Nichifor Crainic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nichifor Crainic

Politicianul Nichifor Crainic
Născut(ă) 22 decembrie 1889
Bulbucata, județul Vlașca, România
Deces 20 august 1972, (83 de ani)
Mogoșoaia, Republica Socialistă România
Naționalitate  România
Educație Facultatea de Teologie a Universității din București, Universitatea din Viena
Ocupație teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof, ideolog antisemit
Mișcare politică naționalism
Premii Premiul Național pentru poezie
Doctor honoris causa al Universității din Viena

Ion Nichifor Crainic (n. Ion Dobre,[1] 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca — d. 20 august 1972, Mogoșoaia lângă București) a fost un teolog român, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof (creator al curentului gândirist)și profesor universitar la Seminarul Teologic din București și Facultatea de Teologie din Chișinău.[2] Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.[3]. A fost legionar[4], colaborator al securității și unul dintre principalii ideologi antisemiți din România.[5][6][7] Tribunalul Poporului, instituit de către noile autorități comuniste după 23 august 1944, în baza legii nr. 312 din aprilie 1945 privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării, în cadrul așa-zisului Proces al ziariștilor Fasciști, l-a condamnat în lipsă, în data de 4 iunie 1945 la detenție grea pe viață.[8]

Date biografice[modificare | modificare sursă]

  • A studiat teologia la București și a obținut doctoratul în filosofie la Viena
  • Profesor de teologie la Seminarul Teologic de la București și la Facultatea de Teologie de la Chișinău
  • Creatorul curentului gândirist[9] axat pe „autohtonism” și aflat la extrema dreaptă a scenei politice
  • Ziarist - directorul ziarului naționalist „Calendarul” apărut la București în 25 ianuarie 1932 și suspendat la 24 martie 1932 din ordin guvernamental, apoi reapărut la 9 iunie al aceluiași an, până la 29 decembrie, când este din nou suspendat pentru un virulent articol al lui Nichifor Crainic, îndreptat contra lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și Camarilei regale, articol intitulat "Țara regelui Wieder și a reginei Duduca". După asasinarea primului-ministru I.G. Duca de către un comando legionar pe peronul gării Sinaia, Nichifor Crainic este arestat, împreună cu conducerea legionară, dar și cu alți opozanți ai regimului, fiind acuzat că ar fi fost instigatorul moral al asasinatului. La procesul ce a urmat, a fost achitat.
  • În 1940 este ales membru al Academiei Române și reconfirmat post-mortem în 1994.
  • Secretar General la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare.
  • Ministru al propagandei în perioada dictaturii militare a lui Ion Antonescu.
  • Deținut politic sub regimul comunist între anii 1947-1962. Eliberat la 26 aprilie 1962 de către autoritățile comuniste, este cooptat în redacția revistei de propagandă "Glasul Patriei", editată de Ministerul Afacerilor Interne, destinată intelectualilor români din străinătate, unde devine redactor, până la pensionare în 1968.

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

Crainic a debutat ca poet înaintea Primului Război Mondial, cu poezii la diverse publicații literare, naționalist- tradiționaliste: „Ramuri”, „Luceafărul”, „Drum Drept”, „Flacăra”, „Dacia”, „Transilvania”, „Cuget Românesc”.

A condus revista „Flamura” și, după strămutarea revistei „Gândirea”, una dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică,[10] de la Cluj la București, preia conducerea acesteia de la Cezar Petrescu, devenind directorul și mentorul ei și - după cum lăsa să se înțeleagă - inițiatorul curentului gândirist[9], axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism. În "Gândirea" au apărut numeroase articole și eseuri programatice care vor defini orientarea politică naționalistă a curentului gândirist, tributar ortodoxismului militant și prezentând similitudini cu fascismul italian. Crainic a considerat chiar că nazismul (național socialismul german) era opțiunea ideală, cea mai corectă pentru România[11]. A publicat mai multe articole în care a elogiat regimul lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria „statului etnocratic" în lucrarea „Ortodoxie și etnocrație”. De asemenea,a colaborat la publicații precum „Sfarmă-Piatră” și „Buna Vestire”, oficiosul Mișcării Legionare.

Dumitru Stăniloae îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelec­tuale.... Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind “o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox”[12].

Stăniloae nu a obiectat la poziția lui Crainic, care a dezvoltat o întreagă exegeză teologică pentru a demonstra că Vechiul Testament nu ar fi evreiesc, că Iisus nu ar fi fost evreu și că Talmudul ar fi fost creat ca o armă de combatere și distrugere a creștinilor. Nici Biserica Ortodoxă Română, sub conducerea patriarhului Miron Cristea, nu a contrazis afirmațiile lui Nichifor Crainic, un teoretician al religiei cu influență foarte mare în epocă, el fiind profesor la Facultatea de Teologie a Universității din București[13].

Perioada postbelică[modificare | modificare sursă]

Începând cu primăvara anului 1945 încep persecuțiile lui Nichifor Crainic. Trimiterea lui în judecată este salutată de "Scânteia, într-un articol special din rubrica Activitatea Tribunalului special. Noi criminali de război, în cercetarea Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze "elementele reacționare" care puteau pune în pericol procesul de sovietizare a țării: Nichifor Crainic și Stelian Popescu trimiși în fața Tribunalului Poporului: "Prin hotărârea Consiliului de Miniștri, pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în conformitate cu dispozițiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945 a următorilor: Dobre Ion zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu, ambii ziariști" ("Scânteia", nr. 235, 27 mai 1945, p. 6). Mentorul "Gândirii" este judecat în contumacie de Tribunalul Poporului, la 4 iunie 1945, în cadrul procesului lotului "ziariștilor fasciști" (alături de nume ca Radu Gyr și Pamfil Șeicaru)[14], fiind condamnat la "detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război"[15].

În aceste condiții, Nichifor Crainic trăiește timp de doi ani ca fugar: cu numele Ion Vladimir Spânu, el se ascunde prin diferite sate din Transilvania, în casele unor preoți care-i fuseseră elevi la Teologie.[9]

Detenția și ultimii ani[modificare | modificare sursă]

În 1947, crezând că atmosfera se mai destinsese și că va fi repus în drepturi, Nichifor Crainic se predă autorităților comuniste. Acestea anulează sentința nedreaptă din 1945, dar îl țin închis fără judecată timp de cinsprezece ani.[9] În anii de detenție (1947-1962) trece printr-un regim de exterminare și reeducare, fiind deținut la Jilava, Văcărești și Aiud, mai ales datorită funcției de ministru în Guvernul Antonescu pe care o deținuse.

Prin Decretul 293/ 18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962. După eliberarea din închisoare, între 1962 și 1968 Nichifor Crainic scrie la ziarul comunist de propagandă "Glasul Patriei" - menit să-i influențeze pe românii din exil.[16] Ana Selejan consideră că aceasta a fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul literar.[17]

În 1968 Nicolae Manolescu îl include într-o antologie de poezie, care avea să fie interzisă, atât din cauza prezenței poeților condamnați în cadrul așa-zisului proces al ziariștilor fasciști din 1945 și a celor din exil (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruș, Ștefan Baciu), cât și din cauza absenței unor scriitori proletcultiști ca Mihai Beniuc și Eugen Jebeleanu. Acest episod este semnalat de Monica Lovinescu în revista "Destin" apărută în Spania, care face o analiză a polemicii iscate atunci în România. Împotriva lui George Ivașcu, înverșunat contestatar al antologiei semnate de Manolescu, scriitoarea din exil remarcă, la p. 131: "Singurul criteriu cu putință privind trecutul este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în antologie iar nu articolele sale politice. Atunci? Luptele trecutului și ciocnirile ideologice aparțin istoriei, cel mult istoriei literare. Operele, literaturii. Totul e de a ști dacă poezia unor Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărâmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, și era singurul justificat (Monica Lovinescu, Asaltul umbrelor, în "Destin", Madrid, 1969, 19-20, p. 126-135).

Nichifor Crainic moare la 20 august 1972.

„Procesul scriitorilor și ziariștilor fasciști” care s-a judecat în anul 1945 de către Tribunalul Poporului, a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu Hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate în acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu.[18]

Distincții[modificare | modificare sursă]

  • Laureat al Premiului Național pentru poezie (1930)
  • Doctor honoris causa al Universității din Viena (1940)

Republicări postume[modificare | modificare sursă]

  • Poezii. Memorii scrise în timpul detenției: "Zile albe, zile negre" (1991).
  • Sfințenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică (1993)
  • Nostalgia paradisului (1994)
  • Iisus, (Colecția lucrătorului creștin, 1956)
  • Puncte cardinale în haos (1996 și 1998)
  • Ortodoxie și etnocrație (1938, 1997)
  • Țara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997)
  • Dostoievski și creștinismul rus (1998)
  • Spiritualitatea poeziei românești (1998)
  • Teologie și filosofie. Publicistica 1922-1944, Editura AIUS, Craiova, 2010

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://books.google.com/books?id=fwIpGJLllZYC&pg=PA335&lpg=PA335&dq=ion+dobre+nichifor+crainic&source=bl&ots=Q-U70Eo4az&sig=0XwjvuC0cuU0ol139a2mYugGFQI&hl=en&ei=Yy2ZTcGfKsePcYCUpKEH&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=7&ved=0CEUQ6AEwBjgU#v=onepage&q=ion%20dobre%20nichifor%20crainic&f=false
  2. ^ http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_c/coz-cre/dictionarc_25.pdf
  3. ^ Encyclopaedia Britannica despre Nichifor Crainic
  4. ^ http://miscarea-legionara.info/?p=1002
  5. ^ http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Holocaust/Romania/four.pdf
  6. ^ http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pdf/report/english/1.1_roots_of_romanian_antisemitism.pdf
  7. ^ Roland Clark (2012): Nationalism and orthodoxy: Nichifor Crainic and the political culture of the extreme right in 1930s Romania, Nationalities Papers: The Journal of Nationalism and Ethnicity, 40:1, 107-126
  8. ^ Botiș, Ioan (28 mai 2012). „Procesul lotului «ziariștilor fasciști»”. Gazeta de Maramureș. http://www.gazetademaramures.ro/procesul-lotului-ziaristilor-fascisti-12134. Accesat la 13 martie 2013. 
  9. ^ a b c d Scriitori arestați (1944-1964), Alex. Ștefănescu, România Literară - anul 2005, numărul 23, accesat la 7 iulie 2013
  10. ^ Presa interbelică românească, 16 aug 2007, gandul.info, accesat la 26 septembrie 2010
  11. ^ http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/gandirea/1941/BCUCLUJ_FP_279479_1941_020_007.pdf
  12. ^ Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940
  13. ^ Muzeul Holocaustului contestă moneda BNR cu chipul patriarhului Cristea, 3 august 2010, Dan Arsenie, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei, accesat la 7 iulie 2013
  14. ^ http://www.gazetademaramures.ro/procesul-lotului-ziaristilor-fascisti-12134
  15. ^ Nichifor Crainic, file din dosarul penal, în "Rost", februarie 2004.
  16. ^ Pentru modul în care a acționat Securitatea în atragerea intelectualilor interbelici la "Glasul Patriei", vezi Ana Selejan, Glasul Patriei - Un "cimitir al elefanților" în comunism, Editura Vremea, 2012
  17. ^ Mercenari la gazetă, Marius Chivu, Dilema Veche, Nr. 451 / 4-10 octombrie 2012, accesat la 7 iulie 2013
  18. ^ ro NICHIFOR CRAINIC – MONOGRAFIE, de Pârvănescu Geta Marcela

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Crainic, Nichifor: Memorii, vol. II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu- Răspuns la actul meu de acuzare, editura Muzeul Literaturii Române „Orfeu”, București.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București: Editura Muzeul Național al Literaturii Române, pp. 254-267 

Legături externe[modificare | modificare sursă]