Octavian Goga

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Octavian Goga
Sigla academia romana.gif Membru al Academiei Române
Octavian Goga.jpg

În funcție
28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938
Deputat 1900
Precedat de Gheorghe Tătărăscu
Succedat de Miron Cristea

În funcție
30 martie 1926 – 4 iunie 1927
Precedat de Ion I. C. Brătianu
Succedat de Barbu Știrbei

Născut(ă) 1 aprilie 1881
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svgRășinari, Austro-Ungaria
Decedat(ă) 7 mai 1938 (57 de ani)
Flag of Romania.svgCiucea, România
Partid politic Partidul Național Creștin
Soție Hortensia Cosma (1906),
Veturia Triteanu (născută Mureșan) (1921)
Profesie Poet, jurnalist, politician
Naționalitate Român
Confesiune Ortodox
Semnătură Goga signature.jpg

Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet român, ardelean, politician de extremă dreaptă pro-nazist, antisemit și mason[1][2], prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 și Membru al Academiei Române din anul 1920.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al Carpaților, în casa de pe Ulița Popilor nr. 778, fiul preotului ortodox Iosif Goga și al Aureliei, învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful Român și la revista Familia). Între anii 1886-1890 Goga a urmat școala primară din satul natal, avându-l învățător pe Moise Frățilă, intelectual patriot, personajul posibil din poezia Dascălul, așa cum sora sa, Victoria, stinsă din viață de timpuriu, a fost personajul din Dăscălița. Cea mai mare parte a vacanțelor, așa cum povestește autorul în diverse texte autobiografice, le-a petrecut în satul natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus, jud. Alba. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă; circa 20 % din familiile din sat poartă numele de Goga. Poetul spunea: "Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-au fost sursă de inspirație pentru Plugarii și Clăcașii"[3]. În 1890 poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri le-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Brașov. La absolvirea liceului, în 1900, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-le în 1904.

Pe 14 octombrie 1906 se căsătorește cu Hortensia Cosma, fiica cea mică a politicianului și bancherului Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina” din Sibiu, unul dintre cei mai înstăriți români din Transilvania[4]. Ceremonia are loc la Catedrala mitropolitană din Sibiu, nași fiind Alexandrina și Alexandru Vlahuță[5]. Această căsnicie s-a destrămat după 14 ani, cănd Goga s-a îndrăgostit de cântăreața Veturia Triteanu, născută MureșanA, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1921.

Debutul publicistic[modificare | modificare sursă]

În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima poezie, Atunci și acum, semnată „Tavi”. Ion Pop-Reteganul de la Revista Ilustrată (Bistrița) i-a scris la poșta redacției: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligență, că poți deveni mare. Ziua bună de dimineață se arată. Nu cumva să neglijezi datorințele de studinte.” După aceste încurajări i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ[6]. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise șaptesprezece ani.

Următoarele poezii pe care le-a publicat în Revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie) și în ziarele Tribuna și Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 - 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot „Octavian” și apoi „Nic. Otavă”. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârșit de septembrie), cu numele „Octavian Goga”.

La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicație pentru cultura națională și unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga și-a publicat majoritatea poeziilor. Înființarea revistei s-a datorat studenților români care activau la Budapesta în cadrul Societăți „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de program” din primul număr, și Goga, cel care în 1933 a afirmat că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească și cu conștiința literară din acele vremi”. Majoritatea creațiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905) au apărut în revista Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar autentic.

În 1904 a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, apoi în nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscălița, semnate „Nic. Otavă”, iar în 1905, poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune și Clăcașii.

Aprecieri critice referitoare la debutul editorial[modificare | modificare sursă]

Goga a intrat în publicistica literară cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura „Minerva”, la București în 1907 și la Sibiu în 1910. După acest debut editorial, devenit un adevărat eveniment literar, poetul a intrat tot mai mult în conștiința opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea și muzica limbi, bogăția colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepțiilor, candoarea expresiilor și fondul sănătos național, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt socotite „creațiuni geniale” și cei mai valoroși critici „înțeleg rosturile sociale, naționale și estetice ale acestei apariții în istoria lirici românești”[necesită citare].

După critica din Familia [7], Iosif Vulcan revine, cu ocazia publicări poeziei Așa a fost să fie, cu aprecierea că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului”, iar poezia, „un eveniment literar”. Volumul Poezii a fost primit cu entuzism de critici și scriitori.

Titu Maiorescu și-a revizuit într-o bună măsură teoria estetică din 1866 („Politica este un product al rațiuni; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă”). În noțiunea de politică, mentorul Junimii includea și patriotismul „ca element de acțiune politică”, recunoscând până la urmă că „patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obșinuite din viața poporului, care însă câștigă deodată - pe lângă valoarea și menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național.”

Alte aprecieri de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Panu. Considerat poet al neamului, pe ambi versanți ai Carpaților, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil.[necesită citare]

Moartea[modificare | modificare sursă]

Retras singur la Castelul de la Ciucea - soția sa, Veturia Goga a preferat să rămână la București - Goga a suferit la 5 mai 1938, în parcul conacului, un accident vascular cerebral cu hemiplegie și a intrat în comă. A decedat după două zile, pe 7 mai 1938 la ora 14,15, la vârsta de 57 de ani. Regele Carol al II-lea a dispus să i se facă funerali naționale care, datorită sărbători de 10 Mai, urmau să înceapă la 11 mai. Cale de două zile, duminică 8 mai și luni 9 mai prin fața catafalcului din Ciucea a continuat pelerinajul oamenilor care l-au iubit și i-au prețuit opera. Marți, 10 mai, trenul mortuar a pornit spre București. Sicriul a fost așezat miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sămbătă 14 mai, când s-au desfășurat funeraliile naționale. Conform dorinței sale menționate în testament nu s-au rostit cuvântări iar pe corpul neînsuflețit a fost depusă o zvastică nazistă[8].

Goga a fost înmormântat la București, la cimitirul Bellu. Ulterior trupul poetului a fost reînhumat la conacul său de la Ciucea, conform dorinței acestuia[9].

Activitatea[modificare | modificare sursă]

Activitatea de gazetar[modificare | modificare sursă]

Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista Luceafărul, înființată, din inițiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta, alături de Al. Ciura și Oct. Tăslăuanu. Goga s-a menținut succesiv, ca redactor responsabil sau director, până în 1912. Apariția revistei Luceafărul s-a confundat în bună măsură cu preocupările și durerile unor tineri studenți, animați de aceleași visuri:

„Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public și tinerime.“ (O. Goga).

Acești tineri ardeleni de la Budapesta știau că au datoria să apere idealurile unei întregi colectivități.

„Cu un asemenea bagaj de idei, mărturisește Goga, s-a fondat revista Luceafărul de la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo și un an la Berlin noi am mers înainte, afirmând ideea unității sufletești“.

Luceafărul a apărut la Budapesta, la 1 iulie 1902, din inițiativa și cu sprijinul material al lui A.P. Bănuț, susținut de un grup de studenți români patrioți. „Era de lipsă și pentru Ardeal, afirma Goga, o revistă literară în ale cărei rânduri să se imprime caracterul local cu toate deosebirile lui de alte părți ale neamului nostru“. Contribuția lui Octavian Goga la ascensiunea Luceafărului a fost imensă: „Octavian Goga, scria Ion Chinezul, a mai scris și la alte reviste, a întemeiat chiar unele; numele lui e legat de Luceafărul.“

Cu activitatea sa în cadrul Asociației transilvănene pentru literatura română și cultura poporului român-Astra, preocupările publicistice s-au intensificat cu trecerea timpului, dezvăluind încă o latură a talentului său literar. Sub conducerea sa a apărut, de la 1 ianuarie 1907, revista Țara noastră, care a înlocuit temporar revista Transilvania. Goga, care a condus efectiv acest săptămânal, a apărut mai întâi cu titlul de redactor, apoi și de proprietar - editor. În primul număr a publicat editorialul intitulat „Către cărturarii noștri”, în care a afirmat că își propune să redacteze:„o gazetă cuminte. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor și ale țăranilor care o slovesc duminica pe genunchi. Toți cărturarii, care simt în sufletul lor răsunetul datoriei ce cere împlinire, își vor spune cuvântul pe această hârtie, ale cărei foloase vor fi folosul așezământului nostru cultural.“ Revista Țara noastră a apărut săptămânal la Sibiu până la 5 decembrie 1909. A reapărut apoi la Cluj (1922 - 1931), având ca director pe Octavian Goga, și apoi la București (1932 - 1938). Numărul din 29 mai 1938 a fost închinat in memoria întemeietorului său, decedat la 7 mai.

Până la declanșarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Țara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra și revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic și tematic, cu a celei eminesciene. Articolele i s-au apropiat de valoarea operei unui prozator de vocație. Scrierile în proză (cuprinse în volumul Precursori) au fost fie discursuri ținute în ședințele Academiei, fie cuvântări aniversare sau pur și simplu omagii aduse unor personalități ori prieteni ai scriitorului. Considerate piese antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu l-a dedicat un semnificativ capitol în Arta prozatorilor români.

Goga și-a axat publicistica pe problemle „românismului” (originea românilor, continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităților tuturor românilor, idealul unirii într-un stat național, lupta împotriva asupririi austro-ungare). Prin revista Luceafărul a reușit să-și întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Și revista Țara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, și-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar și un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale și materiale.

Activitatea de dramaturg[modificare | modificare sursă]

Deși puțin numeroasă, inegală și aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, (publicată la editura Institutului de Arte Grafice din București), a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Național din București, la 14 februarie 1914. Piesa analizează repercusiunile pe care le au în relațiile de familie și în poziția din obștea satului tranzacțiile și concesiile făcute de anumiți indivizi, ca rezultat al politicii de atragere a unor elemente românești în sistemul de deznaționalizare și oprimare a românilor. Acțiunea se petrece într-un sat ardelean (Lunca) de la începutul secolului, aflat sub dominație habsburgică. Revolta în timpul căreia a fost sancționat renegatul Traian Văleanu, a restituit dramei individuale adevăratele dimensiuni sociale. Notarul, ca și candidatul Blezu, erau uneltele dominației străine. La alegeri, dorințelor obștii li s-a opus coaliția renegaților, bazându-se pe forța coercitivă (jandarmii) și pe elementele descalificate (Mitruță), chiar pe infractori de drept comun (Hopârtean).

Prin Meșterul Manole, reprezentată în 1927 și publicată în 1928, Goga a încercat să adapteze vechiului mit la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului conjugal prin dezvoltarea și examinarea motivațiilor erotice. Personajul principal era un artist, cinic, fermecător, călător înveterat, mare amator de experiențe erotice pasagere.

Goga a lăsat, sub formă de proiect, și două piese într-un act (Sonata lunei și Lupul), sceneta Fruntașul, un articol dialogat din 1911 și traducerea Tragedia omului de Madách Imre.

Activitatea de traducător[modificare | modificare sursă]

Adversar al politicii transilvane a guvernelor maghiare, Goga a fost, în același timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice și moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi și Imre Madách, si a fost prieten cu unii din cei mai de seamă scriitori maghiari ai timpului și a fost apropiat de Ady Endre. Madách l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de școală. După câteva tablouri și scene din Tragedie, publicate în Luceafărul în (1903) sau în Țara noastră (1909), apariția Tragediei omului în volum în traducerea lui Goga s-a produs în 1934, primită ca „o strălucită creație poetică având aceeași valoare ca și originalul“. A doua ediție românească (1940) a apărut revăzută de autor.

Tudor Vianu scria că Memento mori și Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranțele, înfrângerile și luptele popoarelor“. G. Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecțiunea și frumusețea limbii lui Eminescu: „E limba de și chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism“.

Activitatea politică[modificare | modificare sursă]

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susținută activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al aspirațiilor naționaliste ale românilor transilvăneni.

În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociației transilvană pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA), urmând ca, împreună cu Octavian C. Tăslăuanu, să politizeze activitățile celui mai important așezământ cultural din Transilvania. Prin articole publicate în revista Țara noastră, a adoptat o poziție critică față de exploatarea la care erau supuși țăranii din România și față de guvernanții de atunci. Ca o consecință a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deținut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul „Situație penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1913, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru întregirea română prin alipirea Transilvaniei la România și pentru desăvârșirea unității statale române. S-a lansat într-o amplă campanie publicistică în ziarele Adevărul și Epoca, pentru lămurirea opiniei publice din România asupra situației fraților de peste Carpați, supuși la persecuții. A semnat, alături de Octavian Tăslăuanu, Onisifor Ghibu și Sebastian Bornemisza, scrisoarea ziariștilor ardeleni refugiați în România (Epoca, 15 iunie 1915), cu scopul de a continua activitatea publicistică în vederea alipirii Transilvaniei.

La 14 decembrie 1914 s-a desfășurat Congresul extraordinar al Ligii Culturale (președinte V. Lucaciu, vicepreședinte: Barbu Ștefănescu Delavrancea, secretar: Nicolae Iorga). Goga era membru al comitetului, ca reprezentant al Transilvaniei.

La întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la București, în ziua de 15 februarie 1915, declara:

„Pentru jertfa de mâine am trecut granița, să venim în Țara Românească. Noi ne-am pierdut țara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm dumneavoastră, faceți ce vreți cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea“.

Din cauza activității sale politice în România, guvernul maghiar de la Budapesta i-a intentat lui Goga - ca cetățean austro-ungar - un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română și a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităților și semnarea păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franța. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul național al unității române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

„Duce” sau „Führer” român[modificare | modificare sursă]

După Ilarion Țiu, în anii 1920 Goga a fost partizanul democratiei parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă radical, simpatizând fascismul italian și nazismul german. A fost unul dintre liderii mișcării naționaliste românești [10].

„...Primul-ministru desemnat de regele Carol (al II-lea), liberalul Gheorghe Tătărescu, ... nu reușește să căștige alegerile (obținând doar 36% din voturi în loc de cele 40 de procente necesare - după lege - pentru a deține majoritatea în Parlament). ...Acest insucces electoral se datora în parte unui „pact de neagresiune între național-țărăniștii lui Iuliu Maniu și partidul „Totul pentru țară” (eticheta electorală a Legiunii)...Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga și profesorul A. C. Cuza, șeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism.”

Guvernul prezidat de Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) și demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Național Creștin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iași a Ligii Apărării Național Creștine (condusă de Alexandru C. Cuza) și a Partidului Național Agrar (condus de Goga)[12].

Ca o condiție sine qua non de recunoaștere a noilor sale granițe, România s-a obligat solemn să acorde cetățenia deplină și egalitatea în drepturi tuturor minorităților dintre aceste granițe. În această privință, la 9 decembrie 1919, guvernul român (prim-ministru fiind Alexandru Vaida Voievod, 1 decembrie 1919 - 20 ianuarie 1920), a dat ordin generalului Constantin Coandă (fost ministru de externe al României) să semneze cu Puterile aliate și asociate «Tratatul asupra minorităților», anexa la Tratatul de pace cu Austria, tratat pe care predecesorul său, prim ministru al României, Ion I.C. Brătianu refuzase categoric să-l semneze, părăsind, în semn de protest, lucrările Conferinței de Pace de la Paris, în mai 1919. Prevederile tratatului minorităților au fost legiferate ulterior prin Constituția din 29 martie 1923 și legea din 25 februarie 1924, prin care toți locuitorii, foști cetățeni ai Imperiului Austro-Ungar și ai Rusiei țariste care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 și în Basarabia la 9 aprilie 1918, dobândeau cetățenia română, cu drepturi depline.[13].

Sub pretextul că între anii 1918 și 1924 în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii Austro-Ungaria și Rusia, guvernul prezidat de Octavian Goga, încălcând prevederile Constituției și obligațiile internaționale asumate de România, a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 privind revizuirea cetățeniei, în virtutea căruia evreii cetățeni români erau constrânși să-și dovedească cu acte dreptul la cetățenie, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afișarea listelor în comune și orașe. În baza acestui decret a fost revizuită situația a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) și-au păstrat cetățenia română, iar 225.222 (36,50%) și-au pierdut-o. Evreii cu cetățenia pierdută au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire și au fost considerați străini fără pașaport, supuși regimului juridic ca atare[14].

Aceasta a fost prima dintr-o serie de legi descriminatorii, adoptate în cadrul unei politici de purificare etnică, prin care statul român își abandona cetățenii de origine evreiască, privându-i de cele mai elementare drepturi civice. Minoritatea evreiască, lăsată la bunul plac al unor funcționari publici regionali despotici, a început să se expatrieze. Un val de intelectuali și industriași români de sorginte evreiască a părăsit România, economia și cultura română fiind lezate, iar intelectuali de frunte au protestat vehement[15][16].

Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea și primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 și respectiv 500.000 de evrei considerați „ilegali”. Dacă regele respingea ideea expulzării, negându-le în schimb orice drepturi, Goga vorbea de 500.000 de așa-ziși „vagabonzi”, pe care „nu-i putem considera ca cetățeni români”. Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar (concept cunoscut sub denumirea „Planul Madagascar[17]) a celor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministrul de externe din guvernul Goga-Cuza, declara: „Este urgent să ne măturăm curtea, căci este inutil să tolerăm la noi toate aceste gunoaie”.[18]

Prim-ministrul Goga a dus o politică pronazistă intenționând să se alieze și să adopte politica Germaniei naziste și Italiei fasciste[19] și a dus o politică antisemită prin care a negat drepturile legale ale populației evreiști.[20]. Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică și devenit politician propulsat la conducerea populației majoritare, și-a surclasat învățătorii în împilarea populațiilor minoritare. El s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste și net antisemite. Istoricul Florin Constantiniu scrie în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român” că marele poet Goga se înmlăștina, întrucât „se credea și se voia un «duce» sau «führer» român”[21].

Goga și Masoneria[modificare | modificare sursă]

Pașoptiștii, bonjuriștii și alți români cu studii în străinătate au importat moda masoneriei, la care a optat - cu un entuziasm și o fidelitate inegale - fruntea intelectualității românești. Deși învestit ca mason, Goga nu a înțeles idealurile confreriei: „... aprilie 1929: Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creștin francmasonic. D. Octavian Goga, care, deși este mason, habar n'are de rostul francmasoneriei, căci și-a permis să vorbească în lojă despre creștinism – greșeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D. Goga a mers așa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Națională să se numească Loja Creștin-Națională.”[22]).

Alegerea la Academia Română[modificare | modificare sursă]

Prin acordarea la 21 martie 1906 a Premiului „Năsturel-Herescu” pentru volumul de debut, creația poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. Raportul[23] către plenul Academiei Române, pentru premierea volumului Poezii a fost prezentat în februarie 1906 de Titu Maiorescu.

În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepție fiind intitulat Coșbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Național de poezie și premiul Mihail Sadoveanu pentru proză.

Opera poetică[modificare | modificare sursă]

Poezii (1905)[modificare | modificare sursă]

Ne cheamă pământul (1909)[modificare | modificare sursă]

Din umbra zidurilor (1913)[modificare | modificare sursă]

Cântece fără țară (1916)[modificare | modificare sursă]

Din larg (1939) - poeme postume[modificare | modificare sursă]

  • Din larg
  • Profetul
  • Ceahlăul
  • O ramură întârziată
  • Trecutul
  • Apus
  • Mare aeterna
  • În mine câtodată

Cronologie[modificare | modificare sursă]

24 decembrie - Moare tatăl poetului, Iosif Goga.

Note[modificare | modificare sursă]

  • [A] Veturia Goga, marea iubire a poetului, a doua soție a lui Octavian Goga, a fost un personaj controversat denumită „Privighetoarea lui Hitler”, „Eminența cenușie”, „Marea Doamnă a dictaturii antonesciene”, „Muza lui Antonescu” (cu care ar fi fost în intimitate) și "un Rasputin à tout faire" (afirmația îi aparține lui Constantin Argetoianu). Pentru a se căsători cu Veturia, Octavian Goga, poetul-politician, „a negociat” cu protopopul Lazăr Triteanu, soțul Veturiei, divorțul în schimbul unui scaun episcopal[25].
„Dicționarul personalităților feminine din România” o prezintă pe Veturia Goga ca: „Metamorfozată în „Privighetoarea lui Carol II”, Eminența cenușie, egeria și Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, către care și-a ciripit propriul soț, pe Octavian Goga, dar și pe Carol II, pe Mareșal (Ion Antonescu), ca, de altfel, pe toți cei din însuși staff-ul celui de-al III-lea Reich și i-a condus cu sârg la pierzanie. A traversat „ciuma brună” (fascismul), „ciuma roșie” (comunismul) și cinci dictaturi (hitleristă, carlistă, antonesciană, stalinistă și româno-securisto-comunistă) "sans s'y laisser les plumes", a trădat doi soți și o țară, iar, apoi, pe rând, puterile străine, în a căror soldă s-a aflat, Germania și Anglia, și cu siguranță ar fi trădat-o și pe cea de-a treia, Uniunea Sovietică, al cărei agent devenise după 1944,(...)”[26].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ The New York Times, articole din 13 ianuarie 1938; 31 decembrie 1937; 29 decembrie 1937 și 11 februarie 1938
  2. ^ Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, (p. 351)
  3. ^ http://www.primaria-rasinari.ro/rasinari-octavian-goga-215.html
  4. ^ a b Bălan, Ion Dodu: Octavian Goga, Editura Minerva, București, 1975
  5. ^ Gogâlea, Dorin: Octavian Goga - 70, Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu, 2008
  6. ^ Revista Ilustrată, an I, nr. 5 - 6, 1898, p. 107
  7. ^ Familia an XXXV, nr. 44, 1 - 13 noiembrie 1898, p. 523
  8. ^ Țiu, Ilarion: Octavian Goga, „Jurnalul Național”, 15 ianuarie 2007, Octavian Goga, accesat: 24 septembrie 2012.
  9. ^ Ciucea lui Octavian Goga, cu sprijinul CJ Cluj și Muzeul „Octavian Goga” Ciucea; Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2003, p. 22
  10. ^ Țiu, Ilarion: Octavian Goga, op. cit.
  11. ^ Djuvara, Neagu: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, p. 242, Ed. Humanitas, ediția a XI-a, 2010.
  12. ^ Pop, Gheorghe T.: Caracterul antinațional și antipopular al activității Partidului Național Creștin, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978
  13. ^ Giurescu, Dinu C.: Evreii din România (1939-1944), în România în al doilea război mondial, 1939-1947, ed. ALL, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm
  14. ^ Situația evreilor din România (1919-1940), pag. 14
  15. ^ Țurcanu, Florin: Mircea Eliade, prizonierul istoriei, (trad. din franceză de Monica Anghel și Dragoș Dodu), București, Humanitas, 2003
  16. ^ Laignel-Lavastine, Alexandra: Eliade, Cioran, Ionesco. Uitarea Fascismului, București, Editura EST, 2004
  17. ^ en Madagascar Plan
  18. ^ I. Statutul legal al evreilor în România (1800-1944)
  19. ^ en The New York Times, 20 ianuarie 1938
  20. ^ en The New York Times, articole din 13 ianuarie 1938; 31 decembrie 1937; 29 decembrie 1937 și 11 februarie 1938
  21. ^ Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, p. 351, ed. Univers Enciclopedic, București, 1997.
  22. ^ Trifu, V., în Nestorescu-Bălcești, Horia: Ordinul Masonic Român, p. 344, 1932.
  23. ^ Citatul referitor la Octavian Goga, la Wikicitat
  24. ^ Gogâlea, Dorin: Octavian Goga - 70, Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu, Sibiu, 2008
  25. ^ Pop, Florina: Soția lui Octavian Goga, între arii de operă și acuzațiile de spion al lui Hitler, „Adevărul”, 20 aprilie 2013,[1]. Accesat: 20 mai 2013.
  26. ^ Marcu, George și Ilinca Rodica (coord.): Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2009, acest citat nu mai apare în Enciclopedia personalităților feminine din România, București: Editura Meronia, 2012, ISBN 978-973-7839-77 de aceiași autori.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Boilă, Zaharia: Un braconier politic: Octavian Goga, Blaj, Cartea Românească, 1924.
  • Botoiu, Ștefan G.: Animatorii marelui ideal, Craiova, Tiparul Prietenii Științei, 1930.
  • Crainic, Nichifor: Elogiul lui Octavian Goga, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1941.
  • Doicescu, Ciprian: Viața lui Goga, București, Cartea Românească, 1942.
  • Ghibu, Onisifor: Amintiri despre Octavian Goga, Sibiu, Tiparul Institutului de Arte Grafice Dacia Traiana, 1943.
  • Papadima, Ovidiu: Octavian Goga, ed. a II-a, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1944.
  • Netea, Vasile: De la Petru Maior la Octavian Goga: Studii și evocări istorice, București, Cugetarea - Georgescu Delafras, 1944.
  • Bălan, Ion Dodu: Octavian Goga (monografie), București, Editura Minerva, 1971.
  • Popa, Mircea: Octavian Goga între colectivitate și solitudine, Cluj, Editura Dacia, 1981.
  • Fătu, Mihai: Cu pumnii strânși: Octavian Goga în viața politică a României 1918 - 1938, București, Globus, 1994.
  • Sandache, Cristian: Doctrina național-creștină în România, București, Editura Paideia, 1997.
  • Guțan, Ilie: Octavian Goga - răsfrângeri în evantai, Sibiu, Editura Imago, 2002.
  • Bodea, Gheorghe I.: Octavian Goga - o viață, un destin, Cluj, Editura Limes, 2004.
  • ***: Contribuții la o bibliografie Octavian Goga (1965-2004), Cluj, Casa Cărții de Știință, 2006.
  • Octavian Goga, Afirmarea ideii național creștine, București, Tipografia Ziarului "Universul", 1936
  • Brudașcu, Dan: Goga și francmasoneria (Prefață de Miron Scorobete), Editura Sedan, Cluj Napoca, 2007, ISBN 978-973-674-045-9

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia, pp. 165-168 
  • Mausoleul iubirii: corespondență Octavian-Veturia Goga, Gheorghe I. Bodea, Editura "Viitorul Românesc", 1997
  • Înveșnicirea lui Octavian Goga la Ciucea. Volum documentar, Gheorghe I. Bodea, Editura Vremi, 2010 - recenzie

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Octavian Goga
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Octavian Goga.
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Octavian Goga

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Gheorghe Tătărăscu
Prim-ministrul României
28 decembrie 193711 februarie 1938

Succesor:
Miron Cristea