Octavian Goga

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Octavian Goga
Prim-ministrul României
În funcţie 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938
Deputat	1900
Precedat de	Gheorghe Tătărăscu
Succedat de	Miron Cristea
Ministrul de Interne
În funcţie 30 martie 1926 – 4 iunie 1927
Precedat de	Ion I. C. Brătianu
Succedat de	Barbu Ştirbei
Născut(ă)	1 aprilie 1881 Răşinari, Judeţul Sibiu
Decedat	7 mai 1938 Ciucea, Judeţul Cluj
Soţia	Veturia Goga
Profesie	Poet
Naţionalitate	Român
Confesiunea	Ortodox
Semnătura	Imagine:Octavian, Nic. Otavă

Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Răşinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet, academician şi politician român, prim-ministrul României în perioada 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938.

Cuprins 1 Biografie 1.1 Primii ani 1.2 Anii formaţiei intelectuale 1.3 Debutul publicistic 1.4 Aprecieri critice referitoare la debutul editorial 1.5 Ultimii ani 2 Activitatea 2.1 Activitatea de gazetar 2.2 Activitatea de dramaturg 2.3 Activitatea de traducător 3 Goga şi evreii 4 Goga şi Masoneria 5 Goga şi desăvârşirea unităţii statale 6 Goga şi Academia Română 7 Opera poetică 7.1 Poezii (1905) 7.2 Ne cheamă pământul (1909) 7.3 Din umbra zidurilor (1913) 7.4 Cântece fără ţară (1916) 7.5 Din larg (1939) - poeme postume 8 Cronologie 9 Note 10 Bibliografie 11 Legături externe

[modifică] Biografie

[modifică] Primii ani

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari, de pe versantul nordic al Carpaţilor, în casa cu nr. 778 de pe Uliţa popilor, fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare (şi colaboratoare în tinereţe la Telegraful român şi la Familia). Între anii 1886 - 1890, Goga a urmat şcoala primară din satul natal, având multă vreme învăţător pe Moise Frăţilă, intelectual patriot, prototipul posibil din poezia Dascălul, aşa cum sora sa, Victoria, stinsă de timpuriu, va fi prototipul din Dăscăliţa.

[modifică] Anii formaţiei intelectuale

În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (azi Liceul „Gh. Lazăr“), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Universitatea din Budapesta, Facultatea de Litere şi Filosofie, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.

La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicaţie pentru cultura naţională şi unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga şi-a publicat majoritatea poeziilor. Înfiinţarea revistei s-a datorat studenţilor români care activau la Budapesta, în cadrul Societăţii „Petru Maior“: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de program” din primul număr, Octavian Goga, cel care, în 1933, va afirma că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească şi cu conştiinţa literară din acele vremi“. Majoritatea creaţiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905), au apărut în Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca un autentic talent literar.

[modifică] Debutul publicistic

În decembrie 1897, Octavian Goga era încă elev la liceul unguresc din Sibiu. La nici şaptesprezece ani ai săi a încercat să publice primele poezii, pe care le-a trimis ziarului Tribuna (Sibiu) şi Revistei ilustrate (Bistriţa). Ambele publicaţii i-au apreciat aceste începuturi. În numărul din 12 - 24 decembrie (nr. 275, p. 1098) Tribuna i-a publicat cea dintâi poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi, în care versificaţia depăşeşte valoarea unui debut.^{[necesită citare]}

Primindu-i poeziile, Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată i-a răspuns la poşta redacţiei:

„Octavian, în S. (Sibiu). Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte“. După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ ^[1].

Următoarele poezii pe care le-a publicat în Familia lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie), în Tribuna şi în Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 - 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot Octavian şi apoi Nic. Otavă. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârşit de septembrie), cu numele Octavian Goga. În 1904, a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, şi în nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscăliţa, semnate Nic. Otavă. În 1905, apar în Luceafărul poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune şi Clăcaşii.

Octavian Goga se putea considera intrat cu menţiuni onorabile în publicistica literară. Asupra poeziilor publicate prin reviste s-au pronunţat elogios Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, V. Goldiş, E. Lovinescu

[modifică] Aprecieri critice referitoare la debutul editorial

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii. El cuprindea 48 de poezii, iar pe copertă era menţionat anul 1906. A fost reeditat apoi la Minerva, la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910, fiind apoi introdus în toate ediţiile care au urmat. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar“, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că ^[2] volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc“, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbei, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii“. Poeziile din acest volum sunt socotite „creaţiuni geniale“ şi cei mai valoroşi critici „înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti“.

După observaţiile pe care i le-a făcut în Familia ^[3] cu ocazia publicării poeziei Aşa a fost să fie, Iosif Vulcan a revenit asupra poetului cu prilejul acestui debut editorial, declarându-l un „eveniment literar“, şi pe poet „un talent original inspirat numai de sufletul poporului“. Gloria literară a tănărului poet a fost consolidată de entuziasmul nereţinut prin care cei mai importanţi scriitori ai timpului au întâmpinat, cu autoritatea lor indiscutabilă, volumul Poezii.

Titu Maiorescu, de exemplu, şi-a revizuit într-o bună măsură teoria sa estetică din 1866 („Politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă“) În noţiunea de politică, mentorul Junimei includea şi patriotismul „ca element de acţiune politică“, recunoscând până la urmă că

„patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea şi descrierea unor figuri obşinuite din viaţa poporului, care însă câştigă deodată - pe lângă valoarea şi menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare şi strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului naţional“.

Alte aprecieri de preţuire sinceră au formulat Sextil Puşcariu, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, E. Lovinescu, B. Delavrancea, George Panu. La Ateneu a fost sărbătorit de către intelectualii Capitalei ca un poet al neamului. Atât dincoace, cât şi dincolo de Carpaţi, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un imens prestigiu literar.

[modifică] Ultimii ani

În ziua de joi, 5 mai 1938, abia reîntors de la Cluj, poetul a suferit un puternic atac cerebral. În parcul Castelului de la Ciucea s-au adunat ţărani, orăşeni şi prieteni, stăpâniţi de presimţiri alarmante şi cuprinşi de o cumplită deznădejde. La căpătâiul muribundului se aflau câţiva din membrii familiei. La un prim consult medical, efectuat în cursul dimineţii de 6 mai, s-a constatat că bolnavul a fost lovit de un puternic atac de apoplexie şi de gută. În după-amiaza aceleiaşi zile, un comunicat semi-oficial a adus precizarea că pacientul a fost doborât de o congestie cerebrală, în urma căreia i s-a paralizat partea dreaptă a întregului corp, astfel că fostul prim-ministru e în stare de comă superficială. A doua zi, 6 mai, s-a ivit şi o congestie pulmonară. Bolnavul se agita uşor, părea că înţelege ce se petrece în jur, dar nu mai putea reacţiona. Agonia a durat două zile. În ziua de 7 mai 1938, la ora 14:15, s-a stins din viaţă la vârsta de numai 57 de ani. La Ciucea, prin faţa catafalcului, în tot cursul zilelor de duminică, 8 mai, şi luni, 9 mai, a continuat pelerinajul miilor de oameni care l-au iubit şi i-au preţuit opera. Marţi, 10 mai, trenul mortuar cu rămăşiţele pământeşti ale ilustrului dispărut a pornit spre Bucureşti. Sicriul a fost aşezat, miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sămbătă 14 mai, când s-au desfăşurat funeraliile naţionale. Nu s-au rostit cuvântări, deoarece poetul şi-a manifestat dorinţa - testamentară - de a se trece peste formalismul unor laude convenţionale. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia ^[4]

[modifică] Activitatea

[modifică] Activitatea de gazetar

Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista Luceafărul, înfiinţată, din iniţiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta, alături de Al. Ciura şi Oct. Tăslăuanu din combinarea căreia s-a menţinut succesiv, ca redactor responsabil sau director, până în 1912. Apariţia revistei Luceafărul s-a confundat în bună măsură cu preocupările şi durerile unor tineri studenţi, animaţi de aceleaşi visuri:

„Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public şi tinerime.“ (O. Goga).

Aceşti tineri ardeleni de la Budapesta ştiau că au datoria să apere idealurile unei întregi colectivităţi.

„Cu un asemenea bagaj de idei, mărturiseşte Goga, s-a fondat revista Luceafărul de la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo şi un an la Berlin noi am mers înainte, afirmând ideea unităţii sufleteşti“.

Luceafărul a apărut la Budapesta, la 1 iulie 1902, din iniţiativa şi cu sprijinul material al lui A.P. Bănuţ, susţinut de un grup de studenţi români patrioţi. „Era de lipsă şi pentru Ardeal, afirma Goga, o revistă literară în ale cărei rânduri să se imprime caracterul local cu toate deosebirile lui de alte părţi ale neamului nostru“. Contribuţia lui Octavian Goga la ascensiunea Luceafărului a fost imensă: „Octavian Goga, scria Ion Chinezu, a mai scris şi la alte reviste, a întemeiat chiar unele; numele lui e legat de Luceafărul.“

Cu activitatea sa în cadrul Astrei, preocupările publicistice s-au intensificat cu trecerea timpului, dezvăluind încă o latură a talentului său literar. Sub conducerea sa a apărut, de la 1 ianuarie 1907, revista Ţara noastră, care a înlocuit temporar revista Transilvania. Octavian Goga, care a condus efectiv acest săptămânal, a apărut mai întâi cu titlul de redactor, apoi şi de proprietar - editor. În primul număr a publicat editorialul intitulat „Către cărturarii noştri”, în care a afirmat că îşi propune să redacteze

„o gazetă cuminte. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor şi ale ţăranilor care o slovesc duminica pe genunchi. Toţi cărturarii, care simt în sufletul lor răsunetul datoriei ce cere împlinire, îşi vor spune cuvântul pe această hârtie, ale cărei foloase vor fi folosul aşezământului nostru cultural.“

Revista Ţara noastră a apărut săptămânal la Sibiu până la 5 decembrie 1909. A reapărut apoi la Cluj (1922 - 1931), având ca director pe Octavian Goga, şi apoi la Bucureşti (1932 - 1938). Numărul din 29 mai 1938 a fost închinat memoriei întemeietorului său, decedat la 7 mai.

Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca strălucit ziarist, prin articolele publicate în Ţara noastră, Epoca, Adevărul, Flacăra şi România, proza sa jurnalistică fiind pe drept cuvânt pusă nu numai în descendenţa tematică şi de tonalitate a celei eminesciene, dar şi în imediata apropiere a liniei valorice a acesteia. Articolele sale s-au apropiat de valoarea operei unui prozator de vocaţie. Scrierile în proză (cuprinse în volumul Precursori) au fost fie discursuri ţinute în şedinţele Academiei, fie cuvântări aniversare sau pur şi simplu omagii aduse unor personalităţi ori prieteni ai scriitorului. Considerate piese antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu l-a dedicat un semnificativ capitol în Arta prozatorilor români.

Axându-şi publicistica pe marile probleme ale românismului (originea noastră română, continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităţilor tuturor românilor, idealul unirii într-un stat naţional, lupta împotriva asupririi austro-ungare), O. Goga s-a înscris în buna tradiţie a marilor gazetari ai Transilvaniei.

Prin articolele semnate de Octavian Goga, revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu patria mamă, sprijinind şi pregătind posibilitatea desăvârşirii unirii politice de mai târziu. Revista a deschis un larg orizont cultural cititorului ardelean şi a însemnat o esenţială contribuţie în procesul luptei pentru eliberarea naţională şi pentru dreptatea socială a românilor din Transilvania.

Prin ideile programatice semnate de Goga, Ţara Noastră şi-a găsit tot mai mult rosturile în legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale. Din 1923 revista a cunoscut punctul ei de glorie, sub raport literar şi cultural.

Desfăşurând o bogată activitate publicistică, Goga a făcut dovada unui talent strălucit, susţinut de o bogăţie culturală şi de o rară forţă în convingeri, aşa cum a surprins într-o cronică şi P. Constantinescu:

„Cu mijloace expresive, Goga posedă suflul larg al ritmului interior, optimismul convingerii prins în faza robustă, ce unduieşte necontenitul clocot al simţirii, puterea emoţionantă de a evoca şi imaginea plastică, uneori lapidară, prin care prezintă o situaţie, o idee sau un acord patetic într-o personificarea concentrată şi definitivă“.

[modifică] Activitatea de dramaturg

Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Octavian Goga a depăşit valoric, mai ales prin Domnul notar, contextul românesc în care a apărut, constituindu-se într-un reper care a fost urmat mult mai târziu. În 1914, la 14 februarie, la Teatrul Naţional din Bucureşti, a avut loc premiera piesei Domnul notar. În editura Institutului de Arte Grafice din Bucureşti a apărut în volum piesa Domnul notar. Aceasta analiza reflexul pe care îl au în relaţiile de familie şi în poziţia din obştea satului tranzacţiile şi concesiile făcute de anumiţi indivizi, ca rezultat al politicii de atragere a unor elemente româneşti în sistemul de deznaţionalizare şi de opresiune a românilor. Acţiunea se petrece< într-un sat ardelean (Lunca) de la începutul secolului, aflat sub dominaţie habsburgică. Revolta în timpul căreia a fost sancţionat renegatul Traian Văleanu, a restituit dramei individuale adevăratele dimensiuni sociale. Notarul, ca şi candidatul Blezu, erau uneltele dominaţiei străine. La alegeri, dorinţelor obştii li s-a opus coaliţia renegaţilor, bazându-se pe forţa coercitivă (jandarmii) şi pe elementele descalificate (Mitruţă), chiar pe infractori de drept comun (Hopârtean).

Prin Meşterul Manole, reprezentată în 1927 şi publicată în 1928, Goga a încercat să adapteze vechiului mit la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului conjugal prin dezvoltarea şi examinarea motivaţiilor erotice. Personajul principal era un artist, cinic, fermecător, călător înveterat, mare amator de experienţe erotice pasagere.

Activitatea de dramaturg a lui O. Goga a înregistrat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act (Sonata lunei şi Lupul), despre care se ştie doar că erau în curs de elaborare. Sceneta Fruntaşul, un articol dialogat din 1911, ca şi traducerea Tragediei omului de Madách Imre, reflectă înclinaţia structurală pentru teatru şi preocuparea poetului de a oferi literaturii române valori ale dramaturgiei universale.

[modifică] Activitatea de traducător

Duşman neîntrerupt al politicii reacţionare dusă de guvernele maghiare, O. Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petöfi şi Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului şi a fost legat de Ady Endre. Madách l-a atras pe O. Goga din tinereţe, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de şcoală. După câteva tablouri şi scene din Tragedie, publicate în Luceafărul în (1903) sau în Ţara noastră (1909), apariţia Tragediei omului în volum în traducerea lui Octavian Goga s-a produs în 1934, primită ca „o strălucită creaţie poetică având aceeaşi valoare ca şi originalul“. A doua ediţie românească (1940) a apărut revăzută de autor.

Tudor Vianu scria că Memento mori şi Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranţele, înfrângerile şi luptele popoarelor“. G. Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecţiunea şi frumuseţea limbii lui Eminescu: „E limba de şi chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre şi e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbuteşte să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism“.

[modifică] Goga şi evreii

Guvernul condus de Octavian Goga a luat primele măsuri antisemite, publicând, la 21 ianuarie 1938, Decretul nr.169 de revizuire a cetăţeniei, care cerea evreilor să prezinte acte din care să reiasă că nu s-au aşezat în România între 1918 şi 1924, în termen de 20 de zile de la publicarea listelor de naţionalitate de către autorităţile locale. Deşi în Vechiul Regat termenul a fost prelungit, mulţi evrei nu au putut să prezinte documentele aferente, iar funcţionarii români însărcinaţi cu acţiunea au făcut abuzuri.

Ca urmare, din cei 617.396 de evrei (84 la sută din totalul de 728.115 evrei), 225.222 au pierdut cetăţenia română, fiind consideraţi rezidenţi străini. Ei puteau rămâne în România cu permise care se înnoiau anual.

Un preludiu la extinderea antisemitismului^[5] extern şi intern, revizuirea cetăţeniei a afectat sever situaţia evreilor români şi a anticipat o serie de măsuri antisemite care vor duce la tragedia evreilor români.

În interviul acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea si primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi respectiv 500.000 de evrei consideraţi „ilegali”. Dacă regele respingea ideea expulzării lor, negându-le, în schimb, orice fel de drepturi, Goga vorbea de aceşti 500.000 de „vagabonzi” pe care „nu-i putem considera ca cetăţeni români”. Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar (concept cunoscut sub denumirea "Planul Madagascar"^[6]) a acestor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministru de Externe în guvernul Goga-Cuza declara: „Este urgent să ne măturam curtea, căci este inutil să toleram la noi toate aceste gunoaie” .^[7]

[modifică] Goga şi Masoneria

În lucrarea Ordinul Masonic Român scrisă de Horia Nestorescu-Bălceşti, se găseşte şi precizarea: „aprilie 1929: gr. 30, Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creştin francmasonic:

«d. Octavian Goga, care deşi este mason, habar n-are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D[omnul] Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională.» (V. Trifu, 1932)” ^[8]

[modifică] Goga şi desăvârşirea unităţii statale

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politico-socială. Datorită liricii sale cu un pronunţat caracter social şi naţional, Goga devine, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor românilor transilvăneni, impunându-se ca cel mai reprezentativ poet al tinerei generaţii.

În septembrie 1906, O. Goga a fosz ales secretar literar al Asociaţiei transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), urmând ca, împreună cu Octavian C. Tăslăuanu, să redimensioneze activităţile celui mai important aşezământ cultural din Transilvania. A adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care au fost supuşi ţăranii din România prin articole publicate în revista Ţara noastră, la adresa guvernanţilor. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, O. Goga a stat în iarna anului 1911 o lună în închisoare, la Seghedin, unde l-a vizitat I.L. Caragiale, sosit tocmai de la Berlin. La prima arestare a poetului (1909) I.L. Caragiale a publicat articolul Situaţie penibilă, protestând împotriva arestării preventive a lui Octavian Goga ca director-proprietar al săptămânalului Ţara noastră. A doua oară, după doi ani, în 1911, Goga a fost din nou inculpat şi-i trimite marelui dramaturg din închisoare de la Seghedin următoarea carte poştală:

„Iubite nene Iancule, de după zăbrelele celulei mele de la Seghedin unde mă adăpostesc o lună întreagă de ravagiile libertăţii, îţi doresc din nou să trăieşti la mulţi ani, să ne luminezi şi să pedepseşti prostia omenească.“

Goga a povestit pe larg vizita, în necrologul ce avea să i-l consacre peste o sută de zile, încremenit la ştirea morţii „celui mai luminat creier românesc“, „cea mai strălucitoare icoană a inteligenţei omeneşti“ din câte a întâlnit în drum. După izbucnirea primului război mondial, O. Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. S-a lansat într-o amplă campanie publicistică în ziarele Adevărul şi Epoca, pentru lămurirea opiniei publice din România asupra situaţiei fraţilor de peste Carpaţi, supuşi la persecuţii. A semnat, alături de O.C. Tăslăuanu, O. Ghibu şi Sebastian Bornemissa, scrisoarea ziariştilor ardeleni refugiaţi în România (Epoca, 15 iunie 1915), cu scopul de a continua activitatea publicistică în vederea eliberării Transilvaniei. A demonstrat, prin analize profunde, că momentul eliberării fraţilor de peste Carpaţi nu poate să mai întârzie:

„... mântuirea nu mai poate veni decât dintr-un singur loc: de la Bucureşti“.

De un mare succes s-a bucurat şi poezia „Latinitatea strigă din tranşee”:

„... căci adevăr zic vouă: Ori vă mutaţi hotarul mai departe, ori veţi muri cu trupul frânt în două“.

La 14 decembrie 1914 s-a desfăşurat Congresul extraordinar al Ligii Culturale (preşedinte V. Lucaciu, vicepreşedinte: B. Delavrancea, secretar: N. Iorga). O. Goga era membru al comitetului. Ca reprezentant al Transilvaniei, poetul a luat primul cuvântul la întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la Bucureşti, în ziua de 15 februarie 1915:

„Pentru jertfa de mâine am trecut graniţa, să venim în Ţara Românească. Noi ne-am pierdut ţara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm d-voastră, faceţi ce vreţi cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea“.

Discursurile sale se caracterizau printr-o puternică forţă de convingere, sinceritate şi sensibilitate. Datorită activităţii sale în România, lui O. Goga guvernul de la Budapesta i-a intentat un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte prin contumacie. Se înrolează ca soldat, o dată cu intrarea României în război de partea Antantei; luptă în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, O. Goga este nevoit să părăsească România, îndreptându-se spre Franţa. În vara anului 1918 se constituie la Paris Consiliul naţional al unităţii române, ca o formă de continuare a luptei, în vederea recunoaşterii de către marile puteri a desăvârşirii unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, O. Goga s-a reîntors fericit pe pământul României reîntregite.

[modifică] Goga şi Academia Română

Prin acordarea la 21 martie 1906 a Premiului „Năsturel Herescu“ pentru volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. Raportul^[9] către plenul Academiei Române, pentru premierea volumului Poezii a fost prezentat în februarie 1906 de Titu Maiorescu.

Evenimentul cel mai important din viaţa lui Octavian Goga în relaţiile cu Academia a fost alegerea sa, în 1920, ca membru al acestei instituţii şi ţinerea discursului de recepţie, în 1923, intitulat Coşbuc. Raportul privind activitatea sa a fost prezentat de G. Bogdan-Duică. În 1924, poetul a primit cel dintâi Premiu Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

[modifică] Opera poetică

[modifică] Poezii (1905)

Rugăciune Plugarii Noi Oltul Casa noastră Apostolul Dascălul Dăscăliţa Bătrâni Reîntors Departe În codru Dimineaţa Pe înserate De la noi Cântăreţilor de la oraş Sara Lăutarul La groapa lui Laie Pribeag Pace Ruga mamei Toamna Copiilor Părăsit Despărţire Învins Solus ero Noapte Clăcaşii Aşteptare Dorinţa [modifică] Ne cheamă pământul (1909) Fecunditas Cântecele mele Cosaşul De demult Colindă Un om Graiul pâinii Cain În munţi Cantorul cimpoi Străinul Scrisoare Lăcaş străbun Asfinţit Carmen O rază Sufletul Răsună toaca Cântece Sonet E sărbătoare Poezie

[modifică] Din umbra zidurilor (1913) Revedere Oaspe vechi Agonie Paris (I) Ziua (II) Notre dame (III) Felinarul (IV) În muzeu Cinquecento Mama Măsuţa mea La mal Aeternitas De profundis Lacul Eu stau la mal... Scrisoarea ta... Gândeşte-te... Scirocco Poet Doina Voi veniţi cu mine... Inima Strămoşii... Carmen laboris Scrisoare Moş Crăciun Eu ştiu un basm Trage-ţi oblonul... Un trandafir se stinge Taina Toamnă nouă Mă-ntorc din nou Amurg O lacrimă Moştenire O clipă [modifică] Cântece fără ţară (1916) Fără ţară Aşteptare Pajurei cu două capete Sângele În pacea mută Portretul Apostolul În mormânt la Argeş Pribeag străin Lupul Bobotează Trecea convoiul mortuar Poveste Sufletul [modifică] Din larg (1939) - poeme postume Din larg Profetul Ceahlăul O ramură întârziată Trecutul Apus Mare aeterna În mine câtodată

[modifică] Cronologie

• 1 aprilie 1881 - Se naşte Octavian Goga, în Răşinari, judeţul Sibiu.
• 1892 - Este înscris la Liceul unguresc din Sibiu.
• 1897 - Debutează în Tribuna din Sibiu cu poezia Atunci şi acum.
• 1899 - Se mută la Liceul românesc din Braşov.
• 1900 - Îşi trece bacalaureatul la Braşov şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta.
• 1904 - Moare sora sa, Victoria.
• 1905 - Apare Poezii, primul volum de versuri, la Budapesta.
  • 24 decembrie - Moare tatăl poetului, Iosif Goga.
• 1907 - Apare la Sibiu, apoi la Cluj, revista lui Goga, Ţara noastră.
• 1909 - Apare Ne cheamă pământul, al doilea volum de versuri, Editura Minerva, Bucureşti.
• 1911 - Apare la Arad culegerea de articole Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi.
• 1913 - Apare Din umbra zidurilor , al treilea volum de versuri, Editura Minerva, Bucureşti.
• 1914 - Apare în volum piesa Domnul notar. Dramă în trei acte din viaţa Ardealului şi se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti.
• 1915 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Strigăte în pustiu.
• 1916 - Apare volumul de versuri Cântece fără ţară, Editura C. Sfetea, Bucureşti, cu un cuvânt înainte al autorului. În acelaşi an ia parte la primul război mondial şi scrie ciclul de versuri Război.
• 1918, 1 decembrie - Realizarea unităţii de stat. Poetul face parte din diferitele guverne care s-au succedat la cârma ţării. A fost ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, ministru al Cultelor şi Artelor, ministru de stat, ministru de interne şi prim-ministru.
• 1919 - Văduva poetului maghiar Ady Endre îi oferă, printr-o scrisoare, spre vânzare proprietatea de la Ciucea. Prima călătorie la Ciucea cu Al. Hodoş şi alţi prieteni, apoi, toamna, a doua vizită la Ciucea, cu Veturia Goga.
• 1919 - 1923 - Refacerea castelului de la Ciucea.
• 1920, 30 mai - Este ales membru al Academiei Române. Discursul de recepţie (1923) este dedicat lui George Coşbuc.
• 1924 - Apare volumul Poezii, la Editura Cultura Naţională, Bucureşti. Primeşte Premiul Naţional pentru poezie.
• 1927 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Mustul care fierbe.
• 1928 - Apare piesa Meşterul Manole.
• 1930 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Precursori.
• 1931 - Sărbătorirea a 50 de ani de la naştere. Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj îi acordă titlul de doctor honoris causa. Pe diplomă, la locul rezervat pentru indicarea profesiunii, s-au înscris cuvintele: Priceps Poetarum Pro Unitate Totius Daco-Romanicae Nationis Eluctatius.
• 1934 - Ediţia I a poemului Tragedia omului de la Madách, tradus de Octavian Goga.
• 7 mai 1938 - Moare Octavian Goga la Ciucea. Este transportat la Bucureşti şi depus la Ateneu, apoi este înmormântat la Cimitirul Bellu.
• 1939 - Corpul poetului este reînhumat la Ciucea.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Ovidiu Papadima, Octavian Goga, ed. a II-a, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944
• Ion Dodu Bălan, Octavian Goga (monografie), Bucureşti, Editura Minerva, 1971
• Mircea Popa, Octavian Goga între colectivitate şi solitudine, Cluj, Editura Dacia, 1981
• Ilie Guţan, Octavian Goga - răsfrângeri în evantai, Sibiu, Editura Imago, 2002
• Gheorghe I. Bodea, Octavian Goga - o viaţă, un destin, Cluj, Editura Limes, 2004
• Contribuţii la o bibliografie Octavian Goga (1965-2004), Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006

[modifică] Legături externe

• Octavian Goga în Jurnalul Naţional

Predecesor: Gheorghe Tătărăscu

Prim-ministrul României 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938

Succesor: Miron Cristea