Ion Minulescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, Bucureşti - d. 11 aprilie 1944, Bucureşti) a fost un poet şi un prozator român, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Simbolismului românesc.
Cuprins |
[modifică] Biografie
Născut la Bucureşti,va copilari in Slatina, de unde este originara mama sa. Şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti, bacalaureat în 1899 la un pension particular din Bucureşti, Brânză şi Arghirescu. In 1897 Sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele productii poetice ale lui Ion Minulescu, incă elev la Pitesti, in revista "Povestea vorbei". 1898 Sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică in "Foaia pentru toti", doi ani mai tarziu poetul pleaca la Paris pentru a studia Dreptul. poetii francezi ii schimba insa dorintele si captivat de scrierile acestora uita de studiile sale juridice. Dupa numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va publica unele poeme si niste fragmente de proza Din jurnalul unui pribeag) in revista "Viata nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai insemnate ale miscării simboliste. In 1906 Ion Minulescu incepe să publice parte dintre versurile ce vor compune Romantele pentru mai târziu in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce in colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanta, ecourile acestei sederi pe tărmurile Mării Negre regăsindu-se in versurile lor, in minulescianele Romante pentru mai târziu (1908) si in Fantaziile lui D. Anghel (1909). In anul 1914 la 11 aprilie se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe rosii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum si a unor piese de teatru, intre care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devotiune filială păstrării memoriei părintilor ei. Urmeaza anii razboiului, 1916 - 1918 cand sotii Minulescu se refugiază la Iasi. Un nou volum de proză al lui Minulescu: Măsti de bronz si lampioane de portelan (1920) Un an mai tarziu, Minulescu îsi face debutul ca autor dramatic: pe scena Nationalului se reprezintă Pleacă berzele si comedia intr-un act Lulu Popescu (10 ianuarie). In 1924 Apare romanul Rosu, galben si albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese in prealabil publicat in paginile "Vietii românesti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică in trei acte", publicată mai târziu, in 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai tarziu, in 1930 apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, in urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu incetează din viată in Bucuresti. Este inmormantat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste Revista celorlaţi şi Insula. A debutat cu versuri în Povestirea vorbii. S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris proză, piese de teatru şi cronici dramatice.
[modifică] Aprecieri critice
Cultivând motive lirice tipic simboliste, poezia sa cântă mirajul ţinuturilor exotice, marea, aspiraţia spre un absolut indefinisabil, stările sufleteşti enigmatice apăsate de melancolie, ispita erotică şi moartea, într-un limbaj alegoric de o sonoritate exterioară specifică. Viziunea sa e în cele mai multe cazuri a unui umorist sentimental fantezist.
[modifică] Opera
[modifică] Versuri
- Romanţe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
- De vorbă cu mine însumi, Bucureşti, 1913
- Spovedanii, colecţia Manuscriptum, 1927
- Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Naţională, 1930
- Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundaţiilor, 1936
- Versuri, ediţie definitivă îngrijită de autor, 1939
Celei care pleacă (Romanţe pentru mai târziu)
- Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
- Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
- Dar ce anume-a fost,/*
- Ce-am vrut să fie/*
- Noi nu vom şti-o poate niciodată.../*}}
- A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare./*
- Un cântec trist, adus din alte ţări
- De nişte pasări albe - călătoare
- Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
- Un cântec trist, adus de marinarii
- Sosiţi din Boston,
- Norfolk
- Şi New York,
- Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
- Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
- Şi-a fost refrenul unor triolete
- Cu care-alt'dată un poet din Nord,
- Pe marginile albului fiord,
- Cerşea iubirea blondelor cochete...
- A fost un vis,
- Un vers,
- O melodie,
- Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
- Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
- Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!
De vorbă cu mine însumi (De vorbă cu mine însumi)
- Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
- Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
- Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
- Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
- Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.
- Armurile alt'dată pătate de rugină
- Azi par mai sclipitoare decât oricând,
- Iar spada,
- Încrucişată-n luptă de-atătea ori,
- E plină
- De sângele netrebnic al celor ce cad prada
- Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada.
- Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic
- - De ce mă minţi
- De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
- Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,
- Că-n gestul tău palpită străvechile altare,
- Iar vasta catedrală, zidită de părinţi,
- Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,
- O poţi schimba-ntr-o clipă,
- De nu ţi-ar fi ruşine
- De bărbile lor albe,
- De mine
- Şi de tine?
- Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic
- - De-atâţia ani,
- De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
- De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
- Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
- Surâs -
- Citit pe buze de josnici curtezani?
- De ce din armonia supremelor cântări
- Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
- Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet
- Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!...
- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
- Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
- Să mai vorbesc cu mine,
- Şi-mi zic
- Ascultă, frate,
- Ascunde-ţi rana,
- Uită c-ai fost rănit şi tu -
- Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
- Te scutură de greul armurii-nsângerate;
- Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
- Răspunde-i
- "Nu".
Romanţă fără ecou (Strofe pentru toată lumea)
- Iubire, bibelou de porţelan,
- Obiect cu existenţa efemeră,
- Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
- Pe care te-am lăsat acum un an...
- Îţi mulţumesc!...
- Dar cum?... Ce s-a-ntâmplat?...
- Ce suflet caritabil te-a păstrat
- În lipsa mea,
- În lipsa ei,
- În lipsa noastră?...
- Ce demon alb,
- Ce pasăre albastră
- Ţi-a stat de veghe-atâta timp
- Şi te-a-ngrijit
- De nu te-ai spart
- Şi nu te-ai prăfuit?...
- Iubire, bibelou de porţelan,
- Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
- Rămâi pe loc acolo unde eşti...
- Să nu te mişti...
- Şi dacă ne iubeşti -
- O!... dacă ne iubeşti cu-adevărat -
- Aşteaptă-ne la fel încă un an...
- Un an măcar...
- Atât...
- Un singur an...
- Iubire, bibelou de porţelan!...
Romanţa ultimului sărut (Nu sunt ce par a fi)
- Opreşte-mă!...
- Nu mă lăsa
- Să te sărut,
- Căci gura mea
- În clipa-n care îţi sărută gura
- Îţi soarbe lacomă şi respirarea
- Cu care-ţi prelungeşti caricatura
- Pe care bunul Dumnezeu
- Ţi-a creionat-o după chipul său -
- Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!...
- Opreşte-mă!...
- Nu mă lăsa
- Se te sărut,
- Căci gura mea
- E gura care nu sărută
- Decât cu sărutarea mută
- A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
- Pornesc cu tălpile-nainte
- Şi-n gură cu câte o floare,
- Culeasă-anume pentru cine moare!...
- Opreşte-mă!...
- Nu mă lăsa
- Să te sărut,
- Căci gura mea
- Sărută fără... "va urma".
- Iar mâine-n zori când voi pleca,
- În gura mea
- Cu respirarea ta,
- Nu-ţi voi lăsa - drept amintire -
- Decât portretul meu pe poartă,
- O zi de doliu-n calendar,
- Nota de plată la dricar
- Şi... "Veşnica ta pomenire"
- Pe fundul celor opt pahare
- De ţuică fiartă,
- Golite după-nmormântare
- De cei opt ciocli ce-ţi purtară
- Coşciugul în spinare.
- Opreşte-mă!...
- Nu mă lăsa
- Să te sărut,
- Căci gura mea
- N-a sărutat decât aşa
- Cum a vrut Ea...
- Şi tot aşa va săruta mereu,
- Fiindcă - fatal - nu sărut Eu,
- Sărută numai Gura mea...}}
[modifică] Proză
- Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
- Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Ed. Alcalay, 1920
- Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
- Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
- Roşu, galben şi albastru, Ed. Cultura naţională, 1924
- Manechinul sentimental, Ed. Cultura naţională, 1926
- Corigent la limba română, Ed. Cultura naţională, 1929
- Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1929
- 3 şi cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
- Cetiţile noaptea, Ed. Cultura naţională, 1933
[modifică] Bibliografie
- Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964
- Petre Anghel, "Ion Minulescu', 100 cei mai mari scriitori români, Bucureşti, Editura Lider, 2003
