Luteranism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol este parte a seriei despre
Creștinism
Christos Acheiropoietos.jpg
Isus din Nazaret

Biblia

Biserici creștine


Mărturisiri de credință (crezuri)

Simboluri


Ritualuri creștine


Arta creștină


Sfinții

Trandafirul lui Luther.

Luteranismul reprezintă o teologie creștină de tip protestant, elaborată de preotul german Martin Luther.

Martin Luther și reforma[modificare | modificare sursă]

1517 și cele 95 de teze[modificare | modificare sursă]

În 1517, când Martin Luther și-a fixat cele 95 de teze pe ușa unei biserici din Wittenberg (Germania) „cu scopul de a provoca adevărul“, a început Reforma care a modificat, pentru secole, alianțele politice și religioase. Profesor la Universitatea din Wittenberg, Martin Luther a formulat o interpretare nouă, antiscolastică a textelor biblice, a criticat dogmele și organizarea ierarhică a Bisericii Catolice, intoleranța acesteia și comerțul cu indulgențe. În esență, reforma lui Luther consta în afirmarea „mântuirii prin credință“, nu prin practicarea ritualurilor bisericești, și în proclamarea autorității exclusive a textelor biblice. El a pledat împotriva autorității papale în afaceri de stat și, când a refuzat să retracteze, Biserica Catolică l-a excomunicat în anul 1520 - un act din care au izvorât toate bisericile protestante.

Reforma a adus înapoi în creștinism vigoarea bisericii primare pierdută într-un mileniu de negură. Limba latină, moștenită în Biserică datorită influenței Imperiului Roman, încetase a mai fi vorbită sau ințeleasă de către „barbarii” care trăiau acum în Europa. Faptul că atât liturghia cât și textul Scripturilor erau în latină limita accesul la ele numai clerului educat, și acesta era în număr foarte restrâns. Datorită interesului în limbile clasice manifestat în secolele XVI-XVII chiar de către umaniști ca Erasmus, Vulgata, traducerea Bibliei în latină efectuată de Sf. Ieronim (cca. 405 A.D.) și folosită în mod exclusiv în Biserică, începuse să fie dovedită ca având lacune. Ideile protestante de traducere a Scripturii în limbile naționale ale popoarelor, propagate cu ajutorul tiparniței lui Gutenberg, au pus într-o perspectivă proaspătă adevărul și geniul creștin.

Prezentare Martin Luther[modificare | modificare sursă]

A fost o personalitate plină de contradicții interioare, clădită din extreme și exprimată în paradoxuri, o mare de puteri, de impulsuri, de cunoștințe, de nerăbdare. Emotiv și sincer, simplu și vesel, binevoitor și naiv chiar în relațiile lui intime și familiare, dar tumultos, brutal și chiar ordinar în lupta și polemicele duse nu numai cu oamenii papalității, ci și cu foștii lui colaboratori, prieteni ori țărani răsculați, sau anabaptiști răsculați, Luther a fost prezentat uneori ca un apostol sau profet prin gura căruia a grăit Duhul Sfânt cum n-a mai făcut-o de la Sf. Ap. Pavel încoace (Joule. Kostlin), alte ori ca un erou și ca o personalitate puternică, plină de calități geniale (Thomas CarlyleCarlyle, Thiele), ori ca cel mai genial creator de sistem filosofic și religios (Holl), iar alteori crezut drept un rătăcit răufăcător, sau un psihopat, care a făcut din pasiunile lui un crez cu care a infectat omenirea întreagă (Denifle, Grisar ș.a.). La fel este prezentată și opera reformatorului: când expresie a răbufnirii vechii uri naționale a germanilor față de tutela romanică (Michelet, Imbart de Tours, H. Preuss), când adevărata sinteză spirituală și culturală a Renașterii și umanismului (Burckhardt, Ranke ș.a.), sau chiar numai încercarea de unificare sufletească a germanilor, în locul celei politice, care lipsea, prin crearea limbii naționale, în special prin traducerea Bibliei (Funk-Brentano). Dar toate aceste prezentări sunt secvențiale și incomplete, așa cum o dovedește cunoașterea conjuncturii, a contextului în care s-a derulat Reforma, precum și a biografiei și operei marelui reformator.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Martin Luther s-a născut la 10 noiembrie 1483, în localitatea Eisleben dintr-un părinte anticlerical sever, irascibil, ursuz- Hans, și o mamă timidă, modestă, dedată la rugăciune -Gretha . Tatăl fusese țăran în Mohra, apoi miner la Mansfeld și apoi mic industriaș la Eisleben. Lui Martin i-au urmat alți șase frați, iar copilăria i-a fot extrem de marcată de severitatea părinților. El își va aminti, peste ani, că într-o zi, tatăl său l-a bătut cu atâta zel încât mult timp i-a păstrat adversitatea, iar altă dată mama lui l-a bătut până la sânge pentru că furase o nucă. „Viața severă și grea pe care am dus-o cu ei, avea să spună mai târziu Luther, a fost rațiunea pentru care am căutat mai apoi refugiul în mănăstire și m-a făcut călugăr . Tabloul divinității, pe care părinții săi i l-au transmis, reflecta propriul lor caracter: un tată dur și judecător sever, cerând o virtute fără bucurie, și împreună cu soția lui crezând în vrăjitori, în îngeri și demoni de tot felul și de toate specialitățile. Și Martin a păstrat toate aceste superstiții până la sfârșitul vieții sale. „O religie a terorii într-un cămin al disciplinei riguroase a contribuit la formarea tinereții și a credinței sale”.

La școala din Mansfeld a avut parte mai mult de rigoare, severitate decât de catehism. Într-o zi, de exemplu a fost bătut de 15 ori pentru că a declinat greșit un substantiv. La 13 ani a fost promovat la o școală secundară, ținută de o confrerie religioasă la Magdenbourg, iar la 14 ani a fost transferat la școala Sf. Gheorghe de la Eisenach, unde a petrecut trei ani, relativ fericit, în confortabilul cămin Frau Cotta – Ursula Cotta. În 1501, tatăl lui Luther, căruia îi mergeau afacerile, l-a trimis la Universitatea din Erfurt. Aici studiile erau axate pe teologie și filozofie, care era încă scolastică. Dar triumfase și aici nominalismul lui Occam și Luther a făcut aici cunoștință cu doctrina lui, după care papii și sinoadele puteau să greșească. Nu agrea scolastica dar a învățat puțină greacă, puțină ebraică și a citit principalii clasici latini și în special filozofia lui Aristotel. În 1505 a obținut titlul de licențiat în litere . Tatăl său, mulțumit de el, i-a făcut cadou o scumpă ediție a colecției de legi Corpus Juris, și a fost bucuros, când fiul său a început să studieze dreptul. Deodată, după două luni de la începerea studiilor de drept, spre consternarea tatălui său, Luther care avea 22 de ani, s-a decis să se călugărească. Decizia exprima contradicțiile caracterului său. El se hotărâse să intre în mănăstire încă din 2 iulie 1505, când întorcându-se de la studii acasă, a fost surprins de o furtună, cu fulgere care brăzdau cerul. Când un copac de lângă el a fost mistuit de trăsnet, înspăimântat, Luther a crezut că este un avertisment divin și a făcut o promisiune Sf. Ana, anume, dacă va supraviețui furtunii va deveni călugăr. El s-a rugat disperat:”Sf. Ană, scapă-mă și mă voi călugări”. La Erfurt erau 20 de mănăstiri. Luther a găsit una, cunoscută pentru fidelitatea observării regulilor monastice, aceea a ermiților augustinieni. Mai întâi și-a adunat prietenii, a băut, a cântat cu ei, declarându-le că este ultima dată când face acest lucru și a doua zi și-a început noviciatul. Era un frate model, își împlinea ascultările cele mai grele cu o mare umilință; recita rugăciunile cu o tonalitate hipnotizantă, îngheța într-o chilie fără căldură, se autoflagela, în speranța exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul său. „Eram un călugăr pios, și observam atât de strict regulile ordinului meu, căci…dacă vreodată un călugăr mergea către cer prin spiritul monastic, eu aș fi avut dreptul să merg aici. Dacă ceva ar fi durat prea mult timp, aș fi fost torturat până la moarte prin ascultări, rugăciuni, lecturi și alte munci” . La câtva timp, după câteva zile, în care Luther nu s-a arătat, prietenii au intrat în chilia sa și l-au găsit întins, inconștient, pe jos. Au adus o lăută și unul dintre ei a început să cânte. Luther și-a revenit și a mulțumit prietenilor. În septembrie 1506, el a pronunțat votul irevocabil al sărăciei, fecioriei și ascultării. În mai 1507 a fost hirotonit preot, dar era chinuit, încă, de gândul că, în ciuda atâtor posturi și abțineri ascetice, nu avea siguranța mântuirii. Ispitele și îndoielile îl devorau, scepticismul și chiar disperarea îi copleșeau zilele și nopțile cu viziuni cerești și îndeosebi diabolice. Colegii călugări îi dădeau sfaturi amicale. Unul dintre ei l-a asigurat că Jertfa lui Hristos a răscumpărat păcatul omului și i-a deschis, astfel, porțile raiului. Lecturarea misticilor germani, și în special a lui Tauler, i-a dat lui Luther speranța aruncării unui pod peste oribila prăpastie a unui suflet păcătos și a unui Dumnezeu Atotputernic. Apoi, un tratat al lui Jan Hus i-a căzut în mâini și îndoielile doctrinare s-au adăugat tumultului său sufletesc. El se întreba de ce „un om care a putut scrie atât de creștinește și cu atâta putere a fost ars…am închis cartea și m-am întors cu inima rănită”, spunea el. Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremiților augustinieni, observându-i frământările, l-a sfătuit să înlocuiască ascetismul cu lectura alternativă a Sf. Scripturi și a Fer. Augustin. Călugării și-au exprimat solicitudinea și i-au oferit o Biblie latină, carte pe care un om o poseda cu mare greutate, în epocă. Într-una din zile, poate în 1508 sau 1509, Luther a fost marcat de o frază din epistola către Romani, a Sf. Ap.Pavel: „Iar dreptul prin credință va fi viu”(I,17). Încet, aceste cuvinte l-au condus la concluzia că omul poate să fie justificat, adică să se mântuiască numai prin credința totală în Hristos. De aici, sola fide sau mântuirea prin credință și sola scriptura, ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoșii care caută mântuirea, au devenit principalele puncte ale sistemului său teologic. În această viziune harul și faptele bune nu-și mai aveau locul. La Fer. Augustin, Luther a găsit o altă idee, care a reînnoit teama sa, predestinația, după care Dumnezeu, chiar înainte de creație, a destinat pentru totdeauna unele suflete la mântuire și altele la pierzare. Aleșii au fost căutați arbitrar de voia liberă a lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiți prin jertfa lui Hristos. Această grosolană absurditate revine, la Luther și apoi la toți protestanții și neoprotestanții, în speranța fundamentării mântuirii prin credință.

În 1508, la recomandarea lui Staupitz, Luther a fost transferat la o mănăstire augustiniană din Wittenberg, unde a obținut un post de instructor în logică și în fizică, apoi de profesor de teologie, la Universitate. Wittenberg-ul era capitala nordică, rareori reședința, a lui Frederic cel Înțelept. Un contemporan descrie orașul în culori destul de închise, iar la momentul declanșării Reformei nu avea mai mult de 3000 de locuitori. Luther descrie locuitorii ca „bețivi, grosolani și dedați la desmăț, peste măsură”. De altfel, locuitorii orășelului aveau reputația de a fi cei mai mari bețivi din tot ținutul Saxei, socotit a fi provincie a Germaniei unde domnea beția cea mai nestăpânită. „La doi km spre est, spunea Luther, civilizația se sfârșea și începea barbaria”. Aici Luther a locuit până la sfârșitul vieții sale.

Credem că între timp, Luther devenise un călugăr exemplar căci, în octombrie 1510, împreună cu un alt frate de mănăstire au fost trimiși la Roma, cu o oarecare misiune pentru eremiții augustinieni. Prima reacție, la vederea cetății eterne, a fost o teamă pioasă: se prosterna, ridica mâinile și striga: Te salut, o Romă sfântă! După care a observat toate gesturile unui pelerin, înclinându-se cu venerație în fața sf. moaște, urcând scara sfântă în genunchi, vizitând aproximativ douăzeci de biserici și câștigând atât de multe indulgențe pentru el dar și pentru părinții lui, pe care, deși erau morți, el dorea să-i scoată din Purgatoriu. A rămas cu totul insensibil de realizările renascentiste din Roma. Timp de mulți ani, după acest pelerinaj la Roma, Luther nu a făcut nici un comentariu asupra mondenității clerului roman sau imoralității, la ea acasă atunci, în cetatea sfântă. Zece ani mai târziu, totuși, și chiar după aceea, el descria Roma anului 1510, ca o nelegiuire, papii ca mai răi decât împărații păgâni și curtea pontificală ca fiind servită de douăsprezece fete goale.

După întoarcerea la Wittenberg(februarie 1511), Luther a fost rapid avansat între cadrele didactice și a devenit vicar provincial al ordinului său. El ținea cursuri asupra Bibliei și predica cu regularitate în biserica parohială, și căuta să-și facă datoria cu zel și devotament. Un erudit apusean consemnează faptul că ”scrisorile sale oficiale respiră o profundă solicitudine pentru cei slabi, o nobilă simpatie pentru cei căzuți(în păcat s.n.); ele marchează profunde sensuri religioase și un rar simț practic, fără să fie tulburat de sfaturile cu tendințe eterodoxe. Ciuma din 1516, l-a găsit curajos, la postul său, pe care nu a vrut să-l părăsească, în ciuda invitațiilor făcute de prietenii săi” . Totuși, lent, în cursul acestor ani(1512-1517), ideile religioase ale lui Luther s-au îndepărtat de doctrina oficială a Bisericii. A început prin a vorbi de teologia noastră, în contrast cu cea care se preda la Erfurt. În 1515 a adus învinuiri clerului, că dă un rău exemplu creștinilor, care au creat, din această cauză, satiri, maxime și fabule pe seama lui. El cerea preoților să ofere oamenilor modelul divin al Scripturii și nu al pământeanului corupt de păcat. În 1516 a descoperit un manuscris german anonim, a cărui pietate mistică se potrivea atât de bine propriei structuri sufletești, asupra sufletului și a mântuirii, că Luther l-a și publicat sub titlul Theologia Germanica. Pe lângă textul propriu zis, al vechiului manuscris, el adăuga și propriile considerent, în care dezaproba pe predicatorii indulgențelor, ce profitau de simplitatea săracilor. În corespondența privată el începuse să identifice pe antihristul primei epistole a lui Ioan cu papa. În iulie, invitat de ducele George de Saxa să predice la Dresda, el demonstra că simpla acceptare a meritelor lui Hristos, asigura mântuirea credinciosului. Ducele se plângea că a sublinia credința mai mult decât virtutea, sau fapta bună, ar însemna să cultive trufia și îndărătnicia sau nesupunerea în popor. Trei luni mai târziu, temerarul călugăr, provoca lumea la o dezbatere publică asupra celor 95 de teze, pe care le afișase pe ușa bisericii din Wittenberg. Motivul, care l-a avut Luther de a combate indulgențele, a fost felul în care călugărul dominican, Johann Tetzel, făcea publicitate acestora, relativizând pocăința și afirmând că „îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară la cer”. Propaganda deșănțată a lui Tetzel avea și un alt substrat și anume: Arhiepiscopul Albert de Brandenburg(1490-1545), un prinț din casa de Hohenzollern, care deja avea două provincii romane sub control, a pus ochii pe arhiepiscopia vacantă de Mainz, în anul 1514. Deoarece Albert avea numai 23 de ani, și legea canonică interzicea unui om să dețină mai multe funcții, el a fost nevoit să plătească papei Leon al X-lea, pentru dispensele necesare ocupării celor două posturi. Din fericire pentru el, dorința de a avea arhiepiscopia de Mainz și dorința papei de a avea bani pentru construirea catedralei Sf. Petru din Roma au coincis. Albert urma să primească permisiunea de a deveni arhiepiscop de Mainz, dacă plătea papei o sumă mare de bani, aproximativ 14 000 de ducați, pe lângă taxele obișnuite pentru a ajunge la o asemenea slujbă. Deoarece această sumă era de domeniul marilor finanțe, papa i-a sugerat să împrumute banii de la bogata familie de bancheri Fugger, din Augsburg. O bulă papală, care autoriza vânzarea indulgențelor în anumite state germane, era dată ca asigurare că Albert îi va plăti înapoi familiei Fugger împrumutul. Papa a primit jumătate din suma, strânsă de pe urma vânzării indulgențelor și cealaltă jumătate a fost folosită pentru plata datoriei la familia Fugger. Principalul agent al lui Albert era dominicanul Tetzel, care era plătit cu echivalentul a peste 1100 USD pe lună, plus cheltuielile lui, pentru a vinde aceste indulgențe. Cu el și cu alți vânzători de indulgențe mergea un agent al familiei Fugger, pentru a se asigura că jumătate din banii plătiți pentru fiecare indulgență lua drumul băncii, în contul împrumutului ce-i fusese dat lui Albert. În acest context, Tetzel folosea metode de vânzare a indulgențelor, făcând acea publicitate deșănțată, promițând iertarea de pedepse temporare chiar și pentru cele mai grave păcate, dacă penitentul cumpăra o indulgență. Era de fapt o deviere de la învățătura Bisericii, iar indulgența nu mai implica pocăința ci prindea contur magic, chiar „mulți predicatori învățau că indulgența poseda, în sine, o putere oarecum magică”. Și cum Tetzel vindea indulgențe în imediata vecinătate a Wittenberg-ului, la Juterbock, Luther a crezut că a venit momentul să ia atitudine în public. El a profitat de faptul că pe 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinților, după calendarul apusean, la Wittenberg avea loc un pelerinaj masiv al credincioșilor din regiune, pentru a se închina relicvelor pe care le poseda principele elector de Saxa . De aceea, la 31 octombrie 1517, el a afișat cele 95 de teze, în care condamna abuzurile sistemului cu indulgențe și invita toată lumea să dezbată subiectul. După moda timpului, tezele afișate de Luther se impunea să fie discutate, dar nu s-a întâmplat așa, căci nimeni nu s-a prezentat a doua zi, pentru a-l înfrunta pe reformator. În demersul său, reformatorul a fost ajuta de tipar, căci tezele sale au fost multiplicate și răspândite în întreaga Germanie și chiar în afară, provocând, astfel, vii reacții. Tetzel a luat atitudine împotriva lui Luther și a publicat Antiteze, care au fost repede sancționate de studenții din Wittenberg. Se contura o dispută, ce nu se putea opri la doi călugări, sau la teologi, căci arhiepiscopul de Mainz, vizat direct de reformator, s-a adresat papei, trimițându-i și tezele lui Luther. Papa Leon al X-lea, ocupat cu cele lumești, mai mult decât cu cele ale Biserici, a crezut că este vorba de o ceartă între călugări. Dar, începând cu luna decembrie, cardinalul Thomas Vio de Gaete, supranumit și Cajetan, studiind dosarul cu o luciditate remarcabilă, a atenționat pe papă că este vorba de o învățătură contrară celei oficiale, pe de o parte o învățătură nouă, anume justificarea(mântuirea) prin credință, pe de altă parte contestarea noțiunii de merit și a magisteriului infailibil al Bisericii. Roma a poruncit atunci lui Staupitz să-l determine pe Luther să retracteze. Chemat la ordine, în februarie 1518, Luther a refuzat să retracteze ceva și s-a adresat cu un memoriu Romei, cerând în continuare expunerea adevărului despre indulgențe. El își mărturisea supunerea, dar cerea revizuirea învățăturii despre indulgențe. Chemat la proces, la Augsburg, în fața lui Cajetan, unde Dieta studia pericolul turc, Luther și-a reluat și nuanțat tezele și a susținut că și papa trebuie să asculte de sinod, iar sinodul de Sf. Scriptură. Cajetan a constat revolta călugărului. Reîntors la Wittenberg, de unde principele elector a refuzat să-l extrădeze, Luther a lansat, la 21 octombrie, un apel „de la un papă rău informat către un papă care trebuie mai bine informat” , ca acesta să facă apel la un conciliu general, așa cum făcuse înainte și Jan Hus.

Roma a trimis un alt mesager, Carol Militz, mai blând decât Cajetan, care a reușit să obțină(la 5-6 ianuarie 1519) o promisiune de la Luther, anume că va tăcea dacă nu va fi atacat. Lucrurile însă s-au schimbat atunci când catolicul Johann Eck(+1543), vice-cancelar al Universității din Ingolstadt. La 27 iunie-16 iulie 1519, reformatorul a participat la o dispută publică, ce a avut loc la Leipzig, asupra primatului papal, cu care prilej a început să creadă că nici conciliul nu este infailibil, ci numai Sf. Scriptură garantează adevărul divin; cât despre epistola Sf. Iacob, invocată de Eck, pentru necesitatea faptelor bune, Luther s-a exprimat că este de paie. Germania, condusă de împăratul Maximilian, s-a divizat, o parte rămânând cu Roma, iar o alta a împărtășit ideile lui Luther. Personalități precum Ulrich von Hutten, cavalerul Franz von Sickigen, profesorul de ebraică Filip Melanchton, Silvestru de Schaumburg și în general umaniștii, care la început credeau că este o simplă ceartă între călugări, au trecut de partea lui Luther. Nu au lipsit excesele și mulți învățați au început să privească cu ochi critici și alte realități din Biserica Apusului.

Denunțat ca eretic, Luther s-a adresat națiunii germane, în anul 1520, prin trei scrieri-program, din cele 30 câte a scris în acel an. Prima: Către nobilimea creștină de națiune germană despre îndreptarea stării creștine, tipărită în august 1520, susținea că dacă papalitatea și clerul nu voiau ca reforma cerută de sute de ani, precum și satisfacerea doleanțelor poporului german, atât de crunt exploatat de lăcomia lor, atunci s-o facă poporul. Iarăși tiparul a ajutat enorm, căci, în câteva zile, peste 4000 de exemplare, din acest manifest, s-au răspândit demolând cele trei ziduri, în spatele cărora se ascundea papalitatea: puterea spirituală, care depășește pe cea lumească, dreptul papei de a explica Biblia și dreptul de a convoca sinoade. Acestora, Luther le opunea preoția universală sau generală, libertatea pentru toți de a explica Sf. Scriptură și dreptul poporului întreg de a decide în adunări soarta Bisericii sale. „Trebuie să te trezești, Germanie!”, striga Luther, căci Donatio Constantini, temelia statului papal, este un fals nemaiauzit; pelerinajele la Roma și sărutarea picioarelor papei să înceteze. „Ne-am săturat de cerșetoria și de dezmățul Ordinelor călugărești; preoții să se căsătorească și să nu mai trăiască, mai departe, într-o rușinoasă stare de promiscuitate; afară cu păgânul Aristotel din teologie; Sf. Scriptură să fie pusă în centrul ridicării poporului”, erau unele din tezele lui Luther.

Al doilea manifest, a apărut în octombrie, același an, cu titlul: Despre captivitatea babilonică a Bisericii, era redactat în limba latină și se ocupa numai cu probleme teologice. În acesta, Luther nega caracterul sacramental al Bisericii , din cele șapte Taine, numai trei admițând: Botezul, Euharistia și într-o oarecare măsură Pocăința, care puteau fi dovedite ca fiind instituite de Hristos. Celelalte erau socotite ceremonii pioase adăugate de oameni. Dar și primele trei Taine se aflau într-o scandaloasă robie a rătăcirii omenești asemănătoare celei din Babilon sau Avignon, căci li s-a răpit și întunecat caracterul primordial. Cel mai rău a fost mutilată Euharistia, spunea Luther, căci li s-a răpit laicilor potirul; minunea prefacerii darurilor este subminată de subtilitățile scolasticismului, iar omul care crede că aduce un dar, pierde, prin denaturarea lui, binecuvântarea cerului. Singurul lucru care se cerea credinciosului era credința, adică primirea harului, căci Taina nu era decât cuvântul legat de un semn văzut; Cât privește Taina pocăinței, s-a deformat prin rușinosul trafic al indulgențelor. „Înapoi la Evanghelie!”, cerea Luther.

A treia scriere, cea mai teologică și, alături de Catehismul Mic, cea mai simplă din câte a lăsat Luther, este Despre libertatea creștinului, redactată în noiembrie 1520. A fost scrisă în limba germană și era adresată papei Leon al X-lea ca un fel de justificare împotriva excomunicării, la care se aștepta. El ataca teologia Bisericii catolice prin faptul că afirma că toți credincioșii sunt preoți ca rezultat al credinței lor personale în Hristos. Subiectele în dispută erau clarificate prin aceste atacuri ale lui Luther împotriva ierarhiei, a Tainelor și a întregii teologii catolice, dar și prin chemarea lui la reformă națională. El a câștigat nobilimea de partea sa.

În 15 iunie 1520, Leon al X-lea a emis bula Exurge Domine, care cenzura ca eretice 41 de teze din scrierile lui Luther, privind mai ales organizarea bisericească și preoția harismatică, și fixa un termen de 60 de zile, pentru retractare. La împlinirea termenului, Luther a răspuns printr-un pamflet intitulat Împotriva Bulei lui Antihrist, după care a ars, în public, bula papală și Corpus Juris canonici, fiind hotărât să-și asume toată responsabilitatea, adresându-se studenților numai în limba germană. Lumea apuseană avea atunci alte priorități, Roma dormea, teologia catolică era în somnolență, iar ideile lui Luther se răspândeau cu repeziciune. Din toate părțile reformatorul era felicitat și încurajat. În aprilie 1521 a fost convocat la dieta de la Worms, pentru a da socoteală de vederile lui. El a plecat spre Worms cu asigurarea protecției din partea prințului elector de Saxa, Frederic, care era și fondatorul universității din Wittenberg. În fața dietei, Luther a refuzat să-și retracteze învățătura, dacă nu putea fi convins, prin mărturia Scripturii sau prin raționament, că greșise. A mai afirmat că-și va menține poziția numai pe această bază și a cerut ajutor de la Dumnezeu. Acestea-s părerile mele și altfel nu pot; Dumnezeu să-mi ajute!. Deși condamnat, a fost răpit de prietenii săi, pe drumul de întoarcere către Wittenberg, și dus la castelul Wartburg, unde a rămas până în anul 1522. După plecarea sa de la Worms, dieta a dat un edict prin care poruncea tuturor supușilor imperiali să-l prindă pe Luther și să-l predea autorităților. Era de asemenea interzisă citirea scrierilor lui. În timpul cât a stat ascuns, la Wartburg, Luther, cunoscut sub numele de cavalerul Jorg, a tradus Noul Testament, după originalul grecesc al lui Erasmus de Rotterdam. Ceva mai târziu, în 1534 avea să traducă și Vechiul Testament, după originalul ebraic, ca, mai apoi, în 1535 să tipărească întreaga Scriptură în limba germană, punând bazele limbii literare germane. Au urmat alte ediții, încât toți germanii aveau Scriptura lor. Mai amintim că Luther nu a fost statornic în cele stabilite în programul său de reformă, căci, demolând o instituție, a postulat o Biserică nevăzută, a dinamitat ierarhia în Biserică, și, prin extindere, orice ierarhie, generând războiul țărănesc condus de preotul Thomas Munzer, în care au fost uciși 100000 de țărani, a îndepărtat cultul sfinților, al icoanelor , al moaștelor,etc., a dat Biblia în mâna creștinilor și îndemnat să o citească și să creadă. Credința era relativizată și individualizată, ne mai exprimând apartenența la aceeași realitate hristică a Bisericii. Nu mai existau reguli, norme sau obligații, fiecare-și era propria normă. Când a văzut ce se întâmplă, l-a îndemnat pe prietenul său Filip Melanchton să întocmească un Catehism, Loci communes, în care Biserica Invizibilă primea un oarecare contur, credința individualizată trebuia să se supună unor principii etc. Luther a îndemnat călugării la părăsirea jurământului depus, el însuși căsătorindu-se cu o fostă călugăriță, Katerina de Bora și având șase copii.

În fața încercării împăratului Carol Qiuntul (1519-1556) de a limita sau stinge urmările reformei, luteranii s-au întărit la dietele din Spira (1529) și Augsburg(1530) unde și-au redactat celebra Confesio Augustana, mărturisirea lor de credință. În 1531 s-a format blocul smalkaldici al protestanților, ca ligă proprie. Abia la Interimul de la Augsburg s-a stabilit compromisul Cujus regio, ejus religio, ceea ce consacră principiul teritorial protestant asupra imperiului teocratic medieval.

Vântul reformei a bătut cu intensitate și-n afara granițelor Germaniei. După Wittenberg, orașele Zurich și Geneva. Elveția acelor timpuri avea un statut cu totul aparte. Era organizată ca o Confederație, compusă din 13 cantoane. Elvețienii, democrați, virtuoși, erau căutați în toată Europa ca soldați mercenari. Ei au alcătuit armatele pe care le-a angajat papa pentru a-l apăra cu forța armelor. Guvernul fiecărui canton era total responsabil pentru afacerile locale, și pentru acest motiv fiecare canton era liber să accepte forma de religie pe care o dorea. De aceea, reforma în Elveția a fost realizată prin acțiunea legată a guvernului local ales democratic. Orașele elvețiene erau de asemenea centre ale culturii și umanismul a reușit să se stabilească în orașele cantonale. Basel avea o universitate faimoasă. Aici și-a editat Erasmus Noul Testament grecesc. Datorită acestor factori, reforma elvețiană a avut ca sursă majoră umanismul. Pe teritoriile elvețiene s-au dezvoltat, în timpul reformei, trei tipuri de teologie. Cantoanele de limbă germană, din nordul țării, au urmat vederile reformatoare ale lui Zwingli. Cele din sud, în care se vorbea franceza, în frunte cu Geneva, au urmat vederile lui Calvin. Mai mult, radicalii reformei, cunoscuți sub numele de anabaptiști, au dezvoltat o ramură extremistă, între cei care la început au activat cu Zwingli. De Zurich mișcarea anabaptistă s-a dezvoltat sub conducerea lui Menno Simons.


În paralel cu Luther, Calvin a continuat dezvoltarea și a perfectat doctrina Reformei în Geneva. Lucrarea lui, Institutele religiei creștine, publicată inițial în 1536 la Basel și urmată de multe alte ediții, a definit noul înțeles al modului de viață creștin și al creștinismului ca structură intelectuală și practică. Printre rezultatele practice cele mai evidente se află ceea ce se numește astăzi Teza lui Max Weber. [2] Conjectura istoricului german este că viziunea reformată asupra nobilității muncii la orice nivel, ciubotar sau doctor în știinte, a vocației dăruite și menținute de Dumnezeu în viața fiecăruia, și în special încrederea nezdruncinată în suveranitatea lui Dumnezeu asupra Universului și a bunătății lui față de creștini, a fost ingredientul principal în crearea și dezvoltarea teoriei și practicii a ceea ce azi numim capitalism. Ideea că Dumnezeul suveran asupra a tot ceea ce se întâmplă a găsit cu cale să se reveleze omului nu numai în teologie ci și în legile naturii a condus la acceptarea științei ca disciplină „distinctă dar nu separată”" în cuvintele lui Calvin, în domeniul cunoașterii lumii.

Influența Reformei a fost binefăcătoare din mai multe puncte de vedere, ca de pildă, teologic, economic și educațional. Răspândirea ideilor ei în țările de limba engleză a fost făcută mai ales prin documentele promulgate la Westminster în 1648 și ulterior prin Catechismul de la Heidelberg.

Teologic, închinarea omului a fost direcționată din nou, după aproape o mie de ani, de la eforturile sale de a-L mulțumi pe Dumnezeu prin forțe proprii înspre Dumnezeul cel suveran însuși. Conștiințele s-au eliberat și efectele nu au întârziat să apară în viața de zi cu zi a cetățenilor și societăților. Posibilitatea siguranței grației lui Dumnezeu a însemnat concentrarea credincioșilor asupra problemelor imediate și scăderea tendinței de a-și arunca speranțele într-un viitor nesigur și șubred atât pe Pământ cât și în viața de după moarte. [14]

Economic, conform tezei lui Max Weber, Reforma este părintele capitalismului și toleranței religioase. Trăirea vocației în viața omului și încrederea credinciosului în suveranitatea lui Dumnezeu au eliminat o mare parte din frica de a risca în afaceri și în treburile societății. Astfel, guvernele Europei au devenit mult mai tolerante și mai puțin opresive, iar în Statele Unite însăși nașterea națiunii Americane era văzuta de către Thomas Jefferson ca un experiment curajos și maiestuos în auto-guvernare al unui popor creștin și reformat.

Insistența asupra legitimității și importanței cunoașterii naturii a dus la promovarea educației. În țările române, de exemplu, înțelegerea calvinistă a creștinismului l-a îndemnat pe Iacob Despot să aducă Reforma în Moldova și să deschidă primul colegiu pe pământ românesc la Cotnari în 1563, cu un an inainte de moartea lui Calvin. De asemenea, Catechismul a fost folsit ca abecedar de către fondatorii Statelor Unite. The New England Primer, publicat în 1777, la numai un an după Declarația de Independență a Statelor Unite, conține textul Catechismului și multe texte biblice. Convingerea acestora era că predarea ideilor Reformei creează, în majoritate, cetățeni onorabili.

Viața religioasă reformată a adus prosperitate materială și morală [15] unei lumi aflate într-o acută nevoie de lumină spirituală. Pelerinii care au emigrat în America datorită prigoanei în Europa datorată credinței lor reformate au creat o societate despre care Alexis de Tocqueville, vizitând Statele Unite la începutul secolului XIX, a observat că „nu am înțeles măreția Americanilor până când nu am vizitat bisericile lor care ard cu focul dreptății și neprihănirii Evangheliei”.

Legături externe[modificare | modificare sursă]