o parte din oștirea ungurilor era dincolo cu Cadusa și partea de jumătate era dincoace cu Zuard, atunci ungurii au sunat trâmbițele de război și, trecând fluviul înot, au început să lupte aprig. Și, deoarece Dumnezeu mergea cu grația sa înaintea ungurilor, le-a dat lor o mare victorie și dușmanii acestora cădeau înaintea lor, ca snopii după secerători. Și în același război au murit doi duci ai cumanilor și trei cneji ai bulgarilor. Și însuși Glad, ducele acestora, a reușit să scape de la pieire prin fugă, dar întreaga oștire a acestuia, topită ca ceara în fața focului, a pierit în gura sabiei. Atunci Zuard și Cadusa și Boyta, după ce au câștigat victoria, plecați de aici, au venit către hotarele bulgarilor și și-au așezat taberele lângă fluviul Ponoucea. Dar, ducele Glad, scăpat prin fugă, după cum am spus mai sus, a intrat în fortăreața Keuee. Și, în a treia zi, Zuardu și Cadusa și, de asemenea, Boyta, din care neam descinde Brucsa, după ce și-au orânduit armata, au început să lupte contra fortăreței Keuee. Când a văzut aceasta Glad, ducele acestora, după ce au fost trimiși soli, a început să cearăpace de la ei și le-a dăruit, de bunăvoie, fortăreața cu diferite daruri.
Cronica notarului Anonymus, Faptele ungurilor, Capitolul XLIV'[223]

După cucerirea Bazinului Panonic, uciderea lui Kurszán de către bavarezi pe malurile râului Fischa a fost un eveniment important înregistrat de versiunea lungă a Analelor Sfântului Gall, Annales Alamannici și Analele din Einsiedeln[224]. Prima dintre ele plasează evenimentul în anul 902, dar următoarele două îl datează doi ani mai târziu[224][225]. Cele trei cronici relatează că bavarezii l-au invitat pe liderul maghiar să participe la un ospăț prilejuit de negocierea unui tratat de pace și l-au asasinat pe acesta prin trădare[226]. Gyula Kristó și alți istorici consideră că după acest eveniment cele două ramuri ale puterii în cadrul confederație triburi maghiare – cea sacră și cea militară – au fost unite într-un singură[227][228].

Ungurii au invadat Italia în 904 pe așa-numitul „Drum al ungurilor” (Strada Ungarorum), care lega Panonia de Lombardia[229]. Eu au ajuns în Italia ca aliați ai regelui Berengario I[225] împotriva rivalului său, regele Ludovic cel Orb[229]. Ungurii au devastat teritoriile ocupate de regele Ludovic de-a lungul râului Pad, facilitând victoria regelui Berengario[229]. Berengario a permis maghiarilor să jefuiască toate orașele care acceptaseră mai înainte de izbucnirea războiului să se supună autorității lui Ludovic[229] și a fost de acord să plătescă un tribut anual ungurilor de 375 kg de argint[225].

Versiunea lungă a „Analelor Sfântului Gall” relatează că arhiepiscopul Theotmar din Salzburg și eipiscopii Uto din Freising și Zachary din Säben, au pierit într-o „bătălie catastrofică” împotriva ungurilor pe 4 iulie 907, la Brezalauspurc[230]. Alte surse contemporante completează că margraful Luitpold de Bavaria și alți 19 conți bavarezi[225] au căzut la râdul lor în luptă în acea bătălie[230]. Majoritatea istoricilor (inclusiv Pál Engel[199], László Makkai[231] și Victor Spinei) au identificat Brezalauspurc ca fiind Pressburg (Bratislava, Slovacia), dar alți cercetători (de exemplu Imre Boba și Charles R. Bowlus) consideră că este mai degrabă vorba sespre Mosaburg, fortăreața Braslavului[232][233]. În același timp, victoria ungurilor din această bătălie nu doar că a blocat pentru mai multe decenii orice încercarea a Franciei Răsăritene să se extindă spre est [232], dar le-a permis maghiarilor să jefuiască fără teamă vaste teritorii ale regatului[199].

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Așezări care poartă numele triburilor maghiare (după Sándor Török). El ar putea marca locurile pe în care ungurii au trăit alături de alte popoare, sau pe care le-au reclădit după colonizare

Ungurii s-au așezat în regiunile de câmpie ale Bazinului Panonic de-a lungul Dunării, Tisei și afluenților lor[234], unde au putut să-și continue viața semi nomadă[235]. Consecința imediată a fost inserarea unei „pene neslave între slavii de vest și slavii de sud” (John V. A. Fine, Jr.).[173]. Istoricul John Fine consideră de asemenea că plecarea ungurilor din stepele pontice au slăbit puterea foștilor lor aliați, hazarii, ceea ce a dus în final la imperiului acestora din urmă[173] .

Ungurii au păstrat nelocuite în scopuri defensive o serie de „mărci” (gyepű) în zonele de frontieră[236]. Războinicii maghiari au păstrat o serie de avananvposturi la este de Munții Carpați, după cum demonstrează mormintele datate ca fiind de secol X, descoperite la Krilos (Ucraina), Przemyśl, Sudova Vyshnia (Polonia), Grozești, Probota și în cartierul Tei (București) (România)[237]. Teama pe care o resimțeau ungurii față de vecinii lor estici, pecenegii, este demonstrată de rapotrul lui Constantin al VII-lea asupra eșecului misiunii ambasadorilor binzantini pe lângă unguri, pe care au încercat să îi convingă să îi atace pe pecenegi[238]. Liderii maghiari ar fi răspuns că nu pot lupta împotriva pecenegilor deoarece aceștia din urmă sunt numeroși și ar fi „copii divaolului”[238][239] .

În loc să îi atace pe pecenegi și bulgari, ungurii au declanșat o serie de raiduri în Europa Occidentală[231]. Ei au jefuit Turingia și Saxonia în 908, Bavaria și Suabia în 909 și 910, Suabia și Lorena și Francia Occidentală în 912.[232]. Deși hagiografia Sfântului Gheorghe se referă la un atac comun al pecenegilor, moesienilor și ungurilor împotriva Imperiului Bizantin în 917, veridicitatea acestei relatări este pusă la îndoială[240]. Se pare că ungurii au atacat pentru prima oară Imperiul Bizantin în 943[241]. În cele din urmă, înfrângerea ungurilor în bătălia de la Lechfeld din 955 „a pus capat raidurilor în occident” (László Kontler), iar înfrângerea din bătălia de la Arkadiopolis in 970.[242] a dus la încetatarea atacurilor împotriva bizantinilor. Liderii unguri și-au dat seama că stilul lor de viață tradițional, bazat în parte pe raidurile de jaf împotriva popoarelor sedentare vecine, nu mai putea continua[116]. De aceea, înfrângerile de la Lechfeld și Arkadiopolis au accelerat adoptarea definitivă de către maghiari a unui stil de viață sedentar, proces care începuse odată cu așezarea lor în Bazinul Panonic[242]. Acest proces a culminat cu încoronarea ca prim rege a lui Ștefan în 1000 sau 1001[243].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Kontler 1999, p. 42.
  2. ^ Kristó 1996a, p. 191.
  3. ^ Tóth 1999, note 2 on p. 23.
  4. ^ Roman 2003, p. 145.
  5. ^ a b c Engel 2003, p. 650.
  6. ^ Róna-Tas 1999, p. 53.
  7. ^ Róna-Tas 1999, p. 55.
  8. ^ Róna-Tas 1999, pp. 51-52.
  9. ^ Róna-Tas 1999, p. 54.
  10. ^ Engel 2003, p. 652.
  11. ^ a b Róna-Tas 1999, p. 56.
  12. ^ Engel 2003, p. 653.
  13. ^ a b Engel 2003, p. 654.
  14. ^ Róna-Tas 1999, p. 57.
  15. ^ a b Kristó 1996a, p. 176.
  16. ^ Macartney 1953, p. 16.
  17. ^ a b Madgearu 2005b, p. 91.
  18. ^ Kristó 1996a, p. 185.
  19. ^ a b Róna-Tas 1999, p. 61.
  20. ^ a b c Kristó 1996a, p. 193.
  21. ^ a b Róna-Tas 1999, p. 62.
  22. ^ a b Madgearu 2005b, p. 52.
  23. ^ Macartney 1953, p. 1.
  24. ^ Madgearu 2005b, p. 24.
  25. ^ a b Róna-Tas 1999, p. 58.
  26. ^ Szakács 2006, p. 150.
  27. ^ Madgearu 2005b, p. 20.
  28. ^ a b c d Buranbaeva, Mladineo 2011, p. 113.
  29. ^ Curta 2006, p. 350.
  30. ^ Macartney 1953, p. 59.
  31. ^ Kristó 1996a, p. 71.
  32. ^ a b c Engel 2001, p. 16.
  33. ^ a b c Szőke 2003, p. 314.
  34. ^ Róna-Tas 1999, p. 133.
  35. ^ a b c Szőke 2003, p. 315.
  36. ^ a b Barford 2001, p. 109.
  37. ^ Curta 2005, p. 131.
  38. ^ Curta 2005, p. 130.
  39. ^ Barford 2001, p. 110.
  40. ^ Barford 2001, p. 111.
  41. ^ Nägler 2005, p. 204.
  42. ^ a b Madgearu 2005a, p. 105.
  43. ^ a b c Nägler 2005, p. 207.
  44. ^ Barford 2001, p. 76.
  45. ^ Madgearu 2005a, p. 107.
  46. ^ Curta 2001, pp. 148-149.
  47. ^ Madgearu 2005b, p. 115.
  48. ^ Róna-Tas 1999, pp. 117-118., 134.
  49. ^ Spinei 2003, p. 37.
  50. ^ Engel 2001, p. 17.
  51. ^ a b Róna-Tas 1999, p. 139.
  52. ^ Spinei 2003, p. 39.
  53. ^ Róna-Tas 1999, pp. 133-134.
  54. ^ Spinei 2003, p. 24.
  55. ^ Spinei 2003, pp. 55., 58.
  56. ^ Madgearu 2005a, pp. 108-109.
  57. ^ Curta 2006, p. 193.
  58. ^ Barford 2001, p. 231.
  59. ^ Spinei 2003, p. 57.
  60. ^ Curta 2001, p. 151.
  61. ^ Spinei 2003, pp. 57-59.
  62. ^ Kontler 1999, p. 39.
  63. ^ Curta 2006, p. 123.
  64. ^ a b c Spinei 2003, p. 50.
  65. ^ The Annals of St-Bertin (year 862), p. 102.
  66. ^ a b Bowlus 1994, p. 237.
  67. ^ Bowlus 1994, p. 338.
  68. ^ Kristó 1996a, pp. 148., 156.
  69. ^ Spinei 2003, pp. 42-43.
  70. ^ Constantine Porphyrogenitus: De Administrando Imperio (ch. 38), p. 173.
  71. ^ Constantine Porphyrogenitus: De Administrando Imperio (ch. 38), p. 175.
  72. ^ Kristó 1996a, p. 156.
  73. ^ a b c Spinei 2003, p. 44.
  74. ^ Curta 2006, p. 124.
  75. ^ a b Makkai 1994, p. 10.
  76. ^ a b Kristó 1996a, pp. 116-117.
  77. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (chapter 1), p. 11.
  78. ^ a b c Spinei 2003, p. 51.
  79. ^ Róna-Tas 1999, p. 329.
  80. ^ Bowlus 1994, pp. 237-238.
  81. ^ Madgearu 2005b, pp. 34., 37.
  82. ^ Róna-Tas 1999, pp. 69-72.
  83. ^ a b Spinei 2003, p. 33.
  84. ^ Kristó 1996a, pp. 101-104.
  85. ^ Róna-Tas 1999, pp. 343., 347.
  86. ^ Spinei 2003, p. 42.
  87. ^ Róna-Tas 1999, pp. 343., 353.
  88. ^ Engel 2001, p. 15.
  89. ^ Engel 2001, pp. 15-16.
  90. ^ Spinei 2003, p. 20.
  91. ^ a b The Chronicle of Regino of Prüm (year 889), p. 205.
  92. ^ a b Spinei 2003, p. 19.
  93. ^ Róna-Tas 1999, p. 358.
  94. ^ Róna-Tas 1999, p. 136.
  95. ^ Róna-Tas 1999, p. 262.
  96. ^ Makkai 1994, pp. 6-7.
  97. ^ Engel 2001, p. 2.
  98. ^ Kontler 1999, pp. 31-32.
  99. ^ Curta 2006, p. 92.
  100. ^ Spiesz et al 2006, p. 19.
  101. ^ Curta 2006, p. 149.
  102. ^ Bowlus 1994, pp. 57-58.
  103. ^ a b Bowlus 1994, p. 57.
  104. ^ Róna-Tas 1999, p. 264.
  105. ^ Róna-Tas 1999, p. 213.
  106. ^ a b Kristó 1996a, p. 180.
  107. ^ Kristó 1996b, pp. 97-98.
  108. ^ Róna-Tas 1999, p. 285-286.
  109. ^ Bowlus 1994, pp. 72-73.
  110. ^ a b c d Róna-Tas 1999, p. 243.
  111. ^ Barford 2001, p. 95.
  112. ^ Bowlus 1994, p. 125.
  113. ^ Bowlus 1994, p. 202.
  114. ^ The Annals of Fulda (year 884), p. 110.
  115. ^ Bowlus 1994, pp. 208-213.
  116. ^ a b Spiesz et al 2006, p. 20.
  117. ^ Spiesz et al 2006, pp. 21-22.
  118. ^ Kontler 1999, pp. 31-33.
  119. ^ Spiesz et al 2006, pp. 24-25.
  120. ^ Curta 2006, pp. 126-127.
  121. ^ a b c Constantine Porphyrogenitus: De Administrando Imperio (ch. 40), p. 177.
  122. ^ Kristó 1996a, pp. 180-181.
  123. ^ Kristó 1996a, p. 181.
  124. ^ Curta 2006, p. 127.
  125. ^ Curta 2006, p. 130.
  126. ^ Engel 2001, p. 4.
  127. ^ Royal Frankish Annals (year 824), p. 116.
  128. ^ Curta 2006, pp. 157-159.
  129. ^ Royal Frankish Annals (year 827), p. 122.
  130. ^ Fine 1994, p. 107.
  131. ^ Curta 2006, p. 158.
  132. ^ Curta 2006, p. 159.
  133. ^ Fine 1994, p. 118.
  134. ^ Bowlus 1994, pp. 224-225., 229.
  135. ^ Bowlus 1994, p. 229.
  136. ^ The Annals of Fulda (year 892), p. 124.
  137. ^ a b Engel 2001, p. 11.
  138. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (chapter 35), p. 77.
  139. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (chapter 24), p. 59.
  140. ^ a b Macartney 1953, pp. 64-65., 70.
  141. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (ch. 9.), p. 27.
  142. ^ Madgearu 2005b, p. 45.
  143. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (ch. 11.), p. 33.
  144. ^ Simon of Kéza: The Deeds of the Hungarians (chapter 23.), p. 73-75.
  145. ^ Madgearu 2005b, pp. 46-47.
  146. ^ Macartney 1953, p. 103.
  147. ^ a b Tóth 1998, p. 169.
  148. ^ Tóth 1998, pp. 169., 230-231.
  149. ^ Tóth 1998, p. 170.
  150. ^ Tóth 1998, pp. 170., 226., 234.
  151. ^ Kristó 1996a, pp. 181-182.
  152. ^ Tóth 1998, pp. 169-170.
  153. ^ Róna-Tas 1999, p. 336.
  154. ^ a b c Kristó 1996a, p. 175.
  155. ^ Bowlus 1994, p. 241.
  156. ^ a b Kristó 1996b, p. 107.
  157. ^ a b Bowlus 1994, p. 240.
  158. ^ The Annals of Fulda (year 894), p. 129.
  159. ^ a b Kristó 1996a, p. 177.
  160. ^ Róna-Tas 1999, p. 332.
  161. ^ Tóth 1998, pp. 149-150.
  162. ^ Tóth 1998, p. 150.
  163. ^ The History of al-Tabarī (38:2138), p. 11.
  164. ^ Tóth 1998, p. 178.
  165. ^ a b Kristó 1996a, p. 182.
  166. ^ Tóth 1998, pp. 178-179.
  167. ^ Tóth 1998, pp. 179-180.
  168. ^ Fine 1994, p. 137.
  169. ^ a b c d e f Curta 2006, p. 178.
  170. ^ a b c d e Fine 1994, p. 138.
  171. ^ Kristó 1996a, p. 183.
  172. ^ Kristó 1996a, p. 186.
  173. ^ a b c Fine 1994, p. 139.
  174. ^ Engel 2001, p. 12.
  175. ^ a b Kristó 1996a, p. 188.
  176. ^ Cronica lui Regino din Prüm (889), pp. 204-205.
  177. ^ Tóth 1998, p. 189.
  178. ^ Tóth 1998, pp. 189-190.
  179. ^ Tóth 1998, p. 191.
  180. ^ Spinei 2003, p. 55.
  181. ^ a b c d e Kristó 1996, p. 191.
  182. ^ Spinei 2009, pp. 71-72.
  183. ^ Madgearu 2005b, pp. 22-23.
  184. ^ a b Madgearu 2005b, p. 22.
  185. ^ Spinei 2003, p. 59.
  186. ^ a b Spinei 2003, p. 31.
  187. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (chapter 6), p. 19.
  188. ^ Simon of Kéza: The Deeds of the Hungarians (chapters 27-33.), p. 81-85.
  189. ^ Tóth 1998, p. 116., 121., 125.
  190. ^ Kristó 1996, pp. 191-192.
  191. ^ Bowlus 1994, pp. 214., 241-242
  192. ^ Kristó 1996, p. 195.
  193. ^ Bowlus 1994, p. 243.
  194. ^ a b Bartl 2002, p. 23.
  195. ^ Spiesz et al 2006, p. 25.
  196. ^ Kristó 1996, p. 197.
  197. ^ Kristó 1996, pp. 197-198.
  198. ^ a b Kristó 1996, p. 198.
  199. ^ a b c Engel 2001, p. 13.
  200. ^ a b Spinei 2003, p. 68.
  201. ^ Bowlus 1994, pp. 244., 246.
  202. ^ a b Spinei 2003, p. 69.
  203. ^ Liudprand of Cremona: Retribution (2.2), p. 75.
  204. ^ a b Kristó 1996a, p. 200.
  205. ^ Bowlus 1994, p. 246.
  206. ^ a b c Kristó 1996a, p. 199.
  207. ^ Bowlus 1994, p. 247.
  208. ^ Bowlus 1994, pp. 247-248.
  209. ^ a b c Bowlus 1994, p. 248.
  210. ^ Madgearu 2005b, p. 51.
  211. ^ Russian Primary Chronicle (1953, note 29 on p. 235)
  212. ^ Spinei 2009, p. 73.
  213. ^ Bowlus 1994, pp. 248-250.
  214. ^ Kristó 1996b, p. 142.
  215. ^ Kristó 1996b, p. 141.
  216. ^ Constantine Porphyrogenitus: De Administrando Imperio (ch. 41), p. 181.
  217. ^ Bowlus 1994, p. 257.
  218. ^ Madgearu 2005b, pp. 22., 33., 39.
  219. ^ Spinei 2003, p. 62.
  220. ^ Madgearu 2005b, p. 25.
  221. ^ Macartney 1953, pp. 71., 79.
  222. ^ Madgearu 2005b, pp. 35-36.
  223. ^ Tonciulescu 1996, p. 29.
  224. ^ a b Kristó 1996a, p. 201.
  225. ^ a b c d Spinei, p. 70.
  226. ^ Bowlus 1994, p. 250.
  227. ^ Kristó 1996a, p. 203.
  228. ^ Bowlus 1994, p. 251.
  229. ^ a b c d Bowlus 1994, p. 254.
  230. ^ a b Bowlus 1994, p. 258.
  231. ^ a b Makkai 1994, p. 12.
  232. ^ a b c Spinei 2003, p. 72.
  233. ^ Bowlus 1994, pp. 259-265.
  234. ^ Spiesz et al 2006, p. 27.
  235. ^ Kontler 1999, p. 45.
  236. ^ Kontler 1999, p. 44.
  237. ^ Róna-Tas 1999, p. 118.
  238. ^ a b Kristó 1996b, p. 145.
  239. ^ Constantine Porphyrogenitus: De Administrando Imperio (ch. 8), p. 57.
  240. ^ Spinei 2003, pp. 76-77.
  241. ^ Spinei 2003, p. 77.
  242. ^ a b Kontler 1999, p. 47.
  243. ^ Spinei 2003, p. 84.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Bibliografie principală[modificare | modificare sursă]

  • Cronica notarului Anonymus, Faptele ungurilor (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena),Traducere și comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, Colecția Înțelepciunea Străbunilor, (1996). Editura MIRACOL, București, ISBN 973-9182-34-8
  • Constantine Porphyrogenitus: De Administrando Imperio (Greek text edited by Gyula Moravcsik, English translation b Romillyi J. H. Jenkins) (1967). Dumbarton Oaks Center for Byzantine Studies. ISBN 0-88402-021-5.
  • Liudprand of Cremona: Retribution (2007). In: The Complete Works of Liudprand of Cremona (Translated by Paolo Squatriti); The Catholic University of Press; ISBN 978-0-8132-1506-8.
  • Royal Frankish Annals (1972). In: Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard's Histories (Translated by Bernhard Walter Scholz with Barbara Rogers); The University of Michigan Press; ISBN 0-472-06186-0.
  • Simon of Kéza: The Deeds of the Hungarians (Edited and translated by László Veszprémy and Frank Schaer with a study by Jenő Szűcs) (1999). CEU Press. ISBN 963-9116-31-9.
  • The Annals of Fulda (Ninth-Century Histories, Volume II) (Translated and annotated by Timothy Reuter) (1992). Manchaster University Press. ISBN 0-7190-3458-2.
  • The Annals of St-Bertin (Ninth-Century Histories, Volume I) (Translated and annotated by Janet L. Nelson) (1991). Manchester University Press. ISBN 978-0-7190-3426-8.
  • The Chronicle of Regino of Prüm (2009). In: History and Politics in Late Carolingian and Ottonian Europe: The Chronicle of Regino of Prüm and Adalbert of Magdeburg (Translated and annotated by Simon MacLean); Manchester University Press; ISBN 978-0-7190-7135-5.
  • The History of al-Tabarī, Volume XXXVIII: The Return of the Caliphate to Baghdad (Translated by Franz Rosenthal) (1985). State University of New York Press. ISBN 0-87395-876-4.
  • The Russian Primary Chronicle: Laurentian Text (Translated and edited by Samuel Hazzard Cross and Olgerd P. Sherbowitz-Wetzor) (1953). Medieval Academy of America. ISBN 978-0-915651-32-0.
  • The Taktika of Leo VI (Text, translation, and commentary by George T. Dennis) (2010). Dumbarton Oaks. ISBN 978-0-88402-359-3.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Barford, P. M. (2001). The Early Slavs: Culture and Society in Early Medieval Eastern Europe. Cornell University Press. ISBN 0-8014-3977-9.
  • Bartl, Július (2002). Slovak History: Chronology & Lexicon. Bolchazy-Carducci Publishers. ISBN 0-86516-444-4.
  • Bowlus, Charles R. (1994). Franks, Moravians and Magyars: The Struggle for the Middle Danube, 788–907. University of Pennsylvania Press. ISBN 0-8122-3276-3.
  • Buranbaeva, Oksana; Mladineo, Vanja (2011). Culture and Customs of Hungary. ABC-CLIO. ISBN 978-0-313-38369-4.
  • Curta, Florin (2001). Transylvania around A.D. 1000. In: Europe around the Year 1000 (Edited by Przemysław Urbańczyk); Wydawn; ISBN 83-7181-211-6.
  • Curta, Florin (2006). Southeastern Europe in the Middle Ages, 500–1250. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-89452-4.
  • Engel, Pál (2001). The Realm of St Stephen: A History of Medieval Hungary, 895–1526. I.B. Tauris Publishers. ISBN 1-86064-061-3.
  • hu Engel, Pál (2003). A honfoglalás és a Fehérló-monda "igaz története" [=The "True Story" of the Hungarian Conquest and the Legend of the White Horse] In: Engel, Pál; Honor, vár, ispánság: Válogatott tanulmányok (válogatta, szerkesztette, a jegyzeteket gondodozta Csukovits Enikő) [=Honor, Castle, County: Selected Studies (Selected, edited and annotated by Enikő Csukovits)]; Osiris Kiadó; ISBN 963-389-392-5.
  • Fine, John V. A. (1994). The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest. The University of Michigan Press. ISBN 0-472-08260-4.
  • Hajdú, Mihály (2004). The Hungarian language. In: Nanovfszky, György (Editor-in-Chief); Rubovszky, Éva (Managing Editor); Klima, László (Editor); Oszkó, Beatrix (Copy Editor); The Finno-Ugric World; Teleki László Foundation & Hungarian National Organisation of the World Congress of Finno-Ugric Peoples; ISBN 963-7081-01-1.
  • hu Kiss, Lajos (1983). Földrajzi nevek etimológiai szótára [=Etymological Diccionary of Geographical Names]. Akadémiai Kiadó. ISBN 963-05-3346-4.
  • Kontler, László (1999). Millenium in Central Europe: A History of Hungary. Atlantisz Publishing House. ISBN 963-9165-37-9.
  • Kristó, Gyula (1996a). Hungarian History in the Ninth Century. Szegedi Középkorász Műhely. ISBN 963-482-113-8.
  • hu Kristó, Gyula (1996b). Magyar honfoglalás, honfoglaló magyarok [=Hungarian Land-taking, Land-taking Hungarians]. Szegedi Középkorász Műhely. ISBN 963-09-3836-7.
  • Macartney, C. A. (1953). The Medieval Hungarian Historians: A Critical & Analytical Guide. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-08051-4.
  • Madgearu, Alexandru (2005a). Salt Trade and Warfare: The Rise of Romanian-Slavic Military Organization in Early Medieval Transylvania. In: Curta, Florin; East Central & Eastern Europe in the Early Middle Ages; The University of Michigan Press; ISBN 978-0-472-11498-6.
  • Madgearu, Alexandru (2005b). The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum: Truth and Fiction. Romanian Cultural Institute, Center for Transylvanian Studies. ISBN 973-7784-01-4.
  • Makkai, László (1994). Hungary before the Hungarian conquest and The Hungarians' prehistory, their conquest of Hungary and their raids to the West to 955. In: Sugár, Peter F. (General Editor); Hanák, Péter (Associate Editor); Frank, Tibor (Editorial Assistant); A History of Hungary; Indiana University Press; ISBN 0-253-20867-X.
  • Nägler, Thomas (2005). Transylvania between 900 and 1300. In: The History of Transylvania, Vol. I. (Until 1541) (Coordinated by Ioan-Aurel Pop and Thomas Nägler); Romanian Cultural Institute (Center for Transylvanian Studies); ISBN 973-7784-00-6.
  • Roman, Eric (2003). Austria–Hungary & the Successor States: A Reference Guide from the Renaissance to the Present. Facts on File. ISBN 0-8160-4537-2.
  • Róna-Tas, András (1999). Hungarians and Europe in the Early Middle Ages: An Introduction to Early Hungarian History (Translated by Nicholas Bodoczky). CEU Press. ISBN 978-963-9116-48-1.
  • Spiesz, Anton; Caplovic, Dusan; Bolchazy, Ladislaus J. (2006). Illustrated Slovak History: A Struggle for Sovereignty in Central Europe. Bolchazy-Carducci Publishers. ISBN 978-0-86516-426-0.
  • Spinei, Victor (2003). The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century (Translated by Dana Bădulescu). ISBN 973-85894-5-2.
  • Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill NV. ISBN 978-90-04-17536-5.
  • Szakács, Béla Zsolt (2006). Between Chronicle and Legend: Image Cycles of St Ladislaus in Fourteenth-Century Hungarian Manuscripts. In: The Medieval Chronicle, IV (Edited by Erik Kooper); Rodopi; ISBN 978-90-420-2088-7.
  • hu Szőke, Béla Miklós (2003). A Karoling-kor (811–896) [=Carolingian Age (811–896)]. In: Visy, Zsolt (főszerkeztő); Nagy, Mihály (felelős szerkesztő); B. Kiss, Zsuzsa (technikai szerkesztő): Magyar régészet az ezredfordulón [=Hungarian Archaeology at the Turn of the Millennium]; Nemzeti Kulturális Örökség Minisztériuma; ISBN 963-86291-07-7.
  • hu Tóth, Sándor László (1998). Levédiától a Kárpát-medencéig [=From Levedia to the Carpathian Basin]. Szegedi Középkorász Műhely. ISBN 963-482-175-8.
  • Tóth, Sándor László (1999). The Territories of the Hungarian Tribal Federation around 950 (Some Observations on Constantine VII's "Tourkia"). In: Byzanz und Ostmitteleuropa, 950–1453: Beiträge zu einer table-ronde des XIX International Congress of Byzantine Studies,Copenhagen 1996 (Herausgegeben von Günter Prinzing und Maciej Salamon) [=Byzantium and East Central Europe, 950–1453: Contributions to the Round-table Discussions of the 19th International Congress of Byzantine Studies,Copenhagen 1996 (Edited by Günter Prinzing und Maciej Salamon)]; Otto Harrassowitz; ISBN 3-447-04146-3.
  • Fodor, István (1982). In Search of a New Homeland: The Prehistory of the Hungarian People and the Conquest. Corvina Kiadó. ISBN 963-1311-260.

Resurse internet[modificare | modificare sursă]