Biserica Romano-Catolică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Reprezentarea apuseană a botezului lui Isus Hristos.
Acest articol este parte a seriei despre
Creștinism
Christos Acheiropoietos.jpg
Isus din Nazaret

Biblia

Biserici creștine


Mărturisiri de credință (crezuri)

Simboluri


Ritualuri creștine


Arta creștină


Sfinții

Biserica Romano-Catolică este Biserica Catolică de rit latin.

Conducătorul Bisericii Romano-Catolice este episcopul Romei, papa, care este urmașul Sfântului Petru, căruia Mântuitorul i-a spus: "Pasce agnos meos", "pasce oves meas" ("Paște mielușeii mei"; "paște oile mele." Ioan 21:15, 21:17) și "Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo Ecclesiam Meam" (Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea." Matei 16:18).

Biserica Romano-Catolică este nu numai denominația creștină, ci și confesiunea cu cei mai mulți aderenți din lume. Este cea mai timpurie Biserică Creștină și se consideră urmașa de drept a Bisericii Apostolice, formată din apostolii lui Isus Cristos.

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Termenul „biserică” provine din latinul „basilica” și, ca nume propriu, desemnează societatea religioasă fondată pe baza învățăturilor lui Isus Cristos.

Termenul „catolic” provine din grecescul „καθολικός”, care înseamnă „universal”.

Ignațiu de Antiohia, discipol al Apostolului Ioan, dă în anul 110 cea mai veche mărturisire în care apare acest nume. În primele trei secole ale Bisericii, creștinii spuneau: „creștin este numele meu, catolic este prenumele meu”. Ulterior, s-a folosit termenul „catolic”, pentru a face diferența față de unele grupuri creștine ale căror doctrine diferă de dogmatica creștină (cum ar fi gnosticii).

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Isus Hristos dându-i Sfântului Petru cheile raiului, conform tradiției catolice acesta fiind momentul când Petru devine primul papă al Romei

Biserica se consideră și se proclamă ca fiind însărcinată de Isus Cristos pentru a ajuta credinciosul creștin să parcurgă drumul spiritual către Dumnezeu, cu ajutorul tainelor (sacramentelor): botezul, mirungerea, euharistia, spovada, maslul, preoția și cununia, prin intermediul cărora credinciosul se întâlnește cu Isus Cristos.

Biserica Catolică consideră că are misiunea de a elabora și propaga învățătura creștină, precum și aceea de a veghea asupra unității credincioșilor. Biserica Catolică este formată într-o o structură piramidală, destinată să mențină unitatea tuturor creștinilor și respectarea învățăturilor creștine.

Doctrina esențială[modificare | modificare sursă]

Asunción de la Virgen, Tițian, Santa Maria gloriosa dei Frari (Veneția)

Papa se bucură în Biserica catolică de un statut ierarhic suprem, posedând primatul și plenitudinea, de care poate dispune în mod universal, imediat și suprem asupra tuturor preoților și credincioșilor catolici. Autoritatea obligatorie a papei de la Roma este recunoscută numai de catolici.

Frângerea Pâinii

Atitudinea celorlalte ramuri ale creștinismului față de instituția papalității diferă în mod substanțial de la o ramură la alta. În decursul primului mileniu al erei creștine, unele biserici ortodoxe orientale au recunoscut papalitatea sub diverse forme și în diverse contexte politice. Anglicanismul și protestantismul resping supremația papalității.

Conducerea și ierarhia bisericii[modificare | modificare sursă]

În plan ierarhic clerul este clar definit de popor și se divizează conform nivelelor de sanctitate:

  • episcop;
  • preot;
  • diacon.

Ierarhia clerului presupune și un număr mare de gradații și posturi bisericești, ca exemplu:

  • cardinal;
  • arhiepiscop;
  • mitropolit;
  • prelat;
  • abate;

Istoria[modificare | modificare sursă]

Conform doctrinei catolice, Isus din Nazaret a fondat o comunitate creștină organizată ierarhic și cu autoritate, condusă de apostoli (primul a fost Petru). După aceea, apostolii și primii adepți ai lui Isus au format o biserică organizată.

O scrisoare scrisă în jurul anului 100 de Ignațiu de Antiohia este cel mai vechi text conservat azi în care se folosește termenul ἡ καθολική ἐκκλησία (Biserica catolică).

Episcopul Romei a avut primat universal încă de la început, acesta venind însuși de la Petru, care a primit misiunea Divină de a întări pe frații săi în credință, ulterior primatul Episcopului Romei s-a văzut în primul secol din scrisoarea lui Clement I, care a trimis o epistolă Corintenilor spre a stinge un conflict local (deși Sf. Apostol Ioan era în viață și era mult mai aproape de Corint decât Clement, totuși corintenii au apelat la Papa Romei pentru a le rezolva neînțelegerile). După unii, Primatul Roman se datorează unor motive politice: Roma a fost capitala Imperiului Roman până la data de 11 mai 330, însă ideea de primat politic apare mai târziu la Biserica din Constantinopol, care dorea primatul.

Catedrala romano-catolică din Burgos, Spania.

Intre secolele III-V are loc procesul de afirmare a principilor fundamentale ale autorității papale și nașterea instituției pontificale, favorizând ideea succesiunii apostolice, conform căreia Apostolul Petru, martirizat la Roma, a primit “cheile împărăției” și privilegiul de a crea o ecclesia de la Isus. Doctrina Sfântului Petru era recunoscută în mediile romane, însă papalitatea nu era justificată în termeni juridici. În secolul III, episcopi ca Stefanus si Calixtus au emis pretenția primatului episcopal de la Roma.

În 325 se desfășoară Conciliul de la Niceea prin care erau recunoscute cele patru episcopate și patriarhate de la Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. În 375 papa Damascus I a ridicat episcopia de la Roma la rangul de Scaun Apostolic. În anul 382 papa Damascus I a convocat conciliul de la Roma, prin care se susținea că Biserica Romană nu era creată prin decret sinodal ca Biserica de la Constantinopol, ci creată de cei doi apostolic, Petru și Pavel, papa găsindu-și justificarea istorică a primatului său și că biserica de la Constantinopol își datoria poziția ca al doilea centru creștin. Siricius, episcopul Romei, a emis Decretalia Constituta, fundamentând primatul episcopilor de la Roma. Rufinus de Aquileia a tradus un document descoperit într-un manuscris grecesc din secolul II, prin care se făcea conexiunea dintre Sfântul Petru și episcopii romani ca succesori ai săi. Autorul documentului respective ar fi copiat în acel manuscris o scrisoare trimisă de Papa Clement I Sfântului Iacob, aflat la Ierusalim, prin care îl informa că ultima dorință a lui Petru era convocarea comunității creștine din Roma, căreia i se adresa susținând ca îi încredințeaza lui Clement puterea de a lega și dezlega păcatele, astfel, aspectele juridice au fost întărite.

În secolul V, Imperiul Roman de Apus se afla în plină criză din cauza invaziilor barbare, în timp ce prestigiul și influența papalității creștea, mai ales în timpul pontificatului lui Leon cel Mare, care utiliza dreptul roman și a negociat cu Attila și Geinseric. Autoritatea papei era limitată la bisericile occidentale, conform decretelor pontificale adresate episcopilor si mitropoliților. Deținea o minimă influență asupra Orientului și de aceea s-a convocat cel de-al treilea conciliu de la Efes, prin care se încerca evidențierea rolului papei. S-a stabilit dreptul de succesiune roman, stabilind dobândirea legitimă a drepturilor și statutului juridic, funcția și puterile, însă nu și meritele personale ale lui Petru, fiind denumit nedemnul urmaș al Sf. Petru, el fiind Apostolicus și nu Apostolus. Împăratul Valentinian al III-lea (424-455) a promulgat un edict prin care recunoștea primatul papal ca fiind valabil și în Orient. La baza primatului papal se aflau meritele Sfântului Petru, rangul si demnitatea orașului Roma și o decizie sinodală. Biserica Romană dobândea, astfel, puterea de lege. Dar victoria papalității a fost de scurtă durată, fiind convocat conciliul de la Chalcedon, prin care erau adoptate canoane care nu recunoșteau autoritatea papalității, Biserica de la Constantinopol afirmându-și și ea autoritatea, având un patriarh-funcționar imperial din fiecare dioceză. Episcopii au fost supuși presiunilor, fiind determinați să se opună patriarhiei de la Alexandria și Constantinopol. Leon I i-a trimis o scrisoare împăratului Marcian și Pulcheriei, prin care își exprima nemulțumirile. Petru era considerat primul dintre egali.

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Inițial, Biserica Creștină ocupa tot teritoriul Imperiului Roman (din Spania până în Siria). După Marea Schismă dintre Est și Vest din anul 1054, din cauza rivalităților dintre Patriarhul Romei și cel al Constantinopolului, au apărut două biserici separate, Biserica Romano-Catolică în vest, condusă de Patriarhul Romei (Papa), și Biserica Ortodoxă Răsăriteană în est, condusă de Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic).

În secolul al XVI-lea au apărut în vest Bisericile Protestante care vroiau să reformeze catolicismul și se opunea dogmelor bisericii romano-catolice. Primul reformator protestant a fost călugărul augustinian Martin Luther, care a atras în noua sa biserică o mare parte din populația din Imperiul Romano-German. Acesta a fost urmat de Jean Calvin și Ulrich Zwingli în Elveția. În Marea Britanie reforma a fost impusă de regele Angliei, Henry al VIII-lea, iar în Scoția de predicatorul John Knox.

Contrareforma[modificare | modificare sursă]

Un altar dintr-o biserică romano-catolică.
Preoți romano-catolici la liturghie, Franța.

Ca replică la Reforma Protestantă propagată de Martin Luther și alții, Biserica Catolică a realizat o serie de reforme în interior, reforme ce primesc colectiv numele de Contrareformă. Conciliul care a salvat o mare parte din Biserică a fost Conciliul Tridentin, inițiat la apelul Papei Paul al III-lea și care a impus măsuri severe împotriva răspândirii protestantismului.

Contemporaneitate[modificare | modificare sursă]

Cronologie

  • 1870 -- Destrămarea Statului Pontifical.
  • 1907 -- Lupta contra modernismului.
  • 1973 -- Teologia eliberării.
  • 1978 -- Începe pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. Orientat în mod special către ecumenism și înțelegerea tuturor religiilor. Activ în recuperarea doctrinei tradiționale catolice despre sexualitate.

Distribuția în lume[modificare | modificare sursă]

Hartă ce arată procentajul catolicilor în lume.

Numărul total teoretic al catolicilor, dacă se consideră a fi catolici toți cei botezați în această credință, în lume este mai mare de un miliard, concentrându-se, în special, în Europa și America.[1].

În Europa, cei botezați catolici sunt majoritari în următoarele țări: Andorra, Austria, Belgia, Croația, Franța, Ungaria, Irlanda, Italia, Lituania, Malta, Monaco, Polonia, Portugalia, San Marino, Slovacia, Slovenia și Spania. În Germania, Republica Cehă, Țările de Jos, Elveția și Irlanda de Nord, sunt, la număr, similari cu protestanții.

Potrivit datelor recensământului oficial din 2002, numărul romano-catolicilor din România era de 1.028.401 de persoane. Potrivit recensământului intern al Bisericii Catolice, numărul romano-catolicilor ar fi mai mare cu aproximativ 100.000 de persoane.

În țările anglofone și, în general, în statele din Commonwealth, catolicismul nu a fost foarte popular din cauza puternicei tradiții anglicane și protestante a Imperiului Britanic. Cu toate acestea, în unele din aceste state există puternice comunități catolice, de origine irlandeză sau latino-americană.

Cea mai mare parte a populației din America Latină se consideră catolică mai mult sau mai puțin, cu excepția Cubei, unde catolicismul este religia a mai puțin de jumătate din populație.

În Asia, statele catolice sunt înconjurate de state musulmane: Filipine (influențat de faptul că este o fostă colonie spaniolă) și Timorul Oriental (fostă colonie portugheză); în alte țări, cum ar fi Liban, reprezintă doar jumătate din populație; de asemenea, mici comunități catolice sunt în Israel, Siria, Coreea, India și Vietnam.

În Africa, populația catolică numără circa 100 milioane, fiind majoritară în Ruanda și Burundi.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]